Dreptul penal ca ramură de drept şi ca ştiinţă a dreptului penal

Dreptul penal ar putea fi definit ca o ramură a sistemului nostru unitar de drept, alcătuit
dintr‑ o totalitate de norme juridice adoptate de puterea legiuitoare, care stabilesc ce fapte
constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri care pot fi aplicate
ori luate de către instanţele de judecată faţă de persoanele care au săvârşit asemenea fapte, în
scopul apărării valorilor fundamentale ale statului de drept.
Trăsăturile dreptului penal:
a) este o ramură distinctă, autonomă, având un obiect propriu de reglementare,
constituit din relaţiile sociale create în jurul şi datorită valorilor fundamentale de a căror
respectare depinde însăşi existenţa societăţii într‑ o anumită etapă de dezvoltare a acesteia;
b) stabileşte faptele (acţiunile, inacţiunile) susceptibile să aducă atingere ori să pună în
pericol valorile sociale fundamentale, condiţiile tragerii la răspundere penală, precum şi
pedepsele sau alte sancţiuni de drept penal care urmează să fie aplicate sau luate faţă de
persoanele care comit asemenea fapte;
c) scopul dreptului penal este apărarea sistemului de valori pe care se întemeiază
societatea, scop care este realizat, în principal, pe calea prevenirii săvârşirii faptelor care aduc
atingere sau pun în pericol valorile sociale fundamentale şi numai în subsidiar pe calea
constrângerii, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru comiterea faptelor
considerate ca socialmente periculoase.

Necesitatea dreptului penal este determinată de:

a) necesitatea apărării valorilor sociale fundamentale;
b) existenţa fenomenului infracţional şi nevoia combaterii lui;
c) necesitatea reglementării juridice a activităţii de apărare a valorilor sociale.

Dreptul penal are următoarele caractere:

a) caracterul autonom;
b) caracterul de drept public;
c) caracterul unitar;

Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi cuprinde concepţiile, teoriile,
ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile
dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor penale, să elaboreze
mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului cu ajutorul dreptului penal.
1
 Metodele ştiinţei dreptului penal:
a) metoda raţională sau logică, cu ajutorul căreia studiul dreptului penal se efectuează
în toate ipostazele sale, folosindu‑ se categoriile şi legile logicii. Metoda raţională anume
adaptată la studiul normelor juridice se numeşte metoda tehnico‑ juridică. Pe această bază se
realizează studiul integral al normei juridice;
b) metoda istorică, ce constă în cercetarea condiţiilor care determină apariţia, evoluţia şi
dispariţia normelor dreptului penal;
c) metoda comparativă, care presupune studiul comparativ al normelor şi instituţiilor
penale aparţinând altor sisteme de drept penal, în scopul cunoaşterii elementelor de
particularizare şi a celor comune cu ale normelor noastre penale;
d) cercetarea sociologică concretă, prin care se urmăreşte cunoaşterea eficienţei
instituţiilor dreptului penal, mai cu seamă a aplicării şi executării pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal (de exemplu: eficienţa suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, a liberării condiţionate, a măsurilor educative, a unor măsuri de siguranţă etc.);
e) metoda experimentului presupune aplicarea experimentală a unor măsuri de
combatere a fenomenului infracţional sau a unor modalităţi de executare a sancţiunilor de drept
penal.

Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare social din care fac parte atât
relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ocrotirii ordinii sociale, cât şi relaţiile de
conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte
vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

Principiile dreptului penal

a. Principiul legalităţii incriminării

Art. 1 alin. (1) C. pen.: „Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”.
Art. 173 C. pen.: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă
în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau
putere de lege”.

2
 În virtutea acestor dispoziţii, o faptă, oricât de gravă ar fi, nu poate constitui infracţiune
dacă nu este prevăzută ca atare şi în legea penală (nullum crimen sine lege).

Anterioritatea legii penale în raport cu data săvârşirii faptei (nullum crimen sine
lege praevia).
Art. 1 alin. (2) C. pen.: „Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care
nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.

b. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal

1. Sancţiunile de drept penal se stabilesc numai prin legea penală

Art. 2 alin. (1) C. pen.: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.”

2. Anterioritatea prevederii în legea penală a pedepsei, a măsurii educative sau de

siguranţă, în raport cu data când fapta a fost săvârşită.
Art. 2 alin. (2) C. pen.: „(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită.”

3. Pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Art. 2 alin. (3) C. pen.: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor
generale ale acesteia”.

c. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală.

Raţiunea de a fi a întregii reglementări juridico‑ penale este de a ocroti valorile sociale
fundamentale şi de a preveni săvârşirea de noi fapte penale. Prevenirea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală se realizează, în primul rând, prin acţiunea de cunoaştere a acestora,
ca şi a pedepselor corespunzătoare lor, prin respectarea voluntară a regulilor de conduită de
către destinatarii legii penale, cât şi prin luarea unor măsuri preventive prevăzute de lege în
acest scop.

d. Principiul umanismului.
Acest principiu presupune ca legiuitorul român, în procesul de elaborare şi adoptare a
legilor penale, cât şi instanţele de judecată, cu prilejul aplicării normelor dreptului penal, să

3
pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, de la asigurarea condiţiilor de
realizare şi îmbogăţire a personalităţii fiecăruia, în concordanţă cu cerinţele societăţii moderne.

e. Principiul egalităţii în faţa legii.

Art. 16 din Constituţie: „Art. 16. (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege”.

Izvoarele dreptului penal

Prin izvoarele formale ale dreptului penal înţelegem acele acte normative care, în
cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele care se pot aplica sau
alte sancţiuni care se pot lua, precum şi condiţiile răspunderii penale.
Ceea ce caracterizează izvoarele formale ale dreptului penal este faptul că acestea, în
principiu, nu pot avea decât forma legii, şi anume forma legii organice, adică a actului
normativ care este adoptat de Parlamentul României după procedura prevăzută în Constituţie şi
care ar putea cuprinde incriminări şi pedepse. Pe cale de excepţie, pot constitui izvoare formale
ale dreptului penal şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie: „Prin lege organică se reglementează: (...) h)
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
Într‑ o singură situaţie reglementată de Constituţia României decretul prezidenţial poate
avea valoarea de izvor formal de drept penal, şi anume aceea a acordării graţierii individuale.

1. Constituţia României
2. Legea penală
a. După sfera de incidenţă sau domeniul de aplicare: legea penală generală, legea penală
complinitoare, legea penală specială, legea extrapenală cu dispoziţii penale;
b. După durata de aplicare sau a activităţii: legea penală cu durată de aplicare
nedeterminată, legea penală temporară sau cu durată determinată;
c. Potrivit criteriului caracterului lor: legea penală ordinară, legea penală extraordinară
sau excepţională.
3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
4. Decretul prezidenţial
5. Alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege: acele legi
care au fost adoptate până la adoptarea noii Constituţii a României, în măsura în care conţinutul
lor nu contravine prevederilor acesteia; decretele care conţin incriminări şi pedepse şi care au

4
fost adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, în măsura în care nu contravin
dispoziţiilor acesteia; actele normative europene cu caracter obligatoriu.
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale

Norma de drept penal

Norma juridică penală poate fi definită ca acea normă juridică prin care se prescriu
regulile de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. Deşi
normele juridice penale au toate atributele normelor juridice în general, identificăm la acestea
anumite particularităţi care le imprimă un caracter specific.
O normă penală specială are o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi
sancţiune.

Clasificarea normelor juridice penale:

a. După întinderea sau sfera domeniului de aplicare: normele penale generale, normele
penale speciale;
b. Potrivit criteriului regulii de conduită pe care normele o prescriu: norme penale
prohibitive, normele penale onerative;
c. După conţinutul normelor: normele penale complete sau unitare, normele penale
divizate (norme penale în alb sau cadru şi norme penale de trimitere şi de referire.)
d. După gradul de determinare a sancţiunii: norme penale cu sancţiuni absolut
determinate, normele penale cu sancţiuni relativ determinate, normele penale cu pedepse
alternative, normele cu sancţiuni cumulative

Raportul juridic de drept penal

Noţiunea şi caracterizarea raportului juridic penal

Raportul juridic penal poate fi definit ca fiind acea legătură care se realizează, în
conformitate cu prevederile legii penale, între stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, în virtutea
căreia statul are dreptul de a impune respectarea regulilor de conduită instituite în vederea
apărării valorilor sociale ocrotite de lege şi a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit
infracţiuni, iar membrii societăţii, ca destinatari ai legii penale, au obligaţia de a se conforma
legii şi de a suporta sancţiunile penale în măsura în care au încălcat regula de conduită impusă
de norma de incriminare.

5
 Categorii de raporturi juridice penale:
- raporturi juridice penale numite de conformare sau cooperare;
- raporturi juridice penale de conflict sau contradicţie.
Raportul juridic penal de conformare - acel raport ce ia naştere din conformarea faţă de
normele juridice penale şi constă în dreptul statului de a pretinde respectarea valorilor speciale
ocrotite de lege şi obligaţia membrilor societăţii, ca destinatari ai legii penale, de a respecta
conduita descrisă în normele de incriminare.

Subiectele raportului juridic penal de conformare:

- statul, în unele situaţii, este subiect principal al raportului juridic penal, titular al acţiunii
penale, dar alături de el există, ca subiect adiacent al aceluiaşi raport, persoana fizică sau
juridică ce este, la rândul său, titulară a valorii sociale;
- al doilea subiect al raportului juridic de conformare este persoana fizică sau juridică
nedeterminată în individualitatea sa, fiind vorba de oricare dintre membrii societăţii cărora li se
adresează legea.

Conţinutul raportului juridic penal de conformare: dreptul statului de a pretinde

destinatarilor legii penale să aibă conduita impusă de normele de incriminare şi în limitele
acestora, iar, pe de altă parte, din obligaţia acestora de a se conforma cerinţelor prevăzute de
lege.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare:

a) Raportul juridic penal de conformare se naşte odată cu intrarea în vigoare a legii
penale;
b) Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor sau completărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare;
c) Durata de existenţă a raportului juridic penal de conformare nu este determinată, cu
excepţia raporturilor ce decurg din legile temporare;
d) Încetarea raportului juridic penal de conformare are loc odată cu ieşirea din vigoare a
legii penale care l-a generat.

Raportul juridic penal de conflict - legătura care se naşte între stat şi infractor din
momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de
norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) şi obligaţia infractorului de a
suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii normei.

6
 Subiecte: statul şi infractorul.

Conţinut - este format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiecţilor acestui tip de
raport juridic penal.
Obiect - aplicarea şi executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi
complementare, a măsurilor educative.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict:

a) Ia naştere la data săvârşirii infracţiunii de către destinatarul normei penale;
b) Modificarea raportului juridic penal de conflict:
- adoptarea şi intrarea în vigoare a unei legi penale mai favorabile după săvârşirea
infracţiunii;
- apariţia unei legi de graţiere prin care se comută pedeapsa aplicată în una mai uşoară (de
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este comutată în pedeapsa închisorii) sau se reduce
pedeapsa stabilită;
c) Stingerea raportului juridic penal de conflict:
- modalitatea principală de stingere a raportului juridic penal de conflict este executarea
pedepsei;
- apariţia unei legi de amnistie după săvârşirea infracţiunii;
- apariţia unei legi de graţiere totală;
- prescripţia răspunderii penale;
- prescripţia executării pedepsei:
- lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea părţilor;
- cauzele generale de nepedepsire sau speciale;
- legea dezincriminatoare.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Ilie
Pascu, Gheorghe Muscalu, Andreea Simona Uzlău, Editura Hamangiu, București, 2016.