Istorie
tot poporul său pe romani (germani n.n.). Dar tot el, ridicându-
Adevărul istoric despre unguri
Valeriu Popovici Ursu – Paris
Continuare din Lohanul nr. 5(14), octombrie 2010
Românii ar trebui astăzi să se întemeieze în
patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter.
Aceste rezultate, cred că s-ar dobândi când ei ar avea
o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul
răspândită.
Nicolae Bălcescu, 1845
D
upă apariţia articolului „Adevărul istoric despre
unguri” în două editoriale ale revistei săptămânale
„Naţiunea” nr. 457 şi nr. 458 din luna mai 2008,
am găsit cu cale să scriem, în continuarea primelor articole
apărute, o completare pe care am găsit-o necesară, mai ales în
urma difuzării în librării a două cărţi, pe care vă sfătuiesc să vi
le procuraţi: este vorba de cartea regretatului preot Dumitru
Bălaşa „Marele atentat al apusului papal împotriva
independenţei daco-românilor”, Bârda, Editura Cuget
Românesc, 2007 şi cartea domnului Radu Theodoru „Urmaşii
lui Attila” în Editura Lucman, Bucureşti, 2008, reeditată după
cea apărută în Editura Miracol, 1999.
Îmi cer iertare domnului Radu Theodoru, pentru titlul
cărţii „Urmaşii lui Attila”, care este un titlu simbolic, aceşti
urmaşi ai lui Attila sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi
transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele
lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderea catolicismului
spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor
locuri. În articolul enunţat, în primul aliniat am arătat, după cum
însuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa „Romänische
Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la
Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi, modul cum s-a
creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români
panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării
(contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ungurii ar fi
fost creştinaţi).
Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în
occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulesu), român,
cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existente
ale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele
despre el: „Iar turcii (ungurii n. trad.) n-au încetat de a face
incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din
occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume
grecizat a lui Bulcsu sau Bulesu n.n) înainte de a veni la
Constantinopol, s-a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa
creştină şi să se boteze. De aceea a fost f bine primit
p de
împăratul
p Constantin şşi după
p ce a ffost împodobit
p cu demnitatea
de patriciu (titlu nobiliar ce
ce-ii conferea şi multe daruri în bani şi
obiecte de cult, n.n.) s-a întors acasă încărcat cu multe daruri.
Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principe
al turcilor (ungurilor n. trad.) s-a dus de asemenea tot la
Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s-a botezat şi
după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu
sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe
acesta patriarhul Theophilactus l-a hirotonisit ca episcop al
Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria
n. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia
creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru
întotdeauna şi el n-a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulcsu
n.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu
se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat. (Din cartea lui
G. Popa–Lisseanu „Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala,
Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).
Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie
scrisă după două secole de la săvârşirea evenimente-lor,
aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică
se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i-au
asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care
forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin.
Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de
maghiarizarea numelor (prenumelor de fapt la acea vreme) din
Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la
Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi
descoperi în cele ce vor urma.
Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite un
episcop în Panonia şi Transilvania însemna că deja existau
aşezămite creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând cea
ce şi alte cronici ale vremii atestau acest adevăr.
În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele
năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi
istoricul I. Bulei în cartea sa „Scurtă istorie a românilor”,
Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul
citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000
– 500.000 numărul invadatorilor! Dacă ar fi fost atâţia, ar fi
putut la acea vreme cuceri întreaga Europă! I. Bulei acceptă
numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de
istoricii L. Musset, M. Reinhart, I. A. Pop. Dacă I. Bulei
acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a
românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Panonia şi
Transilvania! După părerea noastră, numărul năvălitorilor
unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile
istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa „Românii în
literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”,
Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevărului
istoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode
de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către
potentaţii politici bizantini şi unguri: „Cronicarii unguri n-au
rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga
în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.),
desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la
dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de
maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de
stat”. Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea de
către notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
maghiar nu avea n.n.), care nu se sfiia să declare că «totul este
viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”. Şi
istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest
procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu-l fără
cruţare: „Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi,
germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz
frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut,
întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi
a popoarelor prin sistemul analogiilor”. V. Maniu conchidea că
„Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a
transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topic
al ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu
altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că „Noi românii am plătit
scump păcatul acesta al străinilor”. Tot în cartea sa, V. Maniu
la p. 37 remarca: „Reiese adevărul istoric prezentat ca «o
enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati
(Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline
analele bizantine, slavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi
cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii”. Ca o dovadă
de netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi
constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând,
deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi
vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă,
potrivit căreia: „Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”,
motivând acest lucru „pentru că diplomaţia nu se ocupa decât
de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de-a
–7–
 Istorie
dreptul în naţiunea stăpânitoare”. Să nu vă miraţi dacă, citind săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-
cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, o, fiindcă, deşi i s-a atras de foarte deseori luarea aminte de
veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legea creştină şi
sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu n-a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte
românii, al marelui popor daco-getic (aşa cum ne-au numit mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Regatul
cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista. acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este
Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi
Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în aurul din această ţară este foarte bun.
Panonia, ungurii s-au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se Şi în continuare domnul Gheorghe ne dezvăluie:
răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia,
lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într-un raid de jaf, p.161 de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei
din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de
ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă
învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi. cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica
Cum erau din aceeaşi rasă, şi-aveau acelaşi sistem de luptă, pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi-a
pierderea de luptători unguri ar fi fost egală. De sigur că cifrele schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Până la convertirea
sunt exagerate dar nu-i mai puţin adevărat că numărul ungurilor lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a
s-ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după cum scrie Gheorghe
în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000. (Menţionăm faptul Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P.
că P. L. Tonciulescu i-a estimat doar la numai 3 - 5 mii! Maior, Istoria bisericii român-lor, volumul I, p. 91). Mai mult,
Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a
în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin di- convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi
minuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut con- Zonaras.
tinua ungurii raidurile de jaf, dacă De aice, se întreabă P. Maior, ibid,
nu şi-ar fi reîmprospătat rândurile cu p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi
aventurieri români panonieni? Deja la credinţa creştinească fost-au
în anul 913, Rœsler, în cartea sa români au secui, că încă atunci
amintită mai înainte, la p.173, numai aceste neamuri era în Ardeal.
aminteşte că după bătălia de la râul (O precizare se impune, după unii
Inn, n-au mai rămas în viaţă decât cronicari, secuii au fost sciţi, de
30 de luptători unguri! (s.n.) Şi apoi, acelaşi neam cu românii, antrenaţi,
de unde puteau ungurii să-şi din nordul Mării Negre unde
reînnoiască caii pierduţi în lupte, de locuiau, de către tătari în sec. XIII,
unde hrana lor, refacerea probabil ca translatori, când au
armamentului şi toate cele necesare năvălit în centrul Europei, sau după
vieţii dacă românii sedentari, alţi autori, români transilvăneni
agricultori în mare parte, nu le-ar fi hotarnici din Munţii Apuseni n.n.)
asigurat hrana, îmbrăcămintea şi Iar, mai sus: partea cea mai mare a
harnaşamentele pentru caii cu care locuitorilor din Ardeal au fost
invadau occidentul? După contactul români, şi limba cea mai de obşte,
cu românii şi cu germanii este mai precum până astăzi, au fost cea
mult ca sigur că se mai civilizaseră românească (ib).
( )
puţin. Dacă după anul 913 nu mai De ce preferau principii ardeleni să
rămăseseră decât 30 de luptători, se boteze la Bizanţţ ne-o spune
p Petru
iniţiativa următoarelor raiduri în oc- Maior ((op.
p cit.,, p.
p 92):
) …iar lor mai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

cident nu puteau să o ia decât româ- cu norocire le era a se boteza în

nii panonieni, după cum a fost con- Ţarigrad
Ţ g (Constantinopol n.n.))
sfinţită şi în cronici, la ultima incur- pentru că se făcea patrichii
siune din anul 955, când ultimii un- Ştefan cel Sfânt al Ungariei (978-1038)1 (patricieni
(p ai imperiului
p n. G.G.)) şi
ş
guri au fost exterminaţi, iar condu- se înturna încărcaţi de bani şi de
cătorul lor, românul Bulcsu (Bulesu, botezat ortodox la Ţarigrad altă avere…
n.n.) prins şi crucificat. Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a
Un alt episod în care se arată cruzimea metodelor de înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.)
convertire la catolicism, cu tăişul săbiei în caz de ne acceptare, (împăratul Bizanţului n.n.).
este descris în „Cronica pictată de la Viena”, cap. XXXVII scris Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI
în latină în traducerea lui Popa-Lisseanu, episod publicat de voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din
domnul Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la
românească”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, pg. 109 şi trecerea la catolicism.
110, pe care-l redăm în continuare: Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că
XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula imputaţia care i-o face nepotul lui Ştefan I că nu s-ar fi întors
ducele Transilvaniei. la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la
În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui catolicism.
Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi Un alt caz similar, relatat tot în „Cronica pictată”, (p.
folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, 147, note):
pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu nici-un preţ
Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia
Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai catolică s-au revoltat în contra lui Ştefan I.
În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin
(care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga
1 Kereszteny Magyaroszag - Ungaria creştină; activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi-a strâns armata (care
http://www.keresztenymagyarorszag.hu/unnepek/Szent+Istv%E era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani
1n+kir%E1ly+%Fcnnepe [G.F.]
–8–

Chronica Picta (Pictum) – Cronica pictată de la Viena1
trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţin la număr convertiţi la
catolicism n.n.) l-a numit generalissim pe întreaga armată pe
străinul Velcellinus, s-au bătut…iar ducele Cupan (nume
românesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie în
patru bucăţi pe Cupan şi le-a expus la poarta Strigoniului, la
cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde
era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba
Iulia.
Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se
găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept
pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său)
din Panonia a zecea parte din copii(!) – una din
formele de catolicizare şi maghiarizare forţată –
din fructe şi din vite.
În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal,
Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de
tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre
nestemate (p. 147-148).
De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-
se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag
148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu
convertirea la creştinism era obiectivul principal,
ci îmbogăţirea, acumularea de averi.
Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor
sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva
decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între
1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor
catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i
uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de
tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s-a retras
brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan,
rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale,
tot nu i s-a şters titlul de sfânt, n.n.).
1 Elektronikus Könyvtárban (Biblioteca electronică);
http://konyv-e.hu/pdf/Chronica_Picta.pdf [G.F.]
2 http://www.dacia.org/codex/original/original.html [G.F.]
Istorie
Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile
expuse mai sus sunt următoarele.
La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin
convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român
de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I,
rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme,
toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau
deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum
rezultă şi din alte cronici şi în special după „Codexul Rahonczi”
descifrat de curând.
Afirmaţia din „Cronica pictată de la Viena” că: „Ştefan …
prinzând pe ducele Transilvaniei Iuliu, şi-a familiei sale îl
trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte
bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă. De aici
decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare,
Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a
majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care
I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s-a afirmat în această cronică n-a
fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele
furate s-au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca
ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme. După cum
am arătat în primul articol, cu acelaşi titlu, ungurii n-au fost
semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul
papă Pius II (1405-1461), care în „Călători străini I”, p. 317
scria: „În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania
n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de
1458) şi deasemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea
tătarilor prin Transilvania în 1241, n-au întâlnit decât rezistenţa
voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi uciderea
creştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de
ungur!
Din „Codexul Rohonczi”, la p. 107, A. Deac în cartea
„Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează:
„Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit,
armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să
cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, deabia în timpul
lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa
dintre unguri şi vlahi s-a mutat la Ineu, în apropierea Aradului.
Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s-au
aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei
următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei
este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să
pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de
către moţii şi maramureşenii vlah…
Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
„În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească
Codex Rahonczi2
era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic
moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la
râul Tisa (s.n.). Fireşte, după cum reiese din textul
–9–
 Istorie
documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă de
organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi
avea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de
aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român
chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii
Regatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează
în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa,
chiar şi localitatea Arad.”
Din cele de mai sus, rezultă clar, că Transilvania n-a fost
ataşată regatului ungur cum afirma „Cronica pictată de la
Viena” şi că în secolul XIII Transilvania era ocupată numai de
români ardeleni, conduşi de principi ardeleni, ajutaţi în caz de
izbelişte de fraţii lor munteni.
Un alt act, poate cel mai odios dintre toate, comis de
papalitate, înscris se pare tot în „Cronica de la Viena”, este cel
comandat şi dirijat de Papa Leon IX cel Sfânt în ultimul an al
vieţii, anul 1054, anul scindării bisericii creştine de apus şi cea
de răsărit.
Informat că încă românii panonieni nu vor să accepte
convertirea la catolicism, papa Leon IX delegă pe nunţiul papal
de pe lângă regele ungurilor de a convoca o întrunire cu toţi
principii, în care să negocieze convertirea lor la catolicism. Ce
ar fi însemnat aceasta? Cum am văzut mai înainte, la
Constantinopol prinţii primeau pe lângă titlul de nobleţe şi
daruri îmbelşugate. Dar papalitatea nu voia să-i încarce de
daruri, voia doar să le ia averile şi bogăţiile lor acumulate, după
cum se va vedea mai departe.
În acest sens, papa a dat ordinul nunţiului papal să
convoace pe principii români panonieni ortodocşi, într-un loc
precis şi să negocieze convertirea. Astfel, la ordinul lui Leon
IX, nunţiul papal a angajat nişte mercenari străini, germani
probabil, bine plătiţi, ca să nu se zică că şi-au mânjit braţele cu
sânge creştin, pentru a-i extermina pe toţi principii ortodocşi
români. Aceşti principi prezentându-se la întâlnirea fixată s-au
trezit dintr-odată înconjuraţi de aceşti mercenari şi ucişi fără
milă. Nu se ştie dacă a scăpat unul în viaţă, dar probabil că,
ducându-se vestea de ce s-a întâmplat, cei care n-au venit la
întrunire, unii dintre ei s-au convertit mai apoi, alţii s-au unit
ducând lupta contra intruşilor perfizi în continuare, iar alţii au
fugit la fraţii lor ardeleni.
Averile imobiliare ale prinţilor au fost atribuite noilor
convertiţi iar tezaurele şi terenurile şi le-a însuşit regele şi
papalitatea. Prin astfel de metode regii unguri şi-au creat averi
şi s-au apropiat teritorial de Transilvania.
Nu suntem la curent dacă Papa Paul al VI-lea i-a retras
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
titlul de sfânt şi lui Leon IX, iar dacă n-a făcut-o, actualul papă
mai are timpul s-o facă.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu trupurile pricipilor
ucişi, probabil că au fost lăsaţi un timp pe loc, ca
toată lumea să-i privească şi de frică să se
convertească la catolicism, după care, probabil să-i fi
îngropat într-o groapă comună, sau familiile să-i fi
luat pe furiş şi să-i înmormânteze cu cinstea cuvenită,
după tradiţia creştină. Pentru toţi aceştia, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui – in
corpore – să-i canonizeze, ca martiri ai ortodoxiei
creştine, pe care au apărat-o cu preţul vieţii, iar în
locul unde s-a întâmplat măcelul să li se ridice un
monument comemorativ.
Din cartea regretatului preot Dumitru Balaşa
„Marele atentat al apusului papal împotriva
independenţei daco-românilor”, Editura Bârda, Cuget
Românesc, Craiova, 2007, vom spicui câteva pagini.
După scindarea creştinătăţii în Biserica de Apus
şi cea de la Constantinopol, în anul 1054, lupta pentru
supremaţia bisericească, care deja începuse cu câteva
secole mai înainte se accentuează în mod sângeros.
La p. 52, în capitolul „Psihoza mântuirii prin crimă”
ni se relatează:
„Dacă Biserica răsăriteană, reprezentată prin Imperiul
din Constantinopol, se rezuma la abţinerea de la crimă şi la
–10–
conservatorism, la păstrarea adepţilor ce-i avea, Biserica
romană dimpotrivă, Ea dirijează prin vărsări de sânge un
curent de supremaţie faţă de celelalte culte creştine, în special
împotriva Ortodoxiei. Iau naştere în Apus congregaţii
religioase, care cred că rezolvă problema mântuirii prin fapte
ucigaşe, prin lupta armată împotriva valurilor de migratori
necreştini şi împotriva schismaticilor, a creştinilor de rit
constantinopolitan. Imperiul creştin de răsărit, reprezentat prin
Constantinopol, nu poate câştiga o victorie împotriva
islamismului. Departe de popoarele migratoare, care, foarte
rar şi în număr extrem de redus, ajung să bată la porţile Romei,
departe de mahomedanii care ameninţau serios lumea creştină,
Apusenii încep propaganda şi lupta ecleziastică în scopul
aducerii cu forţa armelor a creştinilor de rit răsăritean sub
ascultarea papilor. …Propaganda papală degenerează într-o
psihoză, care a dat naştere cruciadelor şi la lupta, în primul
rând, împotriva ortdocşilor. La această luptă iau parte toate
categoriile sociale: regi şi slugi, bogaţi şi săraci, bătrâni şi
copii, înarmaţi şi neînarmaţi. Toţi, pe parcurs se dedau la jafuri
şi devin aventurieri, atacă localurile de cult, case, strâng aur,
argint, pietre preţioase, haine scumpe, unii ajung la Ierusalim,
iar alţii se pierd pe lungul şi anevoiosul drum. Participarea
unor regi unguri la această aventură a făcut ca ei să vină în
contact cu ordinile monahale ale cavalerilor porniţi în aceste
părţi ale Răsăritului, şi, până la urmă, în această psihoză
războinică, deplasează direcţia de atac spre schismaticii din
Daco-România.”
Din cele ce ne relatează în cartea sa D. Bălaşa, (p. 55)
papa Inocenţiu al III-lea, iniţiatorul Inchiziţiei, în anul 1204,
într-un document semnat de el, ne oferă situaţia bisericilor din
Ungaria, în special a celor catolice, care „se ruinează” din cauza
lipsei de grijă a episcopilor diocezieni cât şi a existenţei
bisericilor ortodoxe (de rit grecesc cum se exprima în
documente). Care-i concluzia? Nici după trei secole de
prozelitism catolic, chiar în Panonia, cu toate că pe documentele
papale apare regatul Ungariei, populaţia încă nu trecuse la
catolicism, şi numai bisericile ortodoxe prosperau. Ce se cerea
regelui maghiar, era să intensifice catolicizarea ortodocşilor. Ce
ne relatează D. Balaşa, la p. 56:
„În anul 1215 are loc sinodul de la Latran, care face
anumite concesii ortodocşilor, admiţând că «este destul dacă
primeşte pe papa ca şef al Bisericii». Daco-românii însă nu
primiră şi atunci s-au luat „averile unor biserici şi chiar ale
unor particulari; s-au golit mânăstiri ortodoxe şi s-au stabilit
călugări catolici; s-au chemat popoarele catolice la cruciata
contra schismaticilor, fără a vorbi de mijloace de propagandă
Cucerirea Constantinopolului de cruciaţi în 1204,
miniatură turcă1
1 Turkey Vision;
http://www.turkeyvision.com/turkeyinformation-en/crusade.htm[G.F.]

duşmănoasă şi mai puţin omenoasă şi destul de ruşinoase.”
(Dumitru Stănescu, „Din trecutul nostru politic şi bisericesc”,
pg. 24-25).
În anul 1204, Constantinopolul cade pradă celei de IV-a
cruciade, care, în loc să se îndrepte către locurile sfinte s-a
transformat într-o expediţie de jaf şi de exterminare a
ortodoxiei. Iată cum cronicarul bizantin Nicetas Choniates,
martor ocular, descrie aceste atrocităţi ale creştinilor catolici la
jefuirea bisericii Sfânta Sofia: „Nu putem asculta indiferenţi
povestirile despre jefuirea celei mai mari Biserici. S-au scos
tetrapodele sfinte, ţesute cu pietre preţioase de o frumuseţe
uimitoare şi au fost tăiate în bucăţi şi împărţite între ostaşi,
împreună cu alte lucruri de mare preţ. Atunci când au vrut să
scoată din Biserică vasele sfinte, obiecte neobişnuit de artistic
lucrate şi extrem de rare, aurul şi argintul cu care erau
îmbrăcate stranele, amvoanele şi porţile, ei au adus catâri şi
cai înşeuaţi… Animalele, speriindu-se de strălucirea podelii, nu
au vrut să intre, dar ei, cruciaţii le-au bătut şi …au spurcat cu
sângele lor podeaua sacră a Bisericii…” Un alt cronicar ne
relatează: „Dimineaţa, la răsăritul soarelui, ei, cruciaţii, au
intrat în Biserica Sfânta Sofia şi au smuls podoabele uşilor, au
spart amvonul, ferecat în argint, au tăiat cei 12 stâlpi de argint
şi cele 4 iconostase şi catapeteasma, cele 12 cruci care erau
deasupra altarului, au jefuit trapeza, pietrele scumpe şi
mărgăritarele minunate le-au dus nu ştiu unde… şi nici nu se
pot număra celelalte biserici jefuite, căci sunt fără număr… Pe
călugări şi călugăriţe, pe preoţi i-au jefuit de i-au lăsat goi şi
săraci, iar pe unii i-au şi bătut.”
Bizantinologul Schlumberger califica acest act, ca una din
dintre cele mai monstruoase şi inutile crime din istoria Europei,
şi asta, sub egida papalităţii, şi împotriva creştinătăţii ortodoxe.
Prin acest jaf au pierit numeroase şi măreţe opere de artă, cărţi
şi obiecte de cult şi s-a cărat la Roma toată arhiva şi
documentele care n-au putut fi salvate la timp. În acelaşi timp se
proclamă împărat al Imperiului latin, Balduin de Flandra care a
condus operaţiile militare. La numai un an de la aceste
evenimente, în timp ce noul împărat ataca Adrianopolul, unde
se retrăseseră bizantinii, Ioniţă Asan, regele românilor
(vlahilor şi nu al bulgarilor cum îşi permit istoricii bulgari să
scrie în cărţile lor de istoria Bulgariei, bulgarii fiind exterminaţi
de împăratul Vasile Bulgaroctonul încă din anul 1018), care
domnea peste o mare parte a Peninsulei Balcanice îl învinge pe
Balduin, îl închide la Târnova, unde şi moare după scurt timp,
în zilele de Sfintele Paşti ale anului 1205. Trupele care au
scăpat cu viaţă, circa 5000, se îmbarcară pe corăbiile veneţiene,
fugind acasă. Aş adăuga aici că, o mare parte din cronicile
bizantine, care relatau evenimente importante din viaţa noastră,
a românilor, din primul mileniu al erei noastre, au dispărut cu
ocazia jafurilor şi distrugerilor cruciaţilor!
O altă consecinţă, a acestei politici papale, este permiterea
înaintării turcilor şi islamului în Europa, politică care, pentru
noi românii a fost o rămânere în urmă cu 400 de ani faţă de
occident, fiind tributari otomanilor. În schimb, mai târziu,
veneţienii au prosperat nesperat de mult în urma comerţului
înfloritor cu Imperiul otoman! Fără a fi în posesia unor
documente scrise, părerea noastră este că papalitatea a făcut un
pact tacit cu turcii, pentru distrugerea ortodocşilor eretici, în
schimbul căruia să nu se atingă de Italia şi Scaunul papal; ceea
ce turcii au respectat, ajungând doar până la porţile Vienei!
În Panonia, regii unguri nu reuşiseră la ei convertirea la
catolicism al întregii populaţii, dar împinşi de papalitate fac
totul pentru a se extinde şi teritorial şi a converti pe
transilvăneni la catolicism, precum şi maghiarizarea voievozilor
transilvăneni. Deja, în toate cronicile maghiare, apar la
conducătorii transilvăneni numele lor maghiarizat chiar dacă au
fost sau nu convertiţi la catolicism.
Prin trimişii papali, regii maghiari primesc metodele ce
trebuie aplicate pentru catolicizare, cum să se procedeze pentru
infiltrarea ordinelor monahale catolice în Panonia şi
Transilvania. Toate aceste ordine, unele retrase din Palestina în
urma cuceririi musulmane, n-au rezistat în timp, nefiind agreate
Istorie
de populaţia ortodoxă românească. Tactica papalităţii era ca
aceste ordine să se stabilească cât mai aproape de Carpaţi, ca de
aici să se pornească ofensiva peste munţi, la Ţările româneşti.
Toate aceste ordine erau dirijate direct de către papalitate, şi nu
erau subordonate regilor unguri.
De menţionat încă o dată faptul că Voievodatul
Transilvaniei a existat independent faţă de regatul Ungariei şi,
doar începând din secolele XIV-XV va fi constrâns la raporturi
de suzeranitate cu Regalitatea ungară, raporturi care au durat
până în anul 1526 când, după înfrângerea ungurilor la Mohaci
de către otomani, Ungaria devine provincie otomană (paşalâc),
iar Voievodatul Transilvaniei devine autonom, tot cum era şi
înainte, însă sub suzeranitate otomană, plătind un tribut, ca şi
cele două Principate româneşti.
După anul 1688 până-n anul 1867, Ardealul se va numi
Principatul Transilvaniei, principat autonom, sub dominaţia
Imperiului habsburgic, nedepinzând de Ungaria, care ca şi
Transilvania se va afla sub acelaşi regim juridic, ca o provincie
a Imperiului habsburgic. (din cartea „Istoria adevărului istoric”
de pr. dr. A. Deac, volumul II, pg. 296-297). Tot din aceeaşi
carte, la pg. 280 şi 281, găsim că în cartea istoricului maghiar
Faczady Elec, „Sfera de jurisdicţie şi activitatea judecătorească
a voievozilor ardeleni înainte de 1437”, Budapesta, 1912, p. 7
scria: „Regii Ungariei au fost siliţi să încuviinţeze organizaţia
deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici în fruntea ei,
sub presiunea stringentă a necesităţii, deoarece sentimentul
independenţei aici era aşa de adânc înrădăcinat, încât
formaţiunea de stat pornită, înfiinţată de demult, cu mult
înaintea cotropirii de către unguri, odată nu mai putea fi
oprită.” Iar istoricul şi sociologul ungur Koos Karoly, într-o
lucrare apărută în anul 1929, recunoştea şi el că: „în tot cursul
Evului Mediu în Transilvania a fost sprijinul permanent,
aproape rezerva sigură a tuturor aspiraţiilor, revoltelor,
pretenţiunilor şi rivalităţilor îndreptate către puterii centrale a
regatului ungar”. Tocmai datorită acestor condiţii istorice, după
cum remarca un alt istoric ungur, Szilagyi Sandor, „Ţara
Transilvaniei şi Ţara Ungurească, nefiind niciodată contopite,
au rămas două ţări deosebite.”
Din cartea regretatului preot Bălaşa, amintită la începutul
articolului, la pagina 80, spicuim: „În cadrul aceluiaşi atentat
împotriva independenţei poporului daco-român, în 1279,
sinodul catolic de la Buda hotărăşte ca schismaticilor
(ortodocşilor români n.n.) – nu le este iertat a ţine cult
dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici
credincioşilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
dumnezeiesc sau a intra în astfel de capele. În caz de lipsă, să
se aplice în contra acestor preoţi «puterea brahială»” (vezi şi I.
Lupaş, „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din
Ardeal şi Ungaria”, volumul I, p. 302, doc. 341). Şi autorul
continua: „Iată ce hotărăşte un sinod catolic, papal, zis sfânt. În
ceea ce mă priveşte, ca istoric şi cercetător, mă îndoiesc de
faptul că «Sfântul Spirit» a decis ca daco-românii să nu poată
zidi biserici şi ca preoţii ortodocşi să primească lovituri de la
autoritatea binecuvântată de Apus, prin «puterea brahială»”
(adică al ucide n.n.). Tot în acel an, papa Nicolae al IV-lea
obliga pe regele Ladislau Cumanul „să prindă pe eretici şi să-i
alunge din Ungaria ( s.n.) şi din ţinuturile supuse lui”. (tot din
cartea lui I. Lupaş, n.n.).
Din cele relatate mai sus, se desprinde faptul că, încă la
aproape 300 de ani de la decretarea regalităţii maghiare de către
papalitate, încă existau preoţi şi locuri de cult ortodoxe în
Panonia, deci, românii panonieni nu fuseseră încă
deznaţionalizaţi, nici convertiţi la catolicism!
Aceste constatări determină papalitatea să întărească
regalitatea ungară prin numirea unui rege francez de origine, din
Casa de Anjou, pe Carol Robert, rege între (1301-1341).
Acesta, cu trupe pregătite cu care venise din Franţa şi cu ierarhi
înalţi din lumea catolică, şi cu armata ungară formată în
majoritate din românii din Panonia convertiţi la catolicism şi
diverşi aventurieri, mercenari puşi pe jaf, au atacat pe Basarab I
voievodul Ţării Româneşti, care nu acceptase să i se supună. La
–11–
 Istorie
după 1375. Cu acest domnitor, unifi-
cator al întregilor grupări româneşti
din Moldova şi al Maramureşului se
atestează crearea principatului româ-
nesc cu numele de Moldova, cu toa-
te că fiinţa cu mult mai înainte, dar
în grupări disparate.
În Transilvania, A. Deac, în
cartea sa „Istoria adevărului
istoric”, volumul II, p. 299,
aminteşte de 75 voievozi şi 12 duci
cunoscuţi până în anul 1526, dintre
care doar 14 sunt cu nume
româneşti, până în secolul al XIII-
lea, tocmai când istoriografia
maghiară neagă prezenţa românilor
în Transilvania. În pagina
următoare, autorul ne relevă toate
schimbările de nume româneşti în
nume maghiarizate.
Sub presiunea papalităţii,
regii unguri extind ofensiva
catolicizării, tot prin „puterea
brahială”, ca şi în Panonia, dar de
data asta în Transilvania. Ofensiva
Lupta de la Posada între Bogdan I şi Carol Robert d’Anjou se dezlănţuie asupra marii nobilimi
Gravuri din Chronica Picta [G.F.] române, deţinătorii de mari
întinderi de pământuri, a ocnelor
Posada, în trecătoarea către Muntenia, trufaşul rege al Ungariei, de sare şi a minelor de metale
mâncă o mamă de bătaie de i-a mers vestea în întreaga Europă. nobile. De teama exterminării întregii lor familii, aşa cum au
În urma acestei înfrângeri, regele maghiarilor se plângea papei făcut-o regii maghiari cu sprijinul papalităţii în Panonia, cu cei
că, în permanenţă schismaticii şi tătarii (ca să vedeţi cât de ce n-au vrut să se convertească, o parte din marile familii
şovine sau trucate sunt documentele transcrise ulterior de scribii transilvănene s-au convertit la catolicism şi şi-au maghiarizat
catolici, în care nu vor să pomenească de români, ci numai de numele cu ocazia botezului, iar cu timpul, unii dintre ei s-au
schismatici şi tătari, aceştia din urmă fiind denumirea pe care o maghiarizat complet. O parte dintre ei nu şi-au pierdut
dădeau românilor, n.n.), atacă nu pe unguri (care de fapt nu prea simţământul patriotic, dar au devenit şi ei, ca în tot Evul Mediu
existau n.n.) ci pe credincioşii catolici din regatul său. Şi la p. european, mari latifundiari, transformând ţărănimea autohtonă
124, D. Bălaşa adaugă: „În 1339 papa Benedict al XII-lea, în în iobagi.
urma obişnuitei plângeri ale lui Carol Robert, acorda din nou Printre reprezentanţii de seamă de origine română din
încuviinţarea războiului şi iertarea păcatelor, tuturor celor ce Transilvania, cităm pe Ioan de Hunedoara „cel mai viteaz ins al
vor muri în luptele cu «schismaticii» şi necredincioşii vecini ai Ungariei” (fiind voievod al Transilvaniei din 1401, iar din 1446 şi
regatului ungar”! până în 1453 şi
Planurile guvernator
papalităţii de ex- (regent) al Unga-
tinderea cato- riei. În anul 1456
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

licismului dinco- la Belgrad îl în-

Ludovic d’Anjou al Ungariei 1
lo de Carpaţi, în vinge pe Meh-
Moldova, prind med al II-lea,
viaţă sub domnia cuceritorul Con-
regelui maghiar stantinopolului,
Ludovic d’An- fiind numit de
jou (1342-1382), papa Calixt III,
care după nume- „atletul cel mai
roase lupte cu puternic, unic, al
domnitorul Bog- lui Hristos”.
dan, în iarna Apoi Matei
anilor 1364- Corvinul
1365, trupele (1440[3]-1490),
maghiare sunt rege al Ungariei
învinse definitiv (1456-1490),
şi expansiunea fiind cel care
catolicismului se ataşează la re-
opreşte aici. gatul ungar, în
Bogdan I, îşi sta- anul 1479, Mora-
bileşte capitala via şi Silezia. Să
întâi la Baia, în nu uităm şi pe
Transilvania şi iluministul Bogdan I2
apoi la Suceava, Nicolae Olahus,

1 Gravură de Jan Matejko (1838–1893); 2 După Georgeta Filitti, – „Mileniul românesc. 1000 de
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ludwik_Wegierski.jpg [G.F.] ani de istorie in imagini'”, Editura Litera, 2006 [G.F.]
–12–
 Istorie

Ioan (Iancu) de Hunedoara2 Matei Corvinul3
ale cărui scrieri, editate în anul 1763 de către Adam Kollar la Viena,
ţineau să remarce faptul că populaţia maghiară, chiar în cuprinsul
Ungariei, era deosebit de redusă, convins fiind că, datorită răspândirii
masive a românilor în teritoriile vechii Dacii (este vorba cel puţin la
vremea lui
Burebista n.n.), a putut să prevadă că „această parte a
Europei, din nou pare a-şi redobândi înfăţişarea anterioară
aşezării ungurilor aici”. (Adam Kollar, „Nicolai Olachi,
Mitropolitae Strigomensis Hungaria at Attila”, Viena, 1763, p.
91 şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric, volumul II, p. 304).
Un alt principe al Transilvaniei, Gabriel Betlen, dezvăluia încă
de la începutul secolului al XVI-lea, istoricului oficial al curţii,
Boijtinus Gaspar că, singura situaţie
corespunzătoare destinului istoric rezervat
Transilvaniei, este firească şi inevitabilă reunire
cu celelalte două Ţări româneşti sub acelaşi
sceptru: „Legea de neînlăturat a destinului –
sublinia el – nu poate fi schimbată prin nici o
prevedere omenească” (vezi tot A. Deac, ib.,
volumul II, p. 303).
[G .F.]
Nicolae Olahus
uniri a românilor (am considera-o a treia după Burebista şi
Decebal, neacceptând teza oficială că noi românii descindem şi
din amestecul cu romani, n.n.), apărat cu preţul vieţii (atenţie,
Marco Bela şi echipa!) de Ludovic Racoczy, comandantul
pedestraşilor unguri” (secui de origine n.n.).
Regatul ungar va rămâne sub administraţie turcă până în
1686, când otomanii sunt învinşi la Viena de către Habsburgi.
Ungaria va fi înglobată în imperiul austriac şi, prin „diploma
leopoldiană”, Transilvania va trece şi ea în 1691 sub
suzeranitate austriacă, dar ca principat autonom. (s.n.)
Victoria austriecilor contra otomanilor a marcat finalul
expansiunii turceşti spre occident şi începutul hegemoniei lor

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Amintim în acest sens de unire a tuturor
Ţărilor româneşti şi lupta lui Mihai Viteazul din
anul 1599, când trecând din Muntenia Carpaţii în
Transilvania, a înfrânt armata maghiară, condusă
de cardinalul papal Andrei Bathory, apărătoarea
intereselor nobilimii ungare de a stăpâni
Transilvania. Prin trecerea lui Mihai Viteazul în
Moldova, Cetăţile Neamţului şi Sucevei îi
deschid porţile şi astfel Mihai, domnul Ţării
Româneşti reface unitatea politică a unei părţi a
poporului român în anul 1600. Dar nu pentru
mult timp când, „din ordinul cancelarului unuia
din Habsburgi, fie prezumtivul lui ginere, Rudolf
al II-lea, fie căpetenia oştirii imperiale, fratele
acestuia, arhiducele Matthias, dat generalului
albanez renegat Gjerj Basta, (Giorgio), de al
lichida (pe Mihai Viteazul n.n.) 1601, 9/19 Uciderea lui Mihai Viteazu
august. Din ordin habsburgic este asasinat pe pe câmpia Turzii, 19 august 1601 1
Câmpia Turzii iniţiatorul şi făuritorul primei
către Europa Centrală. După un secol, principatele române se
vor găsi în mijlocul a trei mari imperii, fiecare cu ambiţiile sale
1 Gravură de D. Stoica. Sursa: Pagini de istorie a Turzii expansioniste şi dominatoare, imperiul austriac, cel otoman şi
http://istoriaturzii.wordpress.com [G.F.] cel rus.
2 Gravură contemporană. Sursa: Wikipedia;
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ioan_de_Hunedoara.jpg [G.F.] http://de.wikipedia.org/w/index.php?title=Datei:Matthias-
3 Statuie în Piaţa Eroilor din Budapesta. Sursa: Wikipedia; corvinus-hoesegter-budapest.jpg [G.F.]
–13–
 Istorie
În anul 1692, împăratul Leopold I, crescut la Şcoala
iezuiţilor „dăduse veste că preoţii Răsăritului (ortodocşi n.n.)
care vreau să scape de toate greutăţile, să nu mai plătească
adecă datorie de iobagi către domnii de pământ şi să culeagă
în schimb dijma de la credincioşii lor, n-au decât să treacă prin
unire la Biserica Apuseană, de care se ţine şi Măria Sa,
stăpânul cel nou al ţării”. (vezi N. Iorga, „Istoria Bisericii
Române”, I, ed. II, p. 422).
De remarcat faptul consemnat de M. Păcurariu în „Istoria
Bisericii Ortodoxe Române” II, p. 297 că, în perioada războiului
turco-austriac din 1683-1699 preoţii români ortodocşi „erau
siliţi să îndeplinească robota în rând cu păstoriţii lor iobagi, de
multe ori să le dea dijma chiar şi preoţilor luterani şi calvini” şi
apoi „Preoţii români au fost impuşi cu felurite dări
extraordinare de război, în timp ce preoţii altor confesiuni – cu
sesii parohiale, salarii şi venituri însemnate – erau scutiţi, pe
motiv că aparţineau unei confesiuni recepte. De toate aceste
necazuri şi suferinţe ale clerului ortodox, au ştiut să profite
iezuiţii în încercările lor de atragere a românilor în unirea cu
Roma.” (vezi şi D. Bălaşa ib., p. 130/131)
Habsburgii, care erau catolici zeloşi, având nevoie să
schimbe raportul de forţe a clasei dominante în Transilvania, în
majoritate protestanţi, au vrut să-şi „apropie” populaţia română
ortodoxă, propunându-le drepturi civice egale cu a celorlalte
confesiuni recepte, dacă ea trece la catolicism! Majoritatea
preoţilor şi călugărilor ortodocşi s-au opus la această propunere,
cunoscând bine că nimic din cele promise nu se va realiza.
Dar, în speranţa că promisiunile făcute chiar de împăratul
habsburgic Leopold că, prin acceptarea papei ca şef suprem al
bisericii, fără a schimba ritualul slujbelor bisericeşti, ierarhul
Atanasie şi o mână de protopopi au semnat actul de acceptare,
dar pe foaie au lăsat-o albă nescrisă! După investigaţii ulterioare
s-a descoperit că pe foia albă cu pricina s-a adăugat ulterior de
către iezuiţi, fără consimţământul semnatarilor, că, numiţii
primesc „întreaga învăţătură romano-catolică şi mai ales cele
patru puncte” (primatul papal, Sfânta Împărtăşanie se poate face
şi cu pâine nedospită (azimă), Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul
(filioque) şi purgatoriul.
Iată cum conchide Mircea Păcurariu aceasta ofensivă a
papalităţii: „dezbinarea Bisericii româneşti din Transilvania a
fost opera iezuiţilor, a cardinalului Kollonich şi a împăratului
Leopold I (el însuşi crescut de iezuiţi), iar mitropolitul Atanasie
a fost numai unealta prin care au lucrat aceştia. Pentru
atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai
necinstite mijloace, falsuri în acte publice, şantajul, făgăduielile
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
care n-au fost îndeplinite etc. De pildă, au plăsmuit istoria a
trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi şi în 1698 cu 38
de protopopi şi în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar
fi unit de bună voie cu Biserica Romei şi, odată cu ei, întregul
popor român al Transilvaniei! Dar actul propriu-zis de unire cu
Biserica Romei poate fi considerat numai cel semnat de
Atanasie la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat
privind înfiinţarea noii Biserici şi Episcopii unite din
Transilvania, este diploma împăratului Leopold, din 19 martie
1701.”
Deşi actul oficial se încheiase, dreptul românilor de a fi
recunoscuţi în Transilvania ca a patra naţiune, nu a fost obţinut,
iar preoţii semnatari a actului de unire n-au obţinut drepturile
celorlalte culte. În punctele principale, uniaţii, aşa cum îi mai
numim pe cei trecuţi la catolicism, au sechestrat o parte din
bisericile ortodocşilor, ctitorite de ortodocşi. Preoţii şi enoriaşii
ortodocşi care s-au opus au fost bătuţi, încarceraţi, iar unii
dintre ei chiar martirizaţi. Opoziţia clerului ortodox şi a enori-
aşilor, care n-au vrut să treacă la catolicism a făcut ca după şase
decenii, Habsburgii să ia cea mai odioasă măsură, trecerea
represivă a trupelor austriece prin Transilvania în mai multe
reprize (1731, 1761/62 şi 1785), trupe care au distrus şi dat foc
bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, cu tot patrimoniul lor, cel
care n-a putut fi salvat din timp, cărţi de cult, icoane, obiecte şi
îmbrăcăminte de cult etc. Din 750 de mânăstiri (şi biserici n.n.),
150 au fost arse sau bombardate cu tunurile, iar alte 515 au fost
–14–
luate de catolici. Petru Maior, istoric greco-catolic ne relatează
în „Istoria Bisericii” că la distrugerile celor 150 de mânăstiri, au
participat şi regimente care erau „alcătuite din oameni uniţi
(greco-catolici români n.n.) şi feciorii preoţilor celor uniţi”
(s.n.). Cea mai importantă mânăstire distrusă a fost cea de la
Sâmbăta, ctitorie a prinţului martir pentru credinţă, Constantin
Brâncoveanu. Din aceste motive, călătorul care va străbate
Transilvania, cu foarte mici excepţii, nu va găsi la oraşe şi în
unele sate decât biserici construite după Marea Unire din 1918.
Rămân mărturii de credinţă, rapiditatea cu care românii şi-au
reconstruit bisericile din lemn, după trecerea austriecilor, în
păduri sau în locuri îndepărtate de căile de circulaţie, păstrându-
şi cultul ortodox. Dar în câmpii, unde nu se puteau ascunde
bisericile de văzul cotropitorului, lipsiţi de loc de cult, o parte a
populaţiei române a adoptat ritul greco-catolic. Singurul avantaj
al acestei treceri la uniaţie a fost, accesul preoţimii la marile
şcoli şi biblioteci din Vatican, Viena şi Budapesta, cât şi la crea-
rea unei elite intelectuale care a pregătit programul şi măsurile
care, au condus, la finele a mai bine de un secol, la emanciparea
poporului oprimat al Transilvaniei şi la marea unire din 1918.
În anul 1784 are loc marea revoltă ţărănească condusă de
Horea, Cloşca şi Crişan. Încă din secolul al XIV-lea, sub influenţa
directă a angevinului Ludovic I, în Dieta Transilvaniei impune să
intre doar reprezentanţii a numai trei naţiuni, ungurii, saşii şisecuii,
românii fiind excluşi. Această politică diabolică a condus şi la
maghiarizare în continuare a fruntaşilor români, pentru a-şimenţine
pământurile şi averile cât şi posibilitatea de a fi aleşi în Dietă. Prin
feudalizare accentuată, nobilimea maghiară (nemeşimea, toţi fiind
români maghiarizaţi recent sau mai demult), transformă marea parte
a românilor în ţărani dependenţi de posesorii marilor terenuri
agricole. Din cauza abuzurilor nemeşimii, ţăranii români se revoltară
de nenumărate ori. Astfel sunt citate răscoalele ţărăneştidin nordul
Transilvaniei din 1382, din sudul Transilvaniei din 1417, răscoala din
Tara Bârsei şi a Făgăraşului din 1433-1434 ş.a. La fel ei sunt
participanţii majoritari la aşa numită „răscoala de la Bobâlna” din
1437-1438, care a cuprins întreaga Transilvanie. Dar, nemeşimea
reacţionează imediat şi la Copâlna în 1437, ea, împreună cu
patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor fac un pact de unire făcând din
acel moment legea în Transilvania în calitate de forţă conducătoare,
cu toate că în acel moment românii erau pe departe majoritarifaţă de
ceilalţi trei, luaţi
împreună. (vezi
I. Bulei, „Scurtă
istorie a româ-
nilor”, Editura
Meronia, Bucu-
reşti, 1996, p. 47).
După vic-
toria Habsbur-
gilor contra
otomanilor şi în-
globarea Tran-
silvaniei impe-
riului austriac,
Principatul Tran-
silvaniei rămâne
autonom, având
dietă proprie, atât
sub domnia Ma-
riei Tereza cât şi
a lui Iosif al II-
lea, se iniţiază un
proces de moder-
nizare în dome-
niul agriculturii,
al mineritului
etc., cât şi a
organizării insti-
tuţionale, între HORYA ANFÜHRER
care edictul de DER W ALACHISCHEN REBELLEN
toleranţă prin Ursu Nicola - Horea din Albac [G .F.]