UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI
FORMARE CONTINUĂ
CONVERSIE – EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ

ESEU
Volei – Tehnica și metodica predării

TITULAR DE CURS:
Prof. univ. Cristian SAVU

CURSANT:
DAMIAN (STĂNESCU) Ionela Cristina

Târgoviște, 09 iunie 2020

1
 Cuprins

1) Introducere …………………………………....…….. Pg 3

2) Caracteristicile jocului de volei …………….……….Pg 3 - 4

3) Reguli privind jocul de volei………………….……...Pg 4 – 9

4) Tehnica………………………………………………..Pg 9

5) Tehnica în jocul de atac – Serviciul………...…….…Pg 11 - 15

6) Traseul metodic al învăţării serviciului …… .……..Pg 15 – 17

7) Tehnica în jocul de volei în atac – Ridicarea…...…..Pg 17 – 21

8) Tehnica în jocul de volei în apărare – Preluarea…..Pg 21 – 22

9) Tehnica în jocul de volei în apărare – Blocajul….…Pg 23 - 24

2
 Volei – Tehnica și metodica predării

Introducere
Putem nota origini ale voleiului încă în secolul XVI, când în Anglia se practica un joc
ce implica voleibalarea unui „balon”, probabil o băşică de piele, contactul realizându-se cu
braţul protejat de o brăţară de lemn. O notiţă din 1625 menţionează un joc Windblowne
Balones, în care balonul era lovit „dintr-o parte în alta, „uneori cu mâna, uneori cu piciorul”
(Oxford English Dictionary). Acelaşi tip de balon era folosit pentru „foot-ball” în teren
deschis. Lăsând aceste surse nesigure şi, după părerea noastră, puţin forţate, specialiştii
domenliului recunosc că voleiul face parte dintre sporturile inventate la sfârşitul secolului
XIX, alături de baschet şi de prima versiune a fotbalului American.

În evoluţia sa, jocul de volei a înregistrat preocupări constante şi majore de sporire a

randamentului jucătorilor, atât prin îmbogăţirea conţinutului de acţiuni din bagajul
tehnicotactic, cât şi prin eficientizarea execuţiei procedeelor, apelându-se la toate
oportunităţile şi cuceririle ştiinţelor conexe: biomecanică, fizică, geometrie, informatică. În
acest context, cursul încearcă să realizeze îmbunătăţirea arsenalului de informaţii şi tehnici
didactice, din care să poată selecta pe acelea care oferă cele mai sigure şanse de realizare a
obiectivelor, în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. În învăţământul superior
de Educaţie Fizică şi Sport, voleiul este o disciplină fundamentală cuprinsă în planul de
învăţământ, cu un rol deosebit în însuşirea cunoştinţelor practice de specialitate.

Caracteristicile jocului de volei

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a acţiona cu mâna
liberă asupra mingii, sub formă de lovire sau respingere, fără a fi împiedicaţi de către
adversari în timpul desfăşurării fazei. Voleiul este un joc sportiv practicat de mai mulţi
sportive (în număr de 6), reuniţi într-o echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi
care prin acţiuni individuale şi colective urmăresc câştigarea punctului şi a serviciului sau
câştigarea punctului prin păstrarea serviciului.

3
 Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după terminarea unei faze
de joc, schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în sensul acelor de ceasornic) şi strictă,
impusă prin regulament, ceea ce a dus la formarea unor jucători compleţi şi complecşi, cu o
pregătire multilaterală specifică atacului şi apărării.

Plecând de la descrierea voleiului de la începuturile sale “to volley the ball back and
forth over the net”, găsim o altă caracteristică, respingerea mingii, neexistând momentul de
ţinere a mingii. Deci în volei timpul de reacţie este scurt, la fel momentul de gândire şi de
răspuns. Acest lucru duce la o îndemânare deosebită, datorită faptului că jucătorii trebuie să
transmită mingea precis partenerului de joc. Toate acestea pe un suport de deprinderi motrice
de bază, manifestate într-o combinaţie specifică, datorate faptului că deplasările sunt scurte,
cu multe schimbări de direcţie şi efectuate într-un spaţiu restrâns, fără a reţine mingea şi
transmiţând-o prin respingere. Manifestarea îndemânării în cadrul mijloacelor tehnicotactice,
trebuie să se facă cu o anumită viteză ce trebuie să aibă la bază forţă şi rezistenţă.

Reguli privind jocul de volei

Voleiul se desfăşoară pe baza unui regulament al jocului aprobat de Federaţia
Internaţională de Volei (FIVB), la care aderă toate Federaţiile Naţionale.

• Suprafaţa de joc

Suprafaţa de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie dreptunghiulara şi
simetrică. Suprafaţa de joc este volumul de deasupra suprafeţei de joc, unde se realizează
toate acţiunile tehnico-tactice ale jocului

Suprafaţa trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă. Ea nu trebuie să prezinte vreun

pericol de rănire pentru jucători. Este interzis să se joace pe suprafeţe cu asperităţi sau
alunecoase.

Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, se vor autoriza numai suprafeţele din
lemn sau sintetice. Orice suprafaţă trebuie să fie în prealabil omologată de FIVB. În sală,
suprafaţa terenului de joc trebuie să aibă o culoare deschisă.

4
 Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, liniile trebuie să aibă culoarea albă.
Terenul de joc şi zona liberă trebuie să aibă obligatoriu alte culori, diferite între ele. Pentru
terenurile în aer liber este autorizată o pantă de scurgere a apei de 5 mm pe metru. Liniile
terenului constituite din materiale solide sunt interzise.

În prezent voleiul se joacă în exclusivitate în săli. Există însă competiţii, în care se poate
juca pe nisip, volei pe nisip (beach volleyball) sau pe iarbă (park volleyball), dar acestea sunt
sporturi derivate voleiului.

A fost o perioadă cuprinsă între anii 1950-1980, când s-a dezvoltat voleiul în aer liber.
Se desfăşurau competiţii la toate nivelurile pe zgură.

• Dimensiuni

Terenul de joc este un dreptunghi măsurând 18 x 9 m, înconjurat de o zonă liberă având

o lăţime de minimum 3 m pe toate laturile. Spaţiul de joc liber este spaţiul situat deasupra
suprafeţei de joc si trebuie să fie liber de orice obstacol. Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o
înălţime de minimum 7 m de la suprafaţa de joc.

Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, zona liberă trebuie să măsoare
minimum 5 m de la liniile laterale şi minimum 8 m de la liniile de fund. Spaţiul de joc liber
trebuie să măsoare minimum 12 m de la suprafaţa de joc.

• Zone

- Zona de atac

În fiecare teren, zona de atac este prima zonă de lângă fileu, delimitată de axa liniei de
centru şi de marginea dinspre linia de fund a liniei de atac. Zona de atac este considerată ca
fiind prelungită dincolo de liniile laterale până la capătul zonei libere.

- Zona de serviciu

Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spatele liniei de fund (linia de fund
nu este inclusă în zona de serviciu). Zona este delimitată lateral prin două linii scurte, fiecare
având 15 cm lungime, trasate la 20 cm în spatele liniei de fund şi în prelungirea liniilor
laterale. Aceste două linii scurte sunt incluse în lăţimea zonei de serviciu. În adâncime, zona
de serviciu se întinde până la limita zonei libere

5
 - Zona de înlocuiri

Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor linii de atac până la masa
scorerului.

- Zona de încălzire

Pentru competiţiile modiale şi oficiale ale FIVB, zonele de încălzire, măsurând

aproximativ 3 x 3 m, sunt situate în ambele colţuri ale suprafeţei de joc, lateral faţă de
băncile de rezerve, în afara zonei libere.

- Zona de pedeapsă

O zonă de pedeapsă, care măsoară aproximativ 1 x 1 şi este echipată cu două scaune,

este localizată în aria de control (definită în diagrame) dincolo de prelungirea liniei de fund.
Ea poate fi delimitată cu o linie roşie de 5 cm lăţime. Fiecare teren are câte o zonă de
pedeapsă.

• Componenţa echipelor

O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un antrenor secund,

un preparator fizic (maseur) şi un medic. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB,
medical trebuie să fie acreditat în prealabil de FIVB.

Unul dintre jucători (altul decat Libero-ul) este căpitanul echipei şi el trebuie să fie
identificat ca atare pe foaia de arbitraj.

Numărul de 12 jucători înscrişi în foaia de arbitraj include şi jucătorul libero, iar acesta
se înscrie şi în rubrica specială din foaia de arbitraj, cu condiţia ca el să fie menţionat ca atare
în primul fluturaş prezentat de antrenor, arbitrului doi, înaintea primului set.

Numai jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren şi să participe la

meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de arbitraj, componenţa echipei nu mai
poate fi modificată.

6
 În foaia de arbitraj se înscriu numai jucătorii care au dreprt de joc, adică cu legitimaţii
valabile şi vizita medicală făcută cu cel puţin 6 luni înainte. Locul participanţilor Jucătorii
care nu sunt în joc trebuie ori să fie asezaţi pe banca pentru rezerve a echipei lor ori să fie în
zona lor de încălzire. Antrenorul şi ceilalţi membri ai echipei trebuie să stea pe bancă, dar pot
să o părăsească pentru un timp. Băncile pentru rezerve sunt situate de o parte şi de alta a
mesei scorerului, în afara zonei libere. Numai membrilor echipei le este permis să stea pe
bancă în timpul meciului şi să participe la încălzirea la fileu.

Jucătorii care nu sunt în joc se pot încălzi fără mingi astfel:

- în timpul jocului, în zona de încălzire;

- în cursul timpilor de odihnă şi a timpilor tehnici şi în zona liberă situată în spatele

propriului teren de joc;

- în timpul pauzei dintre seturi jucătorii pot utiliza mingile (dar nu cele de joc) pentru
încălzire în zona lor liberă.

• Echipamentul

Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un şort, şosete şi pantofi de sport.

Culoarea şi designul tricourilor, şorturilor şi şosetelor întregii echipe trebuie să fie uniforme
(cu excepţia Libero-ului). Echipamentul trebuie să fie curat. Pantofii trebuie să fie fără tocuri,
uşori şi flexibili, cu tălpi din cauciuc sau din piele.

Pentru competiţiile de seniori mondiale şi oficiale ale FIVB, este interzisă utilizarea
pantofilor de sport cu tălpi care lasă urme negre pe podea. Tricourile şi şorturile vor fi
conform standardelor omologate ale FIVB.

Tricourile jucătorilor trebuie să fie numerotate de la 1 până la 18.

Numerele trebuie plasate pe tricou în centrul pieptului şi al spatelui. Culoarea şi

strălucirea numerelor trebuie să fie în contrast net cu cele ale tricourilor . Numerele trebuie să
măsoare cel puţin 15 cm în înălţime pe piept şi 20 cm pe spate. Lăţimea benzii care formează
cifra trebuie să fie de cel puţin 2 cm.

7
 Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, numerele jucătorilor trebuie să fie
înscrise şi pe piciorul drept al şortului. Numerele trebuie să aibă o înălţime cuprinsă între 4 şi
6 cm iar lăţimea benzii care formează cifra trebuie să fie de minimum 1 cm.

Căpitanul echipei este identificat graţie unei barete de 8 x 2 cm, plasată pe tricou sub
numărul de pe piept. Este interzisă purtarea de echipament care nu are numere regulamentare
sau de culoare diferită de cea a altor jucători, (cu excepţia Libero-ului).

- Schimbări de echipament

Primul arbitru poate să autorizeze unul sau mai mulţi jucători:

- să joace desculţ sau desculţi (la competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB este interzis
ca sportivii să joace desculţi);

- să-şi schimbe între seturi sau după înlocuire tricourile umezite sau deteriorate cu
condiţia ca noile tricouri să aibă aceleaşi culori, model şi numere;

- să joace în treninguri pe timp rece, cu condiţia ca acestea să aibă aceeaşi culoare şi

acelaşi model pentru toată echipa, (cu excepţia Libero-ului) şi să fie numerotate de la 1-18.

Jucătorilor le este interzis să poate obiecte, care pot să provoace accidentări sau să ofere
un avantaj artificial jucătorului. De asemenea, jucătorii pot să poarte ochelari sau lentile de
contact pe propria răspundere.

Arbitri au obligaţia de a cere jucătorilor să scoată temporar, pe perioada jocului,

obiectele interzise, care pot conduce la accidentări.

Ca exemplu, unui jucător i se cere să dea jos de pe deget un inel sau să-l bandajeze, iar
alt exemplu ar fi un jucător care poartă proteză. Dacă se consideră că nu prezintă nici un risc,
el poate juca. Dar acelaşi lucru nu se poate realiza în cazul unui jucător care poartă un aparat
gipsat. 2

• Formaţia de joc

Trebuie să fie permanent şase jucători în joc pentru fiecare echipă. Formaţia de start a
echipei indică ordinea la rotaţie a jucătorilor pe teren. Această ordine trebuie menţinută pe
toată durata setului. Înainte de începutul fiecărui set, antrenorul trebuie să prezinte formaţia
de start a echipei sale pe o fişă de poziţie.

8
 Această fişă, corect completată şi semnată, este înmânată celui de-al doilea arbitru sau
scorerului. Jucătorii care nu fac parte din formaţia de start sunt jucători de rezervă în acel set
(cu excepţia Libero-ului). După ce fişa de poziţie a fost înmânată celui de-al doilea arbitru
sau scorerului, nici o modificare a formaţiei nu mai poate fi autorizată fără o înlocuire
regulamentară.

• Poziţiile în teren

În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare echipă trebuie să
fie plasată în interiorul propriului său teren de joc (cu excepţia jucătorului la serviciu),
potrivit cu ordinea la rotaţie:

− cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia întâi şi ocupă
poziţiile 4(în faţă – stânga), 3(în faţă – centru) şi 2(în faţă – dreapta);

− ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5(în spate – stânga), 6(în
spate – centru) şi 1(în spate – dreapta). Fiecare jucător din linia a doua trebuie să fie plasat
mai departe de fileu decât corespondentul său din linia întâi. Poziţiile jucătorilor sunt
determinate şi controlate prin poziţiile picioarelor lor în contact cu solul, după cum urmează:

− fiecare jucător din linia întâi trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului mai aproape
de linia de centru decât picioarele jucătorului din linia a doua corespondent;

− fiecare jucător din partea dreaptă (stângă) trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului
mai aproape de linia laterală din dreapta (stânga) decât picioarele jucătorului din centrul
liniei sale;

− după ce mingea a fost servită, jucătorii pot să se deplaseze şi să ocupe orice poziţie în
propriul lor teren de joc şi în zona liberă; atru în anumite condiţii prevăzute de regulament.

9
 Tehnica
Tehnica reprezintă ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut folosite în
scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele de joc
competiţional (Leon Teodorescu).

Am putea concluziona că tehnica jocului de volei „reprezintă totalitatea acţiunilor

motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale specifice acestui joc, însuşite corect şi
raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu eficienţă maximă în competiţii”.

Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi creativitate,

ajungând astăzi la posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către jucător acolo unde doreşte.

La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să rezolve mai
eficient o situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre atac şi apărare, în
ansamblu, şi în special dintre atacant şi apărător. Toate acestea la putem pune pe seama
dorinţei individului de a se autodepăşi.

Plecând de la succesiunea fazelor (structuri) de joc, deci de la alternanţa structurilor

jocului, putem vorbi de o sistematizarea a elementelor şi procedeelor tehnice.

Pentru că jocul se raportează la mereu la cele două compartimente ale jocului, şi anume
atacul şi apărarea, vom face o sistematizare a tehnicii jocului de volei în funcţie de cele două
compartimente, care alternează mereu.

Definiţie

Tehnica sportivă reprezintă un sistem special de mişcări care se execută simultan

sau succesiv, dirijate în scopul organizării raţionale a modificărilor de forţe interne şi
externe, a. î. să permită atingerea performanţelor superioare. (Ditrich Hare şi colectivul).

Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport,

efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament maxim în competiţii
(Adrian Dragnea).

Am putea concluziona că tehnica jocului de volei „reprezintă totalitatea acţiunilor

motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale specifice acestui joc, însuşite
correct şi raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu eficienţă maximă în competiţii”.

10
 TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC – SERVICIUL

Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă (fileu), astfel încât să fie
preluată greu de adversar, lucru care presupune un serviciu precis planat sau un serviciu
în forţă. Ultimul are avantajul, din punct de vedere psihologic, de a crea un efect
demoralizator pentru echipa adversă şi unul mobilizator pentru cea care îl efectuează.

Serviciul este un element tehnic, deosebit de important, pentru că reprezintă

punerea mingii în joc de către un jucător, cu scopul de a câştiga un punct sau de a pune
în dificultate echipa adversă, astfel încât să nu se poată organiza uşor în atac. Din punct
de vedere al regulamentului de joc, serviciul este actul lansării mingii în joc de către
jucătorul din spate dreapta din poziţia 1, plasat în zona de serviciu.

După locul unde este plasat punctul de lovire al mingii faţă de planul umerilor
jucătorului de la serviciu, serviciul poate fi de jos şi de sus; în funcţie de planul liniei
umerilor faţă de plasă, din faţă şi din lateral; în funcţie de contactul cu solul, de pe sol şi
din săritură.

• Serviciul de jos din faţă

Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa executantului, cu
scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers. Este procedeul tehnic uşor
de însuşit, care se foloseşte la începători şi în special la fete. El este uşor atât ca execuţie
cât şi ca preluare. Ca execuţie, pentru că la vârstele începătorilor (10 – 11 ani), ei nu au
încă forţa necesară executării a serviciului de sus. Iar din punct de vedere al preluării
este uşor pentru ca mingea vine cu o traiectorie înaltă, timp necesar ca jucătorii să se
deplaseze la minge şi să realizeze preluare fie cu două mâini de sus fie cu două mâini de
jos. Astfel mingea poate sta mai mult în joc.

Poziţia iniţială: Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, cu picioarele
uşor depărtate cam la lăţimea umerilor şi decalate, piciorul opus cu care se loveşte
mingea este mai în faţă. Picioarele sunt semiflexate la nivelul articulaţiei genunchilor,
greutatea repartizată pe ambele picioare sau uşor pe piciorul din faţă.

11
 Trunchiul uşor aplecat spre înainte, linia umerilor paralelă cu fileul. Mingea este
ţinută în mâna opusă braţului cu care se loveşte, îndoită din cot, la nivelul şoldului de
partea braţului de lovire. Braţul de lovire atârnă relaxat pe lângă şold.

Execuţia propriu-zisă: Mâna ce susţine mingea, execută o uşoară lansare, aruncare

(10-20 cm) sau o retragere a acesteia de sub minge, odată cu balansarea braţului
îndemânatec, de lovire spre înapoi şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate. Urmează o
pendulare dinspre înapoi spre înainte, pe timpul coborârii mingii, iar piciorul din spate,
printr-o impulsie în sol, trece greutatea corpului în faţă, odată cu lovirea mingii.

Poziţia finală: După execuţie, jucătorul este în poziţie înaltă, urmăreşte traiectoria
mingii, după care se deplasează în teren pentru a participa la acţiunile de apărare.

• Serviciul de jos din lateral

Aceasta este o variantă serviciului de jos, în care execuţia se face din lateral.

Poziţia iniţială: Jucătorul stă lateral faţă de fileu, cu mâna care susţine mingea spre
fileu. Picioarele sunt mai depărtate faţă de lăţimea umerilor şi uşor flexate din
articulaţii, iar talpa piciorului dinspre fileu mai avansată. Mingea este susţinută la
nivelul bazinului de mâna neîndemânatecă, îndoită din cot, iar mâna care va lovi mingea
sprijină lateral mingea.

Execuţia propriu-zisă: Se realizează o trecere a greutăţii corpului pe piciorul din

spate odată cu retragerea mâinii lovitoare, în lateral şi spre înapoi întinsă din articulaţia
cotului. Mingea se aruncă oblic spre fileu, ceea ce coincide cu răsucirea trunchiului cu
faţa spre fileu şi cu acţiunea mâinii care loveşte mingea dinapoi spre înainte şi de jos în
sus, odată cu trecerea greutăţii în faţă pe piciorul care a păşit. Mingea este lovită cu
podul palmei, cu articulaţia pumnului încordată şi articulaţia cotului în extensie.

Poziţia finală: După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, după care se
deplasează în teren pentru a participa la acţiunile de apărare următoare.

12
 • Serviciul de sus

Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor

Serviciul de sus din faţă este foarte utilizat atât de jucătorii începători cât şi de cei
avansaţi. Accentul cade pe traiectoria care se imprimă mingii, şi care trebuie să fie cât
mai schimbătoare şi să pună în dificultate pe cei care execută preluarea.

Poziţia iniţială: Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor
depărtate şi decalate, piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea,
greutatea este repartizată in mod egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept cu
privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la nivelul
pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini mingea.

Execuţia propriu-zisă: Mingea se aruncă în sus circa 1 metru, astfel, dacă o lăsăm
să cadă pe lângă corp, să cadă în faţa piciorului din spate. Braţul care susţine şi aruncă
mingea se ridică oblic în sus spre înainte, trunchiul intră într-o extensie, realizându-se şi
trecerea greutăţii pe piciorul din spate iar braţul lovitor, îndoit din articulaţia cotului, se
duce înapoia capului. Se realizează şi o răsucire a trunchiului de partea braţului lovitor.
Acesta revine din extensie cu o mişcare dinapoi spre înainte sus şi loveşte mingea în
punctual cel mai înalt al fazei ascendente de zbor a mingii.

Poziţia finală: După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, care trebuie să se
îndrepte spre terenul advers.

• Serviciul de sus din faţă în forţă

Este denumit astfel pentru că mingea lovită din faţa celui care execută, de la o
înălţime care depăşeşte nivelul capului şi cu o forţă suficient de mare ca să pună în
dificultate preluarea adversarului.

Poziţia iniţială: Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor
depărtate şi decalate, piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea,
greutatea este repartizată in mod egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept cu
privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la nivelul
pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini mingea.

13
 Execuţia propriu-zisă: Execuţia acestui procedeu este efectuat de pe loc sau cu o
uşoară păşire. Mingea este aruncată cu mâna neîndemânatecă sau cu ambele mâini
deasupra capului şi uşor în faţă, la o înălţime mai mare pentru a permite extensia
trunchiului, odată cu ducerea braţului de lovire în sus şi-n înapoi ceea ce duce şi la
trecerea greutăţii pe piciorul din spate. Când mingea este aruncată la înălţimea adecvată,
braţul care a aruncat-o începe să coboare, trunchiul revine din extensie prin acţiunea
musculaturii abdominale greutatea trece pe piciorul din faţă datorate flexiei trunchiului,
cu ridicarea centrului de greutate a corpului şi întinderea completă a braţului la nivelul
capului.Lovirea mingii se face cu palma, în punctul maxim, cu braţul perfect întins la
nivelul articulaţiei cotului.

Poziţia finală: După lovire, flexia continuă datorate inerţiei şi este oprită printr-o
păşire, mingea este privită cu până în terenul advers, după care executantul se
deplasează în teren, pentru a intra în dispozitivul de apărare.

• Serviciul de sus din săritură

Este considerat cel mai modern procedeu tehnic, dar nu este la îndemâna tuturor
sportivilor. El este apanajul sportivilor de performanţă şi mare performanţă. El poate fi
denumit o lovitură de atac de la mare distanţă. Diferenţa constă în faptul ca nu există
minge ridicată ci o autoaruncare.

Poziţia iniţială: Jucătorul este orientat spre fileu, în spatele liniei de fund a
terenului la o distanţă de 2-3m, astfel încât bătaia să se realizeze în apropierea liniei de
fund, iar lovitura să se realizeze deasupra terenului de joc propriu. Picioarele sunt uşor
depărtate şi decalate, piciorul din faţă este cel opus braţului care loveşte. Piciorul
avansat este în funcţie de numărul paşilor de elan (1-2-3 paşi). Mingea este ţinută în
mâna braţului lovitor, îndemânatec.

Execuţia propriu-zisă: Mingea este aruncată deasupra suprafeţei terenului, se

execută elanul de 2-3 paşi, bătaia pe ambele picioare, înapoia liniei de fund, urmată de
săritură spre minge. În timpul efectuării elanului şi săriturii, executantul trebuie să
urmărească o săritură cât mai înaltă şi coordonarea acesteia cu traiectoria mingii din
aruncare.

14
 Poziţia finală: Aterizarea se face elastic în interiorul terenului, după care
executantul îşi reia sarcinile de joc următoare.

Traseul metodic al învăţării serviciului

➢ explicaţia şi demonstraţia procedeelor;

➢ pe perechi, la o distanţă de 5-6 m, se execută serviciul de jos din faţă cu boltă la

partener, care prinde mingea deasupra capului;

➢ se execută serviciu la perete, de la o distanţă de 5-6 m, deasupra unei linii

trasate pe perete, ce reprezintă fileul;

➢ pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, la o distanţă de 3-4 m faţă de fileu, se

execută serviciul la partener;

➢ acelaşi exerciţiu, dar cu mărirea distanţei la 6-7 m;

➢ acelaşi exerciţiu, dar cu mărirea distanţei la 9 m;

➢ serviciu efectuat peste fileu, cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului;

➢ serviciu din dreptul Z6, spre jumătatea dreaptă a terenului advers;

➢ acelaşi exerciţiu, dar spre jumătatea stângă a terenului advers (fig. 1).

15
 ➢ serviciu din dreptul Z1 spre Z5 adversă şi apoi spre Z1 a terenului advers (fig.
2).

➢ serviciu din dreptul Z5 spre Z5 adversă şi apoi spre Z1 a terenului advers (fig. 3).

➢ se execută serviciu în ultima treime a terenului advers (fig. 4).

➢ pe perechi, un jucător se poziţionează într-o zonă din terenul advers, iar celălalt
execută serviciul, căutând să-l lovească;

➢ se execută serviciu scurt, cât mai aproape de fileu în terenul advers;

16
 ➢ idem, dar cu serviciu cât mai aproape de linia de fund a terenului advers (fig. 5).

TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC – RIDICAREA

Ridicarea este acţiunea de joc prin care se urmăreşte transmiterea mingii,

către un atacant, cu scopul de a finaliza combinaţiile în atac ale echipei proprii.
Ridicarea înainte
Ridicarea înainte este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către un
atacant se realizează spre înainte, iar acesta, în momentul execuţiei, se găseşte cu
picioarele pe sol.
Ridicarea mingii este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării
celor trei lovituri din cadrul echipei şi este cea mai importantă acţiune
individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni de atac. Ea este
procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului. Mecanismul de bază are
aceleaşi componente, şi anume: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia
finală.
Poziţia de aşteptare poate fi diferită, în funcţie de acţiunea premergătoare
ridicării (preluare din serviciu, din atac, blocaj, dublarea atacului sau blocajului
etc.), deci poate fi înaltă, medie sau joasă.

17
 Deplasarea la minge poate fi impusă de intrarea din linia a II-a a
ridicătorului, sau de o preluare mai puţin precisă a echipei proprii. Deplasarea
trebuie realizată printr-un start rapid, bazată pe anticipaţie a traiectoriei mingii,
urmată de o deplasare rapidă la minge, astfel ca ridicătorul să ajungă la locul
întâlnirii, înaintea mingii şi într-o poziţie stabilă.
Poziţia initială:
Executantul se găseşte într-o poziţie echilibrată, cu picioarele depărtate la
lăţimea umerilor şi decalate, cu tălpile paralele orientate spre în faţă, membrele
inferioare într-o uşoară flexie din toate trei articulaţiile sale (tripla flexie),
trunchiul drept uşor aplecat spre înainte. Braţele sunt îndoite din cot, depărtate de
trunchi şi ridicate cu articulaţia pumnului la nivelul frunţii. (fig. 1)
Degetele ambelor mâini sunt deschise, cu policele orientate spre frunte,
palmele sunt într-o flexie dorsală şi formează astfel o cupă de mărimea unei
mingi. Cupa este alcătuită din degetele celor două mâini, astfel: policele şi
degetele arătătoare formează un triunghi de susţinere şi cu scopul ca mingea să
nu scape în jos, iar celelalte degete înfăşoară mingea de-o parte şi de alta.

18
 Execuţia propriu-zisă
Se realizează prin întinderea articulaţiilor membrelor inferioare, care se
transmite ca o undă braţelor prin extensia lor, spre înainte sus, încheindu-se prin
eliberarea mingii printr-o flexie palmară din articulaţia pumnului.
La contactul cu mingea, policele şi degetele arătătoare sprijină mingea, iar
celelalte degete asigură traiectoria mingii.
Pentru realizarea unei execuţii fără rotaţia mingii în aer, este necesară o bună
coordonare nervoasă, care să realizeze lovirea simultană a mingii cu ambele
mâini şi uniform.

Poziţia finală
După lovirea mingii, executantul are trunchiul înclinat spre înainte şi întins şi
urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează într-o poziţie specifică
următoarei acţiuni.
Ridicarea peste cap de pe sol
Procedeul este denumit astfel pentru că transmiterea mingii se realizează la
un jucător spre înapoi, în spatele său, pe deasupra capului, cu picioarele pe sol în
momentul execuţiei. (fig. 2)
Se foloseşte în special cu scop tactic, acela de a deruta blocajul advers, ceea
ce-i conferă ridicătorului posibilitatea folosirii lungimii fileului în atac.

19
 Poziţia iniţială
Nu diferă de procedeul anterior, ridicarea înainte, decât cu câteva excepţii:
oprirea din deplasare se face mai mult sub minge, într-o poziţie mai joasă, cupa
se realizează puţin deasupra frunţii spre vertex (creştet), poziţia trunchiului este
verticală, cu linia umerilor perpendiculară pe traiectoria pasării.

Execuţia propriu-zisă
Menţine caracteristicile procedeului anterior, cu deosebirea că mişcarea de
extensie a tuturor articulaţiilor se menţine, dar trunchiul realizează o extensie
accentuată împreună cu cea a capului, odată cu lovirea mingii, prin împingerea
bazinului spre în faţă şi prin extensia şi retroducţia braţelor. Extensia articulaţiei
pumnului imprimă mingii o traiectorie cu direcţia spre în sus la începutul mişcării
şi spre înapoi după aceea.
Poziţia finală
Braţele se vor extinde oblic spre înapoi, capul mult în extensie şi urmărind
mingea, realizând transmiterea mingii, după care au loc o întoarcere cu faţa spre
direcţia pasării şi deplasarea către dublarea atacantului.
Ridicarea laterală
Se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru că
transmiterea mingii către un atacant se realizează în lateral, cu o parte a corpului
către acel atacant.
Această ridicare apare în momentul în care fie ridicătorul nu are o altă
variantă de ridicare, fie preluarea a fost prea spre fileu, chiar în fileu, şi, pentru a
evita atingerea acestuia printr-o întoarcere, executantul este cu faţa la fileu şi
pasează în lateral.

20
 Lovirea mingii se face cu o parte a corpului mai aproape de cel spre care se
pasează sau se ridică. Execuţia se bazează pe lovirea mingii prin înclinarea
laterală a trunchiului, însoţită de întinderea braţelor lateral în sus, inegal, braţul
dinspre locul pasării este mai puţin întins, faţă de celălalt, care se întinde complet.

TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN APĂRARE – PRELUAREA

Preluarea este o acţiune individuală de apărare prin care un jucător încearcă
să respingă mingea, trimisă de adversar cu scopul de a face punct, astfel încât să
se realizeze construcţia atacului propriu, iar finalizarea să fie punctul. Această
acţiune se realizează cu dificultate, datorită faptului că ea depinde de acţiunile
premergătoare ale adversarului, serviciul, lovitura de atac, blocajul, care
urmăresc punerea în dificultate a apărării proprii.
Preluarea din serviciu
Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în
contact cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu (fig. 1).
Mecanismul de bază al preluării din serviciu are următoarele componente:
poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală.

21
 Poziţia iniţială
Preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată de o
anticipare, urmată de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă
serviciul are o forţă crescută, poziţia este joasă şi cu faţa către direcţia de unde
vine serviciul. Picioarele sunt uşor depărtate şi îndoite de la nivelul genunchilor,
greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din exterior este mai în
faţă. Braţele sunt depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se realiza o
deplasare dacă este cazul.

Execuţia propriu-zisă
Începe prin apropierea braţelor, urmată de întinderea picioarelor, îndreptarea
trunchiului, braţele întinse din coate, cu mâinile împreunate mai sus de nivelul
genunchilor. Palmele sunt înlănţuite - palmă peste palmă - cu închiderea lor la
nivelul degetelor mari. Palma care o înfăşoară pe cealaltă trebuie să fie cea
îndemânatecă.
Poziţia finală
După transmitere, jucătorul va urmări traiectoria mingii şi va intra într-o
nouă acţiune.

22
 TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN APĂRARE – BLOCAJUL

Blocajul este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar,

efectuată de jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind marginea superioară a
fileului. (Regulamentul FIVB).
Este o acţiune prin care un jucător sau mai mulţi din linia I ai echipei din
apărare încearcă, prin interpunerea palmelor peste nivelul superior al fileului,
între minge şi terenul propriu, să respingă mingea înapoi venită dintr-o lovitură
de atac sau să o reţină în terenul propriu.
După numărul jucătorilor care participă la blocaj, avem blocaj individual sau
în grup (de 2 sau 3 jucători); după traiectoria mingii transmise de adversar, avem
blocaj la minge sau la zonă şi, după plasarea palmelor faţă de planul vertical al
fileului, avem blocaj ofensiv şi defensiv.
Blocajul individual
Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente:
poziţia iniţială, elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea.
Poziţia iniţială
Este o poziţie înaltă, picioarele depărtate la lăţimea umerilor, greutatea egal
repartizată pe ambele picioare, genunchii uşor flexaţi, trunchiul drept, braţele
îndoite din cot cu palmele la nivelul umerilor şi orientate spre fileu, iar privirea
spre terenul advers (fig. 1).

23
 Elanul
În funcţie de traiectoria mingii imprimată de ridicătorul advers, jucătorul de
la blocaj se poate deplasa cu pas adăugat lateral, încrucişat, oblic lateral, pe
distanţe scurte, iar pentru cele lungi, cu alergare paralelă cu fileul sau combinată.
Bătaia
Se execută pe ambele picioare, primul se aşează piciorul din exteriorul
deplasării, perpendicular pe fileu, pentru a bloca deplasarea şi apoi se aşează
celălalt picior lângă el. Membrele inferioare sunt îndoite de la nivelul
genunchilor, braţele îndoite din cot cu palmele orientate spre fileu, degetele
răsfirate.
Desprinderea şi acţiunea palmelor
Se realizează o flexie accentuată a membrelor inferioare, după care se
realizează o extensie energică a lor şi a braţelor. Braţele urcă pe lângă planul
vertical al fileului cu plasarea palmelor, cu degetele răsfirate, încordate, într-o
flexie uşoară, deasupra fileului, şi pe direcţia mingii; proiecţia palmelor să cadă
în terenul advers. Contactul cu mingea se face în terenul advers, cu ambele
palme, dar după ce atacantul a lovit mingea.
Aterizarea
După blocare, braţele se retrag, iar aterizarea se face echilibrată, pe ambele
picioare, cu faţa spre direcţia mingii, pentru a-i permite participarea la
următoarele acţiuni.

24
 Concluzii:

După cum am arătat în prima parte a esului, tema aleasă Volei – Tehnica și
metodica predării este una extrem de vastă, care cuprinde foarte multe etape și
capitole despre cum ar trebuie aceasta să fie predată.
Consider că aceste etape sunt esențiale în predarea acestui sport, Volei,
deoarece fara o organizare bună, nu s-ar putea practica acest sport, si nu ar mai fi
unul de performanță, ci unul pentru amatori.

25
Bibliografie

• Cursurile despre Volei – Tehnica și metodica predării:

Curs 1 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII
- (INTRODUCERE)

Curs 2 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII

– (NOŢIUNI DE BAZĂ ALE REGULAMENTULUI)

Curs 3 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII

– (TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI)

Curs 4 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII

– (TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC – SERVICIUL)

Curs 5 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII

– (TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC – RIDICAREA)

Curs 6 – VOLEI – TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII

– (TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN APĂRARE – PRELUAREA)

• Volei /Curs în tehnologie IFR/autori: Cojocaru Adin-Marian, Cojocaru

Marilena – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2012 :
https://www.spiruharet.ro/facultati/sport-bucuresti/biblioteca
/d4562554622d4722c66cfa727c7fe318.pdf

26