Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Departamentul de Învățământ la Distanță
Programul de Conversie Profesională
– Educație Fizică și Sportivă – Anul I

Referat:
Volei - tehnica și metodica predării

Titular curs:
Lect. Univ. Dr. Cristian SAVU

Cursant:
Ionela Silvia PARASCHIVA (BARBU)

Târgoviște,
2020
TEHNICI DE ÎNVĂŢARE A
JOCULUI DE VOLEI
 CUPRINS:

1. Caracteristicile jocului de volei…............................................................4

2. Tactica individuală....................................................................................5
3. Sistematizarea şi metodica de învăţare a acţiunilor tactice.......................6
4. Serviciul....................................................................................................7
5. Preluarea din serviciu...............................................................................9
6. Bibliografie..............................................................................................10
 1. Caracteristicile jocului de volei

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a acţiona cu mâna
liberă asupra mingii, sub formă de lovire sau respingere, fără a fi împiedicaţi de către adversari în
timpul desfăşurării fazei.
Voleiul este un joc sportiv practicat de mai mulţi sportivi ( în număr de 6), reuniţi într-o
echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi care prin acţiuni individuale şi colective
urmăresc câştigarea punctului şi a serviciului sau câştigarea punctului prin păstrarea serviciului.
Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după terminarea unei faze de joc,
schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în sensul acelor de ceasornic) şi strictă, impusă prin
regulament, ceea ce a dus la formarea unor jucători compleţi şi complecşi, cu o pregătire
multilaterală specifică atacului şi apărării.
Manifestarea îndemânării în cadrul mijloacelor tehnicotactice, trebuie să se facă cu o anumită viteză
ce trebuie să aibă la baz ă forţă şi rezistenţă.
O altă caracteristică a jocului de volei este faptul că în organizarea jocului într-un teren nu sunt
permise mai mult de trei lovituri a mingii sau patru lovituri (când mingea atinge blocajul, juc ătorii echipei
respective mai au dreptul la înc ă trei lovituri), faţă de alte jocuri unde trecerea din atac în ap ărare este
condiţionat ă de timp.
Voleiul se joacă pe puncte şi seturi, iar înving ătoarea setului este aceea care a acumulat prima 25 de
puncte sau diferenţă de 2 puncte ( 26-24 etc.) în primele IV seturi iar în setul V, 15 puncte sau diferenţă de 2
puncte şi apoi câ ştig ătoarea meciului este aceea care şi-a trecut în cont trei seturi câştigate.
Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi creativitate, ajungând astăzi la
posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către jucător acolo unde doreşte.
La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să rezolve mai eficient o
situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre atac şi apărare, în ansamblu, şi în special dintre
atacant şi apărător. Toate acestea la putem pune pe seama dorinţei individului de a se autodepăşi.

Fileul şi accesoriile sale

 Rezumând principalele caracteristici generale al jocului de volei putem enumera:
1. Accesibilitatea este reprezentată prin număr redus de reguli, de elemente şi procedee tehnice, tactice; se
poate practica la orice vârstă; cere un echipament sumar şi puţin costisitor; necesită instalaţii puţine ( 2
stâlpi, un fileu ); o minge.
2. Variabilitatea la efort – jucătorii necesită o pregătire multilaterală datorită numărului mare sărituri, prin
deplasări rapide şi scurte, prin procedee acrobatice efectuate pentru recuperarea mingilor în apărare.
3. Obligativitatea rotaţiei.
4. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu prin maxim trei lovituri sau patru
în anumite condiţii prevăzute de regulament.

2. Tactica individuală
Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul tactic al
acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii de joc sau apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin specificul jocului,
orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig
adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate declanşa eficient atacul.

Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:

1. La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice respective.
2. Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
3. Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
4. Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este mai
importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să
se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi apărare.
5. Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul meciului
dar mai ales în finalurile de set sau meci.
6. Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al calităţilor
motrice, în special cu viteza (de reacţie, de execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta.
Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective specifice.
Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin
acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre atac şi apărare:
apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în ataca avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare.
Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în
evoluţia acţiunilor tactice individuale şi colective.
Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării
acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de contribuţia lor în
cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:
➢ Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
➢ Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac

Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor logice,
determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:
1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

3. Sistematizarea şi metodica de învăţare a acţiunilor tactice individuale de bază

Acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom
face o referire succintă la poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a practicanţilor. Diversitatea
situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de
mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi.
În funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, cu un
picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele
picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit înainte, cu braţele flexate din
articulaţia cotului la poziţionate la nivelul taliei.
Este poziţia folosită mai ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci
când se pregăteşte blocajul şi când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică
începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii acţiunilor. Picioarele sunt
depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat,
greutatea repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din faţă
pentru a favoriza deplasarea la minge.
Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau
de sus, în funcţie de situaţie. Este recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a
favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor memebrelor inferioare,
bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor
din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când jocul este întrerupt), cu pas
adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau săritură.
Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a
ajunge la mingi cu traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a
putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.
4. Serviciul
Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima
acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau
se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime
a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
➢ În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
➢ Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau din
lateral;
➢ După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
➢ După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
➢ După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă;
➢ Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:
➢ Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
➢ Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
➢ Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
➢ Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui, jucătorul
este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de lovire este
plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat,
mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea uşor
în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se loveşte mingea în porţiunea
ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul
lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte direcţii decât cea a
fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu degetele sau
antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în plan lateral,
neurmărirea cu privirea a mingii servite.
➢ Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de
performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se
creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers
fiind mult mai uşor de observat.
Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul, picioarele paralele cu
linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în
mod egal pe ambele picioare.
Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se
află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea
se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul
din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la
momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară,
imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de lovire pe calota
inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de lovire execută
mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.
➢ Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la nivelul
echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea a serviciului
descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire
sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea mingii este scurtă,
se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median al mingii. Zborul care se
imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării
este mai mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă de linia de
fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui care loveşte, mingea
coborând până acesta se ridică;
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire, punct de lovire
prea jos faţă de planul superior al fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei pumnului după lovire.
➢ Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către echipele
sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă, mai
ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu
una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2 paşi de
elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre
minge. Braţul de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta
ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană.
Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea, punctul de lovire prea
jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.
• Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus din lateral,
serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
✓ Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
➢ Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare
înălţimii fileului;
➢ Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;
➢ Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
➢ Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate, efectuarea unei
preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
 ➢ Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
➢ Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos sau de
sus, pas de control, prinde mingea;
✓ Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea
corectă a punctului de lovire:
➢ Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
➢ Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea înălţimii, poziţiei
corpului;
➢ Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;
✓ În condiţii apropiate de joc:
➢ Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
➢ Serviciu peste fileu pe perechi;
➢ Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
➢ Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;
➢ Joc cu penalizarea serviciilor greşite
✓ Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
➢ Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
➢ Serviciu dirijat spre anumite zone

5. Preluarea din serviciu

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima acţiune din
structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a împiedica
adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii
spre ridicător.
Clasificare:
➢ Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
➢ Preluare de sus cu două mâini;
➢ Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o
deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin
depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat.
Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor
inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea
se face cu antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului
se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu
mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se
deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
➢ În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi formei de
deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
* În timpul execuţiei:
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a
antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată
a articulaţiilor trenului superior.
➢ La finalul acţiunii:
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de jos se
efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de
susţinere mare este un aspect prioritar.
❖ preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
✓ pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
✓ preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite formaţii;
✓ preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de trei jucători;
✓ preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
✓ serviciu peste fileu – preluare;

❖ preluare cu accent pe deplasare:

✓ pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;
✓ preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă spre partener;

❖ preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:

✓ preluare din serviciu urmată de atac;
✓ preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
✓ preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea în dispozitiv.

Bibliografie
1. Bâc, O., (1999) – Volleyball, Editura Universităţii din Oradea.
2. Cojocaru A, Ioniţă, M. (2005) – Volei, caiet de lucrări practice, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti.
3. Cojocaru, A., Ioniţă, M. (2006) – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
4. Cojocaru, A., Cojocaru, M.(2009) – Volei teorie şi practică, Editura Bren, Bucureşti.
5. Drăgan, A.(2000) – Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
6. Mureşan, A (2008) – Volei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
7. www.fivb.org
8. Rusu, F - Tactica jocului de volei