CAUZELE DE IMOBILIZARE

Sindromul de imobilizare este un sindrom specific geriatric care aduce o

condiţionare etiologică complexă şi implicaţii medicale şi economice importante. În
producerea sindromului de imobilizare se disting factorii etiologici favorizanţi şi
factorii determinanţi, în realitate strâns intricaţi, în proporţii şi cu ponderi variabile de
la caz la caz.

Factorii favorizanţi
- Vârsta - cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât subiectul este mai expus să facă
sindrom de imobilizare.
- Terenul – cu referire îndeosebi la bolile neuropsihice, subiecţii anxioşi,
depresivi, cei predispuşi la îmbolnăviri psiho-somatice fiind mai expuşi la a face un
sindrom de imobilizare. Conduita anturajului familial, social, de îngrijire medicală,
poate constitui un factor favorizant sau chiar determinant în anumite situaţii.
Retragerea din activitatea profesională (pensionarea) pierderea responsabilităţilor, a
statutului şi rolurilor socio-profesionale, subminează terenul predispunând la regresie
intelectuală, fizică sau psihică. Dacă familia/anturajul persoanei în cauză nu manifestă
o conduită de respect şi integrare, ci una de respingere sau dimpotrivă de
hiperprotecţie, se creează premizele viitoare imobilizări. Imobilizarea este un concept
care se referă şi cuprinde toate dimensiunile fiinţei umane: socială, fizică, psihică,
intelectuală şi spirituală.

Factorii determinanţi
- Afecţiunile grave, severe, invalidante care impun imobilizări de lungă durată:
accidentele vasculare cerebrale, accidentele coronariene, fracturile, intervenţiile
chirurgicale, tulburările respiratorii, crizele psihice, alterările stărilor generale prin
boli intercurente.
În multe din aceste cazuri, instalarea sindromului de imobilizare, ar putea fi evitată
dacă, după perioada de reanimare, de repaus sau imobilizare de necesitate, anxietatea
pacientului pe de o parte şi neglijenţa personalului de îngrijire pe de altă parte, nu ar
perpetua această stare.
- Afecţiuni psihice: stări de depresie cu apatie-abulie, negativism, care netratate
corect se complică relativ repede cu sindrom de imobilizare, pacientul devenind
caşectic, incontinent şi confuz.
- Circumstanţe psihice în care vârstnicii îşi impun restricţii de mobilizare, cum ar
fi: teama exagerată pe care le-a provocat-o o criză episodică intregral reversibilă,
vertijele benigne, atacurile ischemice tranzitorii, o cădere soldată cu o leziune osteo-
articulară fără gravitate (contuzie, entorsă). Dacă nu se intervine energic, dar şi cu tact
şi răbdare, acest „fals sindrom de imobilizare”, autoimpus, poate duce spre
„organizarea” imobilizarii şi deci spre o invaliditate greu de reabilitat.
- Afecţiuni benigne cu evoluţie scurtă, simple indispoziţii, pot sta la baza
instalării unui sindrom de imobilizare. Pacientul se refugiază în boală, refuză să se
ridice imediat ce episodul acut/indispoziţia au trecut şi ulterior nu se mai poate ridica
întrucât falsa imobilizare a devenit reală, prin somatizare. Indiferent de cauze,
sindromul de imobilizare odată constituit, are o simptomatologie şi o evoluţie bine
determinate, cu particularităţi individuale, in funcţie de caz şi de patologia existentă.
Se apreciază că intervalul de timp scurs de la debutul imobilizării până la instalarea
invalidităţii este în medie de 5,5 luni cu limite extreme între 10 zile şi 2 ani.
Familia/anturajul contribuie, de multe ori, la „fixarea” la pat a pacientului prin
aplicarea unei terapii exclusiv farmacologice şi nu o „conduită reactivizatoare”, de
stimulare, ajutorare a vârstnicului să se mobilizeze. În evoluţia sindromului de
imobilizare se descriu 3 grupe de simptome: psihice, somatice şi metabolice.