Epistemologia

Epistemologia – ramură a metaștiintei

Termenul epistemologie, etimologic, provine din limba greacă (epistemé=știință; logos=teorie),

desemnând teoria științei. Dar studiul științei s-a diversificat din ce în ce mai mult, constituindu-se ramuri
distincte precum istoria științei, metodologia științei, politica științei, economia științei etc. De altfel,
pentru desemnarea integrală a universului științei despre știință s-au creat noi termeni precum:
scientologia sau metaștiința, epistemologia reprezentând doar una din ramurile teoriei științei.

Cunoașterea lumii exterioare, ca și cunoașterea omului sunt nu doar necesare, ci șicomplementare.

Lumea naturală și socială – „realitatea exterioară și interioară omului?” –constituie obiect de cercetare
pentru știință, însă, la un moment dat, știința însăși devine obiect de investigație filosofică și științifică.
Este momentul în care se constituie știința științei,teoria științei, metaștiința.

Epistemologia este o parte a teoriei cunoașterii certe. Epistemologia s-a îndepărtat de cunoașterea
certă în general, admițînd ipoteza că șiința e singura cale de a obține ceritudini sau prin înlocuirea
valorilor ceritudinii prin alte valori de natură pragmaică. Ceritudinea e o aitudine a subiectului cu care el
are încredere în cunoșințele sale. Ea jusiică acțiunile. Scepicismul consideră că nici o acțiune nu e
jusiicată., întemeiată. Șiința a ajuns să ideniice cunoșințele sale cu totalitatea cunoșințelor sau cu cea mai
importantă specie a ceritudinilor jusiicate. Demarcația stabilește criteriul care separă șiința de non-
șiință. Problema jusiicării se divide în problema valorizării produselor ei și cea a evaluării lor.

Depășirea șiinței clasice a generat îndoieli că adevărul ar i valoarea proprie șiinței. Chiar dacă valorile
pragmaice nu jusiică ceritudinea se presupune că ele încă întemeiază acțiunea.Acolo unde adevărul este
valoarea supremă, evaluarea devine teorie a conirmării.

Adevărul trebuie să corespundă realității și să aibă o valabilitate nelimitată. Este condiția existenței
lui Dumnezeu suicientă pentru ca ceritudinile corect dobîndite să ie jusiicate. Epistemologia este o
metașiință. Epistemologia generală, în opoziție cu cea a șiințelor pariculare e jusiicată în măsura în care
există o unitate a șiinței și un criteriu de demarcație între șiințiic și neșiințiic. Raționalismul Dioptrica,
Meteorii și Geometria sunt considerate aplicații ale metodei lui Descartes.

El își propune să invesigheze posibilitatea și limitele ceritudinii. Rațiunea a fost distribuită de

Dumnezeu egal fiecăruia. Experiența arată posibilitatea erorii. Rațiunea e numai un instrument care
poate i uilizat diferit, potrivit cu liberul arbitru. Nu rațiunea este sursa erorii, ci omul care este imperfect.
Singura alternaivă de la care se așteaptă un rezultat este cercetarea propriei interiorități. Interioritatea
îndeplinește condiția unității opiniilor.

Înlocuirea cunoșințelor sigure cu cele certe datorate metodei este posibilă numai ca proces interior.
Oamenii refuză să renunțela opiniile lor din prea multă încredere în sine. Singura autoritate demnă de
încredere nu sunt dascălii sau învățații, ci Dumnezeu. Primul pas constă în suspendarea tuturor
cunoșințelor dobîndite. Ele nu sunt încă abandonate, deoarece, în lipsa metodei nu șim încă care sunt
corecte. Șiințele metodologice: geometria și algebra sunt un punct de sprijin. Cercetătorul trebuie să
adopte o morală provizorie a nonacțiunii. Suletul e o condiție necesară a metodei.
 Sursa adevărului trebuie să coincidă cu sursa evidenței. Sursa trebuie să ie Ființa Perfectă. Scepicii
spun că nu există un sulet capabil de a disinge ceea ce este evident , clar și disinct. Nerămîine numai
îndoiala ca singura aitudine întemeiată.

Arg. Existenței lui Dumnezeu:

1. Cauza faptului că eul cunoaște în mod perfect este Ființa Perfectă.

2. Această idee nu poate proveni din interiorul eului, nici din neant, ci de la Ființa Perfectă.

3. Nedepinzînd de nimic, aș i eu singur perfect

4. Existența posedă perfecțiune și Ființa Perfectă trebuie să existe.

Componenta de bază a teoriei științei este epistemologia – studiul filosofic al științei abordate ca
sistem: „Epistemologia nu pretinde să cunoască lumea, aceasta fiind monopolul indiscutabil al științei.
Epistemologia apare ca o reflecție asupra științei, situându-se deci la alt nivel decât știința; și este
necesar să nu se confunde aceste nivele, întrucât (...) unele norme valabile într-unul, nu mai sunt în
celălalt. Epistemologia este studiul științei sub aspectul cunoștințelor căpătate și al mijloacelor puse în
joc pentru a le obține; este, evident, de esența epistemologiei, ca studiu critic al cunoașterii, de a fi o
reflecție a gândirii asupra gândirii”.