UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Drept

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

DISCIPLINA:

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

- Curs pentru învăţământ la distanţă -

– 2017 –
CUPRINS
I. CONSIDERAŢII GENERALE....................................................................................................3
I.1. Curtea de Justiţie A Uniunii Europene în cadrul instituţional unional..................................3
I.2. Caracterul sui generis al CJUE.............................................................................................4
I.3. Evoluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene......................................................................6
II. COMPUNEREA CJUE...............................................................................................................8
II.1. Mandatul judecătorilor.........................................................................................................8
II.2. Avocatul general..................................................................................................................9
III. COMPETENŢA CJUE............................................................................................................11
III.1. Competenţa Curţii de Justiţie............................................................................................11
III.2. Competenţa Tribunalului..................................................................................................11
IV. ELEMENTE DE PROCEDURĂ............................................................................................12
IV.1. Părţile în procesul unional................................................................................................12
IV.2. Reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu............................................................13
V. PRINCIPALELE ACŢIUNI EXERCITATE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII
EUROPENE..................................................................................................................................14
V.1. Clasificarea acţiunilor........................................................................................................14
V.2. Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale........................................................15
V.3. Acţiunea în anulare............................................................................................................18
V.4. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona...................................................................28
V.5. Acţiunea preliminară..........................................................................................................32
VI. ELEMENTE DE JURISPRUDENŢĂ ROMÂNEASCĂ........................................................37
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................40

2
I. CONSIDERAŢII GENERALE

I.1. Curtea de Justiţie A Uniunii Europene în cadrul instituţional unional

Art. 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană:

(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale,
urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre,
precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Instituţiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
— Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi, precum şi
dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi
Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.

Articolul 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană:

(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale
specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, numită pe scurt şi Curtea Europeană de Justiţie

(CEJ), este organul juridic al Uniunii Europene cu sediul la Luxemburg.
Jurisdicţia Uniunii Europene este reglementată de tratatele în vigoare, de Statutul CJUE
cuprins în Protocolul 3 anexat la tratate şi de regulamentele de procedură ale Curţii de Justiţie şi
Tribunalului.
Conform art. 19, alin (1) TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Curtea de Justiţie susţine principiul supremaţiei
dreptului (rule of law) prin atribuţii de natură constituţională, de asigurare a controlului de
legalitate a actelor unionale şi de omisiune a statelor membre şi a instituţiilor UE. De asemenea,
CJUE asigură uniformitatea de aplicare a normelor la nivelul statelor membre, prin atribuţia de
interpretare a dreptului UE la cererea instanţelor naţionale.
Strict din perspectivă internaţională (conform art. 19 TUE), Uniunea Europeană are în
prezent două instanţe cu caracter permanent. Aşadar, din punct de vedere instituţional nu există

3
legătură între CJUE şi instanţele naţionale ale statelor membre UE, însă din punct de vedere
funcţional, instanţele naţionale funcţionează ca un sistem descentralizat de instanţe europene. 1
Instanţele naţionale sunt obligate să aplice în mod direct dreptul Uniunii Europene, întrucât
legislaţia UE şi legislaţiile naţionale sunt parte ale aceleiaşi ordini juridice particulare. Astfel,
judecătorul principal al dreptului UE este instanţa naţională, CJUE asigurând funcţionarea
uniformă a sistemului jurisdicţional. În cadrul litigiilor naţionale, instanţele judecătoreşti aplică
dreptul unional, prin verificarea ca normele să fie conforme cu tratatele UE în vigoare şi cu
jurisprudenţa CJUE. Instanţele naţionale fie interpretează normele unionale singure, fie apelează
la sprijinul CJUE prin formularea unei întrebări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
CJUE este un organ jurisdicţional supranaţional, cu rol în asigurarea interpretării unitare a
dreptului unional, pe întreg teritoriul UE. Poziţia importantă a CJUE în cadrul instituţional este
în strânsă legătură cu caracterul UE, care apare ca o uniune a dreptului, în care instituţiile UE
adoptă acte normative, iar executarea şi aplicarea se realizează la două nivele de competenţă –
cel al organelor sale şi al statelor membre.
În contextul instituţional, Consiliul şi Consiliul European reprezintă nivelul
interguvernamental de cooperare, Parlamenul European reprezintă popoarele statelor membre,
Comisia Europeană urmăreşte interesele comune ale UE, iar CJUE exprimă principiul statului de
drept, de asigurare a omogenităţii şi uniformităţii de aplicare a normelor UE.

I.2. Caracterul sui generis al CJUE

Controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile UE, dar şi verificarea ca statele membre
şi instituţiile UE să îşi respecte obligaţiile asumate se relizează prin intermediul unor proceduri şi
mecanisme ce compun un sistem judiciar complex, cu caracter sui generis.
Caracter sui generis al CJUE este determinat de originalitatea ordinii juridice aplicabile şi
de particularităţile instituţionale care o deosebeşte de sistemele jurisdicţionale de tip clasic,
naţionale sau internaţionale. Astfel, în temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, prin hotărârea în cauza CILFIT2 sistemul jurisdicţional din perspectiva aplicării
dreptului Uniunii, este compus atât din instanţele de judecată unionale (în prezent, Curtea de
Justiţie și Tribunalul), cât şi din instanțele naționale, în calitatea acestora de instanțe însărcinate
cu aplicarea dreptului Uniunii. Aşadar, raportul între instanţele naţionale şi cele unionale se
bazează pe obligaţia instanţelor naţionale de a respecta dreptul unional prin întemeierea soluţiilor
pe normele UE, dar şi prin posibilitatea instanţelor naţionale de formulare a unei cereri pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiţie sau Tribunal. Atât dispozițiile
tratatelor, cât și jurisprudența Curții, determină o colaborare de tip dual între instanțele naționale
și instanța unională în materia soluționării litigiilor care apar ca urmare a aplicării dreptului
Uniunii Europene.3
Organizarea justiției în Uniunea Europeană diferă în mod intrinsec de orice altă formă de
organizare a justițiilor supranaționale atât prin unicitatea Curții de Justiție a Uniunii, cât și prin
exclusivitatea competenței atribuite.

1
R. Schütze, (2012). Drept constituţional european. Ed. Universitară Bucureşti, p. 127-128.
2
Hotărârea Curţii din 6 oct. 1982, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavarda Spa, Cauza 283/1981, accesată la
http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0283-1981-200802159-
05_00.pdf, în data de 05.02.2015.
3
Andreşan-Grigoriu, B. (2010). Procedura hotărârilor preliminare. Ed. Hamangiu Bucureşti, p. 23.

4
 Contrar jurisdicţiilor internaţionale, clasice, a căror competenţă se bazează în mod obişnuit
pe consimţământul statelor, Curtea de Justiţie a UE, cu sediul al Luxemburg, exercită o
jurisdicţie obligatorie şi o competenţă exclusivă faţă de oricare alta. Ea este însărcinată cu
asigurarea „respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”.
Spre deosebire de jurisdicţiile de drept internaţional public care sunt facultative şi
consensuale, jurisdicţia UE este exclusivă şi obligatorie pentru statele member, în limitele
atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate. De asemenea, regimul lingvistic procesual reflectă
caracterul de jurisdicţie internaţională a CJUE. Astfel, limba de desfăşurare a procesului este una
dintre cele 24 de limbi oficiale, iar limba de lucru internă a CJUE este limba franceză.4
Originalitatea CJUE rezultă şi din instituţiile şi procedurile specifice naturii juridice
particulare a Uniunii Europene, precum instituţia avocatului general sau acţiunea în constatarea
încălcării tratatelor unionale.
Un alt argument pe care îl aducem pentru a consolida ideea caracterului sui generis al
jurisdicţiei unionale îl reprezintă categoriile de justiţiabili care pot avea calitate procesuală în
cadrul unei acţiuni exercitate la CJUE. Astfel, dacă în instanţele organizaţiilor
interguvernamentale de tip clasic justiţiabilii sunt doar statele, la procedura în faţa instanţele
jurisdicţionale ale CJUE pot participa şi alte subiecte, precum instituţii ale UE, state şi particulari
persoane fizice şi juridice.
Organizarea justiției în Uniunea Europeană este unică la nivel internațional prin cedarea
efectivă de competențe de la state către Uniune și prin modalitatea de coexistență și cooperare cu
justițiile naționale, presupune că în fața instanțelor stabilite prin tratat se pot introduce o serie de
acțiuni de către state, instituții ale Uniunii, dar și de către particulari. 5
CJUE combină caracterele mai multor tipuri de organe jurisdicţionale, naţionale şi
internaţionale:
 organism cu atribuţii jurisdicţionale al unei organizaţii internaţionale interguvernamentale, în
sens clasic, prin prisma competenţei de judecare a acţiunilor în care justiţiabili sunt statele
membre;
 curte constituţională (federală), prin competenţa de interpretare şi de stabilire a validităţii
unor norme juridice unionale;
 instanţă supremă (în accepţiunile dreptului naţional):
- hotărârile CJUE nu pot fi atacate prin intermediul unor căi de atac;
- contribuie la acoperirea carenţelor legislative şi la dezvoltarea UE ca o uniune a dreptului.
 valenţe de instanţă naţională, din următoarele considerente:
- justiţiabili la CJUE pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice;
- are mai multe grade de jurisdicţie, acţionând în anumite situaţii ca instanţă de recurs;
- soluţionează litigii civile, de muncă, de contencios administrativ, comerciale etc.
 instanţă de arbitraj, în situaţia existenţei unei convenţii de arbitraj sau a unei clauze
compromisorii care să indice CJUE ca instanţă competentă.

4
Art. 36-42, Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012 (JO L 265, 29.9.2012), versiune
consolidată cu modificările până la 18 iunie 2013 (JO 173, 26.6.2013, p. 65).
5
G.-L. Ispas, Rolul întrebărilor preliminare în uniformizarea dreptului la nivelul statelor membre, Volumul
Conferinţei Internaţionale Bienale Sistemul Juridic între Stabilitate şi Reformă, Craiova, 20-21 martie 2015.

5
I.3. Evoluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene6
În ceea ce priveşte evoluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene trebuie menţionat faptul
că, încă din perioada lucrărilor pregătitoare - care urmau să ducă la elaborarea Tratatului de la
Paris, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), cu largi puteri pentru
organele acesteia, partenerii prezenţi la negocieri au resimţit necesitatea unui organism învestit
cu controlul legalităţii actelor emise de Înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri - organe
ale CECO - care să asigure echilibrul între acestea şi statele membre, să garanteze neamestecul
autorităţilor CECO în aşa-numitul domeniu rezervat al statelor membre. Din acest motiv, prin
Tratatul institutiv semnat la Paris în 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952 a fost
creată Curtea de Justiţie a CECO. Aceasta, conform prevederilor din documentul fondator,
trebuia să asigure respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentului
de executare.
Şedinţa de deschidere a Curţii de Justiţie, care a primit sediul la Luxemburg, a avut loc la
10 decembrie 1952. Curtea era constituită din 7 judecători, fără avocaţi generali.
Ulterior, Tratatele de la Roma, care au instituit CEEA şi CEE, prevăd însă crearea a câte
unei Curţi de Justiţie, cu acelaşi rol, în fiecare comunitate. Dar, în paralel cu semnarea celor două
tratate, la 25 martie 1957, a fost semnată şi „Convenţia relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene”, aceasta prevăzând existenţa unei Curţi de Justiţie unice pentru toate
cele trei Comunităţi Europene, Curte de Justiţie care să îşi exercite atribuţiile stabilite de fiecare
tratat, potrivit reglementărilor fiecăruia dintre ele. Curtea era compusă din 7 judecători şi 2
avocaţi generali.
Amploarea activităţii desfăşurate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a determinat, pe
de o parte, crearea în 1989 a unui Tribunal de Primă Instanţă, menit, în primul rând, să degreveze
Curtea de unele cauze, iar, pe de altă parte, să ofere celor prejudiciaţi posibilitatea a două grade
de jurisdicţie, în aşa fel încât drepturile lor să fie pe deplin recunoscute şi apărate.
Ulterior, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, care a introdus un nou alineat
(art. 225 A) în Tratatul Comunităţilor Europene, Consiliul, acţionând în unanimitate, pe baza
unei propuneri primite din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi a Curţii,
sau la solicitarea Curţii de Justiţie însăşi, poate crea complete de judecată pentru o audiere şi să
determine, în primă instanţă, anumite categorii de acţiuni sau proceduri îndeplinite în domenii
specifice. Astfel, prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2 noiembrie 2004, a fost reglementată
instituirea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene, care se organizează şi funcţionează
pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.
Ulterior, conform Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)
cuprinde Curtea de Justiţie (CJ), Tribunalul şi tribunale specializate.7
La data de 16 decembrie 2015, prin Regulamentul (UE, Euratom) 2015/2422 al
Parlamentului European şi al Consiliului de modificare a Protocolului nr. 3 privind Statutul
Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost inițiată reforma arhitecturii jurisdicționale a
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Ca parte a reformei, la 6 iulie 2016 a fost adoptat Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192
al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al
competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și
agenții acesteia, cu aplicabilitate din 1 septembrie 2016. Regulamentul prevede că competențele
6
Capitol preluat din G.-L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluţii. Instituţii. Mecanisme, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, 111-112.
7
www.europainfo.ro.

6
în materia contenciosului funcției publice europene, încredințate până atunci Tribunalului
Funcției Publice a Uniunii Europene (TFP) sunt transferate Tribunalului începând de la 1
septembrie 2016. Curtea de Justiție își asumă competența de instanță de recurs în materie
începând cu această dată.

Din perspectiva evoluției cantitative, aderarea unor noi state la UE a determinat creşterea
numărului judecătorilor şi a avocaţilor generali care compun CJUE.
Este foarte important a nu se confunda Curtea Europeană de Justiţie cu Curtea Europeană
de Justiţie pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituţie a Consiliului
Europei, şi nici cu Curtea Internaţională de Justiţie, care este o instanţă internaţională, principalul
organ jurisdicţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sediul la Haga. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene este o creaţie atipică, ca de altfel toate celelalte instituţii ale construcţiei
comunitare, atât în ceea ce priveşte dreptul naţional, cât şi cel internaţional.

Înfiinţarea şi evoluţia CJUE

 T. PARIS (1951/2) – CECO – prima şedinţă CJUE dec. 1952

 T. ROMA (1957/8) – CEE & CEEA/EURATOM
*** Convenţia privind organele comune ale CE (1957) – CJE UNICĂ
 AUE (1986/7) – organ judecătoresc de primă instanţă
*** 1988/9 – înfiinţează Tribunalul de Primă Instanţă
 T. MAASTRICHT (1992/3)
 T. AMSTERDAM (1997/9)
 T. NISA (2001/3) – înfiinţarea camere specializate
*** 2004/5 – înfiinţează Tribunalul Funcţiei Publice (TPI = Tribunal)
 T. LISABONA (2007/9)
 1 septembrie 2016 – TFP își încetează activitatea

7
II. COMPUNEREA CJUE

Judecătorii CJUE şi avocaţii generali ai CJ sunt desemnaţi de comun acord de guvernele

statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Aceştia trebuie să aibă calificarea
necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti din ţările lor, ori sunt universitari având o
competenţă juridică recunoscută şi a căror independenţă este mai presus de orice îndoială,
dovedind un caracter integru şi onest8. Mandatul acestora este de şase ani şi poate fi reînnoit.
Aceştia sunt aleşi din rândul personalităţilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi care
întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută. În confomitate cu condiţiile existente în
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a
acestora.9

II.1. Mandatul judecătorilor

Curtea de Justiţie10
Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 11 avocaţi generali. Judecătorii şi
avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea
unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a
exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt
aleşi din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a
căror competenţă este recunoscută.
Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe vicepreședinte,
pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de
Justiție şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată.
Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de
împiedicare.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în
camere de cinci sau de trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii
(printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din
oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când
apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care
este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor

8
Voican, M., Budescu, R., Mocuţă, Gh., Curţi internaţionale de justiţie, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000.
9
***Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2010.
10
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/#composition

8
de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători
pentru perioadă de un an.
Tribunalul11

Tribunalul este compus din cel puțin un judecător din fiecare stat membru (în prezent
50 de judecători). Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, după
consultarea unui comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita
funcția de judecător. Mandatul acestora este de șase ani și poate fi reînnoit. Judecătorii
desemnează dintre ei pe președintele Tribunalului pentru o perioadă trei ani. Aceștia numesc un
grefier pentru o perioadă de 6 ani.
Judecătorii își exercită funcțiile în deplină imparțialitate și independență. Spre deosebire de
Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți. În mod excepțional,
această funcție poate fi totuși încredințată unui judecător, în măsura în care consideră că
dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei necesită această asistență
(art. 30-31 din Regulamenul de procedură al Tribunalului). Un membru al Tribunalului chemat
să exercite funcția de avocat general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea acelei cauze.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei
judecători ori, în anumite situații, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o
cauză în Marea Cameră (15 judecători) atunci când dificultatea problemelor de drept sau
importanța cauzei ori împrejurări speciale justifică această măsură.

Statutul membrilor Curţii de Justiţie

a) la intrarea în funcţie depun jurământ de imparţialitate şi confidenţialitate;
b) inamovibilitate;
c) funcţia de judecător sau avocat general este incompatibilă cu orice altă activitate aleasă
sau numită, indiferent dacă este sau nu remunerată;
d) judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală,
care poate fi ridicată de Plenul Curţii;
e) obligaţia judecătorilor şi avocaţilor generali de a-şi stabili domiciliul pe perioada
mandatului în localitatea în care Curtea îşi are sediul (la Luxembourg).

II.2. Avocatul general

Avocatul general este o instituţie juridică particulară organizării judiciare a UE, alături de
instituţia judecătorilor raportori, cele două având contribuţii independente şi imparţiale una de
cealalta. Dacă judecătorul-raportor ghidează CJUE de-a lungul fazelor procesuale şi redactează
proiectul de hotărâre, avocaţii generali oferă întregii CJUE (inclusiv judecătorilor-raportori) o
analiză legală detaliată a problemei cu care Curtea a fost sesizată şi o soluţie motivată, de care
Curtea nu este ţinută.
Rolul avocatului general este de a prezenta în mod public, în deplină independenţă şi cu
deplină imparţialitate, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia sa. Poziţia lor în cadrul sistemului

11
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/#compos

9
judiciar comunitar este mai degrabă cea a procurorilor din sistemele naţionale, decât a avocaţilor
pledanţi12.
Instituţia unică a avocatului general este rezultatul unui compromis necesar din cauza
caracterului unitar al hotărârii CJ ca organ colegial, care nu permite opinii separate (ca în cazul
hotărârilor instanţelor naţionale româneşti). Din acest punct de vedere, avocaţii generali sunt
avangardiştii sitemului judiciar unional, având o contribuţie creativă prin identificarea
inconsecvenţelor din jurisprudenţa CJUE.
Curtea de Justiţie este asistată în prezent de 11 avocaţi generali (6 permanenţi din
Germania, Franţa, Italia, Spania, Regatul Unit, Polonia şi 5 prin rotaţie), iar Consiliul poate mări
numărul acestor avocaţi dacă Curtea de Justiţie va înainta o cerere în acest sens, iar Consiliul va
trebui să hotărască în unanimitate acest lucru.
Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți. În mod excepțional, această funcție
poate fi totuși încredințată unuia dintre judecători, dacă acţiunea este de mare complexitate.
Judecătorul care îndeplineşte rolul de avocat general nu poate face parte din completul de
judecată.

Influenţa Parlamentului European în constituirea Curţii de Justiţie

Parlamentul European a solicitat în trecut un drept de avizare a numirilor la Curtea de
Justiţie. Prin modificările aduse de Tratatul de la Lisabona, s-a instituit un „Comitet al celor 7”
(articolul 255 TFUE) care să „emită un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita
funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca
guvernele statelor membre să facă nominalizările”. Potrivit alineatului al doilea al articolului
255, „Comitetul este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie
şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care
unul este propus de Parlamentul European”. Cu ocazia dezbaterilor 13 şi numirii reprezentantului
Parlamentului European în Comitetul instituit de articolul 255, mai mulţi eurodeputaţi şi-au
arătat neîncrederea în această formă de cenzură a independeţei statului de a-şi numi un
reprezentant14.

12
Fabian, G., Curtea de Justiţie Europeană – Instanţa de judecată supranaţională, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.
13
European Parliament decision of 20 January 2010 proposing the appointment of Ana Palacio Vallelersundi to the
panel set up under Article 255 of the Treaty on the Functioning of the European Union (2009/2210(INS)).
14
Dezbaterile sunt publicate la adresa web: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=
CRE&reference=20100120&secondRef=ITEM-007&language=EN&ring=B7-2010-0042#3-140.

10
III. COMPETENŢA CJUE

III.1. Competenţa Curţii de Justiţie

Competenţele în primă instanţă ale Curţii de Justiţie:

- acţiunea preliminară, prin intermediul căreia CJ colaborează cu instanţele naţionale;
- acțiunea în anularea actelor UE, introduse de state membre și instituții UE (în principal
conform art. 263 TFUE), dar şi alte tipuri de acțiuni în anulare;
- acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate a instituţiilor UE de a acţiona, introdusă de state și
instituții UE împotriva altor instituții (art. 265 alin. (1) TFUE);
- acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru, introdusă de Comisie
sau alt stat membru (art. 258-260 TFUE);
- acțiuni întemeiate pe art. 273 TFUE prin care se pronunță asupra oricărui diferend dintre statele
membre în legătură cu obiectul tratatelor, în cazul în care este sesizată în temeiul unui
compromis;
- acțiunea în constatarea legalității unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu în
temeiul art. 7 TUE;
- solicitarea de obținere a unui aviz cu privire la compatibilitatea unui acord internațional
preconizat cu legislaţia UE (art. 218(11) TFUE).
În ceea ce priveşte recursurile, Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la
motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Curtea de Justiţie
anulează decizia Tribunalului dacă recursul este admisibil şi fondat. În cazul în care cauza este în
stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite
cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.

III.2. Competenţa Tribunalului

Datorită volumului mare de acţiuni introduse la Curtea de Justiţie s-a ajuns la o aglomerare
a instanţei şi la prelungirea exagerată a proceselor. Prin Actul Unic European s-a stipulat că, la
propunerea Curţii de Justiţie, după o consultare prealabilă a Comisiei europene şi a
Parlamentului European, Consiliul Uniunii Europene poate înfiinţa un tribunal de primă instanţă.
Tribunalul de primă instanţă, redenumit prin Tratatul de la Lisabona Tribunal, are
competenţa de a judeca următoarele tipuri de acţiuni:
- acțiunea în anularea actelor UE, introdusă de persoane fizice și juridice (art. 263 alin. (4)
TFUE);
- alte tipuri de acțiuni în anulare, care nu sunt date expres în competența Curții prin Statutul
Curții.
11
- acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate a instituţiilor UE de a hotărî, promovată de
persoane fizice sau juridice împotriva instituțiilor (art. 265 alin. (3) TFUE);
- acţiunea în despăgubiri împotriva UE promovată de persoane fizice sau juridice, pentru
repararea prejudiciilor cauzate de instituţiile UE sau agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor (art.
268 coroborat cu art. 340 TFUE);
- acțiunea introdusă în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept
public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia (art. 272 TFUE);
- acţiunile introduse în domeniul mărcilor şi standardelor UE;
- acţiunile preliminare în domenii specifice stabilite de Statut, unde coerenţa şi unitatea dreptului
Uniunii nu sunt periclitate (art. 267 TFUE, ex-art. 234 TCE).
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin
care Consiliul exercită competenţe de executare;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod
expres Tribunalului competenţa de judecare;
- litigiile dintre UE şi agenţii săi, conform art 270 TFUE, atât în privinţa relaţiilor de muncă
(remuneraţie, recrutare, măsuri disciplinare etc.), cât şi în privinţa regimului de securitate socială
(boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă etc.).
Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la
chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie15.

IV. ELEMENTE DE PROCEDURĂ

IV.1. Părţile în procesul unional

Actele normative unionale nu enumeră prin prevederi concrete entităţile care dispun de
capacitate procesuală în faţa CJUE, dar din dispoziţiile art. 19 din Statutul CJUE, care
reglementează problema reprezentării procesuale, putem evidenţia ca justiţiabili în procesul
unional:
A. PĂRŢILE NOMINALIZATE
STATE – membre ale UE (nu regiunile statelor, landurile sau autorităţile locale)
- părţi ale Acordului asupra Spaţiului Economic European, altele decât statele
membre UE (Islanda, Lichtenstein, Norvegia)

15
www.curia.europa.eu.

12
 - terţe, în situaţia judecării acţiunilor preliminare, dacă acestea au ca obiect
interpretarea unor convenţii la care sunt parte contractantă.
INSTITUŢIILE UNIONALE
Art. 1 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie:
(a) termenul „instituții” desemnează instituțiile Uniunii prevăzute la articolul 13 alineatul (1)
TUE și organele, oficiile sau agențiile înființate prin tratate sau printr-un act adoptat pentru punerea
în aplicare a acestora și care pot fi părți în fața Curții;

B. CELELALTE PĂRŢI = toate persoanele fizice şi juridice de drept public sau de

drept privat, inclusiv din state terţe.
Exemplu: - asociaţii/organizaţii cu personalitate juridică în conformitate cu dreptul intern;
- sindicate/asociaţii profesionale ale funcţionarilor UE;
- persoane fizice minore dacă sunt reprezentate de un tutore/curator – problema
regularităţii numirii acestor reprezentanţi se verifică pe baza dreptului naţional.
Clasificarea părţilor în cele două categorii (A. nominalizate şi B. celelalte) are o importanţă
deosebită, deoarece în prima categorie intră părţile privilegiate, care nu trebuie să dovedească un
interes procesual subiectiv, în timp ce părţile din cea de a doua categorie trebuie să dovedească
faptul că interesele lor concrete şi individuale sunt afectate.

IV.2. Reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu

A. Statele membre şi organele unionale sunt reprezentate de un împuternicit/agent

(valabil şi pentru statele SEE)
Împuterniciţii statelor membre sunt desemnaţi de către Ministerele de Externe, de regulă. În
Germania, acesta este numit de Ministerul Economiei, iar în Spania şi Portugalia de către
secretariatele de stat pentru relaţiile cu UE.
Agentul guvernamental al României funcţionează în cadrul MAE, cu rang de subsecretar de
stat, numit de primul-ministru.
Prin agentul guvernamental, statul coordonează şi supraveghează fundamentarea, de către
autorităţile şi instituţiile publice, a poziţiilor naţionale ce urmează a fi communicate instituţiilor
europene, respectiv transmise şi/sau susţinute în faţa CJUE.

B. Ceilalţi participanţi sunt reprezentaţi de un avocat rezident în statele membre UE

sau SEE, în procedura contencioasă fiind valabil principiul avocatului obligatoriu
Avocatul nu trebuie să aibă o acreditare specială din partea CJUE, trebuie doar să
demonstreze că provine dintr-un barou al unui stat membru, depunând odată cu cererea de
chemare în judecată o copie după legitimaţia de serviciu.
Alături de avocaţii din barourile statelor membre mai pot fi avocaţi în faţa CJUE şi:

13
- cadrele didactice universitare cărora legislaţia naţională le recunoaşte dreptul de a pleda în faţa
instanţelor naţionale;
- magistraţii care potrivit dreptului intern pot pleda în cauzele membrilor de familie.

14
V. PRINCIPALELE ACŢIUNI EXERCITATE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A
UNIUNII EUROPENE16

V.1. Clasificarea acţiunilor

Rolul justiţiei unionale este de supraveghere la respectarea legalităţii în aplicarea

legislaţiei unionale şi de creare a mecanismelor de protecţie a drepturilor resortisanţilor statelor
membre.
Literatura de specialitate identifică mai multe categorii de acţiuni ce pot fi exercitate în
faţa CJUE, în baza următoarelor criterii:
A. După caracterul contencios sau necontencios al procedurii declanşate prin acţiune:
a) Acţiuni directe – acţiunile în anulare, acţiunile în despăgubire, acţiunile introduse de
funcţionarii uninali în legătură cu serviciul;
b) Acţiuni indirecte – acţiunile preliminare.

B. După necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile ca şi condiţie de admisibilitate:

a) Acţiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile – acţiunile în constatarea încălcării
tratatelor unionale de către statele membre, acţiunile în constatarea abţinerii nejustificate,
acţiunile introduse de funcţionarii uninali în legătură cu serviciul;
b) Acţiuni care nu necesită parcurgerea unei proceduri prealabile – acţiunea în anulare, acţiunea
în despăgubire.

C. În funcţie de temeiul juridic pe care se bazează:

a) acţiunile care îşi au temeiul în dispoziţiile tratatelor – majoritatea acţiunilor;
b) acţiunile care îşi au temeiul într-un compromis sau într-o clauză compromisorie – acţiunile de
arbitraj.

D. În funcţie de calitatea părţilor în proces:

a) acţiuni de drept constituţional, când se confruntă statele membre, instituţii unionale sau statele
membre cu instituţiile unionale;
b) acţiuni de drept administrativ, când particularii persoanele fizice şi juridice sunt reclamanţi.

E. În funcţie de calitatea reclamantului:

a) Acţiuni introduse de un reclamant privilegiat (state membre sau instituţii UE);
b) Acţiuni introduse de un reclamant neprivilegiat (persoană fizică sau juridică).

F. În funcţie de prerogativele jurisdicţionale recunoscute instanţei:

a) acţiuni de procedură normală – acţiuni în anulare, acţiunile în constatarea abţinerii
nejustificate;

16
Informaţii prelucrate din G. Fábián, (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti, p.
350-432.

15
b) acţiuni de plină jurisdicţie – acţiunile în despăgubire, acţiunile introduse de funcţionarii
uninali în legătură cu serviciul.

V.2. Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale (ACÎTU)

Sediul materiei: art. 258-259 TFUE

Articolul 258 (ex-articolul 226 TCE)
In cazul in care Comisia consideră că un stat membru a incălcat oricare dintre obligaţiile care ii revin
in temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului in
cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile.
In cazul in care statul in cauză nu se conformează acestui aviz in termenul stabilit de Comisie, aceasta
poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Articolul 259 (ex-articolul 227 TCE)

Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene in cazul in care
consideră că un alt stat membru a incălcat oricare dintre obligaţiile care ii revin in temeiul tratatelor.
Inainte ca un stat membru să introducă impotriva unui alt stat membru o acţiune intemeiată pe o
pretinsă incălcare a obligaţiilor care ii revin in temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia.
Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor in cauză să işi prezinte in
contradictoriu observaţiile scrise şi orale.
In cazul in care Comisia nu a emis avizul in termen de trei luni de la introducerea cererii, absenţa
avizului nu impiedică sesizarea Curţii.
Noţiune:
Această acţiune reprezintă instrumentul de control tipic al Comisiei prin care supraveghează ca statele
membre să nu exercite din nou pe cont propriu competenţe, atribute ale suveranităţii lor la care au
renunţat odată în favoarea Comunităţilor/UE.
În situaţia încălcării obligaţiilor asumate de către statele membre, se naşte un litigiu de natură
constituţională, cu funcţie de drept obiectiv, şi anume impunerea uniformă şi asigurarea respectului
dreptului unional.
ADMISIBILITATEA ACÎTU:
1. Calitate procesuală activă
- Comisia – art. 258, alin. (2) TFUE
- Statele membre – art. 259, alin. 1 TFUE
- Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene;
16
- Consiliul de administraţie al Băncii Europene de Investiţii.

Nu poate fi iniţiată de o persoană fizică sau juridică pentru protecţia drepturilor individuale UE,
dar are o importanţă deosebită şi pentru acestea, fiind relevantă din două puncte de vedere:
a) persoanele private au posibilitatea (nu şi dreptul) de a sesiza Comisia cu privire la o încălcare a
tratatelor de către statele membre şi să ceară iniţierea unei acţiuni (Comisia pune la dispoziţia publicului
unional chiar şi formulare tip);
b) dacă încălcările reclamate sunt constatate de CJUE, pe acest temei persoanele private pot formula
pretenţii la despăgubire.
Calitate procesuală pasivă pot avea numai statele membre UE cărora li se impută comportamentul
care contravine dreptului unional.

2. Obiectul ACÎTU: constatarea nerespectării (prin acţiune sau inacţiune) de către statele membre a
obligaţiilor ce le revin potrivit dreptului unional.
DREPT UNIONAL = normele dreptului primar (tratate), norme de drept derivat, principii de drept
generale şi jurisprudenţa CJUE
STAT = (sens larg) organe de stat centrale, organe teritoriale ale puterii de stat (regii autonome
proprietate de stat sau de interes naţional)
Exemple:
- În practică, cele mai multe acţiuni în constatarea încălcării tratatelor se referă la nepreluarea în timp a
directivelor unionale de către statele membre, urmate de nerespectarea libertăţilor fundamentale
prevăzute de art. 34 TFUE;
- omisiunea de a abroga o normă juridică;
- preluarea incorectă a unei directive;
- refuzul de cooperare cu Comisia în activitatea de control.

3. Interesul: în cazul acestei acţiuni trebuie dovedit doar în mod special, întrucât procedura serveşte
controlului de drept obiectivprivind respectarea dreptului unional. Este de ajuns ca statul membru vizat
să nu fi încetat, în termenul fixat de avizul motivat al Comisiei, acţiunea sau inacţiunea prin care încalcă
prevederile tratatului.

4. Parcurgerea procedurii prealabile

17
 Procedura prealabilă are menirea de a face posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergenţelor,
cu evitarea confruntărilor în faţa instanţei, în vederea protejării pe cât posibil a suveranităţii SM.
De asemenea, procedura prealabilă are şi rolul delimitării obiectului acţiunii viitoare, în urma
schimbului reciproc al punctelor de vedere între viitorul reclamant şi viitorul pârât.

Procedura prealabilă se împarte în 3 etape şi în funcţie de calitatea reclamantului, aceste etape

vor fi următoarele:
a) Dacă reclamantul este Comisia, procedura prealabilă are următoarele etape:
1. Comisia trimite o somaţie (observaţie) sub forma unei scrisori statului membru vizat, care
cuprinde acţiunea-inacţiunea comisă de statul membru;
2. SM, după primirea somaţiei, prezintă Comisiei observaţiile propriicu privire la acuzaţia ce i se
aduce. SM vizat poate să lase fără răspuns somaţia primită, deoarece observaţiile de răspuns ale
pârâtului nu reprezintă condiţii de admisibilitate pentru acţiune, singurele condiţii ce trebuie respectate
fiind trimiterea somaţiei (1.) şi comunicarea avizului motivat (3.).
3. Avizul motivat al Comisiei, care stabileşte cu titlu definitiv că statul nu a îndeplinit obligaţiile
de decurg din tratat.
Sesizarea CJUE de către Comisie este o facultate a acesteia, nu o obligaţie. Aşadar, avizul
motivat al Comisiei nu poate face obiectul unei acţiuni în anulare, iar Comisia nu poate fi obligată să
emită un astfel de aviz pe baza unei acţiuni în constatarea abţinerii nejustificate.
b) Dacă reclamantul este un stat membru, procedura prealabilă se va desfăşura în mod diferit,
Comisiei revenindu-i în acest caz un rol de participant cu atribuţii de arbitru. Cazurile sunt mai rare.
Procedura are tot trei etape, astfel:
1. sesizarea Comisiei de către un stat printr-o cerere în care se arată să un alt stat membru nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi incumbă în virtutea tratatului;
2. procedura contradictorie dintre statele vizate se desfăşoară în faţa Comisiei - o fază orală şi
una scriptică;
3. Comisia emite un aviz motivat. Această a treia etapă nu leagă statul reclamant de avizul
Comisiei, ci poate sesiza Curtea de Justiţie, dacă Comisia nu a emis avizu motivat în termen de trei luni
de la depunerea cererii.

Efectele deciziei CJUE

Întrucât este o acţiune în constatare, în cazul în care este întemeiată şi admisibililă, CJUE,
prin decizia adoptată, constată că statul membru pârât a încălcat obligaţiile sale ce decurg din
dreptul unional.

18
 Chiar dacă statul pârât nu este condamnat expressis verbis, el are obligaţia să ia toate
măsurile generale şi particulare adecvate să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din
tratat.
Sancţiunea neconformării la hotărârea adoptată de CJUE constă în obligarea la plata unei
sume forfetare sau a unei penalităţi (art. 260, alin 2 TFUE), în urma sesizării CJUE de Comisie.

V.3. Acţiunea în anulare (AA)

Sediul materiei: art. 263-264 TFUE

Articolul 263 (ex-articolul 230 TCE)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor
Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decat recomandările şi avizele,
şi a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte
juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor
sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
In acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat
membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă,
de incălcare a unor norme fundamentale de procedură, de incălcare a tratatelor sau a oricărei
norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
In aceleaşi condiţii, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de
Curtea e Conturi, de Banca Centrală Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc
salvgardarea prerogativelor acestora.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, in condiţiile prevăzute la primul şi al doilea
paragraf, o acţiune impotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi
individual, precum şi impotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun
măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi
proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice impotriva actelor
acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de ele.
Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate in termen de două luni, după caz, de
la
publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, in lipsă, de la data la care
reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv.

Articolul 264 (ex-articolul 231 TCE)

In cazul in care acţiunea este intemeiată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară actul
contestat nul şi neavenit.
Cu toate acestea, Curtea indică, in cazul in care consideră că este necesar, care sunt efectele
actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

Funcţii:
- control obiectiv al legalităţii normelor de drept unional secundar raportate la dreptul primar – funcţie
constituţională;

19
- garantul protecţiei juridice individuale faţă de actele normative unionale – caracterul unei acţiuni de
contencios administrativ.
Tipuri de acţiuni în anulare:
- AA a statelor (introdusă de un SM) şi AA a Comisiei, PE şi Consiliului (art. 263, parag.2);
- AA introduse de Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi şi BCE (art. 263, parag.3);
- AA individuale introduse de PF/PJ;
- AA referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ, formulate de
Comitetul Regiunilor sau de un SM ori transmise de acesta în conformitatecu dreptul său intern în
numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia (art. 8 din Protocolul nr. 2 privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii);
- AA privind actul adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în temeiul art. 7 TUE, introduse
numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau
Consiliului şi numai în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol
(art. 269 TFUE).
ADMISIBILITATEA AA:
1. Calitate procesuală activă
Reclamanţi privilegiaţi: SM, Comisia, Consiliu, PE – control abstract al normelor UE (întemeiate multe
pe princ. subsidiarităţii) – C
Reclamanţi neprivilegiaţi: C. Conturi, BCE, Comitetul Regiunilor – AA întemeiată pe protecţia
propriilor drepturi, nu în mod abstract în interesul legalităţii în general, respectiv orice PF/PJ – inclusiv
state terţe sau resortisanţii acestora care demonstrează că au fost afectaţi în mod direct şi individual – T.
Calitate procesuală pasivă: Consiliul, Comisia, PE, BCE, Consiliul European, respectiv organele
oficiile sau agenţiile UE care adoptă acte destinate să producă efecte juridice faţă de terţi
2. Obiectul AA: toate actele legislative şi administrative ale UE (în principiu), adică: actele Consiliului,
Comisiei, BCE, altele decât recomandările şi avizele, actele PE şi Consiliului European menite să
producă efecte faţă de terţi, actele organelor, oficiilor, agenţiilor UE destinate să producă efecte juridice
faţă de terţi.
Ex:
- decizii ai căror destinatari sunt PF/PJ sau care privesc în mod direct şi individual PF/PJ;
- firme concurente care atacă deciziile Comisiei de aprobare a acordării de către un SM a unor subvenţii
unei întreprinderi
3. Interesul: privilegiaţi vs. neprivilegiaţi
4. Motive de anulare:
a) lipsa de competenţă – competenţa materială propriu-zisă & princ. implied powers

20
b) încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Ex. lipseşte motivarea unor acte unionale
c) încălcarea tratatelor de înfiinţare sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora – Ex.
eg. de şanse
d) abuzul de putere – autorul actului normativ a urmărit alte motive decât cele prevăzute de tratate.

EFECTELE HOTĂRÂRII DE ANULARE: (art. 264) – actul contestat nul şi neavenit

- efecte erga omnes (nelimitate), acţionează în mod retroactiv (act inexistent)
- anularea parţială – desfiinţarea unor articole (mai ales regulamente, directive)
- organul emitent al actului anulat este obligat să ia toate măsurile dispuse de CJUE în legătură cu
înlăturarea efectelor actului anulat pentru restabilirea situaţiei anterioare
- formularea unor pretenţii civile pe baza răspunderii unionale extracontractuale.

Controlul subsidiarităţii. Rolul parlamentelor naţionale

Prin Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
Tratatul de la Lisabona instituie o adevărată acţiune în subsidiaritate pentru parlamentele
naţionale.
Potrivit articolului 8, „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe
cu privire la acţiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act
legislativ, formulate, în conformitate cu normele prevăzute la articolul 263 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, de un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu
dreptul său intern în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia”.
Aşadar, statele membre au obligaţia de a institui proceduri prin care parlamentele naţionale
să poată introduce, prin intermediul statului, o acţiune referitoare la încălcarea principiului
subsidiarităţii. Această procedură a făcut obiectul deciziei Curţii Constituţionale Federale din
Germania, în hotărârea pronunţată la 30 iunie 200917.

Potrivit articolului 263 TFUE (fost articolul 230 CE, fost articolul 173 CEE) „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor
Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de
terţi.”
Trebuie amintit că anterior Tratatului Uniunii Europene, articolul 173 CEE se aplica,
formal, numai Consiliului şi Comisiei. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie, într-o hotărâre
istorică18, a statuat că şi actele Parlamentului sunt susceptible de a fi cenzurate de către Curte. În
17
Decizia este disponibilă aici: http://www.bundesverfassungsgericht.de/entscheidungen/es20090630_
2bve000208en.html.
18
Cauza 294/83, Les Verts/Parliament, hotărârea din 23 aprilie 1986, ECR 1986 p. 1339. Prin hotărârea pe care a
pronunţat-o, s-a dispus anularea Deciziei Biroului Parlamentului European din 12 octombrie 1982 privind alocarea
fondurilor înscrise la poziţia 3708 din bugetul general al Comunităţilor Europene, precum şi reglementările Biroului

21
ceea ce priveşte admisiblitatea acţiunii, Curtea de Justiţie a stăruit şi a motivat pe două paliere –
în primul rând în ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamantei (o asociaţie) şi, în al doilea
rând, mai important pentru discuţia de faţă, Curtea s-a pronunţat cu privire la competenţa sa de a
judeca o acţiune în anulare, introdusă în temeiul articolului 173 din tratat, împotriva unui act
adoptat de Parlamentul European. O interpretare a articolului 173 din tratat care ar exclude actele
adoptate de Parlamentul European din rândul actelor care pot fi atacate ar avea un rezultat
contrar atât spiritului tratatului, aşa cum a fost exprimat în articolul 164, cât şi sistemului său,
care permite o acţiune directă împotriva „tuturor dispoziţiilor adoptate de instituţii şi care sunt
destinate să producă un efect juridic”19.
Actele pe care Parlamentul European le adoptă în sfera Tratatului CEE ar putea,
într-adevăr, să aducă atingere competenţelor statelor membre sau ale altor instituţii sau să
depăşească limitele competenţelor ce au fost conferite Parlamentului, fără să existe posibilitatea
de a le supune spre control Curţii. În consecinţă, se trage concluzia că o acţiune în anulare poate
să fie îndreptată contra actelor adoptate de Parlamentul European destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi. Acesta este şi cazul actelor prin care Parlamentul European alocă fondurile
înscrise în buget pentru pregătirea alegerilor prin sufragiu universal direct a membrilor săi, acte
care urmăresc să producă efecte juridice faţă de formaţiunile politice reprezentate sau nu în
cadrul său la momentul adoptării lor.
Conţinutul acestei secţiuni priveşte, pe de o parte, acţiunile în anulare introduse de către
Parlamentul European împotriva celorlalte instituţii şi, pe de altă parte, acţiunile introduse
pentru anularea unor acte ale Parlamentului European.

2. Cauze recente de acţiuni în anulare introduse de către Parlamentul European

Într-o cauză recentă Curtea de Justiţie s-a pronunţat într-o acţiune în anulare introdusă cu
succes de către Parlamentul European, cu privire la alegerea temeiului juridic, iar în fond, fiind
în litigiu o decizie care privea o garanţie comunitară acordată Băncii Europene de Investiţii în
cazul pierderilor rezultate din împrumuturi şi garanţii la împrumuturi acordate unor proiecte din
afara Comunităţii20.
La 22 iunie 2006, Comisia Comunităţilor Europene a adoptat o propunere care se află la
originea deciziei atacate. Această propunere menţiona ca temei juridic articolul 181 A CE. La 30
noiembrie 2006, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie cuprinzând avizul referitor la

lărgit din 29 octombrie 1983 privind utilizarea fondurilor destinate rambursării cheltuielilor suportate de
formaţiunile politice participante la alegerile din 1984.
19
A se vedea cauza 22/70, hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, ECR 1971 p. 263.
20
Cauza C-155/07, hotărârea din 6 noiembrie 2008, Parlamentul/Consiliul, ECR 2008 p. I-8103. Obiectul litigiului
este dat de anularea Deciziei 2006/1016/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006 privind acordarea unei garanţii
comunitare Băncii Europene de Investiţii în cazul pierderilor rezultate din împrumuturi şi garanţii la împrumuturi
acordate unor proiecte din afara Comunităţii, publicată în JO L 414, p. 95, Ediţie specială, 01/vol. 7, p. 176. A se
vedea: Florence Chaltiel, Claude J. Berr, Stéphanie Francq, Catherine Prieto, Chronique de jurisprudence du
Tribunal et de la Cour de justice des Communautés européennes. Concurrence, Journal du droit international,
2/2009, p. 651; Mihai Banu, Jurisprudenţa instanţelor comunitare, Revista românǎ de drept comunitar, nr. 5/2009,
p. 185-200.

22
propunerea menţionată, al cărei amendament nr. 1 avea ca obiect adăugarea articolului 179 CE
ca temei juridic. Parlamentul European invita Comisia să o modifice în consecinţă, potrivit
articolului 250 alineatul (2) CE. Comisia nu şi-a modificat propunerea asupra acestui punct şi, la
19 decembrie 2006, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia atacată numai în temeiul
articolului 181 A CE. Considerând că decizia menţionată ar fi trebuit să fie adoptată, de
asemenea, în temeiul articolului 179 CE, Parlamentul European a formulat acţiunea în anulare.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, un alt aspect important în hotarâre l-a
avut recunoaşterea rolului important de care ar trebui să beneficieze Parlamentul European atât
în procesul legislativ, cât şi, într-un sens mai larg, în procesul de adoptare a deciziilor; în fapt,
aceasta a reprezentat miza litigiului în speţă.
De altfel, Consiliul s-a exprimat în fata instanţei în sensul că „[...] dorinţa unei instituţii de
a participa în mod mai intens la adoptarea unui act determinat nu ar avea efecte asupra alegerii
temeiului juridic al acestuia” (pct. 25 din considerente). De fapt, aprecierea citată a fost realizată
anterior chiar de către Curte, în hotărârea pe care a pronunţat-o într-o cauză „Nu au pertinenţă
[...] dorinţa unei institutii de a participa într-un mod mai intens la adoptarea unui anumit act,
activitatea desfăşurată cu un alt titlu în domeniul de acţiune în care intră actul ori contextul
adoptării actului”21.
În aprecierea Curţii s-a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, alegerea temeiului
juridic al unui act comunitar trebuie să fie fondată pe elemente obiective, care pot fi supuse
controlului jurisdicţional, printre care figurează în special finalitatea şi conţinutul actului 22, iar nu
în funcţie de temeiul juridic reţinut pentru adoptarea altor acte comunitare care prezintă, dacă
este cazul, caracteristici similare23. Pe de altă parte, când în tratat există o dispoziţie mai specifică
ce poate constitui temeiul juridic al actului în cauză, aceasta trebuie să se întemeieze pe
dispoziţia respectivă24.
Dacă, prin analizarea unei măsuri, se dovedeşte că aceasta urmăreşte o dublă finalitate sau
că are două componente şi dacă una dintre aceste finalităţi sau componente poate fi identificată
ca fiind principală, iar cealaltă nu este decât accesorie, actul trebuie să aibă un temei juridic unic,
şi anume temeiul impus de finalitatea sau de componenta principală ori preponderentă25.
Parlamentul European a susţinut că majoritatea ţărilor menţionate în această anexă sunt
„ţări în curs de dezvoltare”, potrivit clasificărilor realizate în acest sens de OCDE, precum şi de
Banca Mondială, iar Consiliul şi Comisia nu au formulat obiecţii împotriva acestor clasificări.
Ca urmare a acţiunii Parlamentului European, s-a anulat Decizia 2006/1016/CE a
Consiliului din 19 decembrie 2006 privind acordarea unei garanţii comunitare Băncii Europene
21
C-269/97, Comisia/Consiliul, Rec. 2000, p. I-2257, pct. 44.
22
A se vedea, în acest sens, în special, Hotărârea din 11 iunie 1991, Comisia/Consiliul, cunoscută sub numele
„Dioxid de titan”, C-300/89, Rec., p. I-2867, punctul 10, şi Hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/Consiliul,
C-338/01, Rec., p. I-4829, punctul 54.
23
A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliul, 131/86, Rec., p. 905, punctul
29, şi Hotărârea din 20 mai 2008, Comisia/Consiliul, C-91/05, Rep., p. I-3651, punctul 106.
24
A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 60, şi Hotărârea
din 26 ianuarie 2006, Comisia/Consiliul, C-533/03, Rec., p. I-1025, punctul 45.
25
A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 martie 1993, Comisia/Consiliul, C-155/91, Rec., p. I-939, punctele 19
şi 21, Hotărârea din 30 ianuarie 2001, Spania/Consiliul, C-36/98, Rec., p. I-779, punctul 59, Hotărârea din 29 aprilie
2004, Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 55, precum şi Hotărârea din 20 mai 2008, Comisia/Consiliul, citată
anterior, punctul 73.

23
de Investiţii în cazul pierderilor rezultate din împrumuturi şi garanţii la împrumuturi acordate
unor proiecte din afara Comunităţii şi s-au menţinut efectele Deciziei 2006/1016 în ceea ce
priveşte finanţările Băncii Europene de Investiţii acordate până la intrarea în vigoare, într-un
termen de 12 luni de la data pronunţării prezentei hotărâri, a unei noi decizii adoptate pe temeiul
juridic corespunzător, şi anume articolele 179 CE şi 181 A CE considerate împreună.
În altă acţiune (Parlamentul European/Consiliul, C-166/07)26, Parlamentul European a
solicitat Curţii anularea Regulamentului (CE) nr. 1968/2006 al Consiliului din 21 decembrie
2006 privind contribuţiile financiare ale Comunităţii la Fondul internaţional pentru Irlanda
(2007-2010)27, pentru motivul că nu a fost adoptat pe baza unui temei juridic adecvat28.
Trebuie subliat, ca şi în acest caz, că, deşi din punct de vedere politic Parlamentul poate fi
de acord cu măsurile luate de de celelalte instituţii (în acest caz, de către Consiliu), cu toate
acestea execitarea acţiunii îi revine pentru restabilirea legalităţii la nivelul Uniunii Europene.
Astfel, în expunerea de motive se arată ca anularea Regulamentului de către CJUE, ca urmare a
solicitării Parlamentului, nu trebuie să conducă la anularea finanţării, dar trebuie respectate
tratatele Uniunii Europene29.

3. Cauze recente de acţiuni în anulare introduse împotriva actelor Parlamentului

European
Într-o cauză recentă,30 referitoare la normele privind cheltuielile şi indemnizaţiile
deputaţilor europeni, un fost eurodeputat (domnul Gorostiaga Atxalandabaso) a solicitat
anularea Ordonanţei Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene) 31, prin care
Tribunalul a respins ca fiind în parte vădit inadmisibilă şi în parte vădit nefondată acţiunea sa
având ca obiect anularea Deciziei secretarului general al Parlamentului European din 22 martie
2006 prin care s-a realizat îndreptarea neregularităţilor procedurii de recuperare a anumitor sume
primite de recurent cu titlu de cheltuieli şi indemnizaţii parlamentare.
 Recurentul este un fost deputat în Parlamentul European care şi-a exercitat mandatul în
timpul celei de a cincea legislaturi (1999/2004). În urma unui control privind existenţa de
documente justificative pentru utilizarea unor sume pe care eurodeputatul le primise cu titlu de
cheltuieli de secretariat, secretarul general al Parlamentul European a stabilit, prin Decizia din 24
26
C-166/07, hotărârea din 3 septembrie 2009, Parlamentul/Consiliul, ECR 2009 p. I-7135.
27
JO L 409, p. 81, Ediţie specială, 01/vol. 7, p. 173.

28
Schermers, Henry G., Waelbroeck, Denis F., Judicial protection in the European Union, Kluwer Law
International, 2001, p. 409.
29
A se vedea Report (9.07.2010) on the proposal for a regulation of the European Parliament and of the Council
concerning European Union financial contributions to the International Fund for Ireland (2007-2010),
(COM(2010)0012 – C7-0024/2010 – 2010/0004(COD)). Raportul este disponibil la adresa:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2010-0190+0+DOC+XML+V
0//EN.
30
C-308/07 P, hotărârea din 19 februarie 2009, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European, ECR 2009 p.
I-1059.
31
T-132/06, Ordonanţa din 24 aprilie 2007, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European, Rep., 2007, p. II-35.

24
februarie 2004, că o sumă în cuantum de 176 576 de euro fusese plătită în mod nejustificat
acestui deputat. De asemenea, secretarul general a stabilit suma care trebuia rambursată
Parlamentul European la 118 360,18 euro, întrucât recurentul rambursase deja o parte din datoria
sa.
Cadrul juridic al litigiului este fundamentat în special pe articolul articolul 27 punctele 3 şi
4 din Normele privind cheltuielile şi indemnizaţiile deputaţilor în Parlamentul European
(„Normele CID”) care prevede:
„3. Dacă secretarul general, în consultare cu chestorii, are certitudinea că anumite sume au
fost plătite în mod nejustificat în favoarea unor deputaţi [ai Parlamentului European] cu titlu de
indemnizaţii prevăzute de prezentele norme, dă instrucţiuni în vederea recuperării acestor sume
de la deputatul în cauză.
4. În cazuri excepţionale şi la propunerea secretarului general, formulată în urma consultării
chestorilor, Biroul poate, în conformitate cu articolul 73 din Regulamentul financiar şi cu
normele sale de aplicare, să atribuie secretarului general sarcina suspendării temporare a plăţii
indemnizaţiilor parlamentare până la momentul rambursării de către deputat a sumelor utilizate
în mod nejustificat.
Decizia Biroului este adoptată asigurându-se exercitarea efectivă a mandatului de deputat şi
buna funcţionare a instituţiei, deputatul în cauză fiind ascultat anterior adoptării deciziei
menţionate.”
Articolul 71 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din
25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor
Europene32 are următorul cuprins:
„Resursele proprii puse la dispoziţia Comisiei şi orice creanţă identificată ca fiind certă, în
sumă fixă şi exigibilă, trebuie constatate printr-un ordin de recuperare înaintat contabilului,
urmat de o notă de debit transmisă debitorului, ambele documente fiind întocmite de ordonatorul
de credite competent.”
Conform articolului 73 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul financiar:
„Contabilul recuperează sumele prin compensarea lor cu creanţele echivalente ale
Comunităţilor asupra oricărui debitor care are, la rândul lui, asupra Comunităţilor o creanţă certă,
în sumă fixă şi exigibilă.”
Articolul 83 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie
2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1605/200233 prevede:
„În orice moment al procedurii, după informarea ordonatorului de credite responsabil şi a
debitorului, contabilul recuperează creanţele constatate prin compensare în cazurile în care
debitorul are, de asemenea, o creanţă certă asupra Comunităţilor, în sumă fixă şi exigibilă, pentru
o sumă stabilită printr-un ordin de plată.”
Articolul 5 punctele 3 şi 4 din Normele interne privind execuţia bugetului Parlamentului
European, adoptate la 27 aprilie 2005 de Biroul Parlamentului European, prevede:
„3. Prin decizie de delegare adoptată de Parlamentul European, reprezentat de preşedintele
său, secretarul general este desemnat în calitate de ordonator de credite delegat principal. Cu
toate acestea, actele de renunţare la recuperarea unei creanţe constatate, prevăzută la articolul 87
alineatul (4) primul paragraf din normele de aplicare, sunt de competenţa preşedintelui.

32
JO L 248, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 3, p. 198.
33
JO L 357, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 4, p. 3.

25
 4. Delegările sunt atribuite de ordonatorul de credite delegat principal ordonatorilor de
credite delegaţi. Delegările subsecvente sunt atribuite de ordonatorii de credite delegaţi
ordonatorilor de credite delegaţi subsecvenţi.”
În susţinerea recursului formulat împotriva ordonanţei TPI, recurentul a invocat şase
motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea dreptului la apărare, a principiului
contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil; în al doilea rând, pe încălcarea dreptului
fundamental la o instanţă imparţială; în al treilea rând, pe aprecierea greşită a domeniului de
aplicare al Hotărârii Gorostiaga; în al patrulea rând, pe refuzul sistematic şi automat al
Tribunalului de a lua în considerare argumentele sale care vizează anularea deciziei în litigiu; în
al cincilea rând, pe refuzul Tribunalului de a analiza motivul întemeiat pe forţa majoră şi, în al
şaselea şi ultimul rând, pe refuzul Tribunalului de a asigura respectarea principiului bunei
administrări.
Prin intermediul primului motiv, recurentul a susţinut că decizia Tribunalului de a se
pronunţa asupra recursului prin ordonanţă, în temeiul articolului 111 din Regulamentul de
procedură al acestuia din urmă, l-a privat de posibilitatea de a răspunde la argumentele
Parlamentului European şi de a fi ascultat. În plus, prin necomunicarea către recurent a unei
astfel de decizii, anterior soluţionării cauzei prin ordonanţă, Tribunalul l-ar fi privat de
posibilitatea de a contesta această decizie. Astfel, Tribunal ar fi încălcat dreptul la apărare,
principiul contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil.
În aprecierea Curţii s-a amintit că aplicarea, în sine, a procedurii prevăzute la articolul 111
din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu aduce atingere dreptului la o procedură
judiciară conformă normelor legale şi efectivă, din moment ce această dispoziţie nu este
aplicabilă decât în privinţa cauzelor în care Tribunalul este în mod vădit necompetent pentru a
judeca acţiunea sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit
nefondată. În consecinţă, dacă un recurent consideră că Tribunalul nu a aplicat corect articolul
111, trebuie să conteste aprecierea de către Tribunalul de Primă Instanţă a condiţiilor de care
depinde aplicarea acestei dispoziţii34.
Or, în cauză, este suficient să se constate că recurentul se limitează să critice faptul că
Tribunalul a recurs la ordonanţa motivată, fără a aminti în niciun fel condiţiile de aplicare a
articolului 111 menţionat şi fără a contesta interpretarea dată de Tribunal acestui articol în
ordonanţa atacată. În aceste condiţii, primul motiv invocat de recurent în susţinerea acţiunii sale
trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al doilea motiv, recurentul a invocat încălcarea dreptului său la o instanţă
imparţială, astfel cum este consacrat la articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi la
articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7
decembrie 2000 (JO C 364, p. 1). O astfel de încălcare ar rezulta din repartizarea cauzei în care
s-a pronunţat ordonanţa atacată unui complet compus din judecători, inclusiv din cei care
exercită funcţiile de preşedinte sau de judecător raportor, care făcuseră deja parte din completul
de judecată care a pronunţat Hotărârea Gorostiaga. Or, respectarea principiului imparţialităţii ar
impune ca acelaşi judecător să nu poată, inclusiv atunci când este vorba despre acelaşi grad de
jurisdicţie, să judece o cauză care se întemeiază pe fapte identice sau suficient de conexe celor
unei cauze asupra căreia s-a pronunţat deja.

34
A se vedea, în acest sens, Ordonanţa din 3 iunie 2005, Killinger/Germania şi alţii, C-396/03 P, Rec., p. II-4967,
punctul 9.

26
 Parlamentul European replică faptul că teza recurentului este lipsită de orice temei juridic şi
nu este susţinută în niciun fel de jurisprudenţa comunitară. Pe de altă parte, acesta subliniază că
speţa în care s-a pronunţat ordonanţa atacată se referă, în esenţă la problema dacă Parlamentul
European şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din Hotărârea Gorostiaga. În consecinţă, nu ar fi
nimic criticabil în faptul că aceiaşi judecători au judecat cele două cauze.
Aprecierea Curţii cu privire la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta rezultă mai
ales din articolul 6 alineatul 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale: Curtea a arătat că acesta constituie un drept fundamental pe care
Uniunea Europeană, în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE, îl respectă ca principiu general35.
Un astfel de drept implică în mod necesar accesul oricărei persoane la o instanţă
independentă şi imparţială. În consecinţă, astfel cum Curtea a avut ocazia să precizeze, existenţa
unor garanţii în materie de compunere a instanţei constituie piatra de temelie a dreptului la un
proces echitabil, a căror respectare instanţa comunitară trebuie să o verifice în special atunci
când se invocă o încălcare a acestui drept, iar contestaţia în această privinţă nu apare de la bun
început ca fiind în mod vădit lipsită de seriozitate36.
Din jurisprudenţa Curţii rezultă şi că împrejurarea că judecătorii care au participat iniţial la
judecarea unei cauze participă la o nouă judecare a aceleiaşi cauze în cadrul unui alt complet de
judecată nu poate fi considerată, în sine, incompatibilă cu cerinţele dreptului la un proces
echitabil37. În special, faptul că unul sau mai mulţi judecători fac parte din două complete
succesive şi exercită aceleaşi funcţii, precum cele de preşedinte sau de judecător raportor, nu are,
în sine, nicio incidenţă asupra aprecierii respectării cerinţei de imparţialitate, din moment ce
aceste funcţii sunt exercitate în cadrul unui colegiu de judecători 38. Aceste consideraţii se aplică
cu atât mai mult atunci când cele două complete succesive trebuie să judece nu aceeaşi cauză,
astfel cum era situaţia în cauza în care s-a pronunţat hotărârea Chronopost şi La Poste/UFEX şi
alţii, care se referea la trimiterea unei cauze Tribunalului spre rejudecare în urma anulării de
către Curte a hotărârii pronunţate în primă instanţă, ci, precum în speţă, două cauze distincte care
prezintă un anumit grad de conexitate.
În plus, s-a mi observat că cerinţa de imparţialitate priveşte, în realitate, două aspecte. În
primul rând, instanţa trebuie să fie în mod subiectiv imparţială, şi anume niciunul dintre membrii
acesteia nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăţi, imparţialitatea personală fiind
prezumată până la proba contrară. În al doilea rând, instanţa trebuie să fie în mod obiectiv
imparţială, şi anume trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice
bănuială legitimă39.
Recurentul nu a invocat niciun element obiectiv de natură să dea naştere unei incertitudini
în ceea ce priveşte imparţialitatea Tribunalului. În această privinţă, recurentul se limitează astfel

35
Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone şi alţii, C-305/05, Rep., p. I-5305,
punctul 29, precum şi Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost şi La Poste/UFEX şi alţii, C-341/06 P şi C-342/06 P,
nepublicată încă în Repertoriu, punctul 44.
36
A se vedea, în acest sens, Hotărârea Chronopost şi La Poste/UFEX şi alţii, citată anterior, punctele 46-48.
37
A se vedea, în acest sens, Hotărârea Chronopost şi La Poste/UFEX şi alţii, citată anterior, punctele 58, precum şi
59 şi jurisprudenţa citată a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
38
A se vedea, în acest sens, Hotărârea Chronopost şi La Poste/UFEX şi alţii, C-341/06 P şi C-342/06 P, ECR 2008
p. I-4777, punctul 53.
39
Hotărârea Chronopost şi La Poste/UFEX şi alţii, citată anterior, punctul 54, şi în acest sens Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Hotărârea Fey împotriva Austriei din 24 februarie 1993, seria A, nr. 255-A, p. 12, § 28,
Hotărârea Findlay împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 281,
§ 73, precum şi Hotărârea Forum Maritime S. A. împotriva României din 4 octombrie 2007, nepublicată încă
în Recueil des arrêts et décisions, § 116.

27
să invoce prezenţa aceloraşi judecători în cele două complete de judecată în discuţie, şi anume o
împrejurare care nu este, ca atare, incompatibilă cu cerinţele dreptului la un proces echitabil. În
consecinţă, al doilea motiv a fost respins ca nefondat.
Cu privire la al treilea şi la al patrulea motiv. Prin intermediul celui de al treilea şi al celui
de la patrulea motiv, care au fost analizate împreună, recurentul a criticat, în esenţă, Tribunalul
pentru că a considerat în mod greşit că argumentele sale invocate în primă instanţă şi prin care
contesta legalitatea deciziei în litigiu erau vădit inadmisibile în măsura în care încălcau
autoritatea de lucru judecat care rezultă din Hotărârea Gorostiaga. Astfel, în urma anulării prin
hotărârea menţionată a Deciziei din 24 februarie 2004, aceasta ar fi trebuit considerată nulă şi
neavenită în totalitate, iar neregularităţile procedurii care a condus la adoptarea acesteia nu ar fi
putut să fie îndreptate. În aceste condiţii, decizia în litigiu ar constitui o decizie nouă şi distinctă
de cea din 24 februarie 2004, astfel încât toate motivele invocate de recurent împotriva deciziei
în litigiu ar fi trebuit să fie analizate de Tribunal.
Parlamentul European a respins aceste afirmaţii amintind în principal că, în Hotărârea
Gorostiaga, Tribunalul s-a pronunţat în sensul că Parlamentul European stabilise în mod corect
că anumite indemnizaţii parlamentare fuseseră plătite în mod nejustificat recurentului. În
consecinţă, neregularităţile procedurii care a condus la adoptarea Deciziei din 24 februarie 2004
ar fi putut să fie în mod valid îndreptate.
Mai întâi, s-a arătat că Decizia din 24 februarie 2004 cuprindea, în esenţă, două aspecte, şi
anume, pe de o parte, constatarea potrivit căreia sumele menţionate în aceasta fuseseră plătite în
mod nejustificat recurentului şi trebuiau recuperate şi, pe de altă parte, decizia de a efectua
această recuperare, în măsura posibilului, prin compensarea cu indemnizaţiile care trebuiau încă
plătite acestuia din urmă.
Aşadar, Tribunalul a anulat Decizia din 24 februarie 2004 doar în măsura în care prin
aceasta se dispunea că recuperarea sumelor datorate de recurent trebuia efectuată prin
compensare, respingând astfel celelalte capete de cerere.
În consecinţă, în mod contrar susţinerilor recurentului, o astfel de anulare în parte a Deciziei
din 24 februarie 2004 nu îl împiedica pe secretarul general să reia procedura de recuperare a
sumelor datorate după ce ar fi fost împuternicit în mod corespunzător de Birou, conform
articolului 27 alineatul (4) din Normele CID, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea
Gorostiaga. Într-adevăr, astfel cum s-a pronunţat în mod corect Tribunalul de Primă Instanţă la
punctul 30 din ordonanţa atacată, procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat poate fi
reluată de la punctul exact în care a apărut nelegalitatea constatată fără ca actele pregătitoare să
fie în mod necesar afectate40.
S-a mai arătat că Hotărârea Gorostiaga nu a făcut obiectul unui recurs la Curte şi că, în
consecinţă, dispozitivul, precum şi motivele care constituie temeiul necesar al acestuia au
dobândit un caracter definitiv41. În consecinţă, problema privind caracterul nedatorat al sumelor
care trebuie recuperate şi obligaţia recurentului de a le rambursa nu putea fi din nou supusă
examinării Tribunalului şi nu putea fi analizată de acesta fără a încălca autoritatea de lucru
judecat aferentă Hotărârii Gorostiaga.
Prin intermediul celui de al şaselea motiv, europarlamentarul a susţinut că Tribunalul a
refuzat pe nedrept să analizeze problema dacă Parlamentul European, prin faptul că nu i-a
notificat Decizia Biroului din 1 februarie 2006, încălcase principiul bunei administrări, astfel
cum este prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi de

40
A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C-415/96, Rec., p. I-6993, punctele
31 şi 32.
41
Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) şi Diputación Foral de Vizcaya/Comisia,
C-442/03 P şi C-471/03 P, Rec., p. I-4845, punctele 44, precum şi 47 şi jurisprudenţa citată.

28
Codul de bună conduită. În această privinţă, a amintit că, independent chiar de existenţa unor
astfel de dispoziţii, dreptul la o bună administrare face parte dintre principiile generale de drept
pe care instituţiile au obligaţia să le respecte.
Parlamentul European a răspuns în această privinţă că Tribunalul s-a limitat să constate
natura de act pregătitor, şi nu de act normativ, a Codului de bună conduită.
În aprecierea Curţii s-a subliniat că acest motiv de atac al hotărârii Tribunalului rezultă
dintr-o interpretare greşită a ordonanţei atacate.
Astfel, în primă instanţă, motivul invocat de recurent se întemeia exclusiv pe o încălcare a
articolului 20 din Codul de bună conduită, potrivit căruia instituţia, pe de o parte, se asigură că
deciziile care afectează drepturile sau interesele cetăţenilor se notifică în scris persoanelor
interesate de îndată ce decizia în discuţie a fost adoptată şi, pe de altă parte, se abţine să
comunice această decizie altor surse, atât timp cât persoanele interesate nu au fost informate.
Or, contrar susţinerilor recurentului, Tribunalul nu a omis să analizeze dacă lipsa
comunicării Deciziei Biroului din 1 februarie 2006 produsese o încălcare a drepturilor persoanei
interesate. Astfel, la punctul 72 din ordonanţa atacată, Tribunalul, chiar înainte de a se pronunţa
asupra naturii Codului de bună conduită, a arătat că decizia menţionată nu constituia decizia
finală care îl prejudicia pe recurent şi că lipsa de comunicare a acesteia nu putea, aşadar, să
aducă atingere drepturilor acestuia din urmă, apreciere care nu este, de altfel, contestată în cadrul
prezentului recurs.
Întrucât niciunul dintre motivele invocate de către europarlamentar în susţinerea recursului
său nu a putut fi admis, acesta a fost respins şi obligat la plata sumei prevăzute în decizia
Parlamentului.

V.4. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona (ACAN)

Sediul materiei: art. 265 TFUE

Articolul 265 (ex-articolul 232 TCE)
In cazul in care, prin incălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abţin să hotărască, statele
membre şi celelalte instituţii ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru
a constata această incălcare. Prezentul articol se aplică, in aceleaşi condiţii, organelor, oficiilor
şi agenţiilor Uniunii care se abţin să hotărască.
Această acţiune este admisibilă numai in cazul in care instituţia, organul, oficiul sau agenţia
respectivă a fost solicitată in prealabil să acţioneze. In cazul in care, la expirarea unui termen
de două luni de la data acestei solicitări, instituţia, organul, oficiul sau agenţia nu şi-a precizat
poziţia, acţiunea poate fi formulată intr-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea in condiţiile stabilite la paragrafele
precedente in legătură cu omisiunea unei instituţii, organ, oficiu sau agenţie a Uniunii de a-i
adresa un act, altul decat o recomandare sau un aviz.

Funcţii:
- control obiectiv de legalitate asupra comportamentului organelor unionale;

29
 - protecţia drepturilor în cazul încălcării tratatelor de către organele unionale, încălcare ce
îmbracă forma unei inacţiuni nejutificate.

ADMISIBILITATEA ACAN:
1. Calitate procesuală activă
Reclamanţi privilegiaţi: SM, Comisia, Consiliu, PE, BCE (în domenii care ţin de competenţa sa),
Curtea de Conturi, Consiliul European şi chiar CJUE – pot invoca orice omisiune de acţionare nelegală,
inclusiv abţinerea de a emite avize sau recomandări
Reclamanţi neprivilegiaţi: PF/PJ – pot ataca lipsa unui act ai cărui destinatari virtuali şi legali
sunt, care produce efecte individuale faţă de ei – DECIZII! (nu regulament, nu directivă)
* exercitarea unei acţiuni concurente pozitive – R. poate solicita emiterea unui act care trebuia
emis la adresa (împotriva) unui terţ, dar de efectele căruia ar fi fost afectat în mod direct şi individual R.
Calitate procesuală pasivă: toate instituţiile şi organele Uniunii (exceptând CJUE).
2. Obiectul ACAN: constatarea abţinerii nejustificate, adică a omisiunii nelegale de a acţiona –
concretă, a cărei executare este pretinsă de la organul unional în cauză şi care are obligaţia legală de a
executa acţiunea
OMISIUNE = neluarea unei decizii ori al nedefinirii unei poziţii de către instituţia care se află
sub incidenţa unei obligaţii de a acţiona, şi nu al adoptării unei măsuri diferite de aceea dorită sau
considerată necesară de către persoana în cauză
3. Interesul: privilegiaţi vs. neprivilegiaţi
4. Parcurgerea procedurii prealabile
- SESIZAREA organului care refuză să acţioneze, printr-o invitaţie (somaţie) de acţionare
- dacă organul interpelat nu răspunde invitaţie, încep să curgă termen de 2luni pt
sesizarea CJUE
- dacă în T. 2 luni organul adoptă o hotărâre, ACAN devine inadmisibilă – luarea
de poziţie concretă faţă de omisiunea invocată, indiferent dacă pozitivă sau negativă
- dacă în timpul procesului organul pârât ia măsura necesară – respingerea CCJ ca
lipsită de obiect (netemeinică)
- DECĂDEREA din termenul de 2 luni = anulează valabilitatea parcurgerii procedurii prealabile
(ca şi condiţie de admisibilitate),
nu duce la stingerea dreptului la acţiune – se poate (auto)repune în termen prin parcurgerea din
nou a procedurii prealabile
ROL: - oferă posibilitatea instituţiei de autocontrol;

30
 - încurajează soluţionarea rapidă a diferendului;
- (indirect) conturarea obiectului litigiului viitor.

EFECTELE HOTĂRÂRII ACAN:

- hotărâre de constatare, nu de condamnare – evidenţiază încălcarea obiectivă a obligaţiei de
acţionare
- instanţa nu va adopta o hotărâre de plină jurisdicţie, adică nu înlătură situaţia care contravine
tratatului
- art. 266 TFUE: Instituţia, organul, oficiul sau agenţia emitentă a actului anulat sau a
cărei abţinere a fost declarată contrară tratatelor este obligată să ia măsurile impuse de
executarea hotărarii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Această obligaţie nu aduce atingere obligaţiei care poate rezulta din aplicarea articolului 340
al doilea paragraf.

În cauza Parlamentul/Consiliul (13/83)42 prin cererea depusă la grefa Curţii la 24 ianuarie

1983, Parlamentul European a introdus, în temeiul articolului 175 alineatul (1) [în prezent
articolul 265 TFUE] din Tratatul CEE, o acţiune având ca obiect constatarea faptului că,
abţinându-se să instituie o politică comună în domeniul transporturilor şi, în special, să
stabilească în mod obligatoriu cadrul acestei politici, Consiliul a încălcat Tratatul CEE, în special
articolul 3 litera (e) şi articolele 61, 74, 75 şi 84 din acest tratat şi că, încălcând tratatul
menţionat, Consiliul s-a abţinut să se pronunţe cu privire la şaisprezece propuneri special
desemnate, care i-au fost prezentate de Comisie în materie de transport (par. 1).
Consiliul a explicat, mai întâi, că, în opinia sa, acţiunea se înscrie în eforturile
Parlamentului de a-şi consolida influenţa în procesul decizional din cadrul Comunităţii. Aceste
eforturi, legitime de altfel, nu ar trebui, cu toate acestea, să folosească acţiunea în constatarea
abţinerii de a acţiona, prevăzută la articolul 175, dat fiind faptul că colaborarea dintre instituţiile
comunitare nu este reglementată de această dispoziţie. Obiectivele politice ale Parlamentului ar
trebui să fie urmărite prin alte metode (par. 13).
În lumina acestui considerent, Consiliul, recunoscând că articolul 175 oferă dreptul la o
acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva omisiunilor Consiliului şi Comisiei,
statelor membre şi „altor instituţii ale Comunităţii”, doreşte să afle dacă dreptul de control
atribuit prin tratat Parlamentului se pierde prin competenţele prevăzute la articolele 137, 143 şi
144 din tratat, dispoziţii care reglementează posibilităţile Parlamentului de a influenţa activităţile
Comisiei şi Consiliului. În aceste condiţii, Parlamentul nu poate să dispună în privinţa
Consiliului de un drept de control, care să poată fi exercitat prin intermediul unei acţiuni în
constatarea abţinerii de a acţiona (par. 14).
Consiliul a adaugat că o interpretare sistematică a tratatului ar împiedica o legitimitate
activă a Parlamentului. De fapt, acţiunea în anulare prevăzută la articolul 173, care permite un
control al legalităţii actelor Consiliului şi Comisiei, nu poate fi formulată de Parlament. În

42
Cauza 13/83, 22 mai 1985, Parlamentul/Consiliul, ECR 1985 p. 1513.

31
măsura în care tratatul privează Parlamentul de dreptul de a controla legalitatea actelor acestor
două instituţii, ar fi ilogic să i se confere dreptul de acţiune în cazul abţinerii ilegale de a acţiona
a uneia dintre cele două instituţii. În consecinţă, numai o atribuire expresă de competenţe ar fi
permis să i se recunoască Parlamentului dreptul de a introduce o acţiune în constatarea abţinerii
de a acţiona (par. 15).
Parlamentul European şi Comisia au contestat acest raţionament, făcând referire chiar la
textul articolului 175; formularea acestei dispoziţii nu se pretează niciunei interpretări care ar
împiedica Parlamentul să introducă o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona. Cele două
instituţii consideră, de asemenea, că recunoaşterea unui astfel de drept nu este incompatibilă cu
repartizarea competenţelor, prevăzută de tratat (par. 16).
Este necesar să se sublinieze că articolul 175 alineatul (1) conferă, astfel cum a recunoscut,
de altfel Consiliul, dreptul de a introduce o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva
Consiliului şi Comisiei, inter alia, „celorlalte instituţii ale Comunităţii”. Această dispoziţie
prevede astfel acelaşi drept de a intenta o acţiune pentru toate instituţiile Comunităţii. Nu se
poate restrânge exercitarea acestui drept, pentru una dintre acestea, fără a aduce atingere poziţiei
sale instituţionale prevăzute de tratat şi, în special, la articolul 4 alineatul (1) (par. 17).
Faptul că Parlamentul European este, în acelaşi timp, instituţia Comunităţii care are ca
misiune exercitarea unui control politic asupra activităţilor Comisiei şi, într-o anumită măsură,
asupra activităţilor Consiliului, nu este de natură să afecteze interpretarea dispoziţiilor tratatului
referitoare la căile de atac ale instituţiilor (par. 18).
Pe fond, în cauza citată, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a dat câştig de cauză
Parlamentului; constatând că Consiliul s-a abţinut, încălcând tratatul, să asigure libertatea de a
presta servicii în materie de transporturi internaţionale şi să stabilească condiţiile în care
transportatorii nerezidenţi pot efectua transporturi naţionale pe teritoriul unui stat membru.

32
 V.5. Acţiunea preliminară

Sediul materiei: art. 267 TFUE, art. 150 EURATOM

Articolul 267 (ex-articolul 234 TCE)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu
privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii;
In cazul in care o asemenea chestiune se invocă in faţa unei instanţe dintr-un stat membru,
această instanţă poate, in cazul in care apreciază că o decizie in această privinţă ii este
necesară pentru a pronunţa o hotărare, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această
chestiune.
In cazul in care o asemenea chestiune se invocă intr-o cauză pendinte in faţa unei instanţe
naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac in dreptul intern, această instanţă
este obligată să sesizeze Curtea.
In cazul in care o asemenea chestiune se invocă intr-o cauză pendinte in faţa unei instanţe
judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăşte in cel mai scurt termen.
Noţiune:
= acţiunea de drept unional prin care o instanţă naţională din statele membre ale Uniunii
Europene poate sau este obligată să solicite CJUE acordarea unui sprijin prin luarea unei decizii privind
interpretarea tratatelor de înfiinţare, privind valabilitatea şi interpretarea actelor normative adoptate de
instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile UE şi EURATOM, în cazul în care într-un litigiu pendinte în
faţa sa are îndoieli privind interpretarea tratatelor sau interpretarea şi validitatea dreptului unional
secundar şi clarificarea acestei probleme de către CJUE contribuie la soluţionarea litigiului în fond.
- Sistemul jurisdicţional unional este structurat în mod dualistic –
funcţional, instanţele naţionale sunt instante unionale.
Funcţiile acţiunii preliminare:
- asigurarea respectării unităţii dreptului unional/ aplicării unitare a dreptului unional de către instantele
de judecată nationale ale statelor membre. Utilizarea acestei proceduri are ce efect eliminarea riscului aparitiei
unei practici neunitare în interiorul Uniunii, risc evident în cazul în care misiunea interpretării dreptului Uniunii
ar fi lăsată la latitudinea instantelor nationale.
- asigurarea ca norma juridică unională să propducă efecte juridice similare în fiecare stat membru;
- realizarea unui control indirect asupra legislaţiilor interne ale statelor membre în ceea ce priveşte
compatibilitatea lor cu dreptul unional;
- asigurarea protecţiei drepturilor resortisanţilor unionali, persoane fizice sau juridice procedura
întrebărilor preliminare fiind esentială pentru protectia juridică a acestora deoarece le conferă posibilitatea de a
de a obtine aplicarea legislatiei Uniunii de către instantele nationale din statele membre. Prin intermediul acestei
33
proceduri sunt compensate posibilitătile relativ limitate ale particularilor - persoane fizice si juridice din statele
membre - de a initia o actiune în fata Curtii de Justitie.
Caracterul sui generis al acţiunii preliminare:
- conţine elemente de procedură necontencioasă;
- conţine elemente caracteristice acţiunilor de anulare a unor acte normative unionale;
- o etapă procesuală intermediară dintr-un litigiu derulat în fata unei instante nationale.
- condiţiile de declanşare a acţiunii, procedura şi funcţiile sale sunt particulare în sistemul
dreptului unional.
- între CJUE şi instanţele naţionale există relaţii de coordonare;
- activitatea CJUE şi a instanţelor naţionale se subordonează scopului común de aplicare corectă a
dreptului unional.

Elementele acțiunii preliminare:

1. Obiectul este garantarea aplicării și interpretării unitare a normelor unionale;
- întrebările pot fi referitoare la nórmele juridice de drept primar, secundar și la principiile juridice
de bază ale ordinii juridice unionale (NU: declarațiile sau programele politice, deciziile CJUE, nórmele
juridice de drept intern)
2. Cauza sau scopul imediat este de stabilire a valabilității (legalității) și
interpretării corecte a normelor și mediat de rezolvare în fond a litigiului aflat pendinte în fața
instanțelor naționale;
3. Partea este instanța națională care are interesul ăn cauză, precum și calitatea și
capacitatea procesuală necesară stabilită de dreptul unional și de dreptul intern.
- Instanța națională= instituție statală independentă și imparțială chemată să soluționeze anumite
litigii (analiză funcțională, un instituțională) – Curtea Constituțională, da în teorie, în practică doar CC din
Austria.
- POATE să introducă – instanță de orice grad
- TREBUIE să introducă – numai instanțele care judecă în ultimă instanță – sancţiunea
nerespectării obligaţiei de a sesiza CJUE?

 Hotărârea instanței naționale de sesizare a CJUE

- Cererea instanţei naţionale devine actul de sesizare a CJUE, iar momentul depunerii la Grefa
Curţii marchează începutul procedurii acţiunii;
Condiţii:
- instanţele respectă propriile reguli procedurale – poate fi sentinţă sau încheiere;
- să provină de la o instanţă naţională;
- să conţină întrebarea instanţei;
- să conţină motivele necesare în fapt şi în drept.

34
 - hotărârea trebuie să conţină o întrebare abstractă privind interpretarea sau validitatea unei
norme juridice unionale; un exclude posibilitatea de a arăta în mod detaliat problema.

 Procedura în fața CJUE

Procedura întrebărilor preliminare constituie o a doua etapă dintr-un proces ce se desfăsoară, în

principiu, în trei faze, astfel:
 prima fază - se derulează în fata instantei nationale din statul membru sesizată cu un litigiu în
care se pune problema interpretării sau aprecierii validitătii dreptului Uniunii;
 a doua fază - se desfăsoară în fata Curtii de Justitie căreia instanta
natională îi adresează o întrebare preliminară;
 a treia fază - are loc în fata instantei nationale de trimitere care, în baza răspunsului primit din
partea Curtii de Justitie, adoptă o solutie în vederea solutionării litigiului principal.

 Efectele hotărârilor preliminare

- Deşi nu se tranşează un litigiu concret, deciziile CJUE au anumite efecte juridice directe şi
indirecte, deci o anumită putere de lucru judecat.
- rolul deciziilor CJUE – de a sprijini prin activitatea jurisdicţională a instanţelor naţionale;
EFECTE:
1. efecte juridice concrete privind cauza iniţială, de fond;
2. efecte de jurisprudenţă generală sau efecte de precedent judiciar.

Decizia CJUE are putere obligatorie atât în privinţa instanţei de fond, cât şi în privinţa instanţelor
de atac sau de casaţie.
Niciuna dintre instanţe nu poate deroga de la soluţia dată de Curte, fiind obligate să aplice în
soluţionarea litigiului actele normative, normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru
stabilirea valabilităţii lor aşa cum a stabilit Curtea.

Experiențe naționale privind trimiterile preliminare

Din perspectivă statistică, instanțele naționale din România au fost active în a utiliza
procedura trimiterilor preliminare, atunci când au considerat că acestea se impun pentru
soluționarea unor litigii naționale43. Dintr-un total de 8710 trimiteri preliminare introduse până la
43
http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2015-04/ro_ecj_annual_report_2014_pr1.pdf

35
31 decembrie 2014, 91 sunt introduse de România, activitatea instanțelor naționale românești
fiind în primele trei state care au aderat dupa 2004. Din totalul de 91 de trimiteri preliminare, 7
au fost introduse de Înalta Curte de Casație și Justiție, 45 de Curțile de Apel și 31 de alte intanțe
judecătorești sau jurisdicționale44. Curtea Constituțională a rămas rezervată în privință
posibilității de a uza de trimiterile preliminare, chiar dacă la nivel european se constată că sunt
Curți Constituționale cu o bogată activitate în acest domeniu 45. Cele mai multe trimiteri
preliminare din România au vizat conformitatea legislației interne cu normele europene în
domeniul taxei de poluare cu ocazia primei înmatriculări, aplicarea taxei pe valoare adăugată,
clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, reducerea salariului personalului din
unități bugetare și aplicarea mandatului european de arestare. La nivelul anului 2014, din totalul
de 428 trimiteri preliminare introduse la Curte, cele mai multe au vizat următoarele domenii: 54
fiscalitate, 49 spațiul de libertate, securitate și justiție, 34 protecția consumatorilor, 26 libertatea
de stabilire și 20 achizițiile publice.
La nivel național se constată insistența cu care Guvernul încearcă să impună diverse formule
de taxe de poluare/ taxe de primă înmatriculare pentru autoturisme, toate considerate a fi
neconforme cu normele legislative ale Uniunii Europene. Recent, prin hotărârea C-76/14 Manea
vs statul român, Curtea de justiție a stabilit că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul în care
nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor
rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în statul membru și autovehiculelor deja
înmatriculate cu ocazia primei transcrieri în acelai stat a dreptului de proprietate, dar că se opune
ca statul respectiv să scutească de la această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a
fost plătită o taxă în vigoare anterior, declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii46.

Hotărâri preliminare referitoare la actele Parlamentului

Potrivit articolului 267 TFUE „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se
pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; şi cu privire la (b)
validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru,
această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară
pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe
naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă
este obligată să sesizeze Curtea.”
44
Din cele 91 de trimiteri preliminare, 62 sunt cuprinse în 3 volume intitulate Trimiterile preliminare ale instanțelor
din România, Editura Universitară, 2014, sub coordonarea autorilor Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin.
Volumele prezintă și modul în care au soluționat instanțele naționale litigiile în care au fost formulate trimiteri
preliminare
45
Conform raportului anual al Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru anul 2014, Curtea Constituțională a
Belgiei a introdus 30 de acțiuni preliminare, Curtea Constituțională a Austriei 5, Italia 2, Lituania 1, Spania, 1,
Franța 1
46
http://iaduer.ro/?p=1928, citat în data de 15.03.2015

36
 Posibilitatea ca actele Parlamentului European să facă obiectul articolului 267 este
dificilă47. În cauza Lord Bruce of Donington/Aspden 48 „statele membre, care sunt, potrivit
actualului drept comunitar, în drept să impună eventuale venituri stabilite de către membrii
Parlamentului European în exercitarea mandatului lor, trebuie să respecte limitele care le sunt
impuse, în special, prin art. 5 TCEE, potrivit căruia obligaţia constă în datoria de a nu adopta
măsuri susceptibile să împiedice funcţionarea internă a instituţiilor comunitare şi prin art. 8 alin.
1 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene (…). Autorităţile
naţionale sunt, de asemenea, ţinute să respecte decizia, adoptată de către Parlament în cadrul
măsurilor de organizare internă, potrivit căreia trebuie să ramburseze membrilor săi, pe bază
forfetară, cheltuielile de sejur şi călătorie”.
În cauza Wybot/Faure49 Curtea de la Luxemburg a precizat că „în aplicarea art. 10 din Protocolul
din 8 aprilie 1965 privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene, potrivit căruia
membrii Parlamentului European beneficiază pe durata sesiunilor adunării, pe teritoriul lor
naţional, de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului din ţara lor, durata sesiunilor
Parlamentului European nu ar trebui să fie apreciată decât în lumina dreptului comunitar. Astfel,
orice referire la o legislaţie naţională pentru a interpreta noţiunea de sesiune a Parlamentului
European este incompatibilă nu doar cu textul Protocolului, ci şi cu însuşi obiectul acestei
dispoziţii, care vizează să asigure imunitatea pe o durată egală pentru toţi deputaţii, independent
de cetăţenia lor. Dacă în virtutea art. 22 alin. 1 din Tratatul instituind CECA, a art. 139 alin. 1 din
Tratatul instituind CEE şi a art. 109 alin. 1 din Tratatul instituind CEEA, aşa cum au fost
modificate prin Tratatul de fuziune, Parlamentul European îţi ţine o sesiune anuală şi se reuneşte
de plin drept în a doua zi de marţi din luna martie, nicio altă dispoziţie cu privire la durata acestei
sesiuni nu trebuie să fie desprinsă, chiar şi în mod indirect, din alte dispoziţii ale Tratatelor.
Astfel, durata sesiunii este fixată numai de către Parlamentul European prin Regulamentul de
organizare internă”.

47
Radu Presură, C. D., Popescu, R.-M., Regimul juridic al hotărârilor preliminare ale CJCE şi impactul acestora
asupra sistemului de drept naţional, 2008, IER.
48
Cauza 208/80, hotărârea din 15 septembrie 1981, Lord Bruce of Donington/Aspden, ECR 1981,
p. 2205.
49
Cauza 149/85, Hotărârea din 10 iulie 1986, Wybot/Faure, ECR 1986 p. 2391.

37
VI. ELEMENTE DE JURISPRUDENŢĂ ROMÂNEASCĂ

1. Taxa pe poluare instituită prin reglementarea română şi care se aplică vehiculelor

cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii.
Reglementarea română50 a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care
trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Reglementarea menţionată nu face distincţie între vehiculele fabricate în acest stat membru şi
cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincţie între vehiculele noi şi
vehiculele de ocazie.
Domnul Tatu, resortisant român, locuieşte în România şi a cumpărat un automobil de
ocazie în Germania, în iulie 2008, la preţul de 6 600 de euro. Acest vehicul avea o capacitate
cilindrică de 2 155 cm3 şi respecta norma de poluare Euro 2. Fabricat în 1997, vehiculul
respectiv a fost înmatriculat în Germania în acelaşi an.
Pentru a putea să înmatriculeze acest vehicul în România, domnul Tatu a trebuit să
plătească suma de 7 595 de lei (aproape 2 200 de euro) ca taxă pe poluare. Apreciind că taxa este
contrară dreptului Uniunii, domnul Tatu a solicitat restituirea sumei plătite. Astfel, acesta invocă
faptul că taxa este incompatibilă cu dreptul Uniunii, întrucât este aplicată tuturor vehiculelor de
ocazie importate în România dintr-un alt stat membru şi înmatriculate pentru prima dată în
România, în condiţiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România,
această taxă nu este aplicată cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie.
Tribunalul Sibiu (România), sesizat cu litigiul, adresează Curţii de Justiţie întrebări cu
privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dreptul Uniunii.
Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea aminteşte că dreptul Uniunii interzice fiecărui stat
membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se
aplică produselor naţionale similare. Această interdicţie vizează garantarea neutralităţii depline a
impozitelor interne faţă de concurenţa dintre produsele care se află deja pe piaţa internă şi
produsele din import.
În continuare, Curtea constată că regimul de impozitare instituit prin reglementarea română
nu face vreo deosebire nici între vehicule în funcţie de provenienţa lor, nici între proprietarii
acestor vehicule, în funcţie de cetăţenia sau naţionalitatea lor. Astfel, taxa este datorată
independent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care
acest vehicul a fost produs şi de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piaţa naţională sau
importat.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, un
impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale.

50
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008). În speţă este aplicabilă OUG nr.
50/2008 în versiunea sa iniţială, fără modificările ulterioare.

38
 Pentru a verifica dacă această taxă creează o discriminare indirectă între autovehiculele de
ocazie importate şi autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul naţional, Curtea
examinează în primul rând dacă această taxă este neutră faţă de concurenţa dintre vehiculele de
ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare, înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi
supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei în cauză. În al doilea rând, Curtea examinează
neutralitatea acestei taxe între vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare
care au fost deja înmatriculate pe teritoriul naţional înainte de intrarea în vigoare a taxei,
respectiv la 1 iulie 2008.
În ceea ce priveşte primul aspect al neutralităţii taxei, Curtea aminteşte că există o
încălcare a dreptului Uniunii atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat
depăşeşte valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja
înmatriculate pe teritoriul naţional.
În această privinţă, Curtea constată că reglementarea română este conformă cu dreptul
Uniunii întrucât ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea vehiculului şi
asigură astfel că această taxă nu depăşeşte valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor
de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi au fost supuse
acestei taxe cu ocazia înmatriculării lor.
În schimb, în ceea ce priveşte al doilea aspect al neutralităţii taxei, Curtea constată că
reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate
printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanţiale
a valorii taxei care ţine seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din
valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a
vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În aceste condiţii, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului şi punerii în
circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi,
acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească
regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie
naţionale şi descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În consecinţă, Curtea apreciază că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o
taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru,
dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în
statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a
descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa
naţională51.
2. „Drepturi salariale ale magistraţilor – Discriminare operată în funcţie de
apartenenţa la o categorie socioprofesională sau de locul de muncă – Condiţii de
despăgubire pentru prejudiciul suferit – Directivele 2000/43/CE şi 2000/78/CE –
Inaplicabilitate – Inadmisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare”

51
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Comunicat de presă nr. 33/11, Taxa pe poluare instituită prin
reglementarea română şi care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este
contrară dreptului Uniunii, Luxemburg, 7 aprilie 2011, Hotărârea în cauza C-402/09, Tatu/Statul român prin
Ministerul Finanţelor şi Economiei şi alţii.

39
 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel
Bacău (România) este inadmisibilă conform Hotărârii Curţii (Camera a patra) din data de 7
iulie 2011, în cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare
formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău (România), prin decizia din
14 iunie 2010, primită de Curte la 29 iunie 2010.
La data de 7 iulie 2011 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza
C-310/10, Agafiţei ş.a., declarând inadmisibile întrebările preliminare formulate în temeiul
articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău din România.
Întrebările preliminare urmăreau ca instanţa UE să stabilească dacă art. 15 din Directiva
2000/43 şi art. 17 din Directiva 2000/78 se opun unei legislaţii naţionale şi unor decizii ale Curţii
Constituţionale din România care interzice instanţelor judecătoreşti naţionale să acorde unor
persoane discriminate salarial în funcţie de categoria socioprofesională sau locul de muncă
drepturi salariale prevăzute de lege şi acordate unei alte categorii socioprofesionale decât cea din
care fac parte respectivele persoane, în scopul reparării prejudiciului produs.
În caz afirmativ se solicita să se stabilească dacă o instanţă naţională este obligată să
înlăture aplicarea unei astfel de dispoziţii de drept intern sau jurisprudenţă constituţională fără să
aştepte ca dispoziţia respectivă să facă obiectul unei modificări pe cale legislativă sau al unei noi
interpretări din partea instanţei constituţionale care să fie aptă să asigure conformitatea acesteia
cu dreptul Uniunii.
Cu privire la admisibilitatea cererii, Curtea a arătat că poate refuza să se pronunţe
asupra unei cereri preliminare adresate de o instanţă naţională dacă este evident că, ţinând
seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect
situaţiei care face obiectul litigiului cu care a fost sesizată instanţa naţională. 
Astfel, Curtea constată că, dată fiind discriminarea în discuţie, care nu este întemeiată pe
vreunul dintre motivele enumerate de Directivele 2000/43 şi 2000/78, ci pe criteriul categoriei
socioprofesionale din care fac parte persoanele interesate sau de locul de muncă al acestora, o
situaţie precum cea în discuţie în cauza de pe rolul instanţei române excede câmpului de aplicare
a directivelor UE menţionate.
Totodată, Curtea constată că, din datele speţei, nu rezultă că norma de transpunere a art. 15
din Directiva 2000/43 şi art. 17 din Directiva 2000/78, atunci când aceasta este aplicabilă în
privinţa discriminărilor interzise de dreptul naţional şi care nu intră în domeniul de aplicare al
celor două directive, este condiţionată de dispoziţiile directivelor menţionate sau ale dreptului
UE în general. Astfel, Curtea apreciază că nu a fost demonstrat „un interes cert pentru
asigurarea unei uniformităţi de interpretare a unor dispoziţii sau a unor noţiuni preluate din
dreptul UE, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea ar urma să fie aplicate, care să
abiliteze Curtea să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanţa de trimitere”.
În observaţiile sale, Guvernul României, prin Agentul guvernamental pentru Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene, a susţinut inadmisibilitatea cererii de pronunţare a unei
hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău52.

52
www.dae.gov.ro.

40
BIBLIOGRAFIE

[1] Albors- Llorens A. (2014), Judicial protection before the Court of Justice of the European Union, în
European Union Law, Oxford University Press.

[2] Andreşan-Grigoriu, B. (2010). Procedura hotărârilor preliminare. Ed. Hamangiu Bucureşti.

[3] Aurescu, B. (2013). Sistemul jurisdicţiilor internaţionale. Ediţia a 2-a. Ed. C.H. Beck Bucureşti.

[4] Barnard, C. Peers, S. (2014). European Union Law. Oxford University Press.

[5] Craig P., De Burca G. (2009). Dreptul Uniunii Europene, ediția a IV-a, editura Hamangiu.

[6] Fábián, G. (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti.

[7] Ispas G.-L. (2015), Rolul întrebărilor preliminare în uniformizarea dreptului la nivelul statelor membre,
Volumul Conferinţei Internaţionale Bienale Sistemul Juridic între Stabilitate şi Reformă, Craiova, 20-
21 martie 2015.

[8] Ispas G.-L., (2011). Uniunea Europeană. Evoluţii. Instituţii. Mecanisme, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti.

[9] Presură R., C. D., Popescu, R.-M. (2008) Regimul juridic al hotărârilor preliminare ale CJCE şi
impactul acestora asupra sistemului de drept naţional, IER.

[10] Schermers, Henry G., Waelbroeck, Denis F. (2001) Judicial protection in the European Union, Kluwer
Law International.

[11] Schütze, R. (2012). Drept constituţional european. Ed. Universitară Bucureşti.

[12] Șandru M., Banu M., Călin D. (2013). Procedura întrebării preliminare.Principii de drept al Uniunii
Europene și experiențe ale sistemului român de drept, Ed. CH Beck.

[13] Voican, M., Budescu, R., Mocuţă, Gh. (2000) Curţi internaţionale de justiţie, Bucureşti, Ed. All Beck.

[14] Protocolul nr. 3 privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anexat la Tratatul de la Lisabona.

[15] Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012 (JO L 265, 29.9.2012),
versiune consolidată cu modificările până la 18 iunie 2013 (JO 173, 26.6.2013.

[16] Regulamentul de procedură al Tribunalului.

[17] Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice.

[18] Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicaţii al
Uniunii Europene, 2010.

41
- www.europa.eu – Uniunea Europeană
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

42