Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Logică Juridică Suport de Curs PDF
Logică Juridică Suport de Curs PDF
CUPRINS
LOGICĂ JURIDICĂ 3
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
TEMA 1
1 De exemplu, în Roma Antică, Seneca în lucrarea Eipstolae ad Lucilium, XLVIII, considera demne de dispreț,
ceea ce el numea șaradele logicienilor: „Soarecele (în latină mus) este o silabă.”, „Șoarecele roade brânza.”,
deci „Silaba roade brânza.”
2 Denumirea de logică a primit-o la concurenţă cu alte nume: canonică (Epicur) şi dialectică (Zenon), Petre
4 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
1. Categoriile - unde este analizată o temă specială din teoria noţiunilor –
predicatele.
2. Despre interpretare – teme din teoria propoziţiilor (in special opoziţia acestora).
3. Analitica primă – despre teoria formală a silogismului.
4. Analitica secundă – despre teoria demonstraţiei.
5. Topica – despre argumentarea dialectică, raţionamentele probabile.
6. Respingerile sofistice – despre argumentarea eristică.
Inainte de a merge mai departe se impune să mai aruncăm o privire in trecutul foarte
indepărtat, in agora Atenei din secolul al IV lea inainte de Christos.
Cei doi mari predecesori ai lui Aristotel, pe care astăzi în considerăm părintele logicii,
au fost Socrate şi Platon. Socrate (469 - 399 a.n.Chr.), una dintre cele mai remarcabile
personalităţi ale omenirii, nu a lăsat o operă scrisă. Conversaţiile sale, in schimb, purtate cu
cei din jurul său, reprezentanţi ai tuturor claselor sociale, au fost consemnate de Platon şi
ne transmit peste milenii cele mai juste, morale şi corecte idei despre dreptate, Bine,
Frumos, Iubire, Prietenie, etc.
Socrate, in conversaţiile sale, utilizează mai intâi ironia. Îşi abordează interlocutorii
cu o aparentă naivitate. Susţine că nu ştie nimic faţă de cei aroganţi care pretind a şti totul,
pentru ca apoi să îi incurce cu intrebări simple in aparenţă, dar de fapt încuietoare şi ceilalţi
sfârşeşc inevitabil prin a-i da dreptate. Cel de al doilea pas al discuţiei este unul maieutic,
descoperitor. Interlocutorii sunt ajutaţi să inţeleagă care este rostul lor in lume şi în cetate.
Maieutica este un procedeu de generalizare inductivă cu ajutorul căruia dintr-un număr
limitat de cazuri, se stabilește adevărul tuturor celorlalte cauze similare posibile.
Viața și activitatea lui Socrate au avut ca motto fraza scrisă pe frontispiciul Oracolului
din Delphi. „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Pentru ideile în care credea și pe care le împărtășea
tuturor celor dispuși să stea de vorbă cu el, să îl asculte, a fost considerat de către
conducători un pericol pentru cetatea Atenei și obligat să bea cucută, fiind astfel condamnat
la moarte. Din respect pentru cetate, și-a acceptat pedeapsa, deși ar fi putut să evadeze,
salvându-și viața, cu ajtorul unora dintre discipolii săi fideli.
Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.), discipol al lui Socrate și maestru
(învățător) a lui Aristotel, a fost gândiorul care a pus bazele filosofiei antice grecești.
Dialogurile de tinerețe ale lui Platon poartă marca gândirii lui Socrate, a cărui nedreaptă
condamnare la moarte l-a impresionat profund și al cărui nume a făcut tot posibilul să-l
reabiliteze (dialogul Apologia lui Socrate). Pentru acest filosof era foarte importantă distincția
dintre opinie și știință. Opina își are sursa în simțurile noastre, este foarte utilă în practică și
LOGICĂ JURIDICĂ 5
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
în viața de zi cu zi dar este aproximativă iar obiectul ei pieritor. La cunoaștere, pe de altă
parte, se poate ajunge prin inteligență. Prin cunoaștere putem accede la Idee și la
consecințele acesteia.
Revenind la Aristotel, pentru acesta, logica este un instrument al gândirii corecte, nu
o știință propriu-zisă ci un mod util de a accede la cunoaștere, de a elimina din gândire
erorile de judecată și de a păstra ceea ce este valid. Logica nu este altceva decât „gândirea
care se gândește pe sine”.
In secolul al XVIII lea, reprezentanții școlii de la Port Royal au susținut că logica este
arta de a gândi. Pentru Rene Descartes logica are rolul de a conduce bine intelectul în
căutarea adevărului, acest filosof fiind interesat de deducția bazată pe intuiție, și are ca
punct de plecare matemtica.
Cea mai importantă figură pentru logică, a epocii moderne, a fost G. Leibniz (1646
-1716), a cărui operă a fost publicată abia la începutul secolului trecut. Scopul lui Leibniz a
fost crearea unei științe universale (mathesis universalis) care să includă și logica. Conform
acestui filosof logica trebuie să dețină un limbaj matematic special și să poată ajunge la
concluzii într-un mod cvasi – mecanic.1 Leibniz a avut în proiect crearea unei logici
matematice, dar a fost împiedicat de două principii prea înguste care se aflau la baza
proiectului său: „1) reducerea propozițiilor la forma inerenței (predicatul este cuprins în
subiect), 2) forțarea analogiei dintre operațiile logice și cele aritmetice.
În ceea ce îl privește pe Immanuel Kant (1724 – 1804), logica este o teorie a
cunoașterii. Conform acestui filosof, adevărul sau falsul nu constă din concordanța sau
neconcordanța obiectelor cu realitatea, ci în concordanța dintre reprezentările noastre.
Despre logica aristotelică, Kant considera că este atât de corectă și completă încât
nu i se mai pot aduce îmbunătățiri sau completări. „[Logica]…de la Aristotel încoace nu a
mai avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să îi socotim ca ameliorări înlăturarea
unor subtilități inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparține însă mai
mult eleganței decât științei. Trebuie să mai remarcăm că până astăzi ea nu a putut face
niciun pas înainte și că, după toată aparența ea pare să fie închisă și terminată.”2
George Boole (1815 – 1864) a fost întemeietorul logicii simbolice. În lucrările sale,
Mathematical Analysis of Logic și Law of Thought a înlocuit analogia cu numere cu noțiunea
de clase, având ca punct de plecare clasa universală (1) și clasa nulă (0). Extinde apoi
interpretarea x=1 (x este adevărat) și x=0 (x este fals) și 1 (necesarul) și 0 (imposibilul).
Este foarte greu de furnizat o definiţie completă a logicii, este complicat să cuprinzi
intr-o frază semnificaţia acestui instrument extrem de util al gândirii raţionale. Din acest
motiv, subcapitolul de față se intitulează „definiții ale logicii”.
Logica este considerată ştiinţa legilor sau regulilor care guvernează gândirea
corectă. În procesul de derivare a unor propoziții din altele, logica poate fi gândită ca un set
de reguli în baza cărora raționamentele (inferențele) pe care le facem sunt evaluate ca fiind
corecte sau incorecte. Utilizarea termenului gândire în definița logicii a suscitat mai multe
polemici. Au fost autori care au considerat că prin acest concept al gândirii, logica să nu mai
apară chiar atât de distinctă de psihologie, confuzie care s-a și creat, de fapt, uneori, de-a
lungul secolelor. Pentru evitarea oricăror confuzii este necesar să se distingă între
accepțiunea logică și cea psihologică a termenilor de raționament sau inferență. De
asemenea, este necesară înțelegerea corespondenței dintre, „pe de o parte, rezultatele
teoretice stabilite de logică, care se referă la raporturile dintre propoziții, și, pe de alta,
regulile de raționament, întemeiate pe aceste rezultate”.1
Prin folosirea adecvată a legilor şi principiilor logice se realizează efectiv evoluţia in
toate domeniile ştiinţifice. O definiţie are menirea de a formula succint proprietăţile esenţiale
ale obiectului definit. Insă problematica logicii este mult mai complexă decât se arată in
definiţie. Cu ajutorul său nu se studiază doar relaţia dintre premisele şi concluzia unui
raţionament valid. Există multe alte relaţii logice care se stabilesc intre propoziţii: de pildă
relaţia logică in baza căreia două propoziţii nu pot fi ambele adevărate in acelaşi timp.
Într-o enciclopedie contemporană de filosofie, logica este definită astfel: „teoria
derivării cunoștințelor sau teoria inferențelor valide”. În viziunea filosofului A. Church obiectul
logicii este „analiza propoziției și a demonstrației, ținând seama de forma lor și făcând
Exerciții
1. Realizați un eseu despre principalele momente ale istoriei logicii.
1 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București, 1966, p. 144.
2 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București, 1966, p. 144.
3 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 14 -15.
8 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
2. Enumerați lucrările de logică elaborate de marele filosof Aristotel și arătați care
sunt principalele concepții ale acestuia în ceea ce privește știința logicii.
TEMA 2
PRINCIPIILE LOGICII
Prin principiu, înțelegem, de regulă, o lege de maximă generalitate care stă la baza
celorlalte legi dintr-o știință sau un domeniu al cunoașterii. Un exemplu foarte cunoscut,
extrem de important atât în viața de zi cu zi cât și în toate domeniile de cercetare, este
principiul cauzalității (care stă la baza unor legi științifice ce exprimă raporturi cauzale
determinate1). Prin analogie, putem concluziona că, „principiile logice sunt acele legi de
maximă generalitate, din care derivă celelalte legi și reguli logice, care asigură validitatea
operațiilor logice cu propoziții și termeni.”2
Pentru prima dată, cele patru principii logice au fost identificate și formulate de
Aristotel. Ulterior, formularea acestora a fost completată de G. Leibniz:
1) principiul identității - „Fiecare lucru este ceea ce este. Și atâtea exemple
câte vreți A este A, B este B”3.
2) principiul necontradicției – „este peste putință ca unuia și aceluiași
subiect să i se potrivească și să nu i se potrivească, sub același raport unul
și același predicat”4.
3) principiul terțului exclus – „dar nu este cu putință nici ca să existe un
termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicții, ci
despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare
predicat.”5
4) principiul rațiunii suficiente – „nici un fapt nu poate fi adevărat sau real,
nici o propoziție veridică fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru
LOGICĂ JURIDICĂ 9
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea, de cele mai multe
ori, nu ne pot fi cunoscute”1.
Principiile logice sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi și reguli ale logicii.
De exemplu, regula conform căruia silogismul poate să conțină numai trei termeni ne cere
ca termenul mediu să aibă aceeași semnificație în ambele premise, adică, să respecte
principiul identității.
Tot ceea ce este adevărat și valid în logică presupune respectarea, implicită sau nu,
a acestor patru legi. Totuși, atunci când afirmăm că ceva este ceea ce este, de exemplu că
un stilou este stilou, nu spunem nimic despre acel lucru sau obiect. Din acest motiv principiile
logice sunt pur formale și regizează procesele de raționare, modul însuși de a gândi corect.
Conform lui Aristotel, principiile logicii exprimă trăsături de maximă generalitate ale realității.
Un alt aspect care trebuie amintit este acela că, fiind legi de maximă generalitate, ele
nu pot fi demonstrate în baza altor legi. Nu există legi „mai generale”. Pe de altă parte,
negarea principiilor logice generează consecințe absurde care nu pot fi acceptate.
In concluzie, putem reține că „o gândire logică, în toate articulațiile ei, presupune
satisfacerea principiilor și acestor legi logice. Ea nu este posibilă fără satisfacerea
principiilor”2.
1 G. Leibniz- Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura Științifică, București, 1972, paragraful 32.
2 Teodor Dima – Logică generală, curs, p.36.
10 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Albastru este adjectiv.
Cerul este adjectiv.
nu satisface exigența preciziei, deoarece termenul albastru este folosit în contexte diferite
în cele două premise.
Încălcarea principiului identității este destul de frecventă în limbajul comun și, se
datorează, mai ales, relației neunivoce între cuvinte și obiecte.
Omonimia, adică situația în care unul și același cuvânt are sensuri diferite (de
exemplu lac – apă stătătoare și lac – compus sau preparat chimic) poate conduce ușor la
încălcarea principiului identității. Polisemia apare atunci când sensurile sunt înrudite, au
origine comună, de exemplu pământ – planetă, pământ – scoarța globului terestru, pământ
– întindere de uscat, pământ – teren arabil, etc „facilitează încălcarea principiului identității,
deoarece, folosind același cuvânt, se poate trece ușor de la un înțeles la altul”1.
Sinonimia, prin care același obiect poate fi desemnat de cuvinte diferite, este de
asemenea o sursă de confuzii în ceea ce privește respectarea principiului identității;
sinonimia ne permite să utilizăm cuvinte diferite pentru a desemna aceiași noțiune, fără
riscul de a cădea în paralogisme și sofisme. Pentru a se evita situații de încălcare a
principiului identității, care duc firește la concluzii nevalide, este recomandabil să definim
noțiunile pe care le folosim în raționamente, să examinăm înlănțuirea ideilor noastre
deoarece analiza limbajului nu este suficientă pentru a ne asigura că gândim corect.
Încălcarea principiului identității, la individul matur și normal poate denota neatenție,
dar mai poate fi și manipulatoare, prin folosirea intenționată a cuvintelor în așa fel încât să
se argumenteze un raționament care doar aparent este valid (un paralogism sau un sofism).
Pentru a evita confuzii ulterioare este important să reținem că, în cadrul principiului
identității, verbul este are un înțeles deosebit:
a) nu exprimă posesia unei însușiri (de exemplu, tabloul este frumos);
b) nu exprimă apartenența la o clasă (de exemplu, Parisul este o capitală);
c) nu exprimă incluziunea într-o clasă, identitate atenuată în care subiectul și
predicatul se află în raport de subordonare, nu de identitate (de exemplu, Ursul
este mamifer);
d) nu exprimă pur și simplu existența (de exemplu, este frig);
e) nu exprimă operația de identificare (de exemplu, Parisul este capitala Franței)
Acest principiu era considerat de către Aristotel cel mai important dintre cele patru.
Dacă îl analizăm cu atenție observăm că nu este altceva decât formularea negativă a
identității: o propoziție nu poate fi adevărată și falsă în același timp, este imposibil în același
timp și sub același raport A și non-A. Cu alte cuvinte, o propoziție oarecare și negarea ei,
nu pot fi ambele adevărate în același timp și sub același raport. Dacă una este adevărată,
atunci, în mod obligatoriu, cealaltă este falsă. De exemplu propozițiile Studentul X a avut
note bune semestrul acesta și Studentul X nu a avut note bune semestrul acesta nu pot fi
ambele adevărate în același timp și sub același raport.
Din punct de vedere formal, contradicția apare, numai atunci când se neagă și se
afirmă în același timp și sub același raport, un predicat pentru un subiect. În perioade diferite
și sub raporturi diferite, se poate afirma și nega același predicat pentru un subiect. De
exemplu propozițiile Concepția lui Einstein a avut un caracter progresist și Concepția lui
Einstein nu a avut un caracter progresist sunt ambele adevărate în timpi diferiți. Principiul
non-contradicției interzice contradicția formală.
Acest principiu poate fi demonstrat prin reducere la absurd: negarea lui duce la
dispariția însușirilor esențiale ale tuturor lucrurilor: de exemplu, că pătratul are și nu are
patru laturi, toate lucrurile s-ar confunda (se încalcă principiul identității) și poate cel mai
grav, adevărul nu s-ar putea deosebi de fals.
Logica formală este dominată de principiul non-contradicției. Orice argumentare care
se vrea a fi reușită presupune lipsa contradicțiilor în conținutul ei.
12 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
- în același timp și sub același raport, orice propoziție are doar două posibilități:
fie este acceptată într-un sistem de propoziții, fie nu este acceptată, o a treia
posibilitate fiind exclusă;
- o însușire fie aparține, fie nu aparține unui obiect, a treia posibilitate este
exclusă.
Din cele menționate anterior, se poate concluziona că principiul terțului exclus se
aplică doar în situațiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat și fals), el
excluzând posibilitatea celei de a treia valori de adevăr. Principiul terțului exclus acționează
doar acolo unde acționează și principiul bivalenței în cadrul căruia mulțimea propozițiilor se
împarte în doar două submulțimi: submulțimea propozițiilor adevărate și submulțimea
propozițiilor false.
O situație aparte a fost semnalată de Aristotel cu referire la propozițiile viitoare
contingente. De exemplu în cazul propoziției Măine va avea loc o bătălie navală și a
contradictoriei ei Măine nu va avea loc o bătălie navală trebuie admisă și o a treia variantă
(tertium datur) – valoarea de adevăr nedecisă, nedeterminarea. Despre un eveniment putem
spune că este necesar fie să se producă fie să nu se producă, nu și că este necesară
producerea lui. În ceea ce privește propozițiile viitoare contingente, este aplicabilă o logică
trivalentă.
O altă situație deosebită se referă la propozițiile despre mulțimi infinite, cu privire la
care funcționează logica intuiționistă. Principiul terțului exclus se aplică propozițiilor care se
referă la mulțimi finite (infinitul rămâne totuși nedeterminat). Pe cale de consecință,
propoziția p conform căreia un element al mulțimii infinite M are proprietatea R nu poate fi
considerată adevărată în virtutea faptului că este falsă supoziția falsității ei.1
Valabilitatea principiului terțului exclus este demonstrată de Aristotel prin reducere la
absurd (reductio ad absurdum). Astfel, dacă principiul nu ar fi valabil ar trebui să acceptăm
intermediare între termenii opuși: între afirmație și negație, între adevărat și fals, etc. Dacă
între termenii extremi ai unei contradicții s-ar interpune un termen mijlociu, am ajunge în
situația gravă în care nu am mai putea afirma nimic adevărat.
Pentru a putea fi aplicabil principiul terțului exclus trebuie să avem: identitate de timp,
identitate de relație și identitate de obiect. Aceasta din urmă nu era specificată la principiile
anterioare nefiind necesară: când afirmăm că un lucru fie posedă fie nu posedă o anumită
proprietate, pe lângă identitatea proprietății presupunem și identitatea lucrului care o posedă
sau nu. De exemplu
LOGICĂ JURIDICĂ 15
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
este divizibil nici cu 30 (condiție necesară) și Numărul care este divizibil cu
30 este divizibil și cu 2 (consecință suficientă).
2) condiționarea S-N (suficientă – necesară)- condiția suficientă și consecința
necesară. Dacă condiția este adevărată, este adevărată și consecința și
dacă consecința este falsă este falsă și condiția. Toate elementele grupei
litiu sunt întotdeauna monovalente, deci elementele care nu sunt totdeauna
monovalente nu fac parte din grupa litiului.
3) condiționarea NS-SN (necesară și suficientă și suficientă și necesară):
condiția NS și consecința SN. Adevărul sau falsitatea condiției se îmbină
cu adevărul sau falsitatea consecinței, iar adevărul sau falsitatea
consecinței sunt legate de adevărul sau falsitatea condiției și este legătura
cea mai strânsă care poate să existe între două propoziții. Un număr este
divizibil cu trei dacă și numai dacă suma cifrelor sale este divizibilă cu trei.
4) condiționarea NN (nesecară-necesară): condiția necesară și consecința
necesară. Falsitatea condiției se însoțește cu adevărul consecinței și
falsitatea consecinței se însoțește cu adevărul condiției. Dacă nu este
adevărat că unii oameni sunt buni atunci este adevărat că unii oameni nu
sunt buni, și invers (dacă nu este adevărat că unii oameni nu sunt buni
atunci este adevărat că unii oameni sunt buni).
5) condiționarea SS (suficientă suficientă): condiția suficientă și consecința
suficientă. Adevărul condiției este asociat cu falsitatea consecinței, iar
adevărul consecinței cu falsitatea condiției. Antigelul împiedică înghețarea
apei, iar înghețarea apei dovedește că nu a fost antigel.
6) condiționare NS-NS (necesară și suficientă și necesară și suficientă):
condiția necesară și suficientă și consecința necesară și suficientă.
Adevărul și falsitatea condiției se îmbină cu falsitatea și adevărul
consecinței, iar adevărul și falsitatea consecinței se îmbină cu falsitatea și
adevărul condiției (raportul dintre propoziții contradictorii).
În procesul cunoașterii interesează cel mai mult condițiile suficiente, acestea având
valoare explicativă. Condițiile necesare se referă la factori auxiliari. Din acest motiv principiul
se numește al rațiunii suficiente.
Dacă un factor nu este nici suficient nici necesar pentru un altul, spunem despre cei
doi că sunt independenți. Demonstrarea independenței reciproce dintre noțiuni are valoare
științifică, de pildă în cadrul sistemelor axiomatice trebuie dovedit că axiomele sunt
independente unele de altele, în caz contrar cele deduse din altele fiind teoreme.
16 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
În baza acestui principiu nu acceptăm ca adevăruri propoziții nedemonstrate și
acceptăm acele adevăruri demonstrate pentru care avem condiții suficiente.Principiul
rațiunii suficiente asigură afirmațiilor noastre un caracter întemeiat, ceea ce conferă valoare
gândirii raționale.
Exerciții
1. Explicați importanța principiilor logicii pentru gândirea omenească.
2. Dați exemplu de raționamente în care este încălcat principiul identității.
3. Realizați o scurtă expunere a fiecăruia din cele patru principii fundamentale.
LOGICĂ ȘI LIMBAJ
18 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
de limbaj, introducem o ordine naturală într-un ansamblu care nu se pretează la nicio altă
clasificare.”1
Una din cele mai vechi întrebări și dispute filosofice se referă la natura reală sau
convențională a limbii. Încă din Antichitate, marii filosofi au oferit argumente atât pentru o
teorie cât și pentru cealaltă, fără însă a se ajunge vreodată la o concluzie certă. Democrit
(cca 460 – 360 a.n.Chr.) a fost, de pildă, un adept al convenționalismului susținând
caracterul arbitrar al cuvintelor limbii. Dintre argumentele sale, cele mai importante s-au
referit la: multitudinea de nume pentru aceleași obiecte, pluralitatea de semnificații ale unor
cuvinte, lipsa numelor pentru anumite obiecte, etc. Alți filosofi care au susținut aceeași
poziție au fost: Thomas Hobbes (1588 – 1679) conform căruia limba este rezultatul unei
convenții sociale, J. G. Fichte (1762 - 1814) pentru care limba este un produs al fanteziei),
A. Humboldt (1769 – 1859) – limba este un produs al dezvoltării spiritului.
La capătul opus, concepția naturalistă susține că există o unitate între limbă (cuvinte
și regulile de folosire) și realitate (obiectele desemnate prin cuvinte). Grecul Cratylos
susținea astfel, că acela care stăpânește cuvintele, stăpânește și realitatea. Alți filosofi care
au susținut că există o legătură întrinsecă între cuvinte și obiectele pe care le desemnează
au fost: stoicii care credeau că există similitudini între sunetele limbii și cele ale naturii, G.
Cardanus (1501 -1576) care a susținut interesanta teză cum că lexicul ar fi in legătură de
dependență cu clima, G.W. Leibniz (1646 – 1716) conform căruia există o identitate
relațională între cuvinte și obiecte, etc.
Această dispută nu s-a stins nici până în ziua de astăzi. Se poate spune despre nume
că sunt naturale, în sensul că ele se formează pe măsură ce ființa umană intră în contact
cu anumite obiecte și ajunge să le cunoască, sau le creează prin progresul științific. De
asemenea, rămâne un grad de convenționalism în cadrul desemnării numelor pentru diferite
obiecte sau lucruri.
În ceea ce privește limbajul natural există destul de multe dificultăți datorită polisemiei
anumitor cuvinte. Ne-am referit la acest aspect anterior, atunci când am discutat despre
principiile logicii. De exemplu cuvântul este are foarte multe nuanțe și sensuri la care se
impune să fim atenți dacă dorim să gândim corect și să înțelegem adecvat ce ne comunică
semenii noștri. De exemplu: „Parisul este”, „Parisul este capitala Franței”, „Parisul este un
oraș”. În prima propoziție este semnifică existența, în a doua identitatea, iar în a treia
apartenența la o clasă.
1 Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 36, [52, 53].
LOGICĂ JURIDICĂ 19
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
În limbajul științific deseori se folosesc termeni ai limabjului natural, dar cu alte
semnificații decât cele curente, din acest motiv fiind necesare definiții și specificații clare
pentru a evita confuziile și erorile de raționament (de exemplu, înțelesul noțiunilor de timp,
spațiu, sus sau jos diferă în teroria relativității de sensul utilizat in fizica clasică).
Rene Descartes (1596 - 1650) a propus crearea unui limbaj simbolic pe care l-a numit
mathesis universalis, menit să înlăture erorile și confuziile din limbaj natural. Aceeași idee a
fost reluată de G. W. Leibniz (1646 – 1716) care însă l-a numit characteristica universalis.
Aceste limbaje ar fi avut menirea să constituie niște modalități de calcul în baza cărora să
se poată stabili valoarea de adevăr a raționamentelor științifice. Ulterior, ideea a fost reluată
de George Boole (1815 - 1864) autorul logicii simbolice, însă bazele limbajului formalizat au
fost puse de Gottlob Frege (1848 - 1925) care a utilizat ca model aritmetica. Limbajul
formalizat conceput de Frege cuprinde următoarele tipuri de reguli:
1) reguli de desemnare (care normează efectuarea normalizării);
2) reguli de adevăr (care stabilesc condițiile în care propozițiile sunt adevărate);
3) reguli de formare (care stabilesc transformarea propozițiilor în acest limbaj).
Una dintre problemele secolului trecut a fost rezolvarea paradoxurilor logico-
matematice, care au o structură asemănătoare cu paradoxul mincinosului: „cel care minte
spune că minte”. Această persoană minte sau spune adevărul? Din analiza paradoxului
rezultă că dacă spune că minte, nu minte și invers. Bertrand Russell a încercat să
soluționeze acest paradox prin delimitarea nivelurilor de limbaj. Paradoxul poate fi prevenit
dacă nu se identifică forțat cele două niveluri ale limbajului: nivelul unui limbaj (limbajul
obiect) și nivelul la care se enunță despre acel limbaj (metalimbajul). Metalimbajul este
sistemul de semne folosit pentru a formula enunțuri asupra unui alt limbaj1. Delimitarea
dintre limbaj și metalimbaj poate fi ilustrată prin distincția dintre propozițiile unui limbaj și
propoziții asupra unui limbaj. Dacă nu suntem conștienți de diferența dintre aceste două
niveluri și nu o respectăm în vorbire și în gândire, riscăm să folosim propoziții fără sens.
Relația dintre logică și gramatică a fost evidențiată de către Aristotel atunci când a
diferențiat forma logică a propozițiilor de forma lor gramaticală. Gramatica și logica se
aseamănă prin aceea că ambele cercetează forme ale limbajului făcând abstracție de
conținutul acestuia2, dar se deosebesc prin aceea că logica se ocupă doar de corectitudinea
logică a argumentelor, iar gramatica de corectitudinea lingvistică a expresiilor folosite. Astfel,
Gândirea juridică nu se poate exprima altfel decât prin limbaj și, ca orice domeniu al
științei are un limbaj propriu: limbajul juridic. Conform lui J. Grimm, dreptul și limbajul juridic
s-au născut împreună, pentru că o idee juridică nu poate fi exprimată corect decât într-un
limbaj de specialitate adecvat. Prin limbajele specializate se evită polisemia. În mod obiectiv
fiecare termen juridic trebuie să aibă un singur sens, în așa fel încât să nu se creeze confuzii
în procesul de aplicare a legii. Dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. De la o ramură la
alta a dreptului, termenii pot avea sensuri diverse, fiind astfel susceptibili de interpretări.
Limbajul juridic se caracterizează prin aceea că este format din foarte multe
reguli,maxime și adagii care provin din limba latină. Regulile sau maximele .juridice sunt
scurte definiții care conțin principii ce se aplică în anumite tipuri de spețe. În genere, orice
regulă juridică are și excepții, dar acestea, pentru a fi corecte, trebuie să provină din regulă
și să o confirme (excepția confirmă regula – exceptio firmat regulam in casibus non
exceptis).
Argumentele sunt aforisme rezultate din experiență și tradiție. Ele ne ajută să
soluționăm și să clarificăm situații atunci când legislația unui anumit domeniu este obscură
sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulată de jurisconsulții romani și sunt
folosite și azi în forma lor originară. Ele sunt învățate în latină tocmai pentru a evita erorile
și modificările de sens care se pot face prin traducere în diferitele limbi moderne.
Exemple de maxime: error comunis facit jus, mala gramatica non viciat chartam,
accesorium seguitur principale, etc.
22 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
În analiza limbajului juridic, ca a oricărui alt limbaj de specialitate, pentru a fi corect
aplicat și înțeles trebuie să respecte anumite reguli de interpretare: ab ratione legis (termenii
folosiți să fie interpretați în spiritul legii), a ratione legis stricta, ab etymologia (utilizarea
termenilor în sensul originar, în cazul expresiilor juridice de o vechime mare care cuprinde
termeni care nu se mai regăsesc în limbajul curent sau care și-au modificat sensul inițial și
prin traducere ar suferi o alterare), pro subjecta materiae (termenii să fie interpretați în
spiritul legii, chiar dacă utilizarea lor s-ar preta și la alte interpretări – de pildă termenul
parchet care în limbajul juridic se referă la procuratură, iar în limbajul comun la un anumit
tip de podea). Limbajul juridic folosește termeni atât în sens strict științific cât și în sensul
din limbajul comun. Din acest motiv un rol important îl deține și interpretarea gramaticală a
normei juridice.
Limbajul juridic, la rândul său, se împarte în: limbaj normativ și limbaj judiciar.
Limbajul normativ constă din termenii utilizați pentru formularea textelor de lege. Acest
limbaj trebuie să conțină termeni cu sensuri unice, să fie evitate polisemiile și ambiguitățile
care se pot regăsi atât în extensiune (polisemiile) cât și în lipsa de claritate în precizarea
sferei unei noțiuni, neclarități care sunt de natură să introducă erori în interpretarea și
aplicarea normei juridice. Stilul acestui limbaj se impune a fi sobru și de strictă interpretare1.
Prin norma juridică legiuitorul impune o conduită de urmat și transmite un mesaj, o motivație
socială pentru acțiunile pe care le impune sau pe care le interzice. Astfel, legea se
adresează în primul rând rațiunii, dar nu exclude și apeluri la latura afectivă a ființei umane.
Mai importantă decât maniera de exprimare este însă comunicarea mesajului, faptul ca
legea să fie cunoscută de subiecții cărora le este adresată.
Limbajul judiciar este forma limbajului juridic care se utilizează în activitatea judiciară,
atât în materie civilă (și comercială și de dreptul familiei, etc.) cât și penală de către
judecător, avocat și procuror. Limbajul judiciar are trei componente:
propoziții și raționamente descriptive (descrierea amănunțită a situației de fapt
într-un rechizitoriu de trimitere în judecată pentru săvârșirea unei înfracțiuni
realizat de procuror sau într-un proces verbal de constatare a unei contravenții
redactat de un organul competent, motivarea în fapt a unei hotărâri
judecătorești, etc.);
propoziții și raționamente prescriptive (care impun o anumită conduită
subiectului căruia i se adresează);
1Desigur există și alte păreri conform cărora limbajul normativ trebuie să fie expresiv, retoric, de natură să
impresioneze pe cei cărora li se adresează, nu sec sau uscat.
LOGICĂ JURIDICĂ 23
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
propoziții și raționamente evaluative prin care se evaluează un comportament
pentru a se stabili dacă faptele reținute constituie sau nu contravenții,
infracțiuni, fapte prevăzute de legea penală, etc.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității judiciare constă din
motivarea concluziilor și sancțiunilor aplicate de către judecător (sau alt organ abilitat
prin lege) și reținerea unei anumite încadrări juridice a faptelor reținute. Pentru o bună
aplicare a legii și pentru respectarea drepturilor persoanelor a căror conduită este
cercetată în vederea stabilirii unei sancțiuni contravenționale, penale sau civile se
impune justificarea reținerii anumitor prevederi legale (inclusiv prin invocarea
principiilor generale ale dreptului), dovada că cel care face încadrarea juridică are o
bună cunoaștere a situației de fapt care a fost constatată și probată corespunzător și
de ce nu, dovada unei temeinice cunoașteri a normei juridice aplicabile în speță.
Astfel, se poate concluziona că discursul explicativ justificativ este specific aplicării
dreptului și menținerii sau restabilirii ordinii ăn societate. Este evident că acest
discurs juridic trebuie să respecte toate rigorile logicii.
24 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
TEMA 4
§ 4 .1 Noțiunea
Cea mai simplă formă logică este noțiunea. Dacă luăm de exemplu, noțiunea
de om și încercăm să vedem ce sens are aceasta pentru noi, vom căuta acele proprietăți
definitorii sau determinante care ne ajută să identificăm ființa numită om. Desigur că putem
să scriem tot ce ne trece prin minte sau ce știm despre om (că este biped, că este animal
rațional, social, etc.) În anumite situații, identificarea unei singure proprietăți este suficientă
și atunci avem o noțiune sintetică, sau toată lista determinărilor posibile și atunci avem o
noțiune analitică1.
Din punct de vedere etimologic, termenul provine din latinescul notio, notionis – care
înseamnă știință, cunoaștere. Noțiunea este un ansamblu de determinări gândite de care
dispunem despre un obiect real (ex. om), presupus real (extraterestru) sau imaginat
(centaur, inorog, etc.).2 Sau, o altă definiție „noțiunea este forma logică fundamentală ce
reflectă clase de obiecte și fenomene precum și proprietățile generale ale acestora.”3
În logică, obiectul care poate fi desemnat printr-o noțiune trebuie să aibă sens, să nu
aibă contraziceri. De exemplu, termenul de om se poate referi la ființă, la cuvânt (este un
substantiv) și noțiune (generală). Dar nu orice cuvânt desemnează o noțiune (de exemplu:
ca, la, și, etc.) și este important să reținem că numai noțiunea poate fi definită.
Același cuvânt poate imbrăca mai multe sensuri – omonimie – de exemplu broască
(animal, broasca de la ușă). Dacă sensurile sunt apropiate intre ele ne aflăm în prezența
polisemiei ( ex. pâmânt – planetă, sol, Planeta Terra, etc.) Din acest motiv aproape orice
termen sau noțiune își poate schimba sensul în funcție de context.
De asemenea, trebuie avut în vedere și contextul istoric; astfel noțiunea de atom
folosită în antichitate este diferită de noțiunea de atom din știința actuală, însă datorită
identității denumirii, acestea două sunt foarte ușor de confundat.
O altă situație particulară este sinonimia – două sau mai multe cuvinte care exprimă
aceeași noțiune (zăpadă, omăt sau nea; normă, regulă sau lege., etc.).
LOGICĂ JURIDICĂ 25
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Orice noțiune are o formă specifică de materializare lingvistică – numele. Numele
poate fi compus dintr-un singur cuvânt (om) și atunci spunem că este simplu sau dintr-o
expresie, și se numește complex (de exemplu fulg de nea, etc.)
Ceea ce numim termen este alcătuit din nume (forma lingvistică) și noțiune (forma
logică).
Noțiunea este alcătuită din sferă (mulțimea obiectelor) și conținut (mulțimea
proprietăților comune acelor obiecte).
Sfera noțiunii este totalitatea obiectelor care cad sub incidența termenului, adică a
obiectelor la care termenul poate fi aplicat1, de exemplu triunghi (include toate figurile
geometrice cu trei laturi), animal, etc. Se mai numește și extensiune sau denotație. Inițial
se considera că sfera unei noțiuni este compusă din totalitatea obiectelor de același tip
cunoscute. Dar deși este practică, definiția nu este completă (de multe ori nu cunoaștem
totalitatea speciilor. Mai corect este să considerăm că sfera unei noțiuni este compusă din
totalitatea determinărilor cuprinse în acea noțiune.
Determinările (sau notele) pot fi definitorii și nedefinitorii, de exemplu, la noțiunea de
pătrat – un romb cu toate unghiurile egale, este o notă definitorie, pe când romb sau
patrulater nu sunt.
Prin conținutul unei noțiuni înțelegem totalitatea determinărilor cuprinse în noțiunea
corespunzătoare.2
Dacă sfera unei noțiuni cuprinde sfera altei noțiuni atunci spunem că ele se află în
raport de generalitate (sfera noțiunii de animal o cuprinde pe cea a noțiunii de mamifer). Pe
de altă parte, cu cât sfera unei noțiuni este mai largă cu atât conținutul ei este mai sărac
(din conținutul noțiunii de animal lipsesc notele specifice ale mamiferelor).
Sfera unei noțiuni poate fi: vidă (atunci când nu are nici un element – pătrat rotund),
singulară (cu un singur element – Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești), cu mai
mult de un element (finită – român, francez sau infinită determinată – număr natural și infinită
nedeterminată – corp, obiect).
Sfera noțiunii mai poate fi: precisă (dacă pentru orice obiect putem decide dacă
aparține sau nu sferei respectivului termen – pătrat, tigru, etc.) sau imprecisă atunci când
nu putem decide dacă noțiunea aparține sau nu sferei respective (de exemplu cireadă,
tânăr, etc.).
Operațiile în raport cu noțiunile sunt:
I. de formare a noțiunilor
28 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
plurali (care denotă o pluralitate de obiecte și nu sunt distributive:
acei tineri fruntași, etc.)
IX. termeni
absoluți (care au un sens de sine stătător: ziarist, avocat)
relativi (au sens în raport cu altele: bun-rău, frumos-urât, etc.)
X. termeni sau noțiuni
vide (cel mai mare număr natural, pătrat rotund, etc.)
nevide ( om, număr, etc.)
ideale (punct, dreaptă, etc.).
XI. termeni
pozitivi (exprimă entități determinate prin însușiri ce le aparțin: om)
negativi (exprimă entități determinate prin însușiri ce nu le aparțin:
non- om).
XII. termeni
simpli (care constă dintr-un singur cuvânt: căine)
compuși (formate din mai multe cuvinte).
XII. termeni
logici (aparțin științei logice: adevărat, fals, etc.)
extralogici (nu aparțin limbajului logicii: om).
Definirea noțiunilor este cel mai important proces logic ce precede raționamentul și
este condiția indispensabilă a raționamentului corect.1 Scopul oricărei definiții este de a
releva acele caracteristici ale unui obiect care îl deosebesc de toate celelalte obiecte.
Structura standard a definiției: A=dfBC, adică A este echivalent prin definiție cu BC,
unde A este definiendum-ul sau termenul care trebuie definit iar BC definitorul, definiens. B
este genul proxim (cel mai apropiat gen cunoscut), iar C este diferența specifică (și
cuprinde caracteristicile care disting definitul în cadrul genului proxim).
Pătratul= df. Rombul cu toate unghiurile egale.
Pătratul = df. Dreptunghi cu toate laturile egale.
În exemplele de mai sus, genurile proxime sunt rombul și dreptunghiul. Una și
aceeași noțiune poate avea mai multe definiții corecte.
Reguli pentru o bună definire:
§ 4 .2 Propoziția
30 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
extensiune (se aplică la un element, la unele elemente sau la toate elementele dintr-o clasă),
este determinată modal (asertorică sau modală), este simplă sau complexă.1
Propoziția cognitivă îmbracă forma unei negații sau afirmații, astfel încât oricărei
propoziții afirmative îi corespunde una negativă și invers ( Omul este bun – Omul nu este
bun).
Din punctul de vedere al cantității, propozițiile cognitive pot fi: singulare (Aristotel este
filosof), particulare (Unele zile sunt frumoase) și universale (Toți oamenii sunt muritori).
Propoziția cea mai simplă este de tipul S este P, unde S este subiectul și P
este predicatul. La această formă pot fi aduse toate propozițiile cognitive, indiferent
de modul în care sunt formulate (Toate păsările au aripi – Toate păsările sunt
înnaripate).
S este o noțiune singulară sau generală. P este un termen general, obiectual
și distributiv în raport cu subiectul.2 Nu este obligatoriu ca S și P să fie noțiuni simple,
pot fi complexe (omul tânăr, etc.).
Distribuirea termenilor în propozițiile categorice este o chestiune care se raportează
la sfera acestora. Un termen este distribuit dacă apare în totalitatea sferei sale și nedistribuit
dacă apare doar într-o parte a sferei sale. În funcție de acest aspect avem:
1) Propozițiile universal afirmative
Toți S sunt P.
SaP.
De exemplu,
Toți oamenii sunt muritori.
2) Propozițiile particular afirmative
Unii S sunt P.
SiP
De exemplu
Unii oameni sunt buni.
3) Propozițiile universale negative.
Niciun S nu este P.
SeP.
De exemplu,
Niciun leu nu este ierbivor.
LOGICĂ JURIDICĂ 31
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
4) Propozițiile particulare negative
Unii S nu sunt P.
SoP.
De exemplu,
Unii elevi nu sunt silitori.
§ 4 .3 Raționamentul
Raționamentul este format din propoziții logice și reprezintă forma logică cea mai
complexă, prin intermediul căruia o propoziție numită concluzie este derivată din una sau
mai multe propoziții numite premise.
Deși cunosc o diversitate foarte mare, clasificarea clasică le grupează în două mari
clase:
I. inferențe inductive – in care procesul gândirii se deplasează de la particular la
general
II. inferențe deductive – în cadrul cărora demersul gândirii se realizează de la
general la particular.
De exemplu
Toate mamiferele sunt vertebrate.
Felinele sunt mamifere.
Felinele sunt vertebrate.
De esența raționamentului este demersul de la ceea ce cunoaștem către obținerea
de cunoștințe noi. Pentru a ne afla în prezența unei concluzii corecte, raționamentul trebuie
să fie corect iar premisele sale să fie adevărate.
32 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Raționamentul juridic apare mai ales în materia prezumțiilor, acolo unde judecătorul
poate să tragă concluzii cu privire la un fapt necunoscut pornind de la unul cunoscut (de
exemplu prezumția că soțul mamei este tatăl copilului născut în căsătorie).
Acestea sunt precizările pe care le facem în acest moment cu privire la raționamente,
urmând a reveni pe larg la acest subiect într-o prelegere ulterioară.
Exerciții
LOGICĂ JURIDICĂ 33
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
TEMA 5
Dacă logica este știința gândirii corecte, atunci putem afirma, fără teama de a greși,
că logica juridică se ocupă de acele noțiuni, principii și reguli ale logicii care sunt utilizate în
practica judiciară cu respectarea exigențelor impuse de aceasta din urmă. Cunoștințele de
logică nu sunt suficiente pentru soluționarea unui litigiu sau a unei spețe, dar fără o gândire
profund logică nu este posibilă corectitudinea juridică. Un bun jurist trebuie în primul rând
să cunoască legile și mecanismele de aplicare și interpretare a acestora, să cunoască
faptele sociale care se impun a fi încadrate juridic și să stăpânească noțiunile și regulile
logicii. Numai astfel poate avea succes în activitatea sa.
Logica juridică este un instrument util de explicare și aplicare a conceptelor juridice.
Legea are caracter rațional, elaborarea legilor se face conform regulilor gândirii corecte, etc.
Aplicarea logicii în drept trebuie să aibă ca rezultat respectarea principiului echității și să
urmărească scopul fundamental al dreptului: înfăptuirea justiției.
În momentul elaborării normei juridice, legiuitorul creează și adevărul juridic,
deoarece legea respectivă este ulterior aplicată unei categorii de fapte sociale și reglează
raporturi dintre indivizi.
Ion Dobrinescu definește logica juridică astfel: „o disciplină de graniță, al cărei
obiect este stabilirea și ordonarea condițiilor raționamentului logic corect,
perfecționarea sistemului juridic din comunitate, precum și tipurile și regulile prin
care se distinge adevărul de fals în activitate de elaborare și aplicare a dreptului și, în
general, în orice situație în care se urmărește convingerea despre un lucru drept.”1
Principiile juridice nu trebuie confundate cu principiile logice. În drept, principiile sunt
opera doctrinei, fiind formulate în perioade mari de timp și confirmate de comunitate pentru
a sta la baza justiției. În principii sunt cuprinse trăsăturile cele mai generale ale diverselor
sisteme de drept. La baza principiilor stau etica și respectul pentru demnitatea umană. De
asemenea, principiile reflectă cele mai importante valori ale unei societăți .
Un aspect important al principiilor juridice este acela că sunt absolut necesare pentru
construirea unor sisteme de drept de prestigiu, respectate de comunitate. Dintre principiile
juridice de bază amintim:
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 19.
34 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
a) principiul supremației legilor – conform căruia toate persoanele sunt
obligate să respecte legislația în vigoare, indiferent de poziția socială
și de calitatea pe care o dețin. Într- o societate corectă nimeni nu
poate face abuz de drept sauinvoca exonerarea de răspundere
juridică1 prevalându-se de condiția sa socială.
b) principiul corelației drept-obligație – orice construcție juridică în care
lipsește polaritatea drept-obligație este nerealistă din punct de
vedere juridic și social. Din punct de vedere juridic nimeni nu are
numai drepturi sau numai obligații, dar toată lumea are permisiuni
sau facultăți. Chiar dacă noi ne preocupăm mai ales de multitudinea
drepturilor noastre, exercitarea lor implică asumarea de obligații
corelative.
c) drepturile fundamentale ale omului – fără ele, ordinea socială
civilizată este de neconceput. Ele trebuie reglementate juridic în
orice comunitate, atât națională cât și internațională și de asemenea,
protejate atunci când sunt încălcate.
Logica se deosebește de alte ramuri înrudite ale științelor:
1. psihologie care are drept obiect de studiu fenomenele psihice, unul dintre acestea
fiind gândirea, dar nu neapărat sub aspectul corectitudinii ei ci, din perspectiva
subiectului care gândește și simte. Gândirea este studiată ca un proces psihic
complex atât în valențele sale normale cât și în cele patologice. Pe logician îl
interesează doar gândirea corectă.
2. gnoseologie care reprezintă teoria cunoașterii, modul în care este posibilă
cunoașterea umană, raportarea făcându-se la obiectul cunoașterii nu la
corectitudinea raționamentelor (care este implicită);
3. hermeneutică sau teoria interpretării care se referă și la domeniul spiritual și la cel
artistic;
4. retorică care este arta discursului, arta de a vorbi frumos, de a fi convingător, nu
neapărat de a spune sau afla adevărul;
5. teologie a preluat sistemul logic de argumentare și, prin opera luiToma D´Aquino
(celebra lucrare Summa Theologica) a devenit din inamic al credinței, aliat cu
ajutorul ei demonstrându-se existența lui Dumnezeu.
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 88.
LOGICĂ JURIDICĂ 35
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Logica juridică a apărut din necesitatea legiuitorului și a celui care aplică legea, din
motive mai ales pragmatice.
Având în vedere faptul că, din punct de vedere etimologic, prin nomos se înţelege
ordine, putem trage concluzia că normele au rolul de a crea ordinea in societatea umană.
Nicio comunitate unamă nu poate exista fără un set minim de reguli de conduită impus de
organizarea vieţii sociale pe baze raţionale, societatea având o existenţă independentă de
a indivizilor care o formează. Ordinea socială vizează o serie de aspecte şi anume: ţinerea
sub control a agresivităţii indivizilor, asigurarea coordonatelor activităţilor sociale,
continuitatea vieţii sociale, predictibilitatea conduitei şi acţiunilor umane. Toate aceste
scopuri, ordinea în societate şi un echilibru măcar relativ al acesteia, se realizează prin
conceperea şi aplicarea normelor sociale. Acestea creează drepturi şi obligaţii care
materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele
pozitive şi descurajându-le pe celelalte.
Într-o primă accepţiune, norma este o regulă standard, definită de aşteptările
reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament considerat acceptabil din
punct de vedere social, şi care orientează conduita obişnuită.1 Sau, norma este o lege sau
un principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită, tinzând să desemneze ceea
ce este normal, adică în conformitate cu majoritatea cazurilor, sau îi prescrie ce trebuie
făcut.2 Şi, o ultimă definiţie: o regulă de activitate, comportare, gândire sau creaţie, fixată
prin lege (principiu) sau prin uz a cărei activitate este asigurată de drept, tradiţie, opinia
publică, indicaţie sau prescripţie cu privire la modul de realizare a valorilor. 3
Multitudinea şi diversitatea normelor creează ordinea socială în temeiul căreia apare
reglementată aşa numita ordine normativă a unei societăţi. Diversitatea acţiunilor umane şi
a relaţiilor dintre oameni implică o mare varietate de norme.
În drept, orice normă cuprinde reguli care îl obligă pe subiectul ei (pe individ) să o
respecte sub sancțiunea de a suferi anumite consecințe. „Regulile de drept pot fi definite ca
prescripții dotate cu sancțiuni privind ocrotirea valorilor juridice fundamentale, recunoscute
într-o comunitate, astfel încât indivizii din acea comunitate să se bucure de drepturi și
1 G. A. Theodorson – A Modern Dictionary of Sociology, Crowell, New York, 1969, p.276 -277.
2 A. Birou – Vocabulaire practique de sciences sociales, Paris, 1966, p.186 -187.
3 Dicţionar de Filosofie, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, p.500.
36 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
obligații corelative și pentru clase distincte de participanți la viața relațională, în cadrul
conduitelor dinainte evaluate.”1
Categorii de norme:
a) după domeniul de activitate există: profesionale, tehnice, politice,
economice, ştiinţifice, etc.;
b) după valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase;
c) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor întregii
societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ce trebuie făcut) şi
prospective (care interzic un anumit comportament);
e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriu
conduite cu caracter excepţional identificate ca cele mai de seamă valori şi
idealuri ale umanităţii) şi reale (funcţionând efectiv ca determinante ale
comportamentului);
f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime sau
colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;
g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice,
difuze sau globale, spontane sau organizate;
h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului
acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal, etc.
O altă clasificare a normelor sociale nonjuridice dată de autorul Jean Dabin constă
din: reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau
comportament civilizat) sau a unui anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de
deontologie profesională (ce ţin mai mult de uzajul profesiei decât de etica exercitări ei);
reguli propriu-zis tehnice în exercitarea unei profesii (de exemplu, modul de conducere al
unui autoturism).
Doctrina juridică română distinge între următoarele tipuri de norme sociale: norme
etice, norme obişnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice.
Normele sociale, in ansamblul lor, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi
normalizare a conduitelor, contribuind la stabilitatea şi continuitatea vieţii sociale, la
stimularea participării indivizilor la existență colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane
în conformitate cu schemele şi modelele dominante, valorizate pozitiv în societatea
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 124.
LOGICĂ JURIDICĂ 37
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
respectivă.1 Cu ajutorul normelor, indivizii din societate se pot comporta normal. Din punct
de vedere statistic, normalul înseamnă ceea ce este uzual sau obişnuit.
Chiar dacă normele indică ce trebuie să facă sau să nu facă cineva, cum anume
trebuie să se comporte sau să gândeacă, există totuşi situaţii in care persoanele se pot
abate de la cerinţele acestora sau îşi pot elabora propriile norme care le contrazic pe cele
sociale. Nu toate normele vin insoţite de mijloace suficient de coercitive pentru a asigura
respectarea lor. Unele grupuri din cadrul societăţii îşi pot forma propriile lor norme care sunt
in contradicţie cu normele general acceptate.
Un alt aspect ca apare o dată cu trecerea timpului constă din aceea că normele care
iniţial conţineau prescripţii extrem de coercitive, în timp au devenit mult mai permisive,
ajungându-se până la lipsa oricărei sancţiuni (în acest sens, un exemplu ilustrativ sunt
normele religioase) – caracterul relativ al normei. Alte norme se respectă fără ca individul
să fie conştient de geneza lor, ci le-a preluat pur şi simplu de la ceilalţi membri ai societăţii:
codul bunelor maniere, respectul faţă de vârstnici, etc.
Normele juridice constituie o categorie aparte de norme care „protejează cele mai
importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.”2 Ceea ce distinge norme juridică de
celelalte categorii de norme este utilizarea forţei de coerciţie a statului atunci când aceasta
nu este respectată. Alte deosebiri se referă la sistematizarea mai riguroasă a normei juridice
(forma şi structura), la autoritatea legislativă care formulează legea şi la instituţiile
specializate care o aplică sau care asigură respectarea acesteia (justiţie, poliţie,
penitenciar).
În ceea ce priveşte efectivitatea, normele juridice acţionează la nivelul întregii
societăţi, ceea ce le conferă, la prima vedere, un grad mai mare de eficacitate şi eficienţă,
comparativ cu celelalte.
De asemenea, normele juridice au independenţă faţă de valorile sociale, deoarece
ele se formulează şi se aplică independent de acestea. Normele juridice au un caracter
global deoarece depăşesc şi coordonează parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din
societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale precum relaţiile econmice, politice,
morale, culturale, etc.
Jenkins a elaborat teoria ordinii juridice prin utilizarea a patru categorii: mulţime
(pluralitate de entităţi distincte), unitate (grupurile), proces (fluxul în care sunt implicate
entităţile) şi model (standard, etalon, tipar).
1 Ion Craiovan – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 33.
2 M. Voinea – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane, Bucureşti, 1993, p. 98.
38 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Mulţimea desemnează existenţa pluralităţii de entitaţi distincte individuale, relevându-
se cu ajutorul acesteia faptul că societatea este constituită dintr-o pluralitate de indivizi,
fiecare urmărindu-şi propriile scopuri. Dreptul pozitiv facilitează atingerea acestor scopuri
individuale şi reglementează relaţiile reciproce
Categoria de unitate se referă la faptul că singularităţile sunt elemente indepenente,
ele fiind subordonate sistemului care reprezintă unitatea lor. Oamenii sunt apartenenţi la un
grup care reprezintă un sistem pentru membrii săi şi, în acelaşi timp, un subsistem al
sistemului social, societate care reprezintă pentru multitudinea grupurilor, unitatea. Norma
juridică îi constrânge pe oameni să se comporte in aşa fel incât să se asigure coerenţa
societăţii.
Următoarea categorie, aceea de model, aplicată dreputlui pozitiv relevă trăsăturile
acestuia de a fi un sistem de norme ce defineşte direcţii de comportament, stabileşte drepturi
şi indatoriri, de a indica ceea ce este dezirabil în relaţiile umane şi comportamentele umane
din punctul de vedere al juridicităţii. Prin această categorie se distinge între ordinea ideală
şi ordinea reală care există într-o societate la un moment dat.
Categoria de proces se referă la existenţa în devenire, realitatea în schimbare şi
fluiditate. Ordinea juridică trebuie să exprime mecanismul real, să se adecveze de la o
perioadă la alta, la factorii care o configurează pentru a-şi atinge scopul.
Fiecare din cele patru categorii a dat naştere unei teorii unilaterale, după cum
urmează: mulţimea pentru utilitarism şi pozitivismul juridic; unitatea pentru teoria imperativă
a dreptului; modelul pentru formalismul juridic şi conceptualismul legal, procesul pentru
realismul juridic.
Validitatea normei juridice se referă la recunoaşterea indeplinirii unor condiţii de fond
şi formă, existenţa unui act juridic şi conformitatea sa cu o normă legală, etc. Pentru
logicianul G. H. von Wright există două sensuri ale conceptului de validitate: acela de a
exista (emiterea normei care nu este nici abrogată, nici căzută în desuetudine) şi legalitatea
emiterii normei. Dacă actul normativ de emitere a unei anumite norme nu este în sine
conţinutul unei norme de ordin superior, atunci agentul care efectuează acest act,
acţionează ca autoritate supremă a normei în cauză.
Soluţionarea problemei validităţii normei constă în sesizarea lanţului de subordonare
între norme, orice verigă inferioară din lanţ este validă sau nevalidă, raportată la o normă
de grad imediat superior, sau nu va fi nici validă, nici nevalidă, adică va fi suverană. Toate
normele care sunt verigi în cel puţin un lanţ care provine din normele suverane emise de
una şi aceeaşi autoritate aparţin uneia şi aceleiaşi ierarhii din sistemul normativ. De aici
LOGICĂ JURIDICĂ 39
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
rezultă validitatea absolută a normei juridice; faptul că o normă juridică este absolut validă
înseamnă pur şi simplu că ea poate fi trasată dintr-o normă suverană.
Într-un stat de drept toate normele juridice trebuie să respecte principiul supremaţiei
constituţiei, adică să respecte prevederile acesteia.
În ceea ce priveşte morala, aceasta are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în
raporturile lor cu alte persoane. Morala este nsă prea subiectivă, fluctuantă şi lipsită de
coerciţie pentru a organiza toate relaţiile din societate. Însă atât normele morale cât şi cele
juridice au la bază relaţiile dintre individ şi colectivitate, ideea de libertate, descrierea unui
model dezirabil de comportament, implică aprecieri raţionale, sunt violabile.
Dreptul este de multe ori conceput ca un minim de morală, iar alte ori despre morală
se spune că este însuşi fundamentul dreptului. Unii autori, ca Mircea Djuvara, consideră că
dreptul este punerea în mişcare a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată
desfăşura activitatea în condiţiile cele mai prielnice in societate, fără să încalce libertatea
celorlalţi. Legea trebuie să fie morală. Forţa dreptului vine din moralitatea pe care o
promovează şi o susţine, în toate ramurile sale.
Există totuşi şi diferenţe intre drept şi morală. Normele morale diferă de la un grup la
altul în cadrul unei societăţi, nu există norme morale absolute în etape diferite sau chiar în
aceeaşi epocă. Dreptul, în schimb, trebuie să fie unitar, să asigure o ordine juridică unitară
în societate.
Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera de reglementare a normei
juridice. Nu toate normele juridice sunt susceptibile de semnificaţie morală (normele tehnice,
normele de procedură, etc).
În concluzie, legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu respectă un minim de morală.
În societate trebuie să fie promovate valorile morale comune. Dreptul pare insă deseori mai
sever decât morala comună de exemplu dreptul la compensare pentru concubină este bun
pentru aceasta dar lezează valorile morale ale familiei).
In concepția lui G.H. von Wright norma este compusă din următoarele elemente:
1) caracterul unei norme care diferă după cum norma prevede că ceva
trebuie, poate sau nu poate să fie făcut (norme imperative, onerative și
permisive);
2) conținutul normei este lucru prescris (ceea ce trebuie, poate sau este
interzis să fie făcut);
40 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
3) condiția de aplicare a normei trebuie îndeplinită pentru a exista o
posibilitate de realizare a conținutului ei;
4) autoritatea normei este, în domeniul juridic legiuitorul, cel care emite
norma.
5) subiectul normei este persoana căreia i se adresează norma (care trebuie,
poate sau nu poate să aibă o anumită conduită);
6) ocazia este dimensiunea spațio-temporală de aplicare a normei. Norma
poate fi particulară sau generală din punctul de vedere al ocaziei, după
cum este prevăzută pentru un număr finit de situații sau pentru toate
situațiile.
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 128.
LOGICĂ JURIDICĂ 41
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
1. norma juridică are caracter general – are în vedere toate cazurile de același gen,
se aplică ori de câte ori ne aflăm în situația descrisă de ipoteză.
2. norma juridică prescrie o conduită tipică – se referă la aspectele semnificative ale
relațiilor sociale.
3. norma juridică are caracter impersonal – nu se adresează unei persoane anume,
ea vizează pe toate persoanele ce se află în situația determinată, indiferent de poziție
socială, etc.
4. norma juridică este emisă sau sancționată de stat – o regulă de conduită, pentru
a deveni normă juridică trebuie să fie emisă în condițiile legii.
5. norma juridică are caracter obligatoriu – care se referă la toate normele juridice și
nu rezultă din frecvența aplicării normei (unele norme se aplică zilnic, iar altele foarte rar
sau niciodată).
Totalitatea normelor juridice formează sistemul dreptului care este organizat în ramuri
și instituții juridice. Dat fiind faptul că trebuie să se adapteze permanent realităților sociale,
dreptul este un sistem dechis și dinamic. Noile legi care apar pe măsură ce realitățile sociale
se modifică, trebuie incluse în sistem și să respecte principiile fundamentale ale acestora.
Pentru a putea fi aplicată legea sistemul de drept trebuie să evite contradicțiile, ambiguitățile
și suprapunerile de reglementări. Oricare din aceste situații fac imposibilă aplicare corectă
a legii și înfăptuirea justiției.
Dreptul este un sistem ierarhizat de norme: pe treapta cea mai înaltă a dreptului intern
se regăsește Constituția cu normele ei și apoi celelalte acte normative emise de Parlament
și de celalte autorități centrale și locale care trebuie să respecte Constituția. Datorită faptului
că normele formează un sistem este posibilă aplicarea lor cumulativă fără să apară
contradicții. Uneori o normă este alcătuită din prevederi cuprinse în mai multe acte
normative, alte ori o singură dispoziție legală reglementează un număr mare de situații.
Un sistem juridic corect trebuie să aibă următoarele proprietăți: completitudine și
consistență.
Completitudinea sistemului de drept se referă la capacitatea acestuia de a
soluționa orice problemă de ordin juridic, de a determina consecințele juridice ale fiecărui
fapt. În cazul în care nu există normele speciale care reglementează anumite relații sociale
care au generat un litigiu acesta trebuie soluționat făcându-se apel la principiile generale
ale dreptului. De cele mai multe ori completitudinea este un ideal de neatins. Nu toate
42 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
relațiile sociale sunt reglementate juridic. Dar acest lucru nu înseamnă că problemele nu
trebuie soluționate; ele se pot rezolva prin legiferarea de noi norme sau prin apelul la
principiile generale de dreptate și echitate. Uneori normele în vigoare nu răspund nevoilor
reale ale oamenilor și atunci se impune să fie modificate și adaptate la acestea.
Consistența sistemului juridic este dată de lipsa contradicțiilor din interiorul
sistemului. Un sistem juridic este inconsistent dacă unele din normele sale interzic, in timp
ce altele obligă aceleași persoane, în aceleași condiții la același comportament în aceleași
împrejurări. O atare situație face imposibilă respectarea ambelor norme și deci, evitarea de
sancțiuni.
Atunci când se judecă un comportament uman, el este încadrat și, dacă este cazul,
sancționat din punct de vedere juridic. A interpreta norma juridică înseamnă a înțelege
înțelesul exact al acesteia pentru ca faptele individului să fie corect încadrate juridic.
Motivarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești presupune două aspecte: înțelegerea
și cunoașterea situației de fapt prin probele administrate și încadrarea ei în normele juridice
corespunzătoare. Hermeneutica juridică reprezintă latura teoretică a interpretării dreptului,
arătând normele după care se va interpreta legea. Magistratul trebuie să judece și să
aprecieze comportamentul uman nu numai după mintea sa ci și după mintea legiuitorului.
Dificultățile legate de interpretarea legii decurg și din alte elemente:
- cele apărute din textul și redactarea legii;
- cele legate de valorile și scopurile societății în care se legiferează;
- cele legate de persoana însăși a judecătorului;
- cele legate de viziunea asupra vieții a legiuitorului și a exegetului.
Hermeneutica ne indică faptul că o expresie dintr-o lege poate semnifica altceva
decât pare la prima vedere. Interpretarea depinde de nivelul de cunoaștere al interpretului,
de gradul de încifrare al textului și de acuratețea legiuitorului.
Hermeneutica pornește de la ideea că unele expresii sunt inconsisitente și neclare,
având nevoie de o interpretare prin care să devină aplicabile și inteligibile.
44 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Această metodă este una a regulilor despre care se pretinde că există prin ele însele,
ea caută adevărul prin intermediul unei cunoașteri pure extrase din anumite principii, pe
care rațiunea le întrebuințează de multă vreme fără să se întrebe cum a ajuns la ele. Metoda
dogmatică este una de tip logico – deductiv care folosește o serie de principii a căror
valabilitate nu a fost testată în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt
construcții juridice și principii despre care se afirmă că sunt valabile oricând și oricum.
V. METODA CARTEZIANĂ
LOGICĂ JURIDICĂ 45
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Pentru a suplini lipsa intelectului, în anumite împrejurări, acționează intuiția.Ea ne
este folositoare acolo unde rațiunea, din diverse motive, nu mai poate opera. Intuiția
acționează spontan și formează majora unei judecăți nefiind precedată de niciun
raționament (cel puțin nu unul conștient).
Acolo unde legea nu mai operează intră în scenă intuiția. Dar ea trebuie să respecte
normele juridice și logice, să fie consistentă cu acestea.
TEMA 6
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 93.
46 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Maimuțele sunt vertebrate.
Structura silogismului este următoarea:
M – termenul mediu, noțiunea care se regăsește în ambele premise
(mamiferele din exemplul nostru)
P (predicatul logic) și S (subiectul logic) - termenii extremi. Predicatul logic se
mai numește și termen major deoarece apare în premisa majoră, iar subiectul
logic se mai numește și termen minor deoarece apare în premisa minoră.
concluzia, în care apar numai termenii extremi (S și P).
Figurile silogismului rezultă din aranjarea termenilor în premise în diferite
feluri. Există patru moduri silogistice deoarece există patru combinații posibile:
M–P P- M M- P P- M
S–M S –M M- S M- S
S–P S–P S–P S–P
figura 1 figura 2 figura 3 figura 4
Modurile valide ale figurii 4 sunt: aai-4, aee-4, eao-4, eio-4, iai-4 și aeo-4.
PaM PaM PeM PeM PiM PaM
MaS MeS MaS MiS MaS MeS
SiP SeP SoP SoP SiP SoP
În cadrul unui silogismul juridic, prin intermediul unei situații de fapt adevărate,
constatate și probate și a unei dispoziții legale în vigoare (despre care nu se poate spune
că este adevărată sau falsă, dar se poate spune dacă este sau nu în vigoare într-un anumit
moment și pe un anumit teritoriu) se obține o concluzie justă din punct de vedere juridic.
Obținerea concluziei din premise se face cu ajutorul termenului mediu (copii au calitatea de
mostenitori legali ai părinților), care este universal. Derivarea concluziei din premise are
caracter necesar deoarece premisele sunt ambele adevărate și legile silogismului sunt
respectate.
Particularitatea silogismului juridic se referă la premisa majoră care constă dintr-o
normă juridică cu caracter general, despre care nu se poate spune nici că este adevărată,
nici că este falsă, dar care trebuie să fie o normă în vigoare, prin intermediul căreia se
deduce caracterul just al concluziei. Conduitele oamenilor sunt constatări de fapt care pot fi
adevărate sau false, după cum sunt sau nu probate, în timp ce normele juridice sunt juste
sau nu. Norma juridică generală instituie o obligație, ceea ce înseamnă că în locul lui „S este
P” avem „S trebuie să fie P” iar este și trebuie sunt investite cu aceeași valoare de adevăr.
Un silogism juridic are următoarea formă
Toți X trebuie să facă A.
Dacă Y este cuprins în X,
Toți Y trebuie să facă A.
Deosebirea dintre silogismul clasic aaa-1 și silogismul juridic din exemplul dat este
că, în timp ce silogismul aaa-1 constată o situație de fapt, silogismul normativ are ca premisă
majoră și concluzie două propoziții normative, obligația de a îndeplini acțiunea A. Premisa
minoră este o constatare logică clasică (Y este inclus în X).
Uneori elaborarea silogismului juridic sau judiciar este precedată de activitatea de
căutare și stabilire a normei juridice aplicabile unei situații de fapt. Așa cum am mai scris
anterior, sistemul dreptului este unul deschis, dinamic și perfectibil. Nu toate faptele sociale
sunt normate juridic prin prevederi speciale și, atunci, judecătorul sau organul care trebuie
să aplice legea se va îndrepta către principiile generale ale dreptului pentru a găsi o soluție.
Minora silogismului judiciar descrie situația de fapt la care se aplică norma de drept.
Intotdeauna minora are drept predicat termenul mediu al silogismului. Descrierea corectă a
faptei în minoră este imperios necesară deoarece numai astfel încadrarea juridică se va
face corect, iar silogismul va fi nu numai valid, dar și adevărat.
50 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Procedeul de elaborare al silogismului judiciar ne apare astfel: mai întâi este corect
stabilită și probată situația de fapt, apoi se găsește norma de drept aplicabilă în respectiva
speță și, la final, din cele două premise, se deduce concluzia.
Modelul silogistic al argumentării poate îmbrăca și forma entimemei. Entimema este
un model silogistic al argumentării care revine la o aserțiune C și teza pe care acesta o
conține. „O informație sau un dat justificativ D, o premisă normativă, ipotetică sau permisivi
W (W= warant), care asigură derivarea lui C din D și, în sfârșit, o informație, un fapt sau un
adevăr B (B= backing, suport), care permite aplicarea lui W”1.
D —>deci —>C
deoarece
W
ținând cont de
(pentru că)
LOGICĂ JURIDICĂ 53
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
B instrumentele necesare săvârșirii infracțiunii? Rezultă că A cunoștea intențiile infracționale
ale lui B.
În ceea ce privește argumentul ad imposibile sunt examinate ipotezele și dacă este
imposibil să existe legătura dintre premise și concluzie, înseamnă că ipoteze inițială este
falsă. De exemplu în asigurarea unui alibi, A nu putea să se fi intâlnit cu B într-un anumit loc
la ora x, dacă este dovedit că exact în acel moment se afla în altă parte (există martori care
atestă).
Analogia este inferența inductivă cel mai des uzitată în practică. Ea se referă la relația
presupusă necesară dintre proprietățile comune cunoscute ale două sau mai multe obiecte
și noua proprietate. O analogie este cu atât mai puternică cu cât:
proprietățile prin care se aseamănă obiectele sunt mai multe decât cele prin
care se deosebesc;
Insușirile prin care se aseamănă sunt mai importante decât cele prin care se
deosebesc și noua proprietate este legată de primele;
aria obiectelor comparate cu aceleași proprietăți este mai mare.
concluzia este mai modestă (restrânsă) decât premisele.
Cu cât se respecte mai mult cele menționate, cu atât concluzia analogiei este mai
probabilă.
În practica judiciară este utilizat argumentul a fortiori ratione pentru a permite
aplicarea unei norme la un caz neprevăzut expres de ea, dar care seamănă cu un altul pe
care norma îl prevede. Astfel norma devine aplicabilă în două situații care, deși nu sunt
echivalente din punct de vedere juridic, se aseamănă.
De asemenea, în cadrul analogiei se folosește și argumentul a majori ad minus (cine
poate mai mult, poate și mai puțin). De exemplu dacă o pedeapsă complementară
(interzicerea unor drepturi) se aplică unei persoane care a săvârșit o infracțiune mai puțin
gravă(de exemplu tentativa la omor), cu atât mai mult pedeapsa complementară se va aplica
și celui care săvârșește o pedeapsă mai gravă (omor).
Implicația constă dintr-o legătură între două sau mai multe evenimente, astfel încât
unul nu se realizează fără celălalt. Relația de implicație are două elemente: condiția de
adevăr și ideea mediatoare.
54 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
Condiția de adevăr este indeplinită „atunci când ea răspunde la funcțiile de adevăr.”1
Calculul clasic al probabilităților analizează modul în care valoarea de adevăr a propoziției
compuse este afectată de valoarea de adevăr a propozițiilor care o compun fără a ține cont
de sensul sau conținutul propozițiilor. În cazul implicației, pentru ca aceasta să fie falsă este
de ajuns să se invoce un singur caz în care prima propoziție este adevărată și a doua este
falsă ( de exemplu dacă plouă, atunci este frig poate fi dezmintiță dacă putem găsi o singură
situație in care plouă fără să fie frig.
Tabelul valorilor de adevăr ale propoziției arată astfel (A și F semnifică cele două
valori de adevăr adevărat și respectiv fals):
p q p—>q
A A A
A F F
F A A
F F A
Din acest tabel putem concluziona că implicația este destul de ambiguă. Inferența
ipotetică materială, pentru a fi validă nu ne cere decât ca, in cazul în care condiția este falsă,
consecința să nu fie adevărată. Acest tip de raționament este folosit adesea în discursuri,
atât în cele cu caracter științific cât și în comunicarea cotidiană.
Inferența ipotetică pură are următoarea schemă:
p—>q dacă p atunci q
q—>r dacă q atunci r
p—>r dacă p atunci r
[(p—>q)&( q—>r)] —>( p—>r)
56 LOGICĂ JURIDICĂ
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
BIBLIOGRAFIE
LOGICĂ JURIDICĂ 57
LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
19. Leibniz, G. - Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura Științifică, București,
1972.
20. Mateuț, Gheorghiță; Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Lumina Lex,
București, 1998.
21. Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003.
22. Mirică, Andreea Elena – Filosofie, curs pentru IFR.
23. Petru, Ioan – Logică și educație, Editura Junimea, Iași, 1994.
24. Popelard, Marie Dominique; Vernant, Denis – Elemente de logică, Institutul
European, Iași, 2003.
25. Stoica, Dan – Logică și limbaj, Editura DAN, Iași, 2000.
26. Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București,
1966.
27. Vieru, Sorin – Încercări de logică, Editura Paideia, București, 1997.
28. Voinea, M. – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane,
Bucureşti, 1993
58 LOGICĂ JURIDICĂ