Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.

Articol principal: Republica Socialistă România.

Politica externă
Fragmente audio:
Fragmente din discursul din 1968

MENIU
0:00

 Probleme în ascultarea fișierului? Consultați  pagina de ajutor.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vicepreședintelui Gerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în

1973

Ceaușescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)

Nicolae Ceaușescu și soția sa cu împăratul Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975
Cuplul prezidențial român este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Relația cu Pactul de la Varșovia

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova a
predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să
participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a
condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său,
Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou. [41] Teama a fost exprimată de o
frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în
această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare
popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii
1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal
țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991).
Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20
august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția
României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia
Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de
condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât
simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de
România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către
URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2
august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că
„Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale
diplomatice.”[42][43]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american
început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie
denumită ulterior „Doctrina Nixon”.[44] Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american
într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și
a Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a
trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a
precizat că „Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că
acesta „nu va permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor
socialismului din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. [45] La rândul
lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita
președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și
dacă SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.[46]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol
de mediator între România și China.[47] După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel
moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”.[48] Faptul că Statele Unite
ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în
coasta Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor
președintelui Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA,
în octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri
economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai favorizate.” Totodată, SUA a
sprijinit intrarea României într-o serie de organisme internaționale cum ar fi Acordul General
pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca
Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.”[49]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii

administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere
din SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW).[43][50] Pe fondul deschiderii
SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul
1973,[51] iar România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o
serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către
Israel sau Statele Unite ale Americii. [52]

Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență
particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la
chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru
totdeauna, care pentru autoritățile române nu există.[53] Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a
întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care
cei doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite.
[54] Nicolae Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul

Scaun doar cu condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-
catolic”, fapt neacceptat de Vatican. [55]
Politica internă și politica economică
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar
general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea
vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre
primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului
Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit
o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară
Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer,
Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu
drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-
lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele
denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al
Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât
Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de
Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând
din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două
treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu.
Preluarea puterii era acum desăvârșită. [56]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești.
Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului
de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria
grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor
de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a
pierdut această dispută.[57] La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și
însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer
cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul
general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a
fost îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. [58] Prim-
ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și
locul în Comitetul Central.[59]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de
bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele
sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel
formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena
Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.[60]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii

Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul
președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze
de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de
Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER,
la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De
exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat
la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De
asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea
vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania.
Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat
în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între
România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de
către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o
oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în
Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad Georgescu,
1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis
rușilor date despre activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui
Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în
lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de
Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej,
Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii
1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu
față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de
destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare
și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.
Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre
românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la
temperaturi sub 10 grade C”.[61][62]
Lipsa apei calde
Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc.[61]
Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început
limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în
1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program
ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau
îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a
frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin
nefolosirea ascensoarelor”.[63] Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de
energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985
cu încă 50% față de anii precedenți. [6