Geotehnica – Partea II

CONDIŢIA DE RUPERE LA PĂMÂNTURI

Condiţia de rupere a unui material poate fi exprimată în diferite moduri, de exemplu în funcţie de tensiuni
sau de deformaţii specifice, în termeni energetici etc.
Valabilitatea unei teorii de rupere pentru un material supus unui anumit tip de solicitări se stabileşte prin
verificări experimentale.

La pământuri, criteriul de rupere este criteriul Mohr - Coulomb, rezultat din asocierea a două teorii clasice
de rezistenţă, datorate lui Mohr şi lui Coulomb.

Teoria de rezistenţă Mohr

Ruperea se produce atunci când pe un anumit plan, numit plan de rupere (alunecare), între efortul normal
şi efortul tangenţial există o relaţie funcţională:
τ f = f (σ )
unde:
τf - efortul tangenţial pe planul de rupere;
σ - efortul normal pe planul de rupere.

51
 Geotehnica – Partea II

Fie un masiv supus unei anumite

încărcări.

Admitem că printr-un punct M

aflat în interiorul masivului trece
un plan pentru care se
îndeplineşte condiţia de rupere:
τ f = f (σ ) .

Efortul unitar total pe planul

considerat, p, reprezinta
rezultanta eforturilor unitare
σ si τ.

52
 Geotehnica – Partea II

În sistemul de coordonate
(σ Oτ), eforturile unitare σ si τ
definesc un punct care unit cu
originea O determină efortul
unitar total p pe planul de
rupere.
Unei alte stări de solicitare îi
corespunde alt plan de rupere
care trece prin acelaşi punct,
deci un alt vector p etc.
Locul geometric al
extremităţilor vectorilor p
reprezintă o curbă simetrică
faţă de axa Oσ numită
înfăşurătoarea lui Mohr.

53
 Geotehnica – Partea II
Fiecare stare de solicitare este caracterizată, în
momentul ruperii, prin cele 3 eforturi principale
(σ1 > σ2 > σ3)
cu care se pot construi 3 cercuri ale eforturilor
(cercurile lui Mohr).
Se reprezintă cercul corespunzător eforturilor
principale extreme σ1 şi σ3.
Condiţia de rupere a pământului este independentă
de efortul principal intermediar (mediu), σ2.
Unei alte stări de solicitare îi corespunde un alt cerc
etc.
Înfăşurătoarea lui Mohr poate fi definită şi ca
înfăşurătoarea cercurilor corespunzătoare stării de
rupere.
Infăşurătoarea lui Mohr este locul geometric al
eforturilor limita (σ, τ) care definesc o proprietate a
materialului independentă de starea de solicitare
aplicată.

54
 Geotehnica – Partea II
Teoria de rezistenţă Coulomb
Condiţia de rupere este exprimată de Coulomb sub forma unei drepte, numită dreapta lui Coulomb sau
dreapta intrinsecă sau dreapta caracteristică.
Dreapta lui Coulomb este definita prin înclinarea, ϕ, faţă de orizontală (axa Oσ) şi
prin ordonata la origine, c.

ϕ este unghiul de frecare interioară si c este coeziunea.

Teoria Mohr - Coulomb înseamnă adoptarea ca înfăşurătoare a cercurilor lui Mohr a dreptei lui
Coulomb.

55
 Geotehnica – Partea II
Condiţia de rupere este îndeplinită dacă un punct de coordonate σ,τ
τ aparţine dreptei intrinseci.
Se reprezintă dreapta lui Coulomb.
Se calculează eforturile normale σ şi tangenţiale τ pe un plan care trece prin punctul considerat din masivul de
pământ si se reprezintă in sistemul de axe (σ O τ).

Dacă punctul se găseşte sub dreapta
intrinsecă, planul pe care acţionează
σ şi τ nu este plan de rupere.
Condiţia de rupere este Întrucât dreapta intrinsecă exprimă
îndeplinită condiţia de rupere, situaţia în care
efortul unitar total să se găsească
deasupra dreptei intrinseci reprezinta
o stare IMPOSIBILA de eforturi.

56
 Geotehnica – Partea II
Condiţia de rupere este îndeplinită dacă cercul lui Mohr corespunzator eforturilor principale
σ1, σ3 este tangent la dreapta intrinsecă.
Utilizarea cercului lui Mohr permite să se verifice dacă prin punctul din masiv, a cărei variaţie de stare de eforturi
este descrisă de cerc, trece vreun plan pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere.

Pentru starea dată de solicitare se calculează direcţiile principale şi eforturile principale corespunzătoare.
Se reprezintă dreapta lui Coulomb şi se construieşte cercul lui Mohr.

Nu există nici un plan pentru care Condiţia de rupere Stare

condiţia de rupere să fie îndeplinită. este îndeplinită. IMPOSIBILA de eforturi.
57
 Geotehnica – Partea II
Polul cercului, P.

Polul cercului este un punct particular pe cercul lui Mohr, care are următoarea proprietate:

O linie dusă din pol, paralelă cu planul din masivul de pământ care trece prin punctul pentru care cercul
descrie variaţia stării de efort, intersectează cercul într-un punct ale cărui coordonate reprezintă
componentele normală şi tangenţială ale efortului total pe acel plan.

Pentru aflarea polului cercului, se porneşte de la reciproca acestei proprietăţi.

Se identifică în cercul lui Mohr un punct care reprezintă efortul unitar total, p, pe un plan de direcţie
cunoscută.
Ducând din acel punct o paralelă cu direcţia cunoscută a planului, se obţine la intersecţia cu cercul polul, P.

Punctele de tangenţă ale cercului la dreapta intrinsecă, T şi T', reprezintă punctele de pe cerc pentru care
este îndeplinită condiţia de rupere.

Unind polul, P, cu punctele T şi T' se obţin direcţiile celor două plane de alunecare.

Unind polul, P, cu punctele de intersecţie a cercului cu axa Oσ se obţin direcţiile celor două plane de
eforturi principale.

58
 Geotehnica – Partea II
Exprimarea condiţiei de rupere prin relaţii între eforturile principale σ1, σ3

Pământuri necoezive

Condiţia de rupere:
τ f = σ ⋅ tg φ

Se cere relaţia între σ1 şi σ3 şi

direcţia planelor de rupere.

În triunghiul OCT :

σ1 − σ 3
CT σ −σ3
sin φ = = 2 = 1
OC σ 1 + σ 3 σ 1 + σ 3
2

59
 Geotehnica – Partea II

1 − sin φ sin 90o − sin φ

σ 3 = σ1 = σ1 =
1 + sin φ sin 90 + sin φ
o

90o + φ 90o − φ
2 cos sin
= σ1 2 2 =
90 + φ
o
90 − φ
o
2sin cos
2 2
 90o + φ   90o − φ 
= σ 1ctg   tg  =
 2   2 
 90o − φ  2 φ
= σ 1tg 
2
 = σ 1 tg  45o
− 
 2   2 

 φ
σ 3 = σ 1tg 2  45o − 
 
2

60
 Geotehnica – Partea II

Planul de alunecare face cu planul pe care acţionează efortul principal maxim, σ1, unghiul α0:

φ
α 0 = 45o +
2

Fie un punct oarecare N pe cerc.

uuur
Unind polul cu N se obţine direcţia planului pe care acţionează efortul unitar total ON de componente σ,τ.
uuur
Unghiul θ dintre ON şi axa Oσ poartă numele de unghi de deviere.

În cazul pământurilor necoezive, valoarea maximă a unghiului de deviere este chiar unghiul de frecare
internă.

Condiţia de rupere se poate exprima si prin relatia:

θ max = φ

61
 Geotehnica – Partea II
Pământuri coezive

Condiţia de rupere:
τ f = σ ⋅ tg φ + c

Se cere relaţia între σ1 şi σ3 şi direcţia planelor de rupere.

Principiul stărilor corespondente

Un mediu coeziv este în echilibru dacă se poate face să-i corespundă un mediu necoeziv de aceiaşi formă şi
frecare interioară în echilibru sub acţiunea încărcărilor exterioare ce acţionează asupra mediului coeziv
completate de o presiune hidrostatică:

Hε = c ⋅ctgϕ.

62
 Geotehnica – Partea II

În triunghiul O1CT:
σ1 − σ 3
CT CT 2 σ1 − σ 3
sin φ = = = =
O1C OC + O1O σ 1 + σ 3 + c ⋅ cotg φ σ 1 + σ 3 + 2c ⋅ cotg φ
2
63
 Geotehnica – Partea II
cos φ
σ 1 ⋅ sin φ + σ 3 ⋅ sin φ + 2c sin φ = σ 1 − σ 3
sin φ
σ 1 (1 − sin φ ) = σ 3 (1 + sin φ ) + 2c ⋅ cos φ
1 − sin φ cos φ  φ 1 − sin 2 φ
σ 3 = σ1 − 2c = σ 1 ⋅ tg 2  45o −  − 2c =
1 + sin φ 1 + sin φ  2 (1 + sin φ )
2

 φ  φ
= σ 1 ⋅ tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o − 
 2  2

φ
α 0 = 45o +
2

Unghiul de deviere: θmax > ϕ.

τ c τ c
τ = σ ⋅ tg φ + c ⇒ = tg φ + ⇒ = tgθmax ⇒ tgθmax = tgϕ +
σ σ σ σ

64
 Geotehnica – Partea II

REZISTENŢA LA FORFECARE

Metodica determinării rezistenţei la forfecare a pământurilor

Rezistenţa la forfecare a pământurilor este exprimată prin dreapta lui Coulomb.

Determinarea rezistenţei la forfecare a pământurilor înseamnă determinarea parametrilor ϕ şi c ai dreptei
intrinseci.

Condiţiile de solicitare a probei de pământ în cursul încercării pentru obţinerea dreptei intrinseci
influenţează valorile lui ϕ şi c.

De aici rezultă două concluzii:

− ϕ şi c nu trebuie privite ca nişte constante fizice ale pământului; valorile acestora trebuie
întotdeauna corelate cu modul în care au fost obţinute;
− trebuie aleasă acea metodică de determinare a parametrilor ϕ şi c care să apropie cât mai mult
condiţiile de solicitare din laborator cu cele din teren.

65
 Geotehnica – Partea II

Principalele metode de laborator pentru determinarea rezistenţei la forfecare sunt:

o forfecarea directă
o comprimarea triaxială.

Incercarile cuprind două faze care corespund:

I.Acţiunii tensorului sferic;

II. Acţiunii tensorului deviatoric.

Metodica determinării rezistenţei la forfecare se diferenţiază după urmatoarele criterii:

a) Criteriul posibilităţilor de drenare a apei din porii pământului în diferitele faze ale încercării.
Încercări neconsolidate - nedrenate - UU sau încercări rapide pe probe neconsolidate.
Atât în prima cât şi în cea de-a doua fază a încercării, drenarea apei este împiedicată.
Încercări consolidate - nedrenate - CU sau încercări rapide pe probe consolidate.
În prima fază a încercării, drenarea apei este permisă, producându-se consolidarea probei.
În faza solicitării deviatorice, drenarea apei este împiedicată.
Încercări consolidate - drenate - CD sau D sau încercări lente pe probe consolidate.
Atât în prima cât şi în cea de-a doua fază a încercării, drenarea apei este posibilă.
66
 Geotehnica – Partea II

b) Criteriul tipului de solicitare

Încercări cu solicitări statice
Încercări cu solicitări ciclice
Încercări cu solicitări dinamice
c) Criteriul raportului între eforturi şi deformaţii
Efort impus: aplicarea solicitării deviatorice se face în trepte, cu măsurarea deformaţiilor.
Deformaţii impuse: aplicarea unui anumit ritm de deformare sub solicitare deviatorică, cu măsurarea în
mod continuu a efortului care se aplică.
d) Criteriul drumului de efort („stress-path”)
Reprezinta modul in care evolueaza starea de eforturi din momentul initial pana in momentul ruperii
probei.

67
 Geotehnica – Partea II

Determinarea rezistentei la forfecare in laborator

Încercarea de forfecare directă

Încercarea de forfecare directă se

efectuează în aparatul de forfecare
directă alcătuit din două casete care
se pot deplasa una faţă de cealaltă
determinând forfecarea probei aflată
în interior după planul de separaţie
dintre casete.

Încercarea se mai cheamă şi

Încercarea de forfecare cu plan
obligat.

Încercarea de forfecare directă este o incercare de tipul deformaţie impusă si efort măsurat.
În cazul încercărilor de tip UU sau CU, viteza impusă de forfecare este de 1 ... 1,5 mm/minut
(forfecare rapidă) în timp ce la încercări de tip CD, la pământuri argiloase, viteza de forfecare este de
0,05 mm/minut sau mai mică (forfecare lentă).
68
 Geotehnica – Partea II

Încercarea comportă două faze:

Faza I Faza II
Se impune casetei de jos (inferioare) o deplasare
Proba este supusă unui efort normal N, crescatoare, δ, în raport cu caseta de sus (blocata).
căruia îi corespunde o tensiune normală: La inelul dinamometric se inregistreză forţa T
care creşte până la o valoare Tmax care corespunde
N forfecării probei:
σ= Tmax
A τf =
A

Definirea lui τmax pentru fiecare încărcare se face pe baza diagramei τ - δ.

69
 Geotehnica – Partea II

Se disting trei situaţii:

diagrama τ – δ pune în evidenţă cu claritate o valoare de vârf a lui τ, care se defineşte drept τmax (a)
diagrama τ – δ pune în evidenţă un τ pentru care deformaţia δ este neamortizată; τmax corespunde
deformaţiei neamortizate (b)
diagrama pune în evidenţă o creştere continuă a lui la creşterea lui τ; în acest caz τmax trebuie definit
pentru o anumită deformaţie care, de regulă, se ia δ = 12,5 mm (c)

a b c

70
 Geotehnica – Partea II

Perechile de valori (σ, τmax) se reprezintă

în sistemul de coordonate σ 0τ.
Pentru un pământ se fac cel puţin 3
încercări, diferite între ele prin mărimea
efortului normal N aplicat în faza I .

Prin prelucrarea statistică (cu metoda

celor mai mici pătrate) sau pe cale
geometrică se construieşte dreapta medie
care trece prin cele 3 sau mai multe
puncte.

Se măsoară înclinarea dreptei faţă de

orizontală pentru aflarea unghiului de
frecare interioară ϕ şi ordonata la origine
pentru aflarea coeziunii c.
Cercul lui Mohr nu poate fi obţinut direct
pe baza valorilor experimentale (se
cunosc σ şi τ pe planul de forfecare dar
nu se cunosc tensiunile principale σ1, σ3).

71
 Geotehnica – Partea II

Încercarea de forfecare prin comprimare triaxiala

72
 Geotehnica – Partea II

Încercarea de comprimare triaxială se efectuează în aparatul triaxial, a cărui piesă de bază o constituie o
celulă cilindrica cu pereţi transparenţi si rezistenţi în interiorul căreia se introduce o probă cilindrică de
pământ, având înălţimea de 8 cm şi diametrul de 3 cm, învelită cu o membrană subţire impermeabilă.

Proba este legată prin intermediul pietrei poroase de o biuretă în care se măsoară volumul de apă evacuat
din probă în cursul încercării (egal cu variaţia de volum a probei saturate) precum şi de un dispozitiv pentru
măsurarea presiunii apei din pori. Acesta funcţionează pe principiul aducerii la coincidenţă.

Se închid robinetele A şi C, robinetul B este deschis, iar conducta de legătură cu proba este plină.

În acest mod, orice creştere a presiunii apei din pori este însoţită de o denivelare în manometrul cu mercur.

Pentru readucerea la nivel a mercurului se învârte pistonul cu şurub, realizând o presiune a cărei intensitate
se măsoară la manometrul racordat la dispozitiv.Presiunea necesară pentru aducerea la nivel a
manometrului cu mercur coincide cu presiunea neutrală.

73
 Geotehnica – Partea II
Încercarea comportă două faze:
Faza II
Faza I Solicitare verticala Starea de eforturi
Solicitare de compresiune σ0 suplimentara ∆σ care produce
(tensor sferic) (tensor deviatoric) ruperea probei

74
 Geotehnica – Partea II
Faza I

În celulă se introduce un fluid (apă, ulei, aer comprimat).

Aplicând o presiune σ0 asupra fluidului, proba este supusă unei solicitări hidrostatice.
Dacă drenarea apei din probă este permisă, modificarea de volum a probei saturate se face măsurându-se
variaţia nivelului apei în biureta legată cu celula.

Cercul lui Mohr corespunzător fazei I se reduce la un punct (σ1 = σ3 = σ0).

Pentru a duce proba la rupere trebuie aplicată o solicitare deviatorică.

Faza II

Prin intermediul unui piston, proba este supusă unei presiuni verticale suplimentare
∆σ care se măreşte treptat până la valoarea ∆σf care duce la ruperea probei.

Eforturile principale corespunzătoare ruperii:

σ 1 = σ 0 + ∆σ f
σ3 = σ2 = σ0
∆σ f = σ 1 − σ 3 − deviatorul de tensiuni
75
 Geotehnica – Partea II

Mărimea deviatorului la rupere, ∆σf, se precizează pe baza diagramei ∆σf - ε.

Dacă ruperea este însoţită de formarea unui plan de rupere în probă, valoarea de vârf (maxima) a
deviatorului ∆σf clar definită.

În cazul unor probe de consistenţă redusă, ruperea nu este însoţită de formarea unui plan de rupere iar
deformaţiile cresc continuu odată cu creşterea deviatorului.

Ruperea trebuie definită în funcţie de o anumită valoare a deformaţiei specificeε.

În acest caz , ∆σf , corespunde valorii ε1 = 20%.

76
 Geotehnica – Partea II

Ruperea definită Determinarea grafica a modulului secant E

prin ε1 = 20%

77
 Geotehnica – Partea II

După determinarea valorii

∆σf se construieşte cercul lui
Mohr (având ca diametru ∆σf).

Pentru determinarea dreptei

intrinseci, se repetă încercarea
cu o altă probă din acelaşi
pământ, care se supune de
asemenea comprimării
triaxiale, cu diferenţa că în
faza I se aplică o altă presiune
hidrostatică. Proba este dusă
până la rupere construindu-se
un nou cerc al lui Mohr cu
noile tensiuni principale.

În mod obişnuit, se fac trei

încercări.

78
 Geotehnica – Partea II
Diagrame caracteristice
Încercări de tip UU pe probe de pământ saturat.
Se supun succesiv mai multe probe din acelaşi pământ, la încercări în condiţii neconsolidate - nedrenate.
Se constată că deviatorul necesar pentru a duce probele la rupere este constant, adică toate cercurile Mohr
corespunzătoare stării limită au acelaşi diametru. Tangenta comună la aceste cercuri, dreapta lui Coulomb,
este orizontală, caracterizată printr-un singur parametru care se notează cu (coeziune în condiţii nedrenate).
Probele fiind saturate iar încercarea
efectuându-se în condiţii UU, presiunea
hidrostatică este integral preluată de apa
din pori.
De la o probă la alta se modifică doar
presiunea neutrală prin creşterea lui σ0,
dar presiunea efectivă σ' rămâne
neschimbată.
Aşadar, din punctul de vedere al
presiunilor efective (cele care conform
principiului lui Terzaghi definesc
răspunsul pământului sub solicitare)
probele sunt identice.
De aceea, rezistenţa lor la forfecare,
exprimată prin mărimea deviatorului la
rupere, este aceiaşi.
79
 Geotehnica – Partea II

Încercări de tip CD

Parametrii rezistentei la forfecare

determinati prin incercari CD
se noteaza:
ϕd şi cd
sau
ϕ’ şi c’

80