UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZARE MASTER: MANAGEMENTUL
STRATEGIC AL AFACERILOR

DRIGĂ IMOLA

MANAGEMENTUL RISCULUI
ÎN AFACERI

PETROŞANI
2010
 CUPRINS

I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RISCUL

1. Abordări conceptuale privind riscul şi incertitudinea
2. Adoptarea deciziilor în condiţii de risc
3. Atitudinile faţă de risc
4. Clasificarea riscurilor

II. PROCESUL DE MANAGEMENT AL RISCULUI

1. Managementul riscului - concepte si curente
2. Identificarea riscurilor, evaluarea şi cuantificarea lor
3. Control şi finanţarea riscurilor

III. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL FIRMELOR

1. Definirea şi tipologia riscului la nivelul firmelor
2. Analiza riscului economic (de exploatare)
3. Analiza riscului financiar (de finanţare)
4. Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

IV. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL INSTITUŢIILOR DE CREDIT

1. Riscurile şi specificitatea lor în domeniul bancar. Tipuri de risc bancar
2. Indicatori de măsurare a riscurilor bancare
3. Reducerea riscurilor în activitatea bancară
4. Indicatori globali pentru aprecierea poziţiei de risc a băncii

V. ANALIZA RISCULUI DE ŢARĂ

1. Concept şi importanţa analizei riscului de ţară
2. Factori care influenţează riscul de ţară
3. Metode uzuale şi instituţii de evaluare a riscului de ţară

2
 Cap. 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RISCUL

1. Abordări conceptuale privind riscul şi incertitudinea

Astăzi, noţiunea de risc pare a fi sinonimă cu cea de activitate. Deşi omniprezent în

mediul de afaceri, şi nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat.
Evenimentele ce pot afecta veniturile şi performanţele ulterioare investiţiei sunt atât de
numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar şi pentru cei mai abili
şi experimentaţi investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut.
Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei
decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor
viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe
cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a conceptului.
Generalmente, conceptul este folosit pentru a descrie situaţii sau evenimente cu
rezultate sau consecinţe incerte. În domenii precum statistica, managementul financiar şi
managementul investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea
unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte situaţii, pe
piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu cea de pierdere.
Unii autori fac distincţie între risc şi incertitudine, riscul fiind considerat ca având
atribute cuantificabile, în timp ce incertitudinea nu, fiind asociată acelor situaţii sau
evenimente despre care există informaţii insuficiente pentru a putea înţelege şi anticipa
schimbările ce vor avea loc. Prin urmare, atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi
anticipării evoluţiilor, schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie
insuficiente, fie indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă.
Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei
acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor. Gradul ridicat de
incertitudine induce operatorilor de pe piaţă un comportament de adaptare la modificările
intervenite în mediul de afaceri sau, după caz, un comportament de influenţare a acestora.
Incertitudinea a fost şi este utilizată pentru a descrie situaţii sau evenimente cărora nu
le pot fi asociate probabilităţi privind o potenţială producere a lor. Incertitudinile nu sunt
asigurabile, dat fiind faptul că nu este posibil, din punct de vedere actuarial, să se stabilească
nivelul primei necesare pentru a acoperi ceva ceea ce este calificat ca fiind incert şi indefinibil.
Există numeroase controverse în practică privind această distincţie, dat fiind faptul că
cea mai mare parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule
matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală. Incertitudinea asociată cu
un impact ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat aceluiaşi eveniment.
Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanţă,
depinzând de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea
informaţiilor despre evenimentele în cauză.
Definirea riscului are multe variante întâlnite în literatura de specialitate. Astfel: este
„posibilitatea de-a ajunge într-o primejdie, de-a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o
pagubă"1, „riscul este practic ameninţarea ca un eveniment să afecteze abilitatea unei
companii de a funcţiona şi de a-şi urmări îndeplinirea obiectivelor strategice. Riscul apare în
general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se
întâmpla ceva rău." De asemenea „viaţa economică este guvernată de incertitudine şi orice
proiecţie a unor evenimente viitoare este, prin definiţie, lovită de riscul de a nu se realiza în
parametrii prevăzuţi". El există permanent şi se produce sau nu în funcţie de condiţiile create.
Riscul este prezent în toate acţiunile şi evenimentele omenirii. Riscul este într-o permanentă
schimbare el evoluează în complexitate, pe lângă tradiţionalele expuneri la hazard,
adăugându-se riscuri operaţionale, financiare, strategice, de piaţă, de ţară, legislative, umane,
de fraudă, iar caracterul complex al riscului poate fi atribuit mai multor factori care în
literatura de specialitate se grupează în factori macroeconomici numiţi şi externi şi
microeconomici numiţi şi interni.
3
 Riscul se defineşte drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul
evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice, reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor
posibile, probabilitatea de apariţie cu valorile subiective şi obiective, având efecte posibil
păgubitoare şi ireversibile.
Factorii care determină apariţia riscurilor pot fi grupaţi în factori externi şi interni.
Factorii externi sunt următorii:
 economici determinaţi de: schimbarea ratelor dobânzilor, inflaţie, asigurări, taxe şi
impozite, schimbări economice bruşte.
 politici determinaţi de: legislaţia ambiguă şi schimbătoare, anumite politici protecţioniste,
reglementări şi respectarea lor, priorităţi politice sectoriale.
 concurenţiali determinaţi de: modificări ale pieţei, presiuni ale firmelor mari, tipurile şi
serviciile oferite, tendinţe ale modei, folosirea de mass-media, cererile şi aşteptările
clienţilor, cererile contractuale.
Factorii interni sunt următorii:
 sociali determinaţi de: etica şi credinţa angajaţilor, cultura individuală a persoanelor
implicate privind riscul, presiunea exercitată de angajaţi prin drepturile salariale sau
prestarea unei activităţi necorespunzătoare, schimbări frecvente de personal, relaţiile prea
intime dintre salariaţi.
 economici determinaţi de: schimbări în procesarea informatică, substituirea materialelor,
o securitate mai bună a noilor produse şi tehnologii, un sistem de operare mai bun în ceea
ce priveşte procedurile şi metodele de operare, nevoia de reducere a pierderilor,
aşteptările investitorilor şi a acţionarilor, de strategia adoptată.
 fizici determinaţi de: distrugerea clădirilor, de fraudă efectuată prin actele sau intenţiile
salariaţilor sau clienţilor.
Unele riscuri sunt uşor de identificat: spre exemplu riscul ca o persoană să sufere un
accident şi riscul ca o clădire să fie afectată de un incendiu. Riscurile pot fi însă mult mai
complexe. Practic, fiecare decizie pe care o luaţi implica riscuri cu efect pozitiv sau negativ.
Caracterul predominant previzional al procesului decizional determină o complexitate
crescândă a deciziei manageriale, implicând concomitent variabile de natură economică,
tehnică, juridică, umană, managerială etc. Ca urmare, acesteia îi sunt asociate numeroase
riscuri, care au un efect inhibitor asupra decidenţilor potenţiali. Pentru a depăşi această
reacţie - deoarece supravieţuirea şi funcţionarea oricărei organizaţii necesită în mod
obligatoriu adoptarea şi aplicarea de decizii în condiţii de risc şi incertitudine - este necesară,
în primul rând, cunoaşterea riscurilor implicate în vederea diminuării lor.
Orice domeniu de activitate umană organizată presupune o mulţime de riscuri care pot
apărea la un moment dat, fiind mai mult sau mai puţin cunoscute, simţite, evaluate,
influenţând rezultatul final al activităţii. O abordare teoretică a riscului permite evidenţierea
principalelor domenii în care acesta se manifestă (economic, financiar, tehnic, administrativ),
reprezentând un pericol, un inconvenient sau o perturbaţie posibilă, care poate fi previzibil
sau imprevizibil, total sau parţial.
Riscul reprezintă un concept vag şi evaziv, fiind greu de definit de către economişti şi
cu atât mai greu de definit de către investitori. Dicţionarul enciclopedic ilustrat defineşte
riscul ca posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz, un inconvenient
posibil. O definiţie foarte elocventă este cea conform căreia riscul într-o afacere constituie un
eveniment viitor şi probabil, producerea căruia ar putea provoca anumite pierderi.
Dicţionarele englezeşti menţionează definiţia standard acceptată lingvistic conform
căreia riscul reprezintă probabilitatea producerii unui eveniment cu rezultate adverse pentru
subiect.
Toate definiţiile menţionate abordează riscul din perspectiva corelaţiei cu noţiunea de
probabilitate, considerând cele două concepte echivalente. Teoria modernă însă aduce
nuanţări acestor definiţii, arătând că nu trebuie pus semnul egalităţii între probabilitate şi
risc, având în vedere faptul că probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsură a riscului,
un mijloc de cuantificare pentru acesta.

4
 În literatura de specialitate, au fost puse în evidenţă două abordări privind conceptul
de risc şi anume: abordarea clasică, propusă de teoria deciziei şi abordarea modernă, bazată
pe atitudinea managerilor faţă de risc.
Abordarea clasică (teoria deciziei) defineşte riscul prin variaţiile distribuirii
rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective. Noţiunea de risc se cuprinde în
noţiunea de alegere în funcţie de beneficiul aşteptat de la fiecare opţiune, riscul fiind aspectul
negativ în analiza variantelor posibile, în timp ce beneficiul aşteptat constituie elementul
pozitiv.
În formulările convenţionale ale teoriei deciziei, alegerea implică un schimb între risc
şi beneficiul aşteptat. Decidenţii cu aversiune faţă de risc preferă riscurile relativ mici, chiar
dacă, pentru reducerea variaţiei rezultatelor posibile, sacrifică o parte din beneficiul aşteptat.
Decidenţii iubitori ai riscului preferă riscurile relativi mari, sacrificând o parte din beneficiul
aşteptat pentru a spori variaţia. Decidenţii calculează mai întâi riscul şi apoi aleg combinaţia
risc-beneficiu favorabilă din alternativele posibile. Practic, toate teoriile alegerii consideră că
decidenţii vor prefera un beneficiu crescut unuia mai slab în condiţiile în care toţi ceilalţi
factori sunt constanţi.
Definirea riscului propusă de teoria deciziei a fost criticată pentru confuzia pe care o
determină între oportunitatea pozitivă şi riscul negativ. Pentru o mai bună estimare a riscului
a fost elaborat un model bazat pe relaţia dintre un preţ dat şi preţul pieţei, riscul sistematic
fiind evidenţiat prin gradul de covariaţie, iar riscul nesistematic (specific) prin cel de regresie.
Cu toate că acest model a contribuit la o mai bună înţelegere a pieţelor financiare, totuşi
relaţia risc-beneficiu propusă de acest model nu a fost confirmată în practică.
Conform teoriei deciziei conceptul de risc reprezintă un mijloc de descriere a
mecanismelor reale de comportament în materie de alegere, dar ridică multe probleme în
practică. Astfel, există posibilitatea ca cel care decide să manifeste tendinţa de a nu lua în
calcul evenimentele foarte puţin probabile oricare ar fi consecinţele lor posibile. De
asemenea, sunt şi situaţii în care se are în vedere doar o mică parte a rezultatelor posibile,
decizia luându-se numai în funcţie de măsura variaţiei acestor rezultate în câteva ipoteze.
Decidenţii au o concepţie a riscului foarte diferită de definiţiile propuse de literatura teoretică
şi decidenţi diferiţi vor avea o concepţie diferită pentru aceeaşi situaţie. Astfel, în funcţie de
atitudinea pe care o au faţă de risc, aceştia vor opta pentru minimizarea riscurilor, chiar dacă
rezultatele aşteptate scad sau îşi vor asuma riscuri ridicate pentru a obţine rezultate cât mai
bune.
În conformitate cu teoria deciziei, alegerea implică un compromis între risc şi
randamentul sperat. Teoretic, decidenţii evaluează riscurile înainte de a face o alegere între
diversele combinaţii risc-randament posibile. În practică însă, se poate întâmpla ca cei care
iau decizia să nege existenţa unui risc sau să-l considere neglijabil, fapt care poate fi asociat cu
o respingere filosofică a judecăţii probabilistice aplicate unui caz unic. Experienţa a
demonstrat că anumite persoane au tendinţa de a vedea o cauzalitate în evenimentele
întâmplătoare şi stabilesc legături cauză-efect între evenimentele considerate generic ca fiind
întâmplătoare, fapt ce le oferă posibilitatea de a le stăpâni.
Abordarea modernă (managerială) evidenţiază faptul că, viziunea managerilor
asupra riscului este diferită de definiţia propusă de literatura teoretică, iar fiecare manager
poate percepe riscul într-un mod propriu. Managerii măsoară rar riscul unei opţiuni după
variaţia distribuţiei probabilităţilor rezultatelor posibile, ei preferă aprecierile verbale celor
numerice referitoare la risc, iar estimările pe care le fac au un grad relativ ridicat de
subiectivism concretizat în considerarea parţială a informaţiilor disponibile, fie că este vorba
de factori de influenţă a căror probabilitate de manifestare este considerată foarte redusă
(ignorându-se evoluţia lor ulterioară), fie că se are în vedere doar o mică parte a rezultatelor
posibile şi câteva ipoteze de variaţie a acestora. În general, managerii nu prea cred în
estimările probabilistice, nu le înţeleg sau, pur şi simplu, nu le utilizează prea mult.
Rezultatele posibile care au o probabilitate scăzută de realizare par a fi ignorate.
Insensibilitatea faţă de estimarea probabilistică nu priveşte doar probabilităţile foarte
scăzute, managerii preferă foarte frecvent să considere că riscul este definit mai bine de către
amplitudinea valorii rezultatului decât de cea dată de probabilitate.

5
 2. Adoptarea deciziilor în condiţii de risc

Decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul unei loterii care prezintă
rezultatele alegerii în funcţie de stările mediului, precum şi probabilităţile asociate
rezultatelor posibile.
Orice decizie corespunde unei alegeri. În cazul certitudinii, rezultatul alegerii are o
singură valoare. În cazul riscului, rezultatul alegerii depinde de condiţiile mediului exterior
deciziei. Aceste condiţii se numesc stări ale mediului. Formalizarea deciziei în condiţii de risc
presupune identificarea stărilor relevante ale mediului, determinarea rezultatelor alegerii în
funcţie de stările mediului, precum şi estimarea probabilităţilor asociate rezultatelor posibile.
Dacă 1, 2,…, n sunt stările mediului, x1, x2,…, xn reprezintă rezultatele posibile ale
alegerii pentru stările respective ale mediului, iar p1, p2,…, pn sunt probabilităţile asociate
rezultatelor respective, atunci decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul loteriei L:
 x x2 ... xn 
L   1 
 p1 p2 ... pn 
n
Probabilităţile p1, p2,…, pn satisfac relaţia:  pi  1
i 1
Relaţia anterioară reflectă faptul că identificarea stărilor relevante ale mediului şi
determinarea rezultatelor posibile ale alegerii sunt exhaustive. Nu există o stare a mediului şi
un rezult posibil al alegerii care să nu fie luate în considerare la formalizarea deciziei.
Exemplul 1: Într-o urnă se găsesc 6 bile numerotate de la 1 la 6. Un student analizează
propunerea de a participa la un joc bazat pe trei reguli. Dacă extrage bila cu numărul 6, atunci
primeşte 6.000 lei de la organizatorul jocului. În caz contrar, plăteşte organizatorului 1.200
lei. După fiecare extragere, bila este reintrodusă în urnă.
 6.000  1.200 
Jocul poate fi descris sub forma loteriei L1: L1   1 5 
 
 6 6 

Probabilităţile obiective şi subiective. Loteriile asociază probabilităţi obiective

sau subiective la rezultatele posibile ale deciziilor. În continuare, se iau în considerare numai
loterii în cadrul cărora rezultatele posibile ale alegerii se măsoară în termeni băneşti.
Câştigurile sunt reflectate cu semnul plus (+), iar pierderile, cu semnul minus (-). Se remarcă
faptul că loteria L1 din exemplul 1 defineşte o distribuţie de probabilităţi obiective.
Interpretarea probabilităţilor obiective nu ridică probleme deosebite. Probabilităţile obiective
sunt calculate pe baza frecvenţelor observate ale rezultatelor.
Probabilităţile subiective sunt definite în conformitate cu percepţiile decidenţilor
privind apariţia rezultatelor posibile. Se poate demonstra că probabilităţile definite în
conformitate cu anumite ipoteze plauzibile privind comportamentele decidenţilor au aceleaşi
proprietăţi ca şi probabilităţile obiective. Teoria subiectivă a probabilităţii arată că decidenţii
raţionali observă realitatea şi îşi revizuiesc estimările proprii privind şansele rezultatelor
posibile. Importanţa teoriei subiective a probabilităţii este subliniată de faptul că reprezintă
fundamentul multor modele de învăţare.
Deciziile economice implică probabilităţi subiective. Formalizarea deciziei
economice în condiţii de risc presupune că decidentul estimează atât probabilităţile stărilor
mediului, cât şi rezultatul alegerii pentru fiecare stare posibilă. Fiind bazate mai degrabă pe
6
judecăţile subiective ale decidentului, decât pe observarea apariţiei unor stări similare ale
mediului, probabilităţile astfel estimate sunt subiective.
Exemplul 2: În scopul creşterii profitului, un producător intenţionează să adopte o
strategie agresivă de publicitate. Rezultatul promovării strategiei este dependent de starea
mediului de afaceri. În condiţii de expansiune economică, profitul suplimentar pe seama
strategiei ar fi 24 milioane lei. În condiţii economice normale, strategia de publicitate ar
genera un profit suplimentar de 16 milioane lei. În condiţii de recesiune economică,
promovarea strategiei ar fi costisitoare, determinând reducerea profitului cu 8 milioane lei.
Producătorul estimează că probabilitatea unei expansiuni sau a unei recesiuni este
25%. Corespunzător, estimarea pentru probabilitatea unei stări normale a mediului de
afaceri este 50%. Informaţiile pentru formalizarea deciziei producătorului sunt sintetizate în
tabelul alăturat.

 24 16 8 
Decizia producătorului este descrisă de loteria L2: L2   
 25% 50% 25% 
Loteria L2 defineşte o distribuţie de probabilităţi subiective.

Valoarea anticipată a unei loterii. Valoarea anticipată a unei loterii reprezintă

media ponderată a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile respective.
Loteriile descriu decizii în condiţii de risc. Compararea deciziilor în condiţii de risc
devine posibilă prin introducerea unor indicatori pentru caracterizarea întregii distribuţii de
probabilităţi care defineşte o loterie. Valoarea anticipată a loteriei reprezintă unul dintre
aceşti indicatori.
 x x2 ... xn 
Se consideră loteria L: L   1 
 p1 p2 ... pn 
Valoarea anticipată a loteriei L se notează cu VA(L) şi se calculează conform relaţiei:
n
VA( L)   xi  pi
i 1
Valoarea anticipată a loteriei L reprezintă media ponderată a rezultatelor posibile x1,
x2,…, xn, în care ponderile sunt probabilităţile respective p1, p2,…, pn.
Loteriile a căror valoare anticipată este nulă se numesc loterii echitabile. Valoarea
anticipată a loteriei asociate unei decizii economice indică rezultatul mediu, pe termen lung,
al acesteia.
Exemplul 3: Valoarea anticipată a jocului descris de loteria L1 din exemplul 1 este:

Valoarea anticipată arată câştigul mediu în cazul unui număr suficient de mare de
repetări ale jocului. Prin repetarea jocului, nici unul dintre cei doi participanţi (studentul şi
organizatorul) nu câştigă pe seama celuilalt. L1 este o loterie echitabilă.
Exemplul 4: Valoarea anticipată a loteriei L2 care descrie decizia producătorului din
exemplul 2 este:

Valoarea anticipată arată profitul suplimentar mediu ca urmare a promovării strategiei

de publicitate pe termen lung.
Exemplul 5: Un producător trebuie să opteze între două produse X şi Y. Preţurile
produselor depind de stările mediului de afaceri. Producătorul consideră că probabilitatea
7
unei expansiuni sau a unei recesiuni este 20%. Prin urmare, estimarea pentru probabilitatea
unor condiţii normale ale mediului de afaceri este 60%.
Anticipaţiile producătorului privind preţurile produselor X şi Y (exprimate în mii lei)
în funcţie de stările mediului de afaceri sunt încorporate în loteriile LX:

Şi respectiv Ly:

Valoarea anticipată a preţului produsului A este:

în timp ce valoarea anticipată a preţului produsului B este:

Se obişnuieşte ca valoarea anticipată a preţului VA(L) să fie denumită pe scurt preţul

anticipat. Această prescurtare este inofensivă numai dacă nu întreţine confuzia că
producătorul anticipează cu certitudine că preţurile produselor X şi Y vor 40 şi, respectiv, 39
mii lei. Din perspectiva preţului anticipat VA(L), opţiunea pentru produsul X este mai
avantajoasă.

3. Atitudinile faţă de risc

Importanţa riscului pentru adoptarea deciziei este atestată de locul său în cadrul
teoriei deciziei şi a ideologiei manageriale şi de interesul constant pentru evaluarea riscului în
management. Concepţia managerilor asupra riscului este mult diferită faţă de abordarea
realizată de teoria deciziei.
Astfel:
- majoritatea managerilor nu tratează, de exemplu, nesiguranţa profitului ca pe un
aspect important al riscului, acesta fiind asociat mai degrabă cu rezultatele negative;
- există deci o tensiune persistentă între risc ca o măsură în funcţie de repartiţia
rezultatelor posibile ale unei alegeri şi risc ca pericol sau întâmplare;
- pentru manageri riscul nu este un concept cu caracter de probabilitate, majoritatea
managerilor considerând că riscul poate fi mai bine definit prin valoarea care se
aşteaptă să fie pierdută;
- chiar dacă pentru evaluarea riscului sunt utilizate metode cantitative sau dacă
managerii caută o precizie mare în estimarea riscului, acestea se rezumă, în final, la
nişte mici dorinţe aplicabile numai în cazul unor sume reduse.
Prin urmare, un loc important în studiul riscului îl ocupă cunoaşterea atitudinii
managerilor în asumarea riscului. Din studiile efectuate în scopul unei mai bune
înţelegeri a procesului decizional se desprind trei aspecte care influenţează atitudinea
managerilor faţă de risc şi anume:
1) Credibilitatea redusă în estimările probabilistice – are la bază neîncrederea
managerilor în estimările probabilistice, pe care nu le înţeleg sau pe care practic nu le
utilizează. În general această categorie de manageri se prevalează de caracterul statistic al
previziunilor şi de determinare grosieră a probabilităţilor, ca pretext în favoarea excluderii
acestora din structura teoriei decizionale. Greşeala fundamentală care apare în cadrul acestei
abordări, constă tocmai în ignorarea rezultatelor posibile a căror probabilitate de realizare
este foarte slabă, fără a se ţine cont de evoluţia ulterioară a acestora. Astfel când o
probabilitate slabă iniţială se combină cu evenimente ce prezintă consecinţe importante, se
poate ajunge în situaţii de criză pentru instituţii sau proiectele care se derulează, de multe ori
cu consecinţe catrastrofale. La polul opus se află supralicitarea cadrului de probabilitate de
realizare a unui eveniment statistic. Bazându-se pe propria experienţă sau observaţiile
personale asupra evoluţiei Pieţei de profil, cei mai mulţi dintre manageri utilizează noţiunea
8
de “risc maxim”, ca fiind o ocazie pe care o simţi în cel mai bun sau în cel mai rău dintre
cazuri. În afara faptului că noţiunea de “a simţi” diferă de la un manager la altul, asumarea
unei astfel de estimări grosiere poate conduce la maximizarea noţiunii de risc şi implicit la
respingerea asumării unei decizii ce implică o politică sau o investiţie pe termen lung, datorită
temerii înregistrate în ceea ce priveşte gradul ridicat de pericol al acestei opţiuni.
2) Importanţa preferinţelor manageriale în asumarea riscurilor – rezultă din studiile
de specialitate efectuate în domeniu, prin care se evidenţiază în mod evident că preferinţele în
materie de asumare a riscului variază în funcţie de context, alegerea unei opţiuni riscante de
către decident depinzând de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile pe care le prezintă
opţiunea pe de-o parte şi obiectivele pe care managerul de risc le-a fixat pe de altă parte.
În cadrul acestei abordări manageriale se consideră că decidentul îşi concentrează
atenţia în mod exclusiv pe o valoare critică, de exemplu pe pragul care separă reuşita
subiectivă de eşecul subiectiv. Termenii cei mai des utilizaţi de către managerii de risc în
aceste situaţii sunt: obiectiv prag de rezultat (de exemplu ” punctul mort”) şi un nivel de
supravieţuire, fiecare dintre aceste puncte de referinţă cuprinzând trei stări posibile: reuşită,
eşec şi dispariţie. Esenţa acestei teorii este evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atenţia
fiind concentrată în această situaţie doar asupra pericolului iminent, oportunităţile de câştig
trecând pe cel de-al doilea plan. În această situaţie dorinţa de a ajunge deasupra pragului îi
împinge deseori pe manageri în acceptarea factorilor de risc tocmai pentru că această limită
este privită prin prisma uneia de supravieţuire pentru societatea respectivă. Deoarece însuşi
acest prag este perceput şi stabilit în mod arbitrar de către fiecare manager de risc, poate
rezulta în mod implict şi relativa utilizare a acestei teorii în activităţile decizionale.
3) Asumarea diferenţiată a riscului de către manageri – este unul dintre cele mai
sensibile aspecte ale atitudinii manageriale datorită permanentei preocupări a persoanelor
din conducere de a-şi păstra reputaţia neştirbită în domeniu. În fond, asumarea unor decizii
de către manageri prezintă conotaţii şi interpretări diferite în funcţie de personalitatea şi
experienţa în doemniu a fiecăruia dintre decidenţi. Este bine cunoscut faptul că un bun
manager este cel care îşi asumă riscuri în mod conştient şi nu joacă la ruleta norocului. În
fond managerii competenţi sunt capabili să aleagă riscurile bune (a căror adoptare conduce
către succesul proiectului) şi să evite riscurile rele (ce conduc către eşec al investiţiei) în
condiţii de incertitudine, putând astfel să rezolve în mod anumita incoerenţă a normelor
sociale care cer în paralel asumarea riscurilor şi reuşită asigurată.
Toate acestea fac ca elementele pe care managerii le iau în calcul în procesul decizional
şi acţiunile corespunzătoare întreprinse să depindă în mare măsură de preocuparea lor de
moment, iar evaluarea riscurilor este înlocuită de căutarea opţiunilor ce pot fi stăpânite în
vederea obţinerii rezultatelor dorite. Pentru a stimula sau frâna tendinţa managerilor de
asumare a riscurilor este necesară adaptarea acţiunilor desfăşurate în acest sens la modul lor
de a gândi.
Analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria
utilităţii, care permite ierarhizarea variantelor decizionale în ordinea preferinţei, respectiv
în ordine descrescătoare a utilităţii lor. Utilitatea marginală evidenţiază modificarea utilităţii
totale ca o consecinţă a pierderii/câştigării unei unităţi monetare, acest aspect permiţând
diferenţierea a trei tipuri de decidenţi:
- iubitori ai riscului (jucători), pentru care utilitatea marginală este crescătoare în
raport cu creşterea venitului aşteptat, ei atribuind o utilitate mult mai mare banilor
câştigaţi decât celor pierduţi;
- indiferenţi la risc, pentru care utilitatea marginală a unei unităţi monetare
câştigate este egală cu utilitatea marginală a unei unităţi monetare pierdute;
- cu adversitate faţă de risc, atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât
celor câştigaţi, utilitatea marginală fiind descrescătoare în raport cu creşterea
venitului aşteptat.
Alegerile decidenţilor indică atitudinile lor în ceea ce priveşte asumarea riscului.
Decidenţii pot fi puşi în situaţia de a alege între loteria L cu valoarea anticipată VA(L)
şi rezultatul cert VA. Un decident cu adversitate faţă de risc alege rezultatul cert VA şi refuză
loteria L. Un decident neutru în raport cu riscul este indiferent între rezultatul cert VA şi
loteria L. Un decident cu înclinaţie pentru risc alege loteria L şi refuză rezultatul cert VA.
9
 Exemplul 7: Producătorul din exemplul 2 este pus în situaţia de a alege între
promovarea strategiei agresive de publicitate şi reducerea costurilor cu mâna de lucru.
Profitul suplimentar pe seama strategiei de publicitate se caracterizează prin incertitudine. În
schimb, profitul suplimentar pe seama reducerii costurilor cu mâna de lucru este cert. Atât
valoarea anticipată a profitului suplimentar pe seama strategiei de publicitate, cât şi profitul
suplimentar cert pe seama reducerii costurilor cu mâna de lucru sunt egale cu 12 milioane lei.
Dacă producătorul este adversar al riscului, atunci el alege reducerea costurilor cu
mâna de lucru şi refuză strategia de publicitate. Dacă producătorul este înclinat spre risc,
atunci el alege strategia de publicitate şi refuză reducerea costurilor cu mâna de lucru. Dacă
producătorul se caracterizează prin neutralitate în raport cu riscul, atunci el este indiferent
între promovarea strategiei de publicitate şi reducerea costurilor cu mâna de lucru.
Se pare că adversitatea faţă de risc caracterizează comportamentul uman în marea
majoritate a cazurilor. Valoarea anticipată a unei loterii echitabile este nulă. Prin urmare,
decidenţii cu adversitate faţă de risc refuză loteriile echitabile. Decidenţii neutri în raport cu
riscul sunt indiferenţi faţă de loteriile echitabile. Decidenţii cu înclinaţie pentru risc acceptă
loteriile echitabile. Observaţiile comportamentului uman au indicat înclinaţia decidenţilor de
a refuza jocurile echitabile.
Exemplul 8: Dacă studentul din exemplul 1 este adversar al riscului, atunci el refuză
propunerea de a participa la jocul echitabil. În acest caz, studentul este preocupat
posibilitatea unei pierderi de 1200 lei. Dacă studentul este înclinat spre risc, atunci el acceptă
propunerea de a participa la jocul echitabil. În acest caz, studentul este tentat de posibilitatea
unui câştig de 6000 lei. Dacă studentul se caracterizează prin neutralitate în raport cu riscul,
atunci el este indiferent faţă de propunerea de a participa la jocul echitabil.
Studiile efectuate asupra asumării riscului de către manageri arată faptul că aceştia
mai degrabă evită riscul decât să-l accepte, preferinţa pentru risc variind în funcţie de context,
de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile reflectate de risc şi de anumite puncte critice de
referinţă, cum ar fi: nivelul profitului; mărimea lichidităţilor şi a vânzărilor; poziţia actuală a
organizaţiei.
Cu toate acestea, managerii recunosc că asumarea riscului este totodată şi o necesitate
şi o plăcere, constatând că este mai mult o motivaţie personală decât o măsură incitativă luată
de organizaţie. Există trei motivaţii esenţiale în asumarea de riscuri calculate:
- asumarea riscului este indispensabilă succesului hotărârilor luate;
- asumarea riscului este pentru manageri mai mult o chestiune de obligaţie profesională
decât de înclinare personală;
- asumarea riscului de către manager are un conţinut emoţional din cauza anxietăţii,
fricii, bucuriei.
În general, se consideră că o poziţie puternică antrenează un comportament
conservator în materie de risc, iar cu cât poziţia este mai solidă în raport cu obiectivele, cu
atât mai puţin reprezintă un pericol asumarea unui risc. Analiza comportamentului
grupurilor decizionale a pus în evidenţă faptul că decidentul de grup este mai conservator în
ceea ce priveşte luarea deciziilor riscante faţă de decidentul individual, dar, se poate
manifesta şi tendinţa de adoptare a unor variante decizionale ce prezintă un risc ridicat atunci
când această hotărâre vine din partea grupului, decât în cazul decidenţilor individuali, ceea ce
poate conduce la creşterea gradului de risc al firmei cu consecinţe negative asupra evoluţiei
sale ulterioare. Un astfel de comportament apare atunci când grupul este format în mare
parte din decidenţi care preferă riscul, considerat ca o dovadă de autoritate decizională
precum şi ca urmare a manifestării difuziei responsabilităţii în cadrul grupului decizional.
În cadrul procesului decizional o importanţă deosebită o constituie distincţia dintre
risc şi incertitudine. Astfel, autorul Hoppe H. în studiul său despre certitudine şi incertitudine
considera certitudinea absolută drept o situaţie decizională în care evoluţia viitoare a
evenimentelor, consecinţele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau
evenimente neaşteptate. În condiţii de certitudine efectele oricărei decizii sunt cunoscute în
momentul actului decizional, decizia devenind un act de rutină. La polul opus, incertitudinea
absolută reprezintă situaţia decizională în care decidentul nu poate anticipa evoluţiile şi/sau
propriile sale acţiuni viitoare şi/sau decizii şi nici ale altora.

10
 Decizia în condiţii de incertitudine înseamnă pentru managementul firmei, în general:
informaţii necorespunzătoare cantitativ, calitativ, incomplete care limitează predictibilitatea
consecinţelor, îndeosebi a celor financiare; incapacitatea identificării unor probleme sau
situaţii de criză; experienţă şi abilităţi cognitive limitate ale personalului. Literatura de
orientare anglo-saxonă impune o distincţie clară între incertitudine şi risc, considerând
incertitudinea drept şansa de a se întâmpla ceva, iar riscul producerea acelei şanse. De obicei,
deciziile care vizează un orizont de timp îndelungat şi necesită un important volum de resurse
prezintă un grad foarte ridicat de risc deoarece posibilitatea producerii unor evenimente cu
consecinţe negative este foarte ridicată, în timp ce deciziile operative zilnice prezintă un grad
de risc mult mai scăzut.

4. Clasificarea riscurilor

Practica a relevat în timp existenţa unei diversităţi de riscuri. Importanţa acestora

diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de starea economiei, transformările care au loc în
societate şi condiţiile de existenţă şi funcţionare a pieţei. De aceea, atât în teorie cât şi în
practică, a devenit necesară studierea sistematică a riscurilor, clasificarea lor după diferite
criterii căpătând o importanţă deosebită.
În activitatea managerială riscul constituie o problemă deosebită întrucât poate afecta
negativ rezultatele oricărei afaceri, previzionarea şi cuantificarea sa prezentând un grad
ridicat de dificultate, având în vedere faptul că riscul este greu de identificat şi evaluat în timp
şi spaţiu, îngreunând astfel măsurile de prevenire şi de înlăturare a efectelor sale.
Astfel, în funcţie de natura lor, riscurile pot fi grupate în:
- riscuri economice – determinate atât de evoluţiile mediului ambiant al firmei, cât şi de
calitatea activităţii economice desfăşurate în cadrul său - riscul amplificării ratei dobânzii
la credite, riscul modificării cursului valutar, riscul de exploatare, riscul investiţional. În
activitatea economică, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influenţa mediului,
implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil, fiind o caracteristică a
gradului de incertitudine. Riscul este legat de probabilitatea de a pierde suma investită
sau de a nu realiza câştigul scontat;
- riscuri financiare – aferente obţinerii şi utilizării resurselor financiare - riscul reducerii
rentabilităţii, riscul îndatorării excesive şi al pierderii autonomiei, riscul de insolvabilitate;
- riscurile fabricaţiei – generate de disfuncţionalităţile tehnologice şi organizatorice
apărute în cadrul activităţilor de producţie efectivă - riscul neobţinerii cantităţii de
produse stabilite, riscul nerealizării calităţii programate, riscul rebuturilor, riscul
accidentelor de muncă;
- riscuri comerciale – asociate operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţa
internă şi externă: riscul de preţ, riscul de transport, riscul de vânzare;
- riscuri sociale – determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia:
riscul pierderii poziţiilor manageriale de către conducători, riscul demotivării
personalului, riscul conturării unei culturi organizaţionale antieconomice;
- riscuri politice – care decurg din modificările strategiei, tacticii şi acţiunilor curente ale
factorilor politici din ţara respectivă, din ţările cu care firma are contacte directe şi ale
marilor organizaţii internaţionale - riscuri de restrângere a importurilor sau exporturilor,
riscul de sechestrare a unor bunuri, riscul neadmiterii produselor firmei pe teritoriul
anumitor state;
- riscuri juridice – legate de incidenţa legislaţiei naţionale şi, uneori, internaţionale asupra
activităţilor firmei - riscul pierderii sau distrugerii mărfii, riscul pierderii proprietăţii,
riscul neîncasării sumelor cuvenite pentru operaţiunile economice efectuate, riscul plăţii
de impozite şi taxe suplimentare, riscul penalizării managerilor, riscul blocării afacerii;
- riscuri naturale – generate de calamităţi naturale sau alte cauze de forţă majoră în care
factorii naturali au ponderea decisivă - riscul de cutremure, furtuni, incendii.
În funcţie de situaţiile care le implică, riscurile pot fi clasificate în:
- riscuri pure – apar atunci când sunt şanse ca decidentul să înregistreze o pierdere în urma
aplicării deciziei fără să existe şi şansa unui câştig;
- riscuri speculative – presupun atât posibilitatea unui câştig cât şi a unei pierderi.
11
 Întrebări recapitulative - cap.1.

1. Iubitori ai riscului sunt tipuri de decidenţi:

1). pentru care utilitatea marginală a unei unităţi monetare câştigate este egală cu utilitatea
marginală a unei unităţi monetare pierdute;
2). pentru care utilitatea marginală este crescătoare în raport cu creşterea venitului aşteptat;
3). care atribuie o utilitate mult mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi;
4). care atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât celor câştigaţi;
5). pentru care utilitatea marginală este descrescătoare în raport cu creşterea venitului
aşteptat;
6). numiţi şi jucători.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 1 + 5 + 6.

2. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). abordarea clasică a riscului este bazată pe perspectiva managerilor asupra riscului;
2). abordarea clasică a riscului este propusă de teoria deciziei;
3). abordarea modernă a riscului este bazată pe perspectiva managerilor asupra riscului;
4). în condiţii de risc rezultatul alegerii are o singură valoare;
5). în condiţii de risc rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului;
6). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 3 + 5.

3. Condiţiile mediului exterior deciziei de care depind rezultatele alegerii în condiţii de

risc se numesc:
a). rezultate posibile ale alegerii;
b). probabilităţi asociate rezultatelor posibile;
c). stări ale mediului;
d). nici un răspuns nu este corect.

4. Care dintre următorii factori care determină apariţia riscurilor sunt factori externi:
a). factori determinaţi de fraudă efectuată prin actele;
b). factori determinaţi de legislaţia ambiguă şi schimbătoare;
c). factori determinaţi de schimbările frecvente de personal;
d). factori determinaţi de strategia adoptată.

5. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a). riscul este un element incert, dar posibil;
b). riscul apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice;
c). riscul reflectă variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie;
d). riscul are efecte posibil păgubitoare şi reversibile.

6. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

1). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului;
2). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii are o singură valoare;
3). în condiţii de risc rezultatul alegerii are o singură valoare;
4). în condiţii de risc rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului;
5). formalizarea deciziei în condiţii de certitudine presupune identificarea stărilor relevante
ale mediului;
6). formalizarea deciziei în condiţii de risc presupune identificarea stărilor relevante ale
mediului.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 5.

12
  x x2 ... xn 
7. Decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul loteriei L   1  , în
 p1 p2 ... pn 
care x1, x2,…, xn reprezintă rezultatele posibile, iar p1, p2,…, pn reprezintă probabilităţile
asociate rezultatelor.
Cât trebuie să fie, în acest caz, suma probabilităţilor:
n n n n
a).  pi  10 ; b).  pi  1 ; c).  pi  0,1 ; d).  pi  1000 .
i 1 i 1 i 1 i 1

8. Într-o urnă se găsesc 6 bile numerotate de la 1 la 6. Un student analizează

propunerea de a participa la un joc bazat pe trei reguli:
- dacă extrage bila cu numărul 6, atunci primeşte 6.000 lei de la organizatorul jocului;
- în caz contrar, plăteşte organizatorului 1.200 lei;
- după fiecare extragere, bila este reintrodusă în urnă.
Loteria care descrie în acest caz luarea deciziei în condiţii de risc este de forma:
 6.000  1.200   6.000  1.200 
a). L   5 1  c). L   1 5 
   
 6 6   6 6 
  6.000 1.200   6.000 1.200 
b). L   1 5  d). L   5 1 
   
 6 6   6 6 

 x x2 ... xn 
9. Valoarea anticipată a loteriei L   1  de determină ca:
 p1 p2 ... pn 
a). media aritmetică simplă a probabilităţilor posibile în care ponderile sunt rezultatele
realizate;
b). media aritmetică ponderată a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile de
realizare;
c). media aritmetică simplă a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile de
realizare;
d). media aritmetică ponderată a probabilităţilor posibile în care ponderile sunt rezultatele
realizate.

10. Se numesc loterii echitabile cele pentru care valoare anticipată este:
a). 0; b). 1; c). 2; d). 3.

11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

n
1). valoarea anticipată a unei loterii L se determină prin relaţia  xi  pi
i 1
n
2). valoarea anticipată a unei loterii L se determină prin relaţia  pi
i 1
3). loteriile a căror valoare anticipată este 1 se numesc loterii echitabile;
4). loteriile a căror valoare anticipată este zero se numesc loterii echitabile;
5). valoarea anticipată a loteriei asociate unei decizii economice indică rezultatul mediu, pe
termen lung, al acesteia;
n
6). valoarea anticipată a unei loterii L se determină prin relaţia  xi .
i 1
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 1 + 4 + 5.

12. Un decident iubitor al riscului:

a). este indiferent între rezultatul cert VA şi loteria L;
b). alege rezultatul cert VA şi refuză loteria L;
13
c). alege loteria L cu valoare anticipată şi refuză rezultatul cert VA;
d). nici un răspuns nu este corect.

13. Având în vedere situaţiile care le implică, riscurile pot îmbrăca forma riscurilor:
a). pure şi speculative; c). diversificabile şi nediversificabile;
b). ambientale şi de prestare; d). financiare şi economice.

14. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). riscurile pure presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi;
2). riscurile speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi;
3). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a câştigurilor;
4). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor;
5). riscurile speculative se mai numesc şi riscuri lucrative;
6). riscurile pure se mai numesc şi riscuri lucrative.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 4 + 5.

15. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). decidenţii cu adversitate faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât
celor pierduţi;
2). decidenţii iubitori ai riscului atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor
pierduţi;
3). analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria
relativităţii;
4). analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria utilităţii;
5). decidenţii indiferenţi faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor
pierduţi;
6). decidenţii cu adversitate faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât
celor câştigaţi.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 4 + 5; b). 2 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 3 + 4 + 5.

16. Deciziile care vizează un orizont de timp îndelungat şi necesită un important volum
de resurse:
a). nu prezintă risc;
b). prezintă un grad de risc foarte scăzut;
c). prezintă grad de risc foarte ridicat;
d). prezintă un grad de risc moderat.

17. Riscurile aferente operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţă se

numesc riscuri:
a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale.

18. Riscurile determinate atât de evoluţiile mediului ambiant al firmei, cât şi de

calitatea activităţii desfăşurate în cadrul său se numesc riscuri:
a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale.

19. Riscurile determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia

se numesc riscuri:
a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale.

20. Riscurile generate de disfuncţionalităţile tehnologice şi organizatorice apărute în

cadrul activităţilor de producţie se numesc riscuri:
a). de fabricaţie; b). economice; c). comerciale; d). financiare.

14
Răspuns corect:

1. c; 6. a; 11. d; 16. c;
2. d; 7. b; 12. c; 17. c;
3. c; 8. c; 13. a; 18. b;
4. b; 9. b; 14. d; 19. d;
5. d; 10. a; 15. b; 20. a.

15
 Cap. 2. PROCESUL DE MANAGEMENT AL RISCULUI

1. Managementul riscului - concepte si curente

Pe măsură ce liberalizarea, globalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaticii

generează noi oportunităţi de afaceri, organismele economice şi financiare sunt expuse unor
riscuri mai complexe şi mai diverse decât în trecut. Identificarea, măsurarea şi controlul
riscurilor nu a fost nicicând mai importantă pentru managementul organizaţional şi cel
strategic. Managementul riscului se referă la echilibrarea riscului şi a câştigului, în general cei
care conduc afaceri îşi asumă riscul în mod natural, deoarece ei ajung în aceea poziţie ca
rezultat al unor succese din trecut. Provocarea pentru manageri o reprezintă asumarea unui
risc inteligent. A conduce o afacere de succes înseamnă a profita de cele mai corecte
oportunităţi de afaceri, în funcţie de posibilităţile financiare şi manageriale ale companiei. De
fapt managementul riscului este echilibrul dintre artă şi ştiinţă. Managementul riscului este o
problemă de echilibru între procedee şi oameni. Monitorizarea riscului este importantă, dar
mult mai important este ca oamenii potriviţi să se afle în locurile potrivite şi în acelaşi timp,
să fie motivaţi, pentru că în ultimă instanţă, managementul riscului depinde de oameni.
Managementul riscului se defineşte drept gestionarea evenimentelor incerte în scopul
succesului. Managementul riscului are drept caracteristică totalitatea metodelor si mijloacelor
prin care este gestionat riscul în scopul îndeplinirii obiectivelor descrise în cadrul
evenimentului tehnic, social, uman sau politic de analizat, având incertitudinea ca baza
majora a factorilor de risc. Managementul riscului şi managerul de risc sunt absolut
obligatorii pentru o activitate de succes în afaceri. O activitate necorespunzătoare de
management al riscului conduce la importante pierderi financiare, politice şi chiar umane.
Multitudinea şi complexitatea instrumentelor dezvoltate de economia de piaţă permite
acoperirea oricărui tip de risc. Activitatea de management al riscului s-a dezvoltat conceptual,
teoretic şi practic, devenind o puternică industrie. Orice structură organizatorică de
performanţă are un departament de risc, o strategie de risc şi obligaţia de raporta operaţiunile
de acoperire a riscurilor pe care le desfăşoară.
Diferiţii agenţi economici nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care
o anticipează. În acest context apare necesară introducerea noţiunii de „gestiune/
management a riscului”. În sens general, acesta presupune minimizarea pierderilor,
respectiv a cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii riscului.
Managementul riscului este parte componentă a uni proces bine definit. Pornind de la
termenul consacrat care „exprimă în sens adiţional manevrare, pilotare, a ţine în mâna, a
conduce în mod eficace o afacere, managementul riscului se referă în primul rând la
echilibrarea riscului şi a câştigului”. În general, cei care conduc afaceri sunt persoane care îşi
asumă riscul în mod conştient, deoarece ei ajung în acea poziţie ca rezultat a unor succese şi
ar unei culturi manageriale dobândite în trecut. Riscul reprezintă o provocare pentru
manageri ceea ce presupune că ei îşi asumă un risc inteligent. De fapt a conduce o afacere de
succes înseamnă a profita de cele mai corecte oportunităţi de afaceri în funcţie de
posibilităţile financiare şi manageriale ale companiei. Dacă accepţiunea modernă „a
managementului este concomitent artă şi ştiinţă"2, managementul riscului este de asemenea
un echilibru între artă şi ştiinţă. Ne punem întrebarea „de ce?" deoarece este importantă atât
estimarea şi modelarea riscurilor care au un rol important, dar poate deveni periculos dacă se
pune prea mare accent pe acestea. Scenariile care duc la dezastru financiar care pot să apară
aproape prin natura lor atunci când există o conjunctură neaşteptată de evenimente.
Asemenea scenarii sunt greu de anticipat, astfel că arta riscului se bazează pe experienţa şi
judecata managerială.
Considerăm că managementul riscului este o problemă de echilibru între procedee şi
oameni. O companie poate supravieţui şi chiar prospera dacă are oameni de calitate, chiar în
condiţiile în care are metode şi procedee manageriale slabe. Reciproca nu este valabilă. De
fapt riscul unei companii este determinat de acţiunile şi deciziile angajaţilor săi.
16
Monitorizarea riscului şi auditul sunt importante dar mult mai important este ca oamenii
potriviţi să se afle la locurile potrivite şi în acelaşi timp să fie motivaţi pentru că
managementul riscului depinde de oameni, în ultimă instanţă.
Teorii moderne în managementului riscului. Deşi apariţia instrumentelor
statistice şi utilizarea lor în viaţa economică şi socială s-a realizat încă din 1654, totuşi nu
putem vorbi până la începutul anilor 1900, de adoptarea unor strategii manageriale moderne
asupra riscurilor ce intervin în derularea unor activităţi, pe baza unor interpretări evaluative
statistice.
- În 1944 John von Neumann alături de colegul său Oskar Mogenstern elaborează un tratat
intitulat „Teoria jocului şi mediul economic”, prin care elimină ideea acreditată până la
acea oră de „joc de noroc” în teoria deciziei, introducând noţiunea de “joc de strategie”
pentru obţinerea unor rezultate semnificative de succes în orice domeniu socio-economic.
Un alt aspect novator în cadrul teroriilor von Neumann constă în introducerea în studierea
principalilor factori de risc - OMUL, drept sursă primară de incertitudine. Esenţa acestei
teorii se baza pe faptul că piaţa şi cererea ei este reprezentată de oameni şi nu maşini, în
consecinţă trebuie ţinut întotdeauna cont de faptul că factorul uman prezintă o atitudine
variabilă, influenţând astfel în mod determinat prognozele statistice.
- Laureat al premiului Nobel din anul 1990 pentru investiţiile de portofoliu, Harry
Markowitz, publica încă din perioada de început a extraordinarei sale activităţi (anul 1952)
un articol cu o excepţionare fundamentare matematică asupra diversificării în domeniul
investiţiilor. Acesta demonstra, în urma unei îndelungi analize efectuate pe parcursul anilor
de studiu, fundamentul ştiinţific prin care investitorii şi managerii implicaţi în dezvoltarea
afacerilor pot minimiza efectele „varianţei veniturilor la venire”. Markowitz a studiat
profund motivaţia comportamentului participanţilor pe piaţa financiară din punct de
vedere al tendinţelor de maximizare a rentabilităţii si micşorare a riscului. Teoria lui
Markowitz a creat un model economico-matematic ce vizează comportamentul subiecţilor
pieţei financiare. El a introdus practica diversificării portofoliului de titluri în funcţie de
corelaţia dintre risc si rentabilitate. Această abordare ingenioasă asupra investiţiilor, a
devenit mai târziu Teoria Modernă a Portofoliului. Practic începând cu această perioadă,
atenţia tuturor oamenilor de ştiinţă, ce au întreprins cercetări fundamentale în domeniu, s-
a focalizat pe descoperirea unor modele matematice capabile să furnizeze prognoze şi să
estimeze evoluţia unor indicatori specifici, bază de referinţă pentru activitatea managerilor
de risc.
- Următorii paşi importanţi în acest domeniu au fost făcuţi în anul 1970, când matematicienii
americani Fischer Black şi Myron Scholes, publică pentru prima dată un model matematic
pentru simularea unei opţiuni manageriale, relevând pentru prima dată şi gradul de risc pe
care îl implică această asumare a unei astfel de opţiuni.
- Stimulaţi şi de influenţa tot mai mare pe care o aveau computerele asupra tuturor
domeniilor economiei, David Hertz propune în 1979, utilizarea metodei matematice de
simulare Monte Carlo (folosită până la acea vreme în mai multe domenii de activitate,
pentru activităţi de prognoză), pentru evaluarea riscurilor în investiţii de capital. Esenţa
acestei metode consta în relevarea modurilor în care incertitudinea afectează succesul unui
proiect, fiind cuantificată prin utilizarea probabilitatea distribuţiilor matematice. Noutatea
şi în acelaşi timp importanţa metodei consta în furnizarea cu ajutorul calculatorului a unui
număr semnificativ de mostre de scenarii posibile de decizii manageriale (generate pe baza
analizei unor factori „de intrare” prestabiliţi), ale căror rezultate erau furnizate alături de
probabilităţile de realizare ale acestora.
Pentru o mai bună înţelegere a procesului de asumare a deciziei de către conducătorii
de instituţii, trebuie să evidenţiem existenţa a trei categorii de atitudini manageriale, distincte
faţă de concepţiile clasice aplicate în teoria riscului: credibilitatea redusă în estimările
probabilistice, importanţa preferinţelor manageriale în asumarea riscului şi asumarea
diferenţiată a riscului de către manageri.
Abordarea de pe poziţii diferite a acestor realităţi, poate conduce la o atitudine
mangerială diferenţiată în ceea ce priveşte politica de acceptare a riscurilor. Personalitatea
individului decident şi nu în ultimul rând cultura sa managerială (cu precădere în domeniul
gestionării riscurilor), îl va conduce pe acesta în ipostaza de a accepta într-o mai mică sau
17
semnificativă măsură ideea că este posibil ca în momentul decizional să facă foarte bine
diferenţa între riscurile cu rezolvare favorabilă şi cele a căror rezolvare va fi nefavorabilă.
Într-un anumit sens se poate spune că întâlnim o atitudine uşor vanitoasă, în care managerii
cred că pot stăpâni cu succes riscurile şi că pot creşte cu certitudine şansele de reuşită ale
proiectului lor. Ideea pe care o acreditează în general acest tip de manageri este că deciziile pe
care le adoptă datorită experienţei sau flerului personal vor conduce în mod categoric către un
rezultat pozitiv pentru societate sau proiectul în care este implicată o astfel de persoană.
Toate aceste teze mai sus acreditate asupra atitudinii manageriale în faţa factorilor de
risc, ne reliefează dificultatea asumării actului decizional de către persoanele aflate în funcţii
de conducere.
Arta asumării unor decizii manageriale corecte se sprijină pe combinarea într-un
mod fericit a unor multitudini de aspecte ce trebuie luate simultan în calcul:
- personalitatea proprie individului care trebuie să se subsidieze numai politicii de
dezvoltare a firmei şi nu pentru satisfacerea vanităţii personale;
- încrederea în importanţa estimărilor probabilistice şi adoptarea lor în cadrul deciziei
manageriale;
- evitarea strategiei manageriale ce impune situarea firmei sau a unui proiect cu orice
preţ peste un „prag de rezultat” (de altfel subiectiv ales), contând în acest sens doar
obiectivul final şi nu riscurile la care expune această abordare;
- asumarea în mod conştient a riscurilor şi selectarea lor în funcţie de efectele pe care le-
ar putea produce (abordarea pe cât posibil a riscurilor „bune” în dauna celor „rele” ce
prezintă de multe ori efecte devastatoare pentru proiect).
Analizând toate aceste aspecte, putem concluziona asupra importanţei asumării
riscurilor în mod raţional şi utilizarea unor teorii decizionale moderne asupra actului
managerial, ce constituie practic cheia reuşitei unui proiect de investiţii, social, tehnic, sau
chiar politic cât şi a planului de dezvoltare a unei societăţi sau structuri organizatorice.
Managementul riscului presupune parcurgerea în următoarea succesiune a 4 etape:
identificarea riscurilor, analiza şi evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, transferul
riscurilor.

sursa: John Adams, The Management of Risk and Uncertainty, Policy Analysis, no.335, March 4, 1999, p.61

Figura 1. Etapele managementului riscului

18
 Managementul riscului are în vedere, în principal, evaluarea riscurilor şi luarea
măsurilor asiguratorii pentru evitarea lor. Evaluarea riscurilor implică aplicarea unor
metode de analiză, procedee şi tehnici statistice care să permită dimensionarea factorilor ce
pot genera riscuri, astfel încât pierderile să fie minime, în timp ce al doilea factor – măsuri
asiguratorii – presupune direcţionarea efectuării tranzacţiilor spre arii cu expunere la risc cât
mai mici, mergându-se uneori chiar până la renunţarea tranzacţiilor respective şi adoptarea
unor politici de asigurare ca ultimă soluţie, atunci când măsurile de prevenire nu sunt
suficiente.

2. Identificarea riscurilor, evaluarea şi cuantificarea lor

Identificarea riscurilor. Un prim pas în managementul riscului îl reprezintă

identificarea acestora care ar putea afecta mediul de afaceri, companiile, indivizii. Pentru a se
asigura o analiza cât mai cuprinzătoare a activităţii desfăşurate şi a riscurilor rezultate, e
necesară implicarea personalului din toate departamentele firmei pentru identificarea corectă
şi exactă a riscurilor posibile, deoarece dinamica afacerilor determina apariţia unor noi
riscuri. Identificarea şi definirea riscurilor face parte integrantă din planificarea strategică a
organizaţiei care va asigura vizibilitatea necesară şi focalizarea strategică.
Identificarea riscurilor este un proces care diferă de la companie la companie fiind
direct legată de mărimea acestora. Alta este problema cu care se confruntă sectorul
întreprinderilor mijlocii şi mici româneşti. Ele diferă prin natura lor de marile întreprinderi.
Adesea ele operează cu structuri mai puţin dezvoltate, fără a avea un risc manager sau un
expert special angajat în acest scop. Responsabilitatea pentru risc este împărţită la nivel de
conducere, directorul financiar fiind cel care de regulă, se ocupă de toate aspectele legate de
riscul afacerii.
La organizaţiile multinaţionale există compartimente de risc care se ocupă de aspectele
legate de gestionarea riscurilor lor, de relaţiile de coordonarea personalului, de recrutarea
angajaţilor, de sănătatea şi securitatea salariaţilor, de utilizarea poştei electronice.
Întreprinderile mijlocii şi mici au resurse limitate cea ce determină o anumită poziţie
delăsătore faţă de riscuri. Conducătorii întreprinderilor nu se grăbesc să implementeze un
sistem de identificare şi reducere a riscurilor deşi sunt conştienţi de riscurile la care este
expusă afacerea lor. Abordarea fatalistă a riscului poate avea consecinţe negative pe plan
financiar şi nu numai, în tratarea aspectelor legate de riscul în afaceri e importantă abordarea
unică, centralizată. Fiecare companie are dinamica sa proprie şi este mereu într-un proces de
schimbare.
Deşi, în mare parte, problemele cu care se confruntă decidenţii în ceea ce priveşte
riscul sunt similare cu provocările curente generate de activitatea managerială există, totuşi,
câteva particularităţi distinctive, printre care se regăsesc: orizontul de timp luat în calcul,
estimarea costurilor şi rezultatelor aferente deciziei, incertitudinea existentă sau potenţială,
credibilitatea informaţiilor, interdependenţele posibile sau probabile între evenimente sau
acţiuni. Deseori, aceste particularităţi dictează volumul şi natura informaţiilor necesare luării
deciziei, precum şi maniera de organizare, procesare şi prezentare a acestora în scopul
justificării deciziei luate.
De regulă, decidenţii privesc riscul la care se expune firma ca pe ceva dat. Rareori se
întâlnesc atitudini proactive în tratarea riscului asociat unei afacerii, cel mai frecvent
comportament fiind cel de evitare. Nu este mai puţin adevărat că, există o oarecare
predispoziţie spre asumarea acelor categorii de riscuri cu care decidenţii sunt relativ
familiarizaţi, ca urmare a unor experienţe anterioare. Însă eliminarea tuturor riscurilor nu
este nici posibilă şi nici dezirabilă. Realitatea mediului competiţional de astăzi promovează
ideea unei condiţionalităţi între succesul afacerii şi riscul asumat.
Estimarea realistă a costurilor, optimizarea alocării resurselor, alegerea variantei
decizionale cu cele mai mari şanse de succes sau reducerea riscului la un nivel acceptabil
pentru întreprindere sunt probleme a căror soluţionare depinde de o analiză sistematică şi
structurată a riscurilor. O astfel de analiză se poate baza pe statistică, pe evaluarea costului, a
impactului generat de incertitudine şi variabilele micro şi macroeconomice. De fapt, statistica
19
este elementul fundamental al domeniului financiar modern, şi, virtualmente, toate inovaţiile
financiare din ultimii 30 de ani s-au bazat pe modelele statistice, datorită rolului fundamental
al statisticii, de a reduce o cantitate mare de informaţie la una mai mică, spre exemplu, media
valorilor unei variabile descrie rezumativ locaţia tipică pentru şirul valorilor înregistrate de
variabila în cauză.
Cuantificarea expunerii la risc a afacerii reclamă focalizarea asupra a două aspecte. În
cazul riscului pur este vorba de numărul evenimentelor nedorite şi de anvergura (severitatea)
pierderilor aferente. În cazul riscurilor speculative este vorba de probabilitatea asociată
consecinţelor pozitive sau negative şi de amploarea acestora. Pentru a determina anvergura
consecinţelor, decidentul trebuie să ia în calcul atât costurile directe, cât şi pe cele indirecte,
care pot apare ca urmare a producerii unui eveniment, dar şi impactul acestora asupra
afacerii. Distincţie între costurile directe şi indirecte este fundamentală în estimarea
impactului şi consecinţelor în plan financiar.
Un cost direct este o consecinţă resimţită direct de o persoană sau materializată direct
asupra unui obiect ca urmare a producerii unui eveniment. Deşi consecinţele costurilor
indirecte pot fi mult mai mari decât cele induse de costurile directe, costurile indirecte sunt,
de cele mai mult ori, latente şi insidioase. Spre exemplu, câştigul pierdut de către deţinătorul
unui magazin cu amănuntul de-a lungul unei perioade în care magazinul este închis pentru
reamenajare reprezintă un cost indirect.
O altă manieră de conceptualizare a riscului este fundamentată pe ideea că impactul
oricărui factor de risc poate fi transformat într-un element dominant de cost care se regăseşte
într-una din următoarele categorii: fixe, variabile, incerte şi prohibitive. Costul total al
proiectului de investiţii sau al afacerii este rezultatul însumării tuturor acestor costuri, între
care există o delimitare, de altfel. Costul fix reuneşte toate evenimentele certe ivite pe
parcursul derulării unui proiect de investiţii, ale căror consecinţe şi probabilităţile aferente
sunt cunoscute la nivel de firmă. Pentru că variabilitatea acestor elemente de cost este
nesemnificativă iar gradul de incertitudine inexistent, riscul indus este minim sau zero.
Costul variabil include evenimente certe, din perspectiva desfăşurării, însă consecinţele
aferente pot lua orice valoare în cadrul unui interval prestabilit, variază de la o limită minimă
la una maximă. Prin urmare este importantă estimarea limitei minime şi a celei maxime,
precum şi a unei valori medii a costului.
Costurile incerte sunt rezultatul unor evenimente posibile al căror impact asupra
proiectului sau afacerii este variabil. Fiecare sursă potenţială de risc, în astfel de cazuri,
reclamă estimarea unor valori limită şi medii ale costului. Acest tip de cost necesită o selecţie
a riscurilor, din perspectiva asumării, evitării sau transferării acestora. Printre elementele
componente ale acestei categorii de costuri se regăsesc: riscurile de management, riscurile
tehnice, falimentul subcontractorilor, grevele, obligaţiile faţă de terţi, diverse penalităţi.
Costul prohibitiv este asociat unor riscuri cu probabilitate foarte mică de realizare însă
producerea lor pune în pericol bugetul şi planul investiţional. Cea mai uzuală formă de
protecţie faţă de această categorie de riscuri este asigurarea prin achiziţionarea unei poliţe de
asigurare.
Cuantificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor
aferente acestora. Probabilitatea reprezintă un număr cuprins între 0 şi 1, ca rezultat al unui
raţionament privind eventualitatea producerii unui eveniment dintr-o multitudine de
evenimente posibile. Raţionamentul poate fi rezultatul unui proces de observare a evoluţiei,
în timp, a unui fenomen – probabilitate obiectivă, poate fi derivat dintr-o analogie sau
similitudine evidentă – probabilitate apriorică, sau se poate baza pe opinii şi judecăţi
credibile asupra unor evenimente – probabilitate subiectivă.
Prin urmare, cuantificarea riscului depinde de asumpţii şi raţionamente. În lucrările
de statistică, noţiunea de probabilitate se referă la evenimente sau fenomene, în timp ce în
lucrările de specialitate despre analiza deciziilor sau cercetări operaţionale, termenul de
probabilitate se raportează la o opinie despre un eveniment sau fenomen. Oamenii fac deseori
aprecieri asupra regulilor jocului în diverse circumstanţe. Opiniile şi opţiunile lor reflectă
propria percepţie asupra contextului dat. Cum în mediul decizional este puţin probabil ca
evenimentele sau fenomenele să fie repetabile în condiţii identice, mai mult, în situaţiile în
care posibilitatea obţinerii unor informaţii complete despre frecvenţa apariţiei lor este,
20
deseori, limitată, subiectivismul, prin intermediul probabilităţilor asociate evenimentelor, în
tratarea problemelor decizionale concrete pare a fi omniprezent.
Diversificarea produselor, diversificarea geografică, integrarea verticală şi orizontală,
procesele organizaţionale implică un oarecare risc şi, pe cale de consecinţă, cuantificarea sa.
În ciuda numeroaselor preocupări privind analiza riscului există un consens relativ redus în
legătură cu semnificaţia conceptului şi cuantificarea sa (prin utilizarea unei varietăţi de
metode – cele mai mult derivate din contabilitate şi axate cu predilecţie pe variabilitatea
performanţelor firmei de-a lungul unei perioade de timp). Teoria comportamentului
decizional critică maniera economiştilor de reprezentare a riscului, prin intermediul
funcţiilor de utilitate, promovând în schimb ideea importanţei riscului de pierdere, de
diminuare a rezultatelor, şi a nivelurilor sale de referinţă în evaluarea atitudinii faţă de
risc. Ideea pare relevantă şi din perspectiva teoriei investiţionale, dat fiind faptul că
investitorii au aversiune faţă de riscul de pierdere sau de diminuare a rezultatelor şi nu faţă de
o modificare în sens pozitiv a acestora. Firmele investesc în instrumente financiare pentru a-
şi reduce potenţialul de pierdere şi pentru a-şi menţine potenţialul de creştere. Din
perspectiva teoriei manageriale, riscul este văzut în termenii distribuţiei tuturor rezultatelor
posibile, negative sau pozitive, după caz. Domeniul strategic şi cel al marketingului sunt
primordial orientate spre evitarea diminuării rezultatelor estimate. Pericolul reducerii
venitului din cauza acţiunii concurenţilor sau a factorilor din mediul de afaceri reprezintă
esenţa riscului.
În literatura de specialitate există opinii conform cărora cuantificarea ex ante a riscului
este preferabilă cuantificării ex post. Determinarea riscului pe baza cuantificării variabilităţii
performanţelor anterioare ale firmei poate conduce la estimări inexacte, pentru anumite
perioade subsecvente. Datele istorice pot fi un estimator slab pentru performanţele viitoare
ale afacerii sau investiţiei.
Riscul nu trebuie evaluat doar prin raportarea la consecinţele acţiunilor, ci şi din
perspectiva procesului decizional. Ceea ce implică, în realitate, luarea în calcul a importanţei
consecinţelor aferente deciziilor sau acţiunilor iniţiate şi nu doar a probabilităţilor de
producere a acestora. De altfel, gradul de risc perceput de către un decident este rezultatul
probabilităţii de realizare a unui eveniment sau fenomen, şi al preferinţei decidentului pentru
un anumit rezultat sau consecinţă.
Gradul de percepere a riscului şi nevoia de certitudine a decidentului influenţează
decizia de căutare a informaţiei, amplifică sau restrânge numărul acţiunilor alternative
elaborate pentru rezolvarea problemei în cauză. Preferinţele decidenţilor trebuie luate în
calcul, alături de raţionamentele lor privind posibilitatea apariţiei unui eveniment sau
fenomen viitor. Decizia adecvată sau optimă, într-un context dat, este dictată de priorităţile
decidentului (adică de ceea ce el consideră că trebuie să obţină sau să evite) şi de exactitatea
estimărilor privind evenimentele sau fenomenele viitoare.
Riscul asociat unei decizii sau acţiuni poate fi evaluat şi cu ajutorul distribuţiei de
probabilităţi sau cu ajutorul dispersiei sau varianţei rezultatelor sau consecinţelor posibile.
Astfel, riscul indică „împrăştierea” valorilor distribuţiei rezultatelor unei acţiuni, prin
intermediul amplitudinii intervalului, abaterii absolute, abaterii medii pătratice, varianţei
valorilor. Distribuţiile de probabilităţi sunt caracterizate prin mărimile tendinţei centrale
(medie aritmetică, mediană, modul) şi prin gradul de dispersie a valorilor distribuţiei de
probabilităţi (abatere medie pătratică şi varianţă). Prin urmare, maniera de conceptualizare a
riscului este o componentă dimensională a riscului extrem de importantă.
Analiza şi evaluarea riscurilor. Analiza şi evaluarea riscurilor trebuie să fie un
proces continuu. Chiar dacă la început va fi identificat un număr mare de riscuri, unele dintre
ele sunt mai importante decât altele. Este important a se analiza şi evalua care dintre
expunerile la risc au potenţialul de a împiedica compania să-şi atingă obiectivele.
Dincolo de diferenţele conceptuale privind impactul riscului şi al incertitudinii asupra
afacerilor, există un consens, atât în mediul academic, cât şi în rândul practicienilor, asupra
faptului că riscul şi incertitudinea generează un cost inexistent într-o lume sigură. Cea mai
vizibilă formă a sa este reprezentată de pierderile efective sau potenţiale cu care se confruntă
o entitate ce operează într-un context incert sau riscant. Anxietatea, îngrijorarea decidenţilor
nu reprezintă nimic altceva decât o altă formă sub care îşi fac simţită prezenţa, la nivel
21
organizaţional, riscul şi incertitudinea. Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că alocarea
resurselor se face într-un mod inadecvat, dată fiind influenţa riscului şi a incertitudinii asupra
raţionamentului decidenţilor care, prin dimensionarea efectelor, pot descuraja unele
investiţii.
Există, prin urmare, câteva considerente practice ce stau la baza evaluării riscului.
Unul dintre acestea ar fi natura şi structura afacerii. Domeniile operaţionale sau activităţile
firmei impun o evaluare a riscului în raport cu volatilitatea şi corelaţia dintre veniturile şi
mărimea sau importanţa relativă a acestora pentru portofoliul afacerii. Un alt considerent ar
fi potenţialul de contagiune a riscului, adică măsura în care o anumită poziţie investiţională
contribuie la creşterea sau reducerea dimensiunii riscului total al portofoliului. Pentru că
dimensiunea riscului influenţează rezultatele afacerii, potenţialul de contagiune nu poate fi
ignorat, dată fiind utilitatea sa în stabilirea unor poziţii limită” sau determinarea necesarului
de resurse, de capital, în mod special.
Însă, situaţia conjuncturală diferă, adesea, de evaluarea personală, iar în cazul unor
estimări incorecte, decizia se va baza pe nişte premise false. În cele mai multe cazuri nu se
cunoaşte riscul obiectiv inerent situaţiei, caz în care riscul trebuie estimat, estimare care
poate genera o valoare mai mare sau mai mică decât cea reală. Pentru acele situaţii în care nu
este posibilă o analiză pe baza unor experienţe anterioare, se impune folosirea evidenţelor
statistice. Acestea pot indica tendinţe, evoluţii ciclice sau fluctuaţii sezoniere care pot fi luate
în calcul. După cum trebuie evaluată şi probabilitatea sau posibilitatea ca perioada pentru
care se fac estimările să reflecte o continuare sau o modificare a acestor tendinţe. Însă chiar şi
în acele situaţii în care estimările probabilităţilor şi ale riscului sunt realiste, luarea deciziei în
situaţii de risc este o sarcină dificilă.

3. Controlul şi finanţarea riscurilor

Strategiile de control a riscului au ca obiectiv reducerea probabilităţii de producere a

unui risc şi/sau diminuarea impactului consecinţelor. Soluţiile identificate de către decidenţi,
ca răspuns la riscurile la care se expun prin derularea afacerii, se pot materializa în decizii
privind modificarea portofoliului de operaţiuni, stabilirea politicii referitoare la structura
capitalului necesar menţinerii sau dezvoltării afacerii precum şi utilizarea instrumentelor
financiare derivate. Metoda sau strategia aleasă diferă de la o firmă la alta, în funcţie de
resursele disponibile şi de constrângerile existente.

Sursa: Popescu, Nela, „Romanian Integration within the European Union: the risk factors – political, economical and
social aspects”, Conference on „European Integration”, Aquafredda di Maratea, Italy, 21-26 June 2003

Figura 2. O perspectivă asupra gestiunii riscului

Tehnicile de control al riscului se pot substitui sau completa. Termenul de integrare

desemnează pe de o parte combinarea instrumentelor necesare implementării cu succes a

22
unei strategii de control al riscului, iar, pe de altă parte, agregarea tuturor riscurilor cărora
firma trebuie să le facă faţă.
Prin controlul riscului se încearcă modificarea expunerii la risc a afacerii sau a entităţii
operaţionale. Controlul riscului include tehnicile, strategiile şi procesele prin care se încearcă
evitarea, prevenirea unor pierderi sau reducerea frecvenţei şi/sau magnitudinii acestora şi a
altor efecte indezirabile ale factorilor de risc. Controlul riscului include, de asemenea, metode
prin care se încearcă ameliorarea înţelegerii sau conştientizarea, în cadrul firmei sau
organizaţiei, a activităţilor ce influenţează expunerea la risc. Eforturile depuse în acest sens
determină măsura în care efectele indezirabile ale riscului se manifestă în cadrul firmei sau
organizaţiei, efecte care se regăsesc, finalmente, în rezultatele financiare.
Controlul riscului nu poate fi disociat de etapa de evaluare şi de posibilităţile de
finanţare a sa. Controlul riscului într-o afacere se bazează pe următoarele consideraţii:
 costul finanţării riscului este, de regulă, mai mare decât costul pierderii;
 pierderile generează, de obicei, costuri indirecte sau ascunse;
 pierderile pot avea efecte şi asupra mediului extern organizaţiei nu doar asupra celui
intern.
Pierderile indirecte apar ca o consecinţă a celor directe. Spre exemplu, deteriorarea
activelor poate produce pierderi indirecte prin diminuarea sau eliminarea profitului. Dacă
volumul vânzărilor se reduce ca urmare a pierderilor directe suferite, anumite categorii de
cheltuieli (fixe, de reluare a activităţii etc) vor conduce la costuri indirecte( spre exemplu, o
lungă întrerupere a activităţii de producţie poate avea drept efect pierderea clienţilor).
Dincolo de terminologia utilizată, este mult mai importantă finalitatea acţiunilor
iniţiate în scopul creşterii valorii firmei, prin diminuarea riscului. Termenul de control al
riscului a fost utilizat, cu predilecţie, în cazul unor pierderi potenţiale şi mai puţin în acele
situaţii în care exista şi posibilitatea înregistrării unor câştiguri, în cazul riscurilor speculative.
Cu toate acestea, nimic din conceptul de control al riscului nu indică o limitare la riscurile
„pure”. Conceptul de control al riscului este aplicabil tuturor categoriilor de risc, fie că sunt
sau nu asociate cu un câştig potenţial sau efectiv.
Amplasarea geografică, creativitatea, inovaţia, tipologia metodelor, instrumentelor şi
tehnicilor utilizate în managementul riscului diferenţiază firmele. Metodele selectate pentru
controlul riscului sunt rezultatul abilităţii firmei sau organizaţiei de a-şi exercita influenţa
asupra frecvenţei şi amplitudinii riscului, prin focalizarea asupra interacţiunii risc – mediul
de afaceri (intern sau extern).
Pentru o afacere, profitul reprezintă diferenţa între venit şi cost, ambele incerte. Cele
mai multe acţiuni ale decidenţilor afectează atât venitul, cât şi costul. Dihotomia risc pur/risc
speculativ eşuează într-o clasificare ambiguă a riscurilor aferente operaţiunilor implicate prin
derularea afacerii, dat fiind faptul că acestea pot avea efect atât asupra veniturilor viitoare, cât
şi asupra costurilor viitoare. Pentru că riscul nu poate fi disociat de activitatea firmei, evitarea
acestuia poate conduce la noi riscuri sau poate amplifica potenţialul de risc existent. Din acest
considerent, informaţia are un rol considerabil în reducerea incertitudinii la care este expusă
afacerea sau ceilalţi actori sociali implicaţi în derularea sa (certitudinea că nu le vor fi afectate
interesele este direct proporţională cu gradul de credibilitate al informaţiei). Diversificarea
portofoliului afacerii, influenţarea mediului de afaceri, managementul informaţiei şi
transferul expunerii la risc fac parte din strategiile de control asupra expunerii afacerii la risc.
Transferul expunerii la risc se poate materializa, fie prin transferul proprietăţii sau
activităţii, fie prin transferul responsabilităţilor (pericolelor) – în baza unui acord contractual,
către o terţă parte. Promisiunea de rambursare, din partea celui care a preluat riscul către cel
care a transferat riscul, nu intră în categoria metodelor de control asupra expunerii la risc
prin transfer, pentru că cel din urmă continuă să se confrunte cu expunerea la risc. O atare
promisiune intră în categoria metodelor de finanţare a riscului, mai exact în cea a transferului
financiar al riscului.
Deşi diferenţa între transferul expunerii la risc şi finanţarea expunerii la risc
(transferul riscului prin finanţare) pare mai degrabă semantică, ea poate avea consecinţe
economice considerabile atunci când cel care şi-a asumat rambursarea riscului este insolvabil
sau se află în imposibilitatea de a plăti pierderile sau pagubele produse. Diferenţa ia în calcul

23
şi următorul aspect: în transferul expunerii la risc sunt implicate doar două părţi, în timp ce
în cazul finanţării expunerii la risc pot fi implicate mai multe părţi.
Metodele de finanţare a riscului sunt utilizate de către firme pentru a-şi rambursa
costul pierderilor. Între controlul expunerii la risc şi finanţarea riscului există o
interdependenţă indubitabilă. Controlul expunerii are un impact semnificativ asupra
frecvenţei şi severităţii pierderilor care trebuie finanţate. Atunci când o firmă îşi asumă un
risc, demersul său se poate solda cu un câştig dacă nu se înregistrează pierderea sau efectul
negativ anticipat. În condiţiile în care mecanismele de finanţare a riscurilor se bazează pe
principiul acoperirii integrale a costului pierderilor (cu unele excepţii notabile, cum ar fi
pierderile generate de catastrofe sau calamităţi naturale), orice efort de control al expunerii la
risc va avea un efect pozitiv asupra costului de finanţare. Chiar dacă asigurarea, ca mijloc de
diminuare a riscului, pare a fi un pariu câştigat, gestiunea riscului afacerii, prin intermediul
controlului expunerii la risc, poate fi un pariu mult mai bun.
Asumarea sau evitarea riscului? Unul dintre modelele frecvent folosite pentru a
descrie comportamentul decidenţilor în condiţii de risc este Teoria Prospectivă (Prospect
Theory) elaborată de către Kahneman şi Tversky238. Particularitatea centrală a teoriei
prospective este ideea punctului de referinţă. Cu alte cuvinte, decidenţii se raportează la un
punct de referinţă, precum statusul sau altceva semnificativ din punct de vedere psihologic,
atunci când evaluează consecinţele unor variante alternative de acţiune. Variantele alternative
ale căror rezultate pozitive excedează nivelul de referinţă sunt considerate câştiguri, în timp.
Principala ipoteză a Teoriei Prospective (Prospect Theory) este cea conform căreia
decidenţii evită riscul, de regulă, ori de câte ori sunt în situaţia de a alege între variante ale
căror rezultate se află dincolo de nivelul de referinţă, şi îşi asumă riscuri în situaţiile în care
rezultatele alternativelor sunt sub nivelul de referinţă. Cercetările ulterioare au confirmat
această tendinţă comportamentală a decidenţilor. Mai mult, factorul critic în anticiparea
comportamentului faţă de risc este maniera de prezentare a consecinţelor (rezultatelor),
„codificarea” acestora (spre exemplu, pierdere sau câştig). Aceasta, maniera de prezentare/
codificare a rezultatelor, este extrem de importantă şi relevantă, în special, în mediul de
afaceri, dată fiind expunerea decidenţilor la o tipologie variată de date, informaţii şi contexte
decizionale. Conform Teoriei Prospective, decidenţii sunt dispuşi la asumarea unui risc mai
mare atunci când sunt în situaţia de a alege între două investiţii concurente descrise în
termeni de cost. Interpretările şi reprezentările mentale (mental accounting, mental
accounts) au, prin urmare, un impact considerabil asupra contextului decizional, după cum
relevă unele studii. Un decident poate cataloga informaţiile ce descriu o situaţie dată ca fiind
relevante sau irelevante pentru opţiunile ce urmează a fi făcute. În baza acestui raţionament
el, decidentul, va grupa informaţiile în două conturi mentale (mental accounts), unul destinat
grupajului de date relevante iar celălalt pentru datele irelevante, în ceea ce-l priveşte. În
consecinţă, cadrul referenţial al decidentului este afectat de natura informaţiei incluse în
conturile mentale (mintal accounts).
Un studiu recent relevă faptul că decidenţii, în special managerii, afişează un
comportament de evitare a riscului atunci când datele sunt prezentate sub formă de profit şi
venit şi unul de asumare a riscului atunci când datele sunt prezentate sub formă de pierderi
financiare. Tot o tendinţă de evitare a riscului s-a remarcat şi în cazurile în care decidenţii au
fost nevoiţi să aleagă între variante alternative pe baza costurilor şi cheltuielilor. Aserţiunile
anterioare sunt rezultatul a cinci experimente al căror obiect au fost managerii unor
corporaţii. Scopul studiului a fost acela de a investiga comportamentul managerilor faţă de
risc, datele fiind prezentate sub formă de profit, pierderi, venit, cost şi cheltuieli. În opinia
mea, studiul a confirmat principiul Teoriei Prospective: decidenţii aleg variantele riscante
atunci când opţiunile alternative sunt prezentate, în mod clar, în termeni de pierderi
financiare. În situaţia unor opţiuni alternative prezentate sub formă de venit sau profit
managerii au afişat un comportament indubitabil de evitare a riscului, în schimb, în cazul
unor opţiuni descrise în termeni de costuri sau cheltuieli, atitudinea decidenţilor tinde spre
evitarea riscului.
Prin urmare, alegerea unei acţiuni riscante depinde, în fapt, de contextul decizional
concret. „Conturile mentale” par să aibă un impact profund asupra deciziilor în condiţii de
risc. Cu toate acestea, dat fiind caracterul aparte al tuturor studiilor comportamentale (oricât
24
de bune ar fi ele, acestea sunt, în fapt, o abstractizare a contextului real al decidentului
existent la un moment dat), generalizarea ipotezelor, confirmate în urma experimentelor sau
analizelor, reclamă o oarecare moderaţie (ceea ce nu înseamnă o ignorare, cu atât mai puţin
în condiţiile în care există evidenţe favorabile aserţiunii).

Întrebări recapitulative - cap.2.

1. Managementul riscului presupune parcurgerea a 4 etape în următoarea succesiune:

a). identificarea, controlul, transferul, analiza şi evaluarea riscurilor;
b). identificarea, analiza şi evaluarea, controlul, transferul riscurilor;
c). analiza şi evaluarea, controlul, identificarea, transferul riscurilor;
d). controlul, identificarea, analiza şi evaluarea, transferul riscurilor.

2. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

1). cuantificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor aferente
acestora;
2). identificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor aferente
acestora;
3). transferul expunerii la risc se poate realiza prin transferul responsabilităţilor, în baza unui
acord contractual, către o terţă parte;
4). cuantificarea riscului presupune transferul responsabilităţilor către o terţă parte;
5). controlul riscului nu poate fi disociat de etapa de evaluare şi de posibilităţile de finanţare
a sa;
6). între noţiunile transferul riscului şi finanţarea riscului nu există absolut nici o diferenţă.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 4 + 6; b). 1 + 4 + 6; c). 1 + 3 + 5; d). 2 + 3 + 5.

3. Ipoteza conform căreia decidenţii sunt dispuşi la asumarea unui risc mai mare
atunci când sunt în situaţia de a alege între două investiţii concurente descrise în termeni de
cost aparţine teoriei:
a). separaţiei puterilor în stat; b). probabilităţilor; c). utilităţii; d). prospective.

4. Teoria, care critică maniera economiştilor de reprezentare a riscului, prin

intermediul funcţiilor de utilitate şi promovează ideea importanţei riscului de pierdere şi a
nivelurilor sale de referinţă în evaluarea atitudinii faţă de risc, se numeşte:
a). teoria comportamentului decizional; c). teoria valorii-muncă;
b). teoria evoluţionistă; d). teoria utilităţii marginale.

5. Abordarea diversificării portofoliului de titluri în funcţie de corelaţia dintre risc si

rentabilitate care a stat la baza creării Teoriei Moderne a Portofoliului aparţine lui:
a). John von Neumann; c). Harry Markowitz;
b). David Hertz; d). Fischer Black.

6. Propunere din 1979 de utilizare a metodei matematice de simulare Monte Carlo

pentru evaluarea evaluarea riscurilor în investiţii de capital aparţine lui:
a). John von Neumann; c). Harry Markowitz;
b). David Hertz; d). Fischer Black.

7. Metodei de simulare Monte Carlo:

1). constă în relevarea modurilor în care certitudinea afectează succesul unui proiect;
2). constă în furnizarea, cu ajutorul calculatorului, a unui număr semnificativ de scenarii
posibile de decizii manageriale;
3). se bazează pe diversificarea portofoliului de titluri în funcţie de corelaţia dintre risc şi
rentabilitate;
4). constă în relevarea modurilor în care incertitudinea afectează succesul unui proiect;
25
5). constă în furnizarea, cu ajutorul calculatorului, a unui singur scenariu posibil de decizie
managerială;
6). se bazează pe utilizarea probabilităţii distribuţiilor matematice.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 3 + 4 + 6; c). 2 + 4 + 6; d). 2 + 4 + 5.

8. Tratatul „Teoria jocului şi mediul economic” a fost elaborat de:

a). Fischer Black şi Myron Scholes; c). Harry Markowitz şi William Sharpe;
b). David Hertz şi Merton Miller; d). John von Neumann şi Oskar Mogenstern.

9. Teoria care introducere în studierea principalilor factori de risc - omul, drept sursă
primară de incertitudine, a fost elaborată de:
a). John von Neumann; c). Harry Markowitz;
b). David Hertz; d). Fischer Black.

10. Arta asumării unor decizii manageriale corecte se sprijină pe combinarea într-un
mod fericit a unor multitudini de aspecte:
1). încrederea în importanţa estimărilor probabilistice şi adoptarea lor în cadrul deciziei
manageriale;
2). personalitatea proprie individului care trebuie să se subsidieze numai politicii de
dezvoltare a firmei;
3). evitarea strategiei manageriale ce impune situarea firmei sau a unui proiect cu orice preţ
peste un „prag de rezultat”;
4). asumarea în mod inconştient a riscurilor şi selectarea lor în funcţie de efectele pe care le-
ar putea produce;
5). personalitatea proprie individului care trebuie să urmărească numai satisfacerea vanităţii
personale;
6). asumarea întotdeauna a unei strategii manageriale ce impune situarea firmei sau a unui
proiect cu orice preţ peste un „prag de rezultat”.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 4 + 5 + 6; d). 3 + 4 + 5.

Răspuns corect:

1. b; 6. b;
2. a; 7. c;
3. d; 8. d;
4. a; 9. a;
5. c; 10. a.

26
 Cap. 3. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL FIRMELOR

1. Definirea şi tipologia riscului la nivelul firmelor

În condiţiile economiei de piaţă, riscul devine o componentă esenţială a politicii

manageriale a oricărui agent economic, a strategiei elaborate de către acesta, strategie care
depinde aproape în totalitate de abilitatea şi capacitatea fiecăruia de a-şi anticipa evoluţia şi
de a-şi valorifica şansele, asumându-şi un aşa zis ”risc al eşecului în afaceri”. Riscul se
manifestă începând chiar din momentul demarării unei afaceri sau investiţii; continuă cu
stabilirea obiectivelor şi a condiţiilor de desfăşurare, apoi cu atragerea surselor de finanţare,
cu implementarea managementului, găsirea pieţelor de desfacere, stabilirea
preţurilor/tarifelor, etc. Astfel, alegerea unui obiectiv eronat, luarea unor decizii manageriale
greşite sau necorelarea volumului producţiei cu cererea existentă pe piaţa respectivă duc la
apariţia unui risc, care se va manifesta sub formă de pierdere pentru firma respectivă. Aşadar,
problematica descoperirii şi evitării pe cât posibil a situaţiilor probabile de a genera riscul este
una prioritară pentru bunul mers al firmei.
La nivelul firmei, riscul reflectă posibilitatea, respectiv probabilitatea, ca rezultatele
economico-financiare să evolueze de o manieră care o poate conduce la faliment, deci la
incapacitate de plată. Gradul de sensibilitate al rezultatului economic la riscurile de
funcţionare face din fiecare întreprindere o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă.
Evaluarea riscului este o cerinţă a managementului ca funcţie de a ,,monitoriza” factorii de
risc şi a iniţia măsuri de prevenire, limitare sau contracarare a efectelor acestora.
Într-o accepţiune sintetică, riscul la nivelul agenţilor economici este apreciat ca fiind
variabilitatea rezultatului unei activităţi sub presiunea mediului înconjurător.
Rentabilitatea activităţii economice este direct dependentă de riscul suportat: ea nu poate fi
apreciată decât în funcţie de riscul pe care îl suportă agentul economic.
Putem spune că riscul la nivelul firmelor:
 reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze activitatea firmei;
 reflectă incapacitatea firmei de a se adapta, în timp şi la cel mai mic cost, la variaţiile
condiţiilor de mediu economic şi social în care acţionează.
Riscul, deseori desemnat de analişti ca variabilă exogenă pentru modelele lor de calcul
şi analiză, poate fi generat de o diversitate de factori interni şi/sau externi de agentul
economic:
 specificul activităţilor desfăşurate;
 politica managerială adoptată pentru toate nivelele ierarhice ale structurii
organizatorice şi funcţionale;
 relaţiile agentului economic respectiv cu furnizorii, clienţii, etc.;
 conjunctura economică, politică, juridică, legislativă;
 alţi factori.
Clasificarea riscurilor la nivelul firmei se poate face în funcţie de mai multe
caracteristici, dat fiind faptul că nu există o clasificare standard a acestora. Diferitele
combinaţii ale caracteristicilor pot genera grupări diferite ale riscului. În literatura de
specialitate, mulţi autori consideră clasificarea riscurilor în funcţie de natura lor ca fiind
una foarte la îndemână celor care studiază sau operează cu noţiunea de risc. După aceştia,
riscul poate fi clasificat astfel:
 riscul comercial se referă la modul de desfăşurare a activităţii comerciale a societăţii
respective (aprovizionare cu materii prime şi materiale, desfacerea produselor finite,
orientarea spre pieţe de desfacere atractive);
 riscul contractual legat de aspectele juridice ale încheierii şi derulării contractelor
economice;
 riscul economic (riscul de exploatare, operaţional sau de producţie) – se referă la
condiţiile de desfăşurarea a ciclului economic al firmei, de exploatarea optimă a

27
 resurselor, de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de producţie şi de modul de
adaptare a firmei la variaţiile mediului economic;
 riscul financiar (de capital) are legătură cu structura financiară a capitalului firmei;
 riscul valutar apare ca o consecinţă a schimbării cursului valutar pentru monedele străine
cu care operează agentul economic supus analizei. Se cuantifică în pierderi datorită
variaţiei cursului de schimb;
 riscul politic se manifestă în pierderi al firmei ca urmare a schimbării regimului politic al
ţării sau a modificării cadrului legislativ;
 riscul catastrofal reprezintă pierderi datorate unor eventuale catastrofe naturale sau de
ordin uman.
O altă clasificare, şi cea mai uzuală, este cea în funcţie de modul de formare a
riscurilor. Conform acestei clasificări, riscurile se împart în:
 riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta întocmai şi la timp, cu
costuri minime, la variaţiile mediului economic.
 riscul financiar este legat de gradul de îndatorare a agentului economic supus analizei şi
este pus în evidenţă de evoluţia indicatorilor de rezultate la nivelul firmei, sub incidenţa
structurii financiare a acesteia.
 riscul de faliment sau de insolvabilitate, deşi poate fi considerat ca fiind un risc de natură
financiară, este oportună studierea lui ca risc separat, deoarece solvabilitatea reprezintă
un capitol important în analiza economico-financiară şi patrimonială a oricărei unităţi
economice. În termeni generali, solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei, băncii de a
face faţă obligaţiilor contractate şi ajunse la scadenţă, indiferent faptului că ele provin din
angajamente anterioare, curente sau din prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii la
fondurile sociale).

2. Analiza riscului economic (de exploatare)

Activitatea unei întreprinderi este supusă în mod direct riscului economic, datorită
faptului că agentul economic respectiv nu poate să prevadă cu exactitate diferitele
componente ale rezultatului său - costul, preţul, volumul fizic - sau ale ciclului de exploatare -
aspecte legate cumpărări, prelucrări, vânzări. Riscul economic se concretizează în
probabilitatea producerii pierderilor datorită insuficienţei activităţii de producţie. De altfel, el
depinde în foarte mare măsură de eforturile proprii depuse de agentul economic şi de evoluţia
raportului dintre costurile fixe şi cele variabile suportate. Acest risc este direct legat de
importanţa cheltuielilor fixe, care diminuează flexibilitatea firmei şi capacitatea acesteia de a
se adapta din mers la variaţia cifrei de afaceri.
În funcţie de natura activităţii desfăşurate de întreprindere şi de poziţia sa în mediul
economic, rezultatul exerciţiului este determinat de o serie de factori, precum: creşterea
tarifelor la energie, apariţia a noi întreprinderi cu acelaşi obiect de activitate - fapt ce duce la
creşterea concurenţei pe segmentul de piaţă respectiv, progresul tehnologic, etc. Gradul
ridicat de sensibilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiţie mai mult sau
mai puţin riscantă. Riscul economic nu depinde numai de factorii generali şi externi ai
mediului economic ci şi de factorii interni ai firmei: structura şi ordinul de mărime al
costurilor (de achiziţie a materiilor prime, de exploatare, etc.) şi de comportamentul lor faţă
de volumul de activitate. În acest context s-a impus analiza riscului economic prin
intermediul pragului de rentabilitate.
Structura cheltuielilor şi mai ales repartizarea acestora în cheltuieli fixe şi cheltuieli
variabile exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii firmei. Cheltuielile fixe,
independente de nivelul activităţii, sunt cheltuielile angajate de întreprindere în scopul
funcţionării sale normale, fiind plătite şi în situaţia lipsei profitului. Ele includ cheltuielile
legate de apă şi canalizare, electricitate, întreţinerea spaţiilor de producţie, gaze, personal
administrativ, amortizări. Diferit de cheltuielile fixe, cheltuielile variabile sunt direct
proporţionale cu nivelul producţiei. Cuantumul cheltuielilor variabile este dat de
aprovizionarea cu materii prime şi materiale directe, salariile personalului productiv,
activitatea de transport, etc.
28
 Această abordare, care presupune împărţirea cheltuielilor în cele două categorii, este
valabilă doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, toate cheltuielile se consideră a fi
variabile. Riscul de exploatare depinde mai ales de nivelul cheltuielilor fixe, datorită faptului
că o eventuală creştere a cifrei de afaceri determină o mai mare absorbţie a cuantumului
acestor cheltuieli. Importanţa lor poate fi apreciată numai în raport cu marja generală de
întreprindere, şi nu ca valoare absolută, datorită marii variabilităţi a întreprinderilor din
peisajul economic, sub aspectul sectorului de activitate din care provin şi al raportului cifră de
afaceri/achiziţii.
Riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic în condiţii de exploatare.
Analiza riscului economic se face din mai multe puncte de vedere, prin mai mulţi indicatori.

1. Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este pragul de

profitabilitate (rentabilitate). Pragul de rentabilitate al firmei este acel punct la care
cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare pentru un produs sau pentru întreaga
activitate. Acest prag este apreciat ca fiind pragul eficienţei cheltuielilor şi este folosit în
analiza riscului economic şi financiar.
El este cunoscut în literatura de specialitate şi ca ”cifra de afaceri critică”, ”punct
critic” sau ”punct mort”. Pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri
acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. El evidenţiază nivelul de activitate
la care trebuie să se situeze firma pentru a nu lucra în pierdere. Odată depăşit acest nivel,
activitatea firmei devine rentabilă. De aici deducem că riscul economic va fi cu atât mai redus
cu cât nivelul punctului mort va fi mai jos.
Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului implică,
aşadar, cunoaşterea metodologiei sale de calcul şi a valorii sale cognitive. Determinarea
pragului de rentabilitate se poate face în unităţi valorice sau fizice, număr de zile, pentru
întreaga activitate sau pentru un singur produs.
Pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice sau valorice:
a). În unităţi fizice (Qpr): La întreprinderile cu o producţie omogenă, pragul de
rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar
constant în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de
volumul fizic al producţiei vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs rămân
contante (ChVu), variind însă volumul total al acestora (ChV). De asemenea, se porneşte de la
ipoteza constanţei preţului unitar de vânzare al produsului (P), indiferent de volumul
producţiei fizice vândute. Altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.:
CA
P  const.
Q
Ch
ChV u  V  const.
Q
În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate reprezentând volumul fizic al producţiei
vândute care acoperă totalul cheltuielilor, iar rezultatul exploatării este nul.
CA = ChT
CA = ChF + ChV
CA = ChF + ChVu × Q
P × Q = ChF + ChVu × Q

Ch F Ch F
Q adică Q pr 
P  ChV u P  ChV u

unde: CA - cifra de afaceri; ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli
fixe; ChVu - cheltuieli variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare, Qpr -
cantitatea de produse aferentă punctului critic.
Analiza pragului de rentabilitate examinează relaţia dintre venituri şi vânzări, pe baza
costurilor fixe şi variabile şi reprezintă o analiză pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu
dobânzile nu se includ în analiză, ele reprezentând costuri financiare şi nu costuri de

29
exploatare (operaţionale) şi cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza pragului de
rentabilitate calculează pragul de rentabilitate înaintea plăţii dobânzilor. Elementele esenţiale
ale analizei pragului de rentabilitate sunt reprezentate grafic în figura de mai jos. Numărul de
unităţi produse şi vândute apar pe abscisă (OX), iar costurile şi veniturile se măsoară pe
ordonată (OY).

Figura 3. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

Presupunem că numărul de unităţi produse este egal cu numărul de unităţi vândute.

Costurile fixe, în valoare de 40.000 u.m., sunt reprezentate cu o linie orizontală, deoarece ele
rămân neschimbate indiferent de numărul de unităţi produse. Costurile variabile sunt 100
u.m./t, astfel încât:
 totalul costurilor variabile se determină prin multiplicarea valorii de 100 u.m./t cu
numărul de tone produse;
 linia costurilor totale are o pantă ascendentă de 100 u.m. (pe ordonată) la o tonă produsă
şi vândută (pe abscisă).
Din acest motiv, costurile totale (CT = CF + CV) sunt reprezentate grafic ca o linie
dreaptă cu punctul de intersecţie al ordonatei la valoarea de 40.000 u.m. Pe baza
reprezentării grafice din figura 1 se pot desprinde următoarele concluzii:
 în punctul Qpr, firma nu degajă nici profit, nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu
atât mai mare, cu cât firma este mai aproape de punctul său critic. Atunci când nivelul
cifrei de afaceri (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de
afaceri antrenează o mare variaţie a profitului;
 în cazul în care Q < Qpr, costurile depăşesc CA, iar firma lucrează în pierdere;
 în cazul în care Q > Qpr, costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja
profit. Cu cât producţia Q este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult va
creşte profitul, deoarece cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în
punctul mort.
b). În unităţi valorice (cifra de afaceri prag - CApr): Pentru a determina pragul de
rentabilitate în unităţi valorice se utilizează aceleaşi relaţii de bază, astfel încât pragul de
rentabilitate se va putea determina prin înmulţirea pragului de rentabilitate în unităţi fizice
cu preţul de vânzare unitar (P). Prin urmare, se obţine următoarea relaţie de calcul a
pragului de rentabilitate exprimat în unităţi valorice:
ChF ChF
CA pr  Q pr  P  P
P  ChV u P  ChV u
P

30
 ChF P  ChV u
CA pr  , unde Rmcvu 
Rmcvu P
unde: CApr - cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic; ChVu - cheltuieli variabile unitare,
ChF - cheltuieli fixe totale; Rmcvu - rata marjei cheltuielilor variabile unitare.
Nivelul pragului rentabilităţii prezintă un interes managerial deoarece:
- oferă informaţii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obţine profit;
- permite elaborarea de ipoteze şi efectuarea de simulări privind evoluţia profitului;
- serveşte la explicitarea modificării rezultatului exploatării.
Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate, se face determinând
următorii factori :

2. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate:

a). în mărime absolută:
A = CA − CApr
unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă
pragului de rentabilitate.
Indicatorul A se mai numeşte flexibilitate absolută şi exprimă capacitatea firmei
de a se adapta la cerinţele pieţei. Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât flexibilitatea firmei
este mai ridicată.
CA  CA pr
b). în mărime relativă: Ar 
CA pr
Indicatorul Ar se mai numeşte şi coeficient de volatilitate.

3. Coeficientul de elasticitate a profitului, care reprezintă sensibilitatea

profitului la variaţia nivelului de activitate reflectat prin cifra de afaceri la un moment dat, se
exprimă prin relaţia:

Re  Ro
Re
e 
CA  CA pr
CA
unde: Δe - coeficientul de elasticitate al produsului; Re - rezultatul exploatării realizat pentru
un anumit nivel de activitate; Ro - rezultatul exploatării în punctul mort (are valoarea zero).
Coeficientul de elasticitate este dependent de poziţia nivelului de activitate faţă de
pragul de rentabilitate. Cu cât firma se depărtează de pragul de rentabilitate, cu atât
elasticitatea este mai redusă, deci riscul de exploatare este mai mic.

3. Analiza riscului financiar (de finanţare)

Riscul financiar este legat de folosirea capitalului de împrumut. Cu cât gradul de

îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii firmei.
Aşadar, riscul financiar exprimă incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare
asumate printr-un contract de împrumut (plata ratelor scadente şi a dobânzii aferente).
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa
structurii financiare a firmei. Structura capitalului unei firme este: capital propriu şi capital
împrumutat. Capitalul unei firme este format din două componente - capitalul propriu şi
împrumuturi, componente care se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează
fiecare. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic şi cheltuielile
aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea şi costul pe care îl presupune, antrenează o
variabilitate a rezultatelor şi, prin urmare, modifică substanţial riscul financiar la care se
supune firma.

31
 Riscul financiar se produce atunci când împrumuturile nu sunt generatoare de
eficienţă financiară, adică rata rentabilităţii economice obţinute prin utilizarea
împrumuturilor este inferioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.
Analiza riscului financiar se bazează pe: metoda pragului de rentabilitate global;
efectul de levier financiar; explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin evidenţierea
efectului de levier.
Pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină după aceeaşi
metodologie ca si în cazul riscului de exploatare, luându-se în considerare însă şi cheltuielile
cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli fixe. În această situaţie se calculează o cifră de afaceri
care corespunde unui prag de rentabilitate global (CAprg), pe baza următoarei relaţii:

CF  Chdob CF  Chdob CF  Chdob

CA prg  adică CA prg  
Chv CA  Chv Rmcv
1
CA CA

unde: Chdob - cheltuieli financiare (cu dobânzile); Rmcv - rata marjei cheltuielilor variabile.

Analiza variabilităţii rentabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare

al firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, care preocupă în mod special
acţionarii. Mărimea influenţei politicii financiare, a structurii financiare asupra informaţiilor
firmei, a dat naştere unei modelări simple, cunoscută în peisajul economic sub denumirea de
efect de levier financiar. Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra
rentabilităţii capitalului propriu.
Relaţia efectului de levier se deduce din relaţia ratei rentabilităţii financiare:
D
R f  Re  ( Re  R d ) 
K pr
D
Efectul de levier  ( Re  Rd ) 
K pr

Rata rentabilităţii financiare (Rf) a firmei este dependentă de relaţia dintre rata
rentabilităţii economice (Re) şi rata dobânzii (Rd), în felul următor:
 dacă Re > Rd, atunci Rf > Re şi îndatorarea are un efect benefic pentru firmă (efect de
levier), apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a profitabilităţii capitalului
propriu;
 dacă Re = Rd, atunci Rf = Re si îndatorarea este neutră din punct de vedere a rentabilităţii
financiare;
 dacă Re < Rd atunci Rf < Re, iar îndatorarea are un efect negativ asupra rentabilităţii
financiare a firmei, sporind riscul financiar al acesteia.

4. Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinţe
negative, cu implicaţii complexe asupra întregii activităţi a agentului economic, cât şi asupra
altor entităţi care vin în contact cu agentul respectiv.
Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă
angajamentelor asumate faţă de terţi şi se mai numeşte şi risc de insolvabilitate. Deşi poate fi
considerat ca fiind un risc de natură financiară, este oportună studierea lui ca risc separat,
deoarece solvabilitatea reprezintă un capitol important în analiza economico-financiară şi
patrimonială a oricărei unităţi economice. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului
de faliment constă în evaluarea capacităţii firmei de a face faţă angajamentelor asumate faţă
de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii firmei.
Aprecierea capacităţii firmei de a-şi regla în termen obligaţiile se estimează în funcţie
de condiţiile concrete economico-financiare în care îşi desfăşoară activitatea. O întreprindere
poate avea dificultăţi ocazionate de acoperirea unor creanţe sau de nevoia de accelerare a
32
unor plăţi. în consecinţă dificultăţile sunt efectul unor neconcordanţe de moment, a unor
dezechilibre temporare şi nu afectează soliditatea firmei şi nici imaginea acesteia.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente care
rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare
condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.
În ultimii ani diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o impetuoasă dezvoltare,
urmare a utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un
ansamblu de rate:
 metoda scorurilor;
 metoda funcţională - se bazează pe noţiunea de scoruri şi fluxuri de utilizări şi resurse;
analiza funcţională are un caracter static, atunci când e bazată pe analiza scorurilor, sau
dinamic, atunci când se operează cu fluxuri (utilizări) de active şi resurse;
 metoda fluxurilor - presupune utilizarea tabloului de finanţare, care pune în evidenţă
evoluţia structurii şi lichidităţii firmei şi a echilibrului său financiar în corelaţie cu bilanţul
contabil şi contul de profit şi pierderi, prin intermediul capacităţii de autofinanţare.
În aprecierea riscului de faliment, în general, cea mai folosită metodă este metoda
scoring.
Metoda Scoring urmăreşte, pe baza unor scoruri, obţinerea unor posibilităţi de
predicţie în aprecierea riscului de faliment.
Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea
riscului de faliment al unei firme. Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei
discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de firme format din două
grupuri distincte: un grup de firme cu dificultăţi financiare şi un grup de firme fără probleme
de ordin financiar. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabileşte un set de rate, iar apoi se
determină cea mai bună combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două
grupuri de firme.
Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obţine pentru fiecare firmă scorul Z,
care este o funcţie liniară a unui ansamblu de rate. Distribuţia diferitelor scoruri permite
distingerea întreprinderilor ”sănătoase” de cele aflate în dificultate. Scorul Z atribuit fiecărei
firme se determină cu ajutorul funcţiei:

Z = a 1 × x1 + a 2 × x2 = K = a n × xn

unde: xi – reprezintă ratele implicate în analiză; ai – coeficientul de ponderare a fiecărei rate.

În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,

dintre care se remarcă Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder.
Modelul Altman. Profesorul american E.I. Altman a elaborat în anul 1968 una
dintre primele funcţii de scor utilizate în analiza riscului de faliment. El a folosit informaţiile
obţinute din studierea unui larg eşantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar
altele au supravieţuit. A constatat că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul
a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente, cu 2 ani înainte de producerea
acestora.
Funcţia folosită de Altman are următoarea formă:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + 0,1X5

Prin analiza discriminatorie a ratelor, E. Altman a evidenţiat posibilitatea utilizării

colective a indicatorilor selectivi în prevederea falimentului şi a elaborat un indice al
falimentului prin ponderea următorilor indicatori selectivi:
X1 = Fond de rulment / Active totale ; X1 este o măsură a flexibilităţii firmei şi
evidenţiază ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Valori mari ale acestui raport
indică folosirea eficientă a capitalului circulant.

33
 X2 = Rezerve / Active totale ; X2 este o măsură a capacităţii de finanţare internă a firmei,
fiind recomandată o valoare cât mai ridicată a acestui raport.
X3 = Profit brut / Total activ ; X3 reprezintă rata de eficienţă a utilizării activelor fiind
recomandabilă o valoare cât mai ridicată a acestui raport.
X4 = Capital social / Datorii pe termen lung ; X4 reprezintă gradul de îndatorare al firmei
prin împrumuturile pe termen lung.
X5 = Cifra de afaceri / Active totale ; X5 reprezintă un indicator de eficienţă a activelor,
respectiv rotaţia activului total prin cifra de afaceri.
Indicele falimentului este reprezentat de variabila financiară compozită (sectorul Z),
calculată ca sumă ponderată a unor caracteristici financiare ale firmei:
Dacă în funcţia scor se introduce nivelul cifric al caracteristicilor financiare X, specifice
firmei analizate, sunt posibile două cazuri:
 dacă Z > 2,675, firma este nonfalimentară, deci dispune de o situaţie financiară solidă;
 dacă Z < 2,675, firma este expusă falimentului, datorită situaţiei financiare precare.
În opinia profesorului Altman declinul unei întreprinderi avansează cinci faze:
 apariţia semnelor de declin care, în multe cazuri, sunt desconsiderate: descreşterea
profitabilităţii, a cifrei de afaceri corelate cu creşterea datoriilor şi descreşterea
lichidităţilor;
 existenţa semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor
dispărea fără intervenţie;
 acţiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situaţiei financiare;
 colapsul şi imposibilitatea echipei manageriale de a acţiona prin măsuri corective;
 intervenţia, fie prin măsuri de redresare , fie prin declararea falimentului.
Analiza contribuţiei ratelor în funcţia scor aduce un complex de informaţii care
permite atenţionarea compartimentului decizional al firmei cu firme din acelaşi sector de
activitate contribuie la evaluarea caracterului conjunctural al unei situaţii date.
Modelul Conan-Holder. I. Conan şi M. Holder au elaborat un model de analiză
discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să ajungă în stare de faliment.
Funcţia scor aferentă acestui model este particularizată pe ramuri de activitate şi se aplică
întreprinderilor industriale cu un număr de salariaţi între 10 şi 500. Modelul a fost realizat în
1978 prin observarea a 31 de rate pe un eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii din care
50% au dat faliment în intervalul 1970-1975.
Pentru industrie, funcţia scor re următoarea formulă:
Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10X5
X1 - rezultatul brut al exploatării/datorii;
X2 - capital permanent /activ total;
X3 - valori realizabile şi disponibile/activ total;
X4 - cheltuieli financiare/cifra de afaceri;
X5 - cheltuieli cu personalul/cifra de afaceri.
Modelul Conan-Holder are rezultate notabile în predicţia evoluţiei pe termen scurt
pentru mediul economic occidental, în ţara noastră fiind aplicabil numai în condiţiile
falimentului legiferat, anulării subvenţiilor mascate, cu toate că numărul mic al ratelor
incluse este un dezavantaj în contextul realităţilor româneşti.
Pentru sectorul comercial, autorii au adaptat modelul iniţial, iar noul model are
următorul format:
Z = 0,0197X1 +0,0136 X2 + 0,0341X3 + 0,0185X4 – 0,0158 X5 – 0,01222
unde:
X1 = reprezintă Rezultatul brut al exploatării(Profit operaţional) / Datorii
X2 = Capital permanent / Activ total
X3 = Activ circulant - Stocuri / Activ total
X4= Cheltuieli financiare / Venituri din vânzări (CA)
X5 = Cheltuieli cu personalul/ Venituri din vânzări (Valoarea adăugată)
34
 Interpretarea rezultatelor obţinute pentru valoarea calculată a scorului Z:
 când Z > 0,16 se poate afirma că situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de
faliment este mai mic de 10%;
 când 0,1 < Z < 0,16, situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este
cuprins între 10% şi 30%;
 0,04 < Z < 0,1 , firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%;
 - 0,05 < Z < 0,04 , firma este în pericol, riscul de faliment este cuprins între 65-90%;
 Z < - 0,05 , riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii.

Cu cât valoarea lui Z scade, cu atât mai mult creşte gradul de vulnerabilitate a firmei.

Întrebări recapitulative - cap.3.

1. Riscuri comerciale sunt:

a). determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia;
b). asociate operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţa internă şi externă;
c). aferente obţinerii şi utilizării resurselor financiare;
d). legate de incidenţa legislaţiei naţionale şi internaţionale asupra activităţilor firmei.

2. Cheltuielile fixe ale unei firme:

a). sunt dependente de nivelul activităţii;
b). sunt cheltuielile angajate de întreprindere în scopul funcţionării sale normale;
c). sunt plătite numai în situaţia obţinerii profitului;
d). sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei.

3. Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este:

a). pragul de profitabilitate; c). pragul de rentabilitate;
b). cifra de afaceri critică; d). toate răspunsurile sunt corecte.

4. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

1). pragul de rentabilitate se poate determina numai în unităţi fizice;
2). pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice sau valorice;
3). pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de
exploatare, iar rezultatul este nul;
4). pragul de rentabilitate se poate determina pentru întreaga activitate sau pentru un singur
produs;
5). pragul de rentabilitate se poate determina numai în unităţi valorice;
6). pragul de rentabilitate se poate determina numai pentru întreaga activitate.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 4; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 5.

5. Pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice pe baza formulei:

Ch F Ch F ChF ChT
a). b). c). P d).
Q  ChV u P  ChV u P  ChV u P  Ch F

35
unde: ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli fixe; ChVu - cheltuieli
variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare.

6. Pragul de rentabilitate se determină în unităţi valorice pe baza formulei:

Ch F Ch F ChF ChT
a). b). c). P d). P
Q  ChV u P  ChV u P  ChV u P  Ch F
unde: ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli fixe; ChVu - cheltuieli
variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare.

7. Nivelul pragului rentabilităţii prezintă un interes managerial deoarece:

1). oferă informaţii cu privire la nivelul maxim de activitate pentru a obţine profit;
2). oferă informaţii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obţine profit
3). permite elaborarea de ipoteze şi efectuarea de simulări privind evoluţia profitului;
4). evidenţiază nivelul de activitate la care trebuie să se situeze firma pentru a nu fi rentabilă;
5). serveşte la explicitarea modificării rezultatului exploatării;
6). arată punct la care profitul acoperă cheltuielile de exploatare.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 5.

8. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se determină

în mărime absolută pe baza relaţiei:
a). A = CA − Qpr c). A = P − CApr
CA  CApr
b). Ar  d). A = CA − CApr
CApr
unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă
pragului de rentabilitate; Qpr - cantitatea de produse aferentă pragului de rentabilitate; P -
preţului unitar de vânzare.

9. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). riscul financiar se produce atunci când împrumuturile sunt generatoare de eficienţă
financiară;
2). riscul financiar este legat de folosirea capitalului de împrumut;
3). pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină luându-se în
considerare însă şi cheltuielile cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli fixe;
4). pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină luându-se în
considerare însă şi cheltuielile cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli variabile;
5). riscul financiar exprimă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare asumate
printr-un contract de împrumut;
6). riscul financiar exprimă incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare asumate
printr-un contract de împrumut.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 2 + 4 + 5.

10. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se determină

în mărime relativă pe baza relaţiei:
CA  CApr P  CA pr
a). Ar  c). Ar 
CApr CA pr
CA  Q pr
b). Ar  d). A = CA − CApr
Q pr
unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă
pragului de rentabilitate; Qpr - cantitatea de produse aferentă punctului critic; Q – producţia;
P - preţului unitar de vânzare.

36
 11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:
1). riscul economic poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară;
2). riscul de faliment poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară;
3). solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente;
4). procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea solvabilităţii firmei;
5). procesul de diagnosticare a riscului de exploatare constă în evaluarea solvabilităţii firmei;
6). solvabilitatea reprezintă incapacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 5 + 6.

12. Riscul de faliment al firmei se mai numeşte şi risc:

a). financiar; c). de insolvabilitate;
b). de exploatare; d). economic.

13. Riscul economic al firmei se mai numeşte şi risc:

a). financiar; c). de insolvabilitate;
b). de exploatare; d). faliment.

14. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută,
se mai numeşte flexibilitate absolută;
2). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă,
se mai numeşte coeficient de volatilitate;
3). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă,
se mai numeşte flexibilitate absolută;
4). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută,
se mai numeşte coeficient de volatilitate;
5). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută,
se mai numeşte coeficient de elasticitate a profitului;
6). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă,
se mai numeşte coeficient de elasticitate a profitului.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2; b). 2 + 3; c). 5 + 6; d). 4 + 5.

15. Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder sunt modele de apreciere a riscului de

faliment bazate pe:
a). metoda scorurilor; c). metoda fluxurilor;
b). metoda funcţională; d). metoda deductivă.

16. Aplicarea analizei discriminante, în cadrul metodei scorurilor de apreciere a

riscului de faliment, permite obţinerea scorului Z ca o funcţie a unui ansamblu de rate, funcţie
care este:
a). parabolică; b). eliptică; c). hiperbolică; d). liniară.

17. Metoda Scoring urmăreşte, pe baza unor scoruri, obţinerea unor posibilităţi de
predicţie în aprecierea:
a). riscului de finanţare; c). riscului de exploatare;
b). riscului economic; d). riscului de faliment.

18. Pe explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin evidenţierea efectului de

levier se bazează analiza:
a). riscului financiar; c). riscului de exploatare;
b). riscului economic; d). riscului de faliment.

19. Modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat de profesorul

american E.I. Altman în anul:
37
a). 2004; b). 1868; c). 1968; d). 1999.

20. Modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul:

a). 1998; b). 1978; c). 1868; d). 1878.

21. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1978
2). modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1968
3). modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1678
4). modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1978
5). pentru sectorul comercial, autorii Conan-Holder au adaptat modelul iniţial
6). pentru sectorul comercial, autorul Altman a adaptat modelul iniţial
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 4; b). 1 + 2 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 4 + 6.

22. Dacă valoarea calculată a scorului Z, pentru sectorul comercial în modelul Conan-
Holder, este Z < - 0,05:
a). situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este cuprins între 10% şi 30%;
b). situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de faliment este mai mic de 10%;
c). riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii;
d). firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%.

23. Dacă valoarea calculată a scorului Z, pentru sectorul comercial în modelul Conan-
Holder, este Z > 0,16:
a). situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este cuprins între 10% şi 30%;
b). situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de faliment este mai mic de 10%;
c). riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii;
d). firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%.

Răspuns corect:

1. b; 6. c; 11. d; 16. d; 21. b;

2. b; 7. a; 12. c; 17. d; 22. c;
3. d; 8. d; 13. b; 18. a; 23. b.
4. c; 9. b; 14. a; 19. c;
5. b; 10. a; 15. a; 20. b;

38
 Cap. 4. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL INSTITUŢIILOR
DE CREDIT

1. Riscurile şi specificitatea acestora în activitatea bancară. Tipuri de risc bancar

Managementul financiar al riscului vizează în mod tradiţional domeniul bancar.

Datorită specificului acestei activităţii, instituţiile sunt expuse în procente diferite riscului de
piaţă, de credit, de lichiditate şi operaţional, care, dacă este gestionat corect, poate aduce
profituri substanţiale sau, din contră, în cazul unui management slab poate conduce la
falimentul băncii sau instituţiei financiare respective. Posibilitatea unui eşec major combinată
cu cerinţele foarte ridicate ale regulatorilor pieţelor respective au făcut ca aceste instituţii să
cheltuiască sume importante pentru a achiziţiona sisteme sofisticate prin care să controleze
riscul. Totul sau aproape totul depinde de cunoaşterea la timp a stărilor de fapt, proceselor şi
tendinţelor economiei.
Pentru o instituţie financiară managementul riscului este procesul de identificare,
măsurare (cuantificare) şi de management a diferitelor tipuri de riscuri care rezultă din
activitatea curentă a instituţiei respective. Aceste riscuri se referă la riscul de piaţă, riscul de
credit, riscul de lichiditate şi cel operaţional precum şi orice combinaţie a riscurilor
menţionate. Pentru a realiza managementul acestor riscuri, aceste instituţii au nevoie de
sisteme informatice sofisticate care să fie capabile să ofere soluţii în timp real şi să evalueze
situaţia întregului portofoliu deţinut. Aceste sisteme sunt capabile să facă faţă aproape
oricăror situaţii, de la riscul valutar (de rata de schimb) la cel rezultat din deţinerea unui
portofoliu de derivative. De asemenea aceste sisteme evaluează situaţia portofoliului băncii
sau instituţiei financiare pentru o anumită zonă geografică şi semnalizează potenţialul unei
pierderi dacă anumite praguri de referinţă au fost depăşite. Pentru o bancă sau instituţie
financiară este extrem de important să primească o evaluare în timp real a pierderii maxime
potenţiale sau a câştigului maxim potenţial care poate rezulta ca urmare a evoluţiei
imprevizibile pozitive sau negative a unei pieţe economice.
Definirea noţiunii de risc în activitatea bancară este dificilă având în vedere
subiectivismul evaluării şi cuantificării exacte a riscurilor în activitatea bancară. Acest termen
nu are o definiţie unic acceptată, dar toţi specialiştii în domeniu recunosc faptul că el poate fi
caracterizat prin trei trăsături principale: cauzele instabilităţii riscurilor bancare; punctul
critic de manifestare al riscurilor bancare determinat de obiectivele băncii; riscurile bancare
prezintă posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate.
Dennis G. Uyemura şi Donald R. Deventa, încercând definirea şi explicarea riscului în
activitatea bancară, în lucrarea lor „Financial Risk Management în Banking” pornesc de la
ideea că riscul reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete ale unei unităţi de afaceri,
prin unitate de afaceri, în cazul instituţiilor bancare, considerând un produs, un departament,
o sucursală sau întreaga bancă.
Deci, riscurile în activitatea bancară constau în manifestarea unor instabilităţi ce
rezultă din alegerea unui obiectiv greşit şi apar în dependenţă cu acesta şi cu cauzele concrete
ale obiectivului greşit ales. Riscurile specifice activităţii bancare pot fi privite şi sub aspectul
pierderilor generate de adoptarea unor decizii greşite. Cele mai frecvente sunt cele abordate
pornind de la funcţiile clasice ale băncilor. Riscurile sunt tratate ca pierderi neprevăzute
înregistrate în activitatea bancară ca urmare a unor evoluţii adverse a rezultatelor faţă de cele
anticipate. Alţi autori consideră că riscurile în activitatea bancară sunt total aleatorii şi
necontrolabile, vorbind de pierderi potenţiale şi efective. Se poate spune că riscurile bancare
reprezintă fenomene care apar pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă
efecte negative asupra activităţii respective prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea
profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectând funcţionalitatea băncii.
Riscurile bancare exprimă probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul
aşteptat ori să apară o pierdere, putând fi considerate deopotrivă cauze şi efecte având în
39
vedere faptul că, pe de o parte, materializarea lor poate determina consecinţe negative
neprevăzute, iar, pe de altă parte, ele pot fi declanşate de diferite fenomene cunoscute sau
necunoscute. În acest context, riscul bancar este o formă specifică de aplicare a teoriei riscului
în domeniul activităţii bancare. Băncile desfăşoară atât activităţi de mobilizare a resurselor
temporar disponibile în economie, cât şi de distribuire a acestor resurse sub formă de credite.
Ca urmare, manifestarea riscurilor în domeniul bancar poate avea loc atât în cazul atragerii de
resurse (operaţii bancare pasive), cât şi în cazul realizării de plasamente (operaţii bancare
active), deşi operaţiile pasive sunt considerate mai puţin riscante datorită corelaţiei lor cu
operaţiile active.
Regulamentul BNR nr.18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a
activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi
condiţiile de externalizare a activităţilor acestora, defineşte riscurile semnificative, cu impact
însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi reputaţionale a băncii, şi anume:
 risc de conformitate - riscul ca o instituţie de credit să suporte sancţiuni prevăzute de
cadrul de reglementare, să înregistreze pierderi financiare semnificative sau afectarea
reputaţiei, ca urmare a neconformării acesteia cu prevederi ale cadrului de reglementare,
ale normelor şi standardelor proprii, precum şi ale codurilor de conduită stabilite de pieţe
sau industrie, aplicabile activităţii sale;
 risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca
urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia
în îndeplinirea celor stabilite;
 risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului,
determinat de incapacitatea instituţiei de credit de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţa
acestora;
 risc de rată a dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi
capitalului ca urmare a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;
 risc de piaţă - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului
determinat de fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor titlurilor de capital şi ale ratei dobânzii în
ceea ce priveşte activităţile care aparţin portofoliului de tranzacţionare, precum şi de
fluctuaţiile cursului valutar şi ale preţurilor mărfurilor pentru întreaga activitate a
instituţiei de credit;
 risc de ţară - risc asociat riscului de credit, care este determinat de condiţiile economice,
sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului;
 risc de transfer - componentă a riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia
împrumutatului nu este exprimată în moneda ţării de origine a acestuia;
 risc aferent tehnologiei informaţiei (IT) - subcategorie a riscului operaţional care se referă
la riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului, determinat de
inadecvarea strategiei şi politicii IT, a tehnologiei informaţiei şi a procesării informaţiei,
cu referire la capacitatea de gestionare, integritatea, controlabilitatea şi continuitatea
acesteia, sau de utilizarea necorespunzătoare a tehnologiei informaţiei;
 risc reputaţional - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului
determinat de percepţia nefavorabilă asupra imaginii unei instituţii de credit de către
clienţi, contrapartide, acţionari, investitori sau autorităţi de supraveghere;
 risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului
determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de
implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacţie la schimbările din mediul de
afaceri.
Având în vedere expunerea la risc a unei bănci (Fig. nr.1.), abordată ca expunere
internă şi expunere suplimentară (subiectivă), riscurile bancare pot îmbrăca forma riscurilor
pure şi a riscurilor speculative sau lucrative.
În acest context, riscurile pure sunt generate de activităţi bancare cu potenţial de a
produce evenimente care să se soldeze cu pierderi, manifestându-se sub forma:
- riscurilor fizice, cum ar fi: distrugerea clădirilor, a liniilor de telecomunicaţii, a
materialului în cursul transportului, avarierea maşinilor şi materialelor diverse,
distrugere, accidente de circulaţie;
40
 - riscurilor financiare, care apar ca pierderi de date, de cecuri în curs de încasare,
distrugerea arhivelor, nerecuperarea pierderilor;
- riscurilor de răspundere, care constau în nerespectarea normelor privind deschiderea
de conturi, acordări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor şi de ordin
bursier, greşeli de consultanţă în ingineria financiară;
- riscurilor criminale, care privesc utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată,
contrafacerea cardurilor şi cecurilor, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri,
utilizarea frauduloasă a unei operaţii de către un salariat sau de către terţi, pătrunderi
în fişierele informatice, deturnări de fonduri, furt, falsificare de bancnote.

Categorii de riscuri manageriale în

activitatea bancară

Expunerea la risc Alocarea în sistemul Gama de operaţiuni

bancar bancare

Riscuri pure Riscuri ambientale

Riscuri
diversificabile
Riscul concurenţial
Riscuri fizice
Riscul economic
Riscuri Riscuri
financiare nediversificabile Riscul legal
Riscuri de Riscul de fraudă
răspundere
Riscuri Riscuri de prestare
criminale
Riscul operaţional
Riscuri speculative
Riscul tehnologic

Riscul produselor noi

Riscul strategic

Riscuri financiare

Riscul de credit
Riscul de lichiditate

Riscul de piaţă

Riscul de insolvab.
Figura nr.4. Tipologia riscurilor în activitatea bancară

Riscurile speculative (lucrative) sunt expresia expunerii pe care o generează

demersurile făcute pentru a obţine profit mai mare, în principal pe seama unei politici de
creditare agresive, prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidenţa volatilităţii acestora, sau
prin pierderea profiturilor din participaţiile în societăţi comerciale nebancare, atunci când
acestea nu îşi realizează sarcina de profit. O asemenea expunere la risc poate genera şi
cheltuieli suplimentare şi deci pierderi.
Principala deosebire ce există între cele două categorii de risc bancar constă în faptul
că, în timp ce riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor, neexistând
şanse de a obţine vreun câştig, riscurilor speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui
câştig, cât şi a unei pierderi.
41
 Pornind de la modul de alocare în cadrul sistemului bancar riscurile bancare sunt:
- riscuri diversificabile definite ca acele riscuri care ajung să fie relativ
nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii bilanţiere pentru
ca legea numerelor mari să fie activată. Deşi nu se poate preciza cu certitudine ce
înseamnă “suficient de multe poziţii”, trebuie reţinut faptul că se poate reduce
expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul
operaţiilor şi partenerilor susceptibili a genera acel risc;
- riscuri nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere,
chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.
Ele sunt determinate în esenţă de variaţia preţului (rate ale dobânzii, cursuri valutare,
indicatori macroeconomici), reflectând modificări ale preferinţelor consumatorilor,
schimbări de tehnologie, politici guvernamentale.
Privind din perspectiva managementului riscurilor bancare, o protecţie specifică se
poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Astfel, autorul Frank Knight arată faptul
că, dacă se consideră că riscul constă în probabilitatea de producere a unui eveniment incert
pentru care este cunoscută repartiţia efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi
aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este
asociată evenimentelor pentru care repartiţia efectelor este complet necunoscută.
Cu ocazia desfăşurării activităţii, băncile îşi asumă o serie de riscuri legate de gama
de operaţiuni bancare efectuate şi anume:
- riscurile ambientale care sunt generate de activitatea instituţiei bancare într-un mediu
concurenţial strict reglementat de autoritatea de supraveghere bancară şi exprimă
probabilitatea ca o schimbare adversă (inversarea condiţiilor estimate) de mediu să afecteze
negativ profitul acesteia. Se includ aici:
- riscul concurenţial care exprimă probabilitatea reducerii profitului bancar în condiţiile
modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii şi se manifestă prin strategii
ofensive ale instituţiilor bancare concurente în lupta pentru împărţirea cotelor de
piaţă, care includ manipulări informaţionale, campanii de presă agresive, zvonuri
lansate din sfera politicului sau autorităţilor de reglementare în anumite contexte,
menite să destabilizeze societatea bancară al cărui segment de piaţă va fi supus unui
“marketing agresiv“ din partea concurenţei;
- riscul economic se poate manifesta la nivel sectorial, regional, naţional, internaţional
şi exprimă probabilitatea diminuării performanţei bancare, ca urmare a unei evoluţii
adverse a condiţiilor de mediu, care influenţează calitatea plasamentelor, volatilitatea
resurselor şi potenţialul de risc;
- riscul legal exprimă probabilitatea modificării adverse a cadrului normativ şi
incertitudinea privind momentul modificării acestuia şi reflectă faptul că băncile
trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă
acestea le creează un dezavantaj competitiv faţă de alte instituţii financiare
concurente;
- riscul de fraudă este de origine internă şi exprimă probabilitatea comiterii unor
furturi, a unor acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia, iar frauda
poate afecta rentabilitatea instituţiei bancare, mergând până la faliment;
- riscurile de prestare, sunt asociate serviciilor bancare şi se referă la:
- riscul operaţional care exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă de a mai
asigura servirea clienţilor într-un mod rentabil;
- riscul tehnologic este asociat calităţii şi structurii ofertei de produse bancare, iar
alegerea incorectă a momentului retragerii de pe piaţă a unui produs bancar sau a
momentului lansării unui nou produs bancar, poate genera pierderi şi există în
permanenţă riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al
maximizării profitului bancar;
- riscul produselor noi care exprimă probabilitatea cumulată a producerii unor
evenimente adverse în perioada de lansare a unui nou produs bancar;
- riscul strategic care exprimă probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă în
condiţiile date;

42
- riscurile financiare sunt asumate de bancă în gestiunea bilanţului, fiind considerate cele
mai importante pentru că gestionarea lor inadecvată produce cele mai multe falimente
bancare. În această grupă se includ:
- riscul de credit care exprimă posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de
venituri anticipate (capital avansat şi dobânda aferentă), iar materializarea lui constă
în apariţia situaţiilor în care o parte din creditele bancare nu pot fi recuperate din
diferite motive, devenind credite neperformante, care afectează negativ profitul
deoarece majoritatea banilor folosiţi în acordarea creditelor au drept sursă de
provenienţă depozitele constituite de clienţi. Expunerea la această categorie de risc
este influenţată de o serie de factori: calitatea creditelor acordate reflectată de volumul
activelor neperformante, pierderile din credite şi gradul de adecvare a provizioanelor
pentru pierderi din credite; analiza creditului care se referă la criteriile avute în vedere
de bancă cu ocazia acordării creditelor; factori strategici care implică piaţa ţintă
identificată, volumul diferitelor categorii de credite, echilibrul stabilit între risc şi preţ;
factori externi ce includ condiţiile economice, de piaţă, cererea de credite, concurenţa,
schimbările tehnologice şi legislative etc;
- riscul de lichiditate exprimă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de finanţare a
operaţiilor bancare curente, reprezentând o problemă de cost pentru bancă şi rezultă
din compararea activelor bancare cu posibilitate imediată de lichidare cu depozitele
care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor creditorilor instituţiei bancare
(deponenţii), fiind riscul ca instituţia bancară să nu dispună de fonduri suficiente
pentru a-şi îndeplini obligaţiile. El este influenţat de o serie de factori care se referă la
nevoia de lichiditate propriu-zisă, costul diferitelor surse de lichiditate, accesul pe
pieţele financiare, prognoza privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă, filozofia
managerială etc. Riscul de lichiditate este cel mai ridicat atunci când banca nu poate
anticipa cererea de noi credite sau retragerile de depozite sau nu are acces la noi surse
de lichiditate sau atunci când procurarea acestora implică costuri însemnate;
- riscul ratei dobânzii reprezintă efectul modificării ratelor dobânzii asupra valorii unui
activ financiar sau diferenţa dintre valoarea unui portofoliu de active financiare şi
valoarea pasivelor care finanţează acest portofoliu. Riscul de variaţie adversă a ratei
dobânzii are în vedere riscul de deteriorare a situaţiei patrimoniale a băncii sub
influenţa unei modificării adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă. Sensibilitatea unei
instituţii bancare la variaţia ratei dobânzii pe piaţă este determinată de acţiunea
factorilor endogeni şi exogeni. Factorii endogeni se referă la structura activelor şi
pasivelor bancare, calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor
atrase şi pot fi gestionaţi de bancă care, acţionând asupra lor, poate minimiza
expunerea la riscul ratei dobânzii. Factorii exogeni se referă la evoluţia condiţiilor
economice şi se concretizează în nivelul ratelor dobânzii pe piaţă. Aceşti factori nu pot
fi controlaţi sau influenţaţi de bancă, dar pot fi anticipaţi cu destul de mare precizie;
- riscul valutar apare sub forma posibilităţii de a înregistra pierderi decurgând din
evoluţia cursului de schimb. Se poate defini sintetic ca probabilitatea de diminuare a
profitului net bancar la o variaţie adversă a cursului valutar pe piaţă. El este
semnificativ la băncile implicate în operaţiuni valutare pe cont propriu sau în numele
clienţilor. La originea acestui risc se află operaţiunile bancare în valută: pasivele şi
activele externe, elemente integrate în bilanţul instituţiei bancare prin conversie în
moneda naţională la cursul zilei. Variaţia acestui curs poate antrena pierderi sau
câştiguri independente de eforturile băncii. Factorii care influenţează expunerea băncii
la riscul valutar sunt factori structurali ce privesc natura şi extinderea operaţiunilor
valutare ale băncii, factori strategici care vizează eficienţa activităţilor de acoperire,
concordanţa de volum şi termen între valute şi moneda naţională, vulnerabilitatea faţă
de valoarea economică reală a instrumentelor de acoperire şi factori externi care
includ condiţiile economice, de piaţă, concurenţa, schimbările tehnologice şi
legislative;
- riscul de insolvabilitate arată probabilitatea ca fondurile bancare să devină
insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă. Este

43
 consecinţa manifestării unuia sau mai multor riscuri financiare pe care banca nu le-a
prevenit şi constituie riscul ca aceasta să ajungă în incapacitate de plată.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui
sistem de indicatori. Celelalte categorii de riscuri sunt generate de factori exogeni băncii
asupra cărora managementul fie are un control limitat, fie nu are control. Riscurile financiare
sunt consecinţa dezechilibrelor permanente care apar între activele şi pasivele bancare asupra
cărora managementul are control.
În măsura în care există şi se realizează, riscurile pun o problemă deosebită, cea a
vitezei cu care se produc efectele lor şi a modului cum se repercutează asupra rezultatelor
societăţii bancare, asupra costurilor şi profitului bancar. De aceea, identificarea lor este
absolut necesară pentru a putea găsi cele mai eficiente măsuri de diminuare. Cunoaşterea
intervalului de timp la care apar astfel de riscuri este foarte importantă pentru că oferă băncii
posibilitatea de a mobiliza resurse şi de a adopta măsurile corespunzătoare pentru asigurarea
unui management eficient al riscurilor.

2. Indicatori de măsurare a riscurilor bancare

Cuantificarea riscurilor în activitatea bancară permite interpretarea acestora prin

prisma cauzelor, consecinţelor şi efectelor în timp asupra profitabilităţii instituţiei bancare.
Studierea atentă a structurii în dinamică a activelor şi pasivelor bancare conduce la obţinerea
unor informaţii suplimentare referitoare la profitul bancar şi expunerea la risc. Riscurile de
natură financiară în activitatea bancară sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin
intermediul unui sistem de indicatori, ele fiind consecinţa dezechilibrelor permanente care
apar între activele şi pasivele bancare asupra cărora managementul are control.
Literatura de specialitate abordează sistemul indicatorilor utilizaţi pentru
comensurare riscurilor financiare specifice activităţii bancare din prisma subsistemelor de
indicatori asociate principalelor categorii de risc, punând accent pe dimensionarea lor corectă
prin cuantificarea elementelor componente, interpretarea adecvată şi asigurarea
comparabilităţii cu standardele internaţionale sau naţionale.
Este vorba de:
- subsistemul indicatorilor riscului de credit;
- subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate;
- subsistemul indicatorilor riscului ratei dobânzii;
- subsistemul indicatorilor riscului valutar;
- subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate.

1. Subsistemul indicatorilor riscului de credit

Se referă la faptul că toate băncile îşi asumă într-o proporţie mai mică sau mai mare
riscul de credit, ceea ce determină necesitatea analizei atente a modului în care evoluează
calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii. Prin urmare,
evaluarea riscului de credit la care o bancă este expusă se realizează prin intermediul unui
număr de indicatori specifici.
La nivelul unei unităţi teritoriale se pot utiliza următorii indicatori:
- raportul credite totale/total active, cu cât valoarea acestui indicator este mai
ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă. Prin politica de
credite se poate stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.
Cr
R C / A  t  100
t t
At
unde: Crt reprezintă credite totale;
At - active totale.
Dacă nivelul portofoliului de valori mobiliare este semnificativ, atunci trebuie calculat
şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate, titluri de credit în
portofoliu) şi activele totale;

44
 - rata creditelor restante, valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca
portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de credit. Conform
standardelor internaţionale, limita maximă admisă este de 6%.
Cr
Rcr  r  100
Crt
unde: Crr reprezintă credite restante;
Crt - credite totale.
Acest indicator se poate exprima şi în funcţie de structura portofoliului de credite,
putându-se determina:
a). rata creditelor pe termen scurt restante:
Cr
Rctsr  rts  100
Crtts
unde: Crrts reprezintă credite pe termen scurt restante;
Crtts - credite pe termen scurt totale.
b). rata creditelor pe termen mediu şi lung restante:
Cr
Rctmlr  rtml  100
Crttml
unde: Crrtml reprezintă credite pe termen mediu şi lung restante;
Crttml - credite pe termen mediu şi lung totale.
c). rata creditelor acordate persoanelor juridice restante
Crrpj
Rcpjr   100
Crtpj
unde: Crrpj reprezintă credite restante acordate persoanelor juridice;
Crtpj - credite totale acordate persoanelor juridice.
d). rata creditelor acordate persoanelor fizice restante:
Crrpf
Rcpfr   100
Crtpf

unde: Crrpf reprezintă credite restante acordate persoanelor fizice;

Crtpf - credite totale acordate persoanelor fizice.
e). rata creditelor în valută restante:
Cr
Rcvr  rv  100
Crtv
unde: Crrv reprezintă credite restante acordate în valută;
Crtv - credite totale acordate în valută.
- ponderea creditelor pe termen scurt, respectiv termen mediu şi lung în total credite,
are în vedere faptul că acordarea de credite pe termen mediu şi lung prezintă un grad de risc
mai ridicat decât creditarea pe termen scurt. Astfel, cu cât ponderea creditelor pe termen
scurt în total credite este mai mare, cu atât riscul de credit asumat este mai redus.
Se poate calcula:
a). raportul credite pe termen scurt/total credite:
Cr
Rcts/ tc  ts  100
Crt
unde: Crts reprezintă credite pe termen scurt;
Crt - credite totale.
b). raportul credite pe termen mediu şi lung/total credite:
Cr
Rctml / tc  tml  100
Crt
unde: Crtml reprezintă credite pe termen mediu şi lung;
Crt - credite totale.

45
 La nivel de centrală bancară, alături de indicatorii menţionaţi mai sus, se pot
determina şi anumiţi indicatori care exprimă cantitativ relaţia dintre expunerea la risc şi
sursa de finanţare a acestei expuneri, corelând activele bancare cu capitalul şi fondurile
bancare.
- raportul profitul net/pierderile din credite, ţine cont de faptul că profitul net este
sursa principală de finanţare a pierderilor, iar acoperirea acestora nu este singura sa
destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.
Pr
RPrn / Pic  n
Pic
unde: Prn reprezintă profit net;
Pic - pierdere din portofoliul de credite.
- raportul fond de rezervă/ pierderi din credite, atunci când are o valoare
supraunitară evidenţiază un management prudent.
F
RFr / Pic  r
Pic
unde: Fr reprezintă fondul de rezervă;
Pic - pierderi la portofoliul de credite.
- ponderea creditelor acordate clientelei în total activ
Cr
Crcl / TA  cl  100
TA
unde: Crcl reprezintă credite acordate clientelei;
TA - total activ.
- ponderea creditelor acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate
Crcl
Crcl / Sai   100
TP  C p
unde: Crcl reprezintă credite acordate clientelei;
Sai - surse atrase şi împrumutate;
TP - total pasiv;
Cp - capitalul propriu.
- ponderea plasamentelor şi creditelor la alte bănci în total active
Cr
Crbc / TA  bc  100
TA
unde: Crbc reprezintă plasamente şi credite la bănci;
TA - total activ.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi
evoluţia acestuia. Toţi aceşti indicatori se pot calcula şi pot fi interpretaţi în mod corelat,
analizaţi şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit a instituţiei bancare.

2. Subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate

Are menirea de a evidenţia că lichiditatea bancară poate fi măsurată cu ajutorul unui
sistem relativ complex de indicatori care oferă o imagine foarte bună despre gradul de
lichiditate a băncii şi despre calitatea gestiunii lichidităţii bancare. Pentru calculul majorităţii
indicatorilor de lichiditate bancară se impune clasificarea activelor, pasivelor şi a unor
elemente în afara bilanţului în funcţie de scadenţă.
La nivelul unităţilor teritoriale ale unei bănci acest subsistem de indicatori cuprinde:
- pasivele nete, care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de
lichiditate, având la bază clasificarea activelor/pasivelor în funcţie de scadenţă;
- pasivele nete simple (succesive), care se calculează pentru fiecare perioadă ca
diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă, arătând măsura în care activele
scadente acoperă obligaţiile scadente. Probleme de management apar mai ales acolo unde
pasivele nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească
resurse suplimentare
Pns = Pi – Ai
46
unde: Pi reprezintă pasive cu scadenţa i;
Ai - active cu scadenţa i.
- pasivele nete cumulate, sunt calculate ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate
corespunzătoarea fiecărei perioade. Acest indicator este folosit pentru a semnala perioada de
maximă nevoie de lichiditate
Pnc = Pc – Ac
unde: Pc reprezintă pasive cumulate;
Ac - active cumulate.
- indicele lichidităţii, se calculează raportând suma pasivelor ponderate la suma
activelor ponderate cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzător fiecărei perioade
sau cu numărul curent al grupei de scadenţe respective
n
 Pi  pi
I l i 1
n
 Ai  pi
i 1
unde: Ai reprezintă active din grupa de scadenţă i;
Pi - pasive din grupa de scadenţă i;
pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i.
Valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/pasivelor corespunzătoare
fiecărei perioade şi trebuie să fie cât mai aproape de 1 când practic banca nu face
transformare de scadenţe. Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe
termen scurt în active pe termen lung, situaţie ce avantajează instituţia bancară când curba
dobânzilor este crescătoare.
Pentru valori supraunitare transformarea de scadenţe practicată este din pasive pe
termen lung în active pe termen scurt. În acest caz, nu există practic risc de lichiditate căci
activele devin lichide înaintea surselor care le-au finanţat. Din punct de vedere al rentabilităţii
plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decât pentru scurte perioade de timp
când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung;
- scadenţa medie a activelor şi pasivelor, exprimă media ponderată a numărului de
zile de la începutul perioadei de analiză, arătând, în medie, perioada în care activele şi
pasivele ajung la maturitate. Compararea acestor scadenţe medii permite stabilirea anumitor
strategii cu scopul de a menţine lichiditatea la un nivel optim
n
 Ai  pi
t A  i 1
At
unde: Ai reprezintă active din grupa de scadenţă i;
pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i;
At - total active.
n
 Pi  pi
t P  i 1
Pt
unde: Pi reprezintă pasive din grupa de scadenţă i;
pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i;
Pt - total pasive.
- transformarea medie a scadenţelor, arată în număr de zile sau luni diferenţa dintre
scadenţa medie ponderată a activelor şi cea a pasivelor. Aceste scadenţe medii ponderate se
determină raportând activele/pasivele ponderate la total active/pasive, ponderile fiind
reprezentate de mijloacele intervalelor de maturitate. Acest indicator sugerează cel mai bine
riscul de lichiditate deoarece permite exprimarea concretă, în unităţi de timp, a transformării
practicate
Ts = tA – tP
unde: tA reprezintă scadenţa medie a activelor;
tP - scadenţa medie a pasivelor.

47
 - raportul credite/depozite, exprimă gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse
atrase. Valoarea acestui indicator trebuie să fie subunitară pentru a putea vorbi de un
management pozitiv al riscului de lichiditate. Când raportul devine supraunitar banca asigură
o bună parte din resurse pentru acordarea de credite prin operaţiuni de împrumut
Cr
Rc / d 
Dep
unde: Cr reprezintă credite bancare;
Dep - depozite bancare.
La nivelul centralei bancare, pe lângă indicatorii de mai sus, se pot determina şi alţi
indicatori care oferă o imagine globală asupra expunerii la riscul de lichiditate a instituţiei
bancare în ansamblul ei, ca de exemplu:
- poziţia lichidităţii, este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, fiind
calculat pe zile, săptămâni şi luni pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt.
Mărimea acestui indicator se determină ca diferenţă între activele lichide şi pasivele imediate,
optimizarea sa presupunând echilibrarea celor două elemente fiind cerută de managementul
riscului şi de maximizarea rentabilităţii bancare
Pl = Al – Pi
unde: Al reprezintă active lichide;
Pi - pasive imediate.
În practica bancară pot exista două situaţii: când poziţia lichidităţii este negativă,
activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor imediate, banca
trebuind să recurgă la surse de finanţarea sub formă de împrumut de pe piaţa interbancară,
lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu, împrumut de la banca centrală;
când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc necesarul, excedentul
peste limita celui admisibil fiind plasat pe termen scurt sub forma depozitelor pe piaţa
interbancară.
- lichiditatea globală, reflectă posibilitatea transformării pe termen scurt a activelor în
lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile. Acest indicator se calculează ca
raport între activele lichide şi datoriile curente
A
Lg  l
Dc
unde: Al reprezintă active lichide;
Dc - datorii curente.
- lichiditatea imediată, arată posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a
face faţă datoriilor pe termen scurt, fiind exprimat ca raport între totalul elementelor
patrimoniale de trezorerie şi totalul datoriilor pe termen scurt. Nivelul optim al acestui
indicator este de 20,5%
D T
Li  bc  100
Sai
unde: Dbc reprezintă disponibilităţi şi depozite la bănci;
T - titluri de stat libere de gaj;
Sai - surse atrase şi împrumutate.
- rata lichidităţii, este un indicator relativ care exprimă procentual evoluţia gradului
de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Se calculează periodic, în funcţie de scadenţa
operaţiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la
împrumuturile scadente în aceeaşi perioadă. Valorile mai mici de 100% indică o tendinţă de
scădere a gradului de îndatorare şi, deci, o creştere a lichidităţii instituţiei bancare. Perioadele
cu nevoi sezoniere de lichiditate sunt marcate în aproape toate cazurile de o scădere a ratei
lichidităţii bancare
I
Rl  n  100
Is
unde: În reprezintă împrumuturi nou contractate;
Is - împrumuturi scadente.

48
 34B34B- rata breşei, exprimă mărimea maximă a ratei dobânzii pe care banca o poate
plăti pentru finanţarea unui plasament suplimentar relativ la resursele de care dispune deja.
Acest indicator nu poate fi mai mic de 40%
Di  D p
Rb 
AP
unde: Dp reprezintă dobânzi plătite;
Di - dobânzi încasate;
A - active bancare;
P - pasive bancare.
- indicatorul de lichiditate, se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi
lichiditatea necesară. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea activelor bilanţiere şi
a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă, iar
lichiditatea necesară se calculează prin însumarea obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor
date evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă
L
Il  e
Ln
unde: Le reprezintă lichiditatea efectivă;
Ln - lichiditatea necesară.

3. Subsistemul indicatorilor riscului ratei dobânzii

Are la bază gruparea activelor şi pasivelor bancare în funcţie de sensibilitatea lor la
variaţiile ratei dobânzii pe piaţă pe orizonturi de timp. Această sensibilitate poate fi definită
ca modificarea marjei dobânzii bancare în funcţie de variaţia ratei dobânzii de pe piaţă ca
urmare a acţiunii unor factori specifici endogeni (structura activelor şi pasivelor bancare,
calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase) şi exogeni
(determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale).
În acest subsistem de indicatori se cuprind:
- ecartul (GAP), reprezintă diferenţa dintre volumul activelor şi pasivelor sensibile la
un moment dat. Activele sensibile includ instrumentele de credit cu dobânzi variabile
(titlurile şi creanţe). Pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şi
împrumuturile contractate de pe piaţa interbancară şi de la banca centrală
GAP = As – Ps
unde: As reprezintă active sensibile;
Ps - pasive sensibile.
Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul trebuie să fie cât mai aproape de
valoarea zero. Dacă activele sensibile exced pasivele sensibile, se spune că banca are un GAP
pozitiv, iar creşterea ratei dobânzii determină majorarea veniturilor nete din dobânzi. Dacă
suma activelor sensibile este mai mică decât cea a pasivelor sensibile, se poate vorbi de un
GAP negativ, caz în care creşterea ratei dobânzii determină scăderea veniturilor nete din
dobânzi.
- GAP cumulat, pune în evidenţă riscul ratei dobânzii aferent întregului orizont de
timp, reprezentând suma GAP-urilor pe intervalele respective. Calcularea acestui indicator
oferă posibilitatea determinării excedentului de resurse şi plasamente scadente până la o
anumită dată viitoare în comparaţie cu momentul zero al analizei
GAPc = GAPt + GAPc t-1
unde: GAPt reprezintă GAP în perioada t;
GAPc t-1 - GAP cumulat în perioada t-1.
- indicele GAP, sintetizează, în mărime relativă, mărimea diferenţei cumulate între
plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv, raportată la total
activ
GAPc
I GAP   100
TA
unde: GAPc reprezintă GAP cumulat;
TA - total activ.

49
 - indicele de sensibilitate, se calculează raportând activele sensibile la pasivele
sensibile la un moment dat. Menţinerea indicatorului în jurul valorii 1 diminuează riscul ratei
dobânzii, dar în acelaşi timp poate afecta negativ profitul bancar
A
Is  s
Ps
unde: As reprezintă active sensibile;
Ps - pasive sensibile.

4. Subsistemul indicatorilor riscului valutar

Vizează indicatorii utilizaţi pentru aprecierea expunerii la riscul valutar, putând fi
calculaţi atât la nivelul unităţilor teritoriale, cât şi la nivelul centralei băncii. Aici se includ:
- poziţia valutară individuală, calculată pentru fiecare valută de gestionat ca diferenţă
dintre totalul activelor (creanţelor) şi totalul pasivelor (angajamentelor) într-o anumită valută
Pvx = Ax - Px
unde: Ax reprezintă total active exprimate în moneda „x”;
Px - total pasive exprimate în moneda „x”.
Pentru fiecare valută se compară activele cu pasivele, rezultând două poziţii distincte:
- poziţia valutară scurtă când totalul angajamentelor depăşeşte totalul creanţelor;
- poziţia valutară lungă când totalul creanţelor depăşeşte totalul angajamentelor.
O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru societatea
bancară în funcţie de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale faţă de valuta
respectivă (Tab. nr.1.).

Tabelul nr.1. Influenţa variaţiei cursului valutar asupra rezultatelor băncii

Deprecierea monedei Aprecierea monedei

Poziţia valutară
naţionale naţionale
Poziţia valutară scurtă nefavorabilă favorabilă
Poziţia valutară lungă favorabilă nefavorabilă

- poziţia valutară globală, se defineşte ca soldul net al creanţelor în valută faţă de

angajamentele în valută, convertite în moneda naţională pentru comparabilitate
Pvg = Pvl – Pvs
unde: Pvl reprezintă poziţia valutară lungă, în echivalent în monedă naţională;
Pvs - poziţia valutară scurtă, în echivalent în monedă naţională.
Prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra expunerii valutare a băncii şi
dezavantajul anulării situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată de fapt. Se calculează
mai ales în scopul raportării, gestiunea de uz intern fiind axată pe urmărirea poziţiilor
valutare individuale.
Expunerea instituţiei bancare la riscul valutar se determină folosind poziţiile valutare
individuale gestionate separat pentru fiecare valută. La sfârşitul fiecărei zile, expunerea la risc
se calculează ca pierdere potenţială în cazul unei variaţii adverse a cursului pentru fiecare
valută. În România, poziţia valutară globală la sfârşitul zilei nu poate depăşi 10% din
fondurile proprii ale băncii.

5. Subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate

Arată faptul că riscul de insolvabilitate al unei bănci este consecinţa slabei calităţi a
portofoliului de investiţii, ducând în ultimă instanţă la faliment bancar.
Pentru a preveni astfel de situaţii, se calculează o serie de indicatori de solvabilitate
care se determină numai la nivelul centralei instituţiei bancare:
- raportul de solvabilitate reprezintă raportul dintre fondurile proprii de nivel 1 şi
activele ponderate în funcţie de risc. Conform reglementărilor în vigoare, valoarea acestui
indicator nu poate fi mai mică de 8%

50
 Fp
Rs  100
Ap
unde: Fp reprezintă fonduri proprii;
Ap - active ponderate în funcţie de risc.
- rata capitalului propriu exprimă raportul dintre capitalul propriu al unei bănci şi
valoarea totală a activelor. Pentru ca banca să fie bine capitalizată, valoarea acestui indicator
trebuie să fie mai mare decât 6%
Cp
Ep   100
TA
unde: Cp reprezintă capitalul propriu;
TA - total active.
- raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social este un indicator ce trebuie să
înregistreze o valoare mai mare de 100%, banca fiind considerată bine capitalizată dacă acest
raport depăşeşte 150%
Cp
RC p / C s   100
Cs
unde: Cp reprezintă capitalul propriu;
Cs - capital social.
- patrimoniul net exprimă diferenţa dintre totalul activelor bancare şi sursele atrase şi
împrumutate, o valoare pozitivă fiind considerată satisfăcătoare
Pn  TA  Sai
unde: TA reprezintă total active;
Sai - surse atrase şi împrumutate.
Indicatorii utilizaţi pentru comensurarea diferitelor tipuri de riscuri bancare răspund
unor necesităţi informaţionale în procesul de analiză şi management al acestora, fiind
relevantă coroborarea lor cu indicatorii ce exprimă performanţele financiare ale instituţiei
bancare.

3. Indicatori globali pentru aprecierea poziţiei de risc a băncii

Aprecierea calităţii unei bănci din sistem de către banca centrală nu se poate face în
mod disparat, prin urmărirea separată a modului de încadrare în limitele stabilite de
autoritatea bancară. Aceasta pentru următoarele motiv:
- activitatea bancară se realizează global şi implică riscuri globale, la nivel de firmă;
- de multe ori obiectivele urmărite sunt divergente; aprecierea băncii centrale trebuie să fie
nuanţată pentru a putea permite gruparea băncilor în clase de calităţi diferite şi pentru a
putea avea faţă de ele o atitudine diferită: impunerea unor sancţiuni, transmiterea unor
recomandări, suspendarea accesului la refinanţare, creşterea/reducerea fracvenţei
inspecţiilor bancare, modificarea primelor de asigurare, limitarea sau blocarea aprobării unor
participaţii de capital sau fuziuni.
În S.U.A., de exemplu, se foloseşte un sistem de calificative denumit CAMEL
(capitalizare, calitatea activelor, management şi lichiditate). Pentru fiecare element se
atribuie calificative de la 1 la 5 (5 pentru nivelul maxim de preocupare al autorităţilor
bancare). La băncile cu calificvative cel puţin egale cu 3 se fac examinări cel puţin o dată pe
an. Celelalte bănci sunt examinate o dată la 24 de luni.
Băncile centrale au fost întotdeauna implicate în soluţionarea crizelor care afectau
sistemele bancare, fiind considerate „manageri ai crizelor” care au posibilitatea de a salva
instituţiile bancare care întâmpină dificultăţi financiare. De-a lungul timpului, băncile
centrale prin natura atribuţiilor avute au luat şi unele măsuri de prevenire a crizelor bancare,
inclusiv de combatere a apariţiei falimentelor bancare sau de reducere a numărului acestora.
Există două motive esenţiale care justifică intervenţia autorităţii bancare în sistemul bancar şi
anume necesitatea protejării deponenţilor şi existenţa riscului sistemic în sectorul bancar.

51
 Astfel, cu scopul de a preveni şi reduce falimentele care ar putea afectat sistemul
bancar, băncile centrale elaborează reglementări prudenţiale şi asigură supravegherea
bancară. Pe de o parte, datorită lipsei de informaţii, clienţii bancari nu au posibilitatea
evaluării siguranţei şi sănătăţii instituţiilor financiare, astfel încât sarcina protejării
deponenţilor revine autorităţii bancare, iar, pe de altă parte, ameninţarea riscului sistemic
care ar putea afecta întregul sistem bancar, reprezintă motive suficiente pentru a demonstra
necesitatea reglementărilor prudenţiale şi a supravegherii exercitate din parte autorităţii
bancare. Dacă reglementările prudenţiale au drept scop asigurarea solvabilităţii şi viabilităţii
sistemului bancar, supravegherea bancară se concentrează asupra evaluării modului în care
instituţiile bancare îşi desfăşoară activitatea.
În ceea ce priveşte reglementările prudenţiale în cadrul ţărilor membre ale Uniunii
Europene, acestea au ca scop reducerea numărului falimentelor bancare şi diminuarea
posibilităţii apariţiei unei crize bancare sistemice. Cele mai importante măsuri adoptate în
acest sens privesc:
- reglementarea capitalului bancar - în conformitate cu prevederile Acordului de la
Basel, instituţiile bancare sunt obligate să asigure un raport optim între nivelul
capitalului şi riscurile pe care le implică portofoliul lor;
- elaborarea reglementărilor privind capitalul minim - are drept scop diminuarea
asumării unor riscuri excesive din partea societăţilor bancare;
- asigurarea transparenţei - accesul publicului la informaţii privind starea instituţiilor
bancare le determină să devină mai disciplinate, reducându-se în acest fel posibilitatea
asumării unor riscuri excesive inutile;
- reglementări privind lichiditatea - cu scopul de a face faţă solicitărilor clienţilor de
restituire a depozitelor constituite, instituţiile bancare sunt obligate să deţină o parte a
activului bancar sub formă de lichidităţi pentru a preveni posibilitatea de a ajunge în
incapacitate de plată ca urmare a unor retrageri din partea deponenţilor;
- reglementarea expunerilor mari - datorită faptului că expunerea peste măsură faţă de
o firmă sau un sector induce băncii vulnerabilitate, stabilirea unor reguli privind
expunerile mari urmăreşte limitarea riscului sistemic;
- asigurarea depozitelor - în cazul falimentului unei instituţii bancare, guvernul
garantează în mod direct sau indirect restituirea depozitelor bancare, astfel încât se
reduce probabilitatea asaltării de către deponenţi a băncii intrate în incapacitate de
plată; acordarea facilităţilor de creditare, în cadrul politicii sale monetare şi de credit,
banca centrală poate acţiona ca împrumutător de ultimă instanţă prin asigurarea
lichidităţilor necesare instituţiilor bancare cu probleme financiare, reducând în acest
fel posibilitatea ca o problemă de lichiditate să degenereze în una de solvabilitate.
În România, în general, majoritatea reglementărilor privind activitatea bancară au
menirea de a asigura protecţia băncilor împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor
şi acţiunile lor, a clienţilor împotriva incompetenţei şi agresivităţii managementului bancar, a
intereselor acţionarilor faţă de un management defectuos al echipei de conducere a instituţiei
bancare, a intereselor societăţii faţă de instabilitatea sistemului bancar, decurgând dintr-un
management neechitabil şi agresiv.
Asemenea reglementări prudenţiale sunt absolut necesare pentru a preveni înclinaţia
managerilor către profituri mari şi rapide care implică renunţarea la cele mai elementare
măsuri preventive, aceste reglementări având menirea să descurajeze asumarea riscurilor
extreme şi nejustificate. Creşterea continuă a riscurilor bancare concomitent cu intensificarea
relaţiilor de colaborare, a determinat internaţionalizarea reglementărilor, în sensul elaborării
unor norme naţionale potrivit principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor
internaţionale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau
aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene.
Ca şi legislaţia altor ţări, legea bancară română stabileşte, prin intermediul
reglementărilor, cerinţele prudenţiale ca norme minime de reducere a expunerii la risc, de
constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din materializarea riscurilor sau
ca măsuri de limitare a efectelor negative ale realizării riscurilor în domeniul bancar. Normele
bancare impun băncilor un anumit comportament obligatoriu, vizând aspecte concrete ale
activităţii bancare şi asigură, astfel, o protecţie directă în anumite domenii specifice, cum ar fi
52
creditele, expunerea valutară, lichiditatea bancară. În scopul reducerii acestui risc instituţiile
bancare sunt obligate să respecte anumite reglementări prudenţiale care se referă la valoarea
minimă absolută a capitalului bancar şi la rata solvabilităţii bancare.
Băncile trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii cel puţin
la nivelurile minime stabilite de autoritatea bancară. Normele referitoare la capitalul minim
al băncilor sunt actualizate periodic ca urmare a procesului inflaţionist. Norma nr.11/2003
privind supravegherea pe bază individuală şi consolidată a fondurilor proprii reglementează
nivelul minim al capitalului iniţial şi al fondurilor proprii, la nivel individual şi consolidat,
precum şi metodologia de calcul şi de raportare a acestora, abrogând Norma nr.16/2002
privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine care introducea pentru
prima dată condiţia ca şi fondurile proprii ale instituţiilor bancare să se situeze cel puţin la
acelaşi nivel cu capitalul social.
Având în vedere riscul insolvabilităţii cu care se confruntă orice instituţie bancară,
adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a acestui tip de risc.
Capitalul este considerat ca fiind adecvat atunci când oferă posibilitatea reducerii la minim a
riscului viitoarei insolvabilităţi. Deoarece diferitele reglementări naţionale impuneau condiţii
diferite de la ţară la ţară, s-a ajuns la un acord internaţional în domeniul acestor norme de
capitalizare, reglementările concretizându-se în sistemul de norme Cooke. Reglementările
hotărâte la Basel între băncile centrale din grupul celor 10 privind norma Cooke - Directiva
89/647/CEE - au găsit o deplină înţelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depăşit
graniţele Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a ţărilor.
În ţara noastră, adecvarea capitalului constituie o cerinţă prudenţială prin care B.N.R.
obligă băncile să asigure în permanenţă un nivel corespunzător de solvabilitate, măsură ce
reflectă preocuparea de apropiere a sistemului bancar românesc de standardele europene.
Astfel, fondurile proprii ale unei bănci, formate din capitalul propriu şi capitalul suplimentar,
trebuie să reprezinte cel puţin 12% din totalul activelor şi al elementelor din afara bilanţului,
ponderate în funcţie de gradul de risc.
Măsura în care societăţile bancare au respectat aceste cerinţe prudenţiale poate fi
desprinsă din evoluţia indicatorului de prudenţialitate, denumit raportul de solvabilitate.
Supravegherea sistemului bancar reprezintă o altă cale de diminuare a numărului
falimentelor din sectorul bancar. În cadrul Uniunii Europene, acordurile cu privire la
supravegherea pieţei financiare se bazează pe principiul controlului intern şi al recunoaşterii
mutuale, precum şi pe cooperarea dintre autorităţile naţionale de supraveghere. Conform
principiului controlului intern, fiecare bancă are posibilitatea să-şi deruleze activitatea pe
toată suprafaţa zonei euro pe baza unei singure autorizaţii de funcţionare emisă de
autoritatea bancară, iar cooperarea are loc atât la nivel bilateral, cât şi multilateral.
Menţinerea unui sistem bancar sănătos şi stabil presupune desemnarea de fiecare ţară
a autorităţii răspunzătoare de supravegherea prudenţială a instituţiilor bancare. În mod
tradiţional rolul asigurării supravegherii bancare revine băncii centrale, considerându-se că,
atâta timp cât menirea supravegherii este asigurarea viabilităţii sistemului bancar, banca
centrală reprezintă locul rezonabil de amplasare a autorităţii de supraveghere. În ultima
perioadă însă s-a manifestat tendinţa generală de înfiinţare a unor instituţii care asigură
supravegherea întregului sector financiar (sistemul bancar, sectorul asigurărilor şi piaţa de
capital). Astfel, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene există o singură
autoritate care asigură supravegherea întregii pieţe financiare. Doar Grecia, Portugalia şi
Spania dispun de trei autorităţi separate pentru asigurarea supravegherii sistemului bancar, a
pieţei de capital şi a sectorului asigurărilor.
Având în vedere faptul că dereglarea mecanismului unei bănci poate provoca convulsii
masive, iar falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem aduce grave prejudicii
economiei în ansamblul ei, dezechilibrând societatea atât din punct de vedere economic, cât şi
social, se acordă o atenţie sporită supravegherii bancare şi în ţara noastă în care autoritatea în
acest domeniu este B.N.R.
În sectorul bancar, cadrul de reglementare respectă, în general, principiile de la Basel.
Cadrul de supraveghere s-a îmbunătăţit substanţial şi a fost modificat în paralel cu evoluţiile
de pe piaţa creditelor, dar trebuie realizată în întregime supravegherea pe baze consolidate,

53
iar activitatea birourilor de credite trebuie să se extindă. Pentru a sprijini dezvoltarea
sectorului financiar nebancar, autorităţile au întărit cadrul de reglementare şi supraveghere.
Încă din anii '80 au început să apară idei legate de un sistem unitar de supraveghere
bancară. În timp, sistemul a evoluat şi în perioada 1999-2000 deja prindea rădăcini în diferite
ţări ale lumii. Sistemul Uniform de Rating Bancar, instrument specific al activităţii de
supraveghere, îşi are originea în SUA, fiind preluat apoi şi de autorităţile de supraveghere din
Germania, Italia, Marea Britanie, care merg pe componente considerate influenţabile de
moment în sistemul lor bancar, pentru ca mai târziu sistemul să fie preluat de marea
majoritate a băncilor centrale din Uniunea Europeană. În ţările unde se aplică, sistemul s-a
dovedit a fi util, având în vedere faptul că este un model matematic care lucrează pe bază de
date bilanţiere furnizate de bănci prin raportările periodice către băncile centrale. Singura
componentă considerată interpretabilă este managementul, care până la urmă este judecat
însă tot prin intermediul cifrelor.
În România, Sistemul Uniform de Rating Bancar a început să fie implementat de
B.N.R. din anul 2000, componentele specifice analizate fiind: adecvarea capitalului (C),
calitatea activelor (A), managementul (M), profitabilitatea (P), lichiditatea (L), iar din anul
2005 senzitivitatea (S). De aici, prescurtat, sistemul se numeşte CAMPL. Fiecare componentă
este evaluată pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai
performant nivel, iar 5 cel mai scăzut. Evaluarea acestor componente specifice de
performanţă reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează stabilirea ratingului compus, care
presupune acordarea pentru fiecare bancă a unui punctaj de la 1 la 5. Pe baza datelor agregate
ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară se stabileşte un rating compus
pentru sistemul bancar.
Conform directorului Direcţiei de Supraveghere Bancară din B.N.R., rata generală de
risc în sistemul bancar românesc este, în ultimii ani, sub 50%, faţă de 60% în statele Uniunii
Europene, ceea ce reprezintă un avantaj pentru România în procesul de aderare la UE. Rata
de risc este o medie ponderată a riscului individual de bancă, calculată în funcţie de volumul
creditelor şi expunerea băncii la risc.
Spre sfârşitul anului 2005 a fost introdus un nou indicator de rating bancar -
senzitivitatea la riscul de piaţă, în concordanţă cu reglementările Basel II, care defineşte
natura activităţii de supraveghere şi arată reacţia unei bănci la diverse şocuri din sistem.
Senzitivitatea s-a alăturat celorlalte componente operabile în analiza unei bănci. B.N.R. nu a
solicitat în acest scop băncilor raportări financiar-contabile suplimentare, prin intermediul
noului indicator fiind evaluată, prin modele econometrice, posibilitatea înregistrării de
pierderi de către o bancă, ca urmare a variaţiei unor factori şoc cauzaţi de scăderea dobânzii, a
cursului valutar, de liberalizarea contului de capital. Un prim pas în această direcţie a fost
făcut în anul 2003, când F.M.I. a realizat un soft, utilizat în a evalua impactul unor şocuri
asupra sistemului bancar, atât ca efecte directe, cât şi indirecte (resimţite de agenţii
economici finanţaţi de sistemul bancar).
B.N.R. şi firma de consultanţă Ernst&Young (cu care BNR a încheiat un contract
pentru îmbunătăţirea sistemului de rating bancar şi avertizare timpurie la sfârşitul anului
2003, contract finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Phare) au finalizat în luna
decembrie 2004 metodologia de aplicare a noului indicator de supraveghere bancară,
respectiv cum se calculează şi se interpretează acesta. A fost pus la punct un sistem
informatic, o matrice de calcul ergonomic care permite aflarea senzitivităţii sistemului bancar
pe diferite elemente. În ultima parte a anului 2004 a avut loc faza finală de testare, băncile
fiind grupate pe categorii de rating.
Matricea analizată cuprinde fonduri proprii, lichiditate, solvabilitate, rată generală de
risc, riscul valutar, precum şi impactul pe care nişte fenomene exterioare sistemului bancar
le-ar putea produce. Şocurile au provenit dintr-o creştere bruscă a dobânzii, a cursului de
schimb. Au fost urmărite astfel consecinţele asupra capitalului social al băncilor, ale
fondurilor lor proprii, inclusiv asupra indicatorului de solvabilitate. Prin simulări s-a
constatat că o serie de bănci, cu capital vărsat în valută, ajung la limită în ceea ce priveşte
fondurile proprii, lucru ce impune o majorare de capital. Se poate considera că introducerea
acestui nou indicator de senzitivitate va lărgi aria de cunoaştere asupra sistemului bancar prin

54
eventualele imputuri pe care le primeşte de la factori externi, însemnând, de fapt, cunoaşterea
sensibilităţii sistemului bancar românesc.

4. Reducerea riscurilor în activitatea bancară

Activitatea bancară presupune asumarea unor riscuri specifice. Un management

adecvat poate asigura evitarea riscurile excesive şi obţinerea unui profit rezonabil.
Managementul bancar vizează două deziderate principale:
- stabilirea politicii optime de creştere a profitabilităţii
- definirea căilor de reducere a riscurilor bancare.
Ţinând cont de conjunctura actuală din economia naţională (riscurile specifice
mediului bancar românesc sunt mai pronunţate decât în alte ţări), managementul riscurilor
presupune particularizarea unor tehnici şi instrumente de management adaptate la specificul
economiei româneşti, concomitent cu aplicarea sistemelor de management proprii
economiilor de piaţă. Stabilirea unei clasificări a riscurilor unanim acceptată, reprezintă
prima etapă în monitorizarea eficientă a acestora, identificarea, cuantificarea impactului
asociat în urma analizei şi neutralizarea efectivă a riscurilor fiind principalele coordonate ale
acestei analize a riscurilor.
Prin urmare, după ce au identificat natura riscului bancar, managerii trebuie să
stabilească şi să implementeze căile adecvate de reducere a riscurilor pentru fiecare categorie
de risc. În acest sens, principalele instrumente de combatere a riscului sunt diferenţiate pe
categorii de riscuri.
Căi de reducere a riscului de credit. Acordarea unui credit presupune pentru
bancă încasarea unor venituri viitoare. Din această perspectivă, orice credit implică riscul ca
aceste încasări să nu se realizeze în sumele şi/sau la termenele prevăzute în contractul de
credit încheiat între instituţia bancară şi beneficiarul creditului.
Astfel, protecţia împotriva riscului de credit presupune luarea unor măsuri în primul
rând preventive, iar în cazul producerii riscului, a măsurilor curative. În această categorie se
înscriu următoarele măsuri:
 Analiza creditelor presupune determinarea capacităţii debitorului de a onora
obligaţiile de plată asumate şi se bazează pe caracteristicile de evaluare cantitative şi
calitative, luându-se în considerare diferiţi factori de risc care pot afecta negativ capacitatea
de rambursare a creditului, fiind cunoscuţi sub denumirea de cei şase C:
- caracterul debitorului desemnează atitudinea acestuia faţă de rambursarea
creditului şi plata dobânzilor aferente, onestitatea, responsabilitatea şi integritatea
lui. Cele mai bune surse de informare asupra caracterului beneficiarului de credit
sunt relaţiile de afaceri curente ale acestuia cu alte instituţii financiare, furnizori şi
clienţi, rapoartele curente obţinute de la alte societăţi bancare care au creditat
debitorul într-o perioadă anterioară, referinţele personale;
- capitalul indică valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor, resurse
care ar putea fi folosite pentru rambursarea creditului atunci când încasările
curente sunt insuficiente pentru acoperirea obligaţiei de plată. Cu cât capitalul este
mai mare, cu atât abilitatea debitorului de a restitui împrumutul este mai mare;
- capacitatea de plată are în vedere resursele curente care pot fi folosite pentru
îndeplinirea obligaţiilor debitorului conform termenelor prevăzute, fiind cel mai
important factor care afectează abilitatea debitorului de a restitui împrumutul
conform prevederilor contractului;
- colateralul (garanţia) se referă la activele care pot fi utilizate pentru satisfacerea
obligaţiilor debitorului dacă plata nu se realizează. Garantarea creditului
reprezintă o modalitate de minimizare a expunerii instituţiei bancare la riscul
specific activităţii de creditare, alături de procesul de înăsprire a condiţiilor de
acordare a creditului;
- condiţiile de mediu privesc mediul economic general în care îşi desfăşoară
activitatea atât debitorul cât şi creditorul şi care poate afecta abilitatea debitorului
de a rambursa creditul contractat, dar şi bunăvoinţa creditorului de a extinde
creditarea;
55
 - controlul (conformitatea cu legislaţia în vigoare) constă în verificarea impactului
unei modificări în legislaţie care afectează activitatea clientului, presupunând că
împrumutul acordat satisface standardele băncii în ceea ce priveşte calitatea
creditului.
 Periodicitatea analizei creditelor presupune în primul rând, analiza înainte de
acordare (analiza criteriilor de acordare a creditelor) şi în al doilea rând, analiza la intervale
de timp stabilite în funcţie de scadenţa creditului pentru a asigura menţinerea sa între
limitele stabilite. În acest al doilea caz, se realizează urmărirea creditului, o altă modalitate de
reducere a riscului de credit, care are drept obiectiv asigurarea unei revizuiri continue a
creditului acordat cu scopul de a identifica eventualele deteriorări ale acestuia şi de a permite
remedierea lui într-un timp util.
Revizuirea portofoliului de credite al unei bănci se realizează în două etape şi anume:
- auditarea periodică şi revizuirea creditelor existente, în sensul că se va verifica situaţia
financiară a debitorului dacă este în continuare acceptabilă, dacă creditul aprobat este
utilizat conform destinaţiei stabilite, dacă preţul creditului continuă să satisfacă
obiectivele de profitabilitate ale băncii;
- administrarea creditelor problematice care presupune controlul pierderilor şi recuperarea
maxim posibilă a creditelor acordate şi dobânzilor aferente.
Băncile trebuie să aibă în vedere prudenţa bancară şi estimarea riscului de credit
pentru a reduce efectele pe care le pot avea asupra profitului creditele neperformante.
 Conceperea unei politici de creditare performante are menirea să elimine
deficienţele operaţiunii de creditare. Calitatea portofoliului de credite acordate fiind mărimea
absolută a atingerii obiectivelor de creştere economică şi financiară ale unei instituţii bancare,
politica de creditare este un element strategic de bază, acoperind aspectele tehnice şi de
protecţie ale gestiunii portofoliului de credite. Aceasta trebuie să aibă un caracter flexibil şi să
fie supusă unui proces permanent de actualizare şi adaptare la modificările survenite în
mediul economic, politic şi concurenţial, în elaborarea sa fiind necesară respectarea anumitor
condiţii legate de modul de formulare şi conţinut.
În general, politicile de creditare reprezintă nişte documente structurate pe trei părţi
principale. Prima parte cuprinde aspecte legate de sarcinile compartimentului de creditare şi
de calităţile optime ale portofoliului de credite. Are menirea de a stabili cadrul general şi
obiectivele politicii de creditare, structura sa generală cuprinzând elemente referitoare la:
obiective; strategii (tipuri de credite şi structura portofoliului de credite, structura creditelor
în funcţie de lichiditatea şi scadenţa lor, mărimea portofoliului de credite); pieţe sau zone
comerciale; caracteristici ale creditelor (tipuri de credite, garanţii, termeni de creditare);
responsabilităţi referitoare la aprobarea creditelor şi controlul calităţii acestora.
Partea a doua a politicii de creditare se referă la principiile şi procedurile pe care se
bazează procesul de creditare al băncii şi cuprinde următoarele aspecte: norme şi
reglementări legale, protecţia prin asigurare, documentaţia şi garanţiile mobiliare, stabilirea
ratei dobânzii percepute, informaţii financiare solicitate de la debitori, etica profesională şi
conflictul de interese, examinarea şi controlul periodic al calităţii creditelor, încasarea
creditelor restante şi recuperarea garanţiilor.
Ultima parte conţine normele de creditare, adică parametrii specifici fiecărui tip de
credit, care trebuie să cuprindă descrierea tipului de credit, destinaţia creditului, scadenţa,
tarifarea (solduri minime creditoare, rate, dobânzi, comisioane) plafoanele minime şi
maxime, garanţiile solicitate, asigurările, procedura de aprobare a creditului.
 Garantarea creditelor, presupune că la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca
solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop,
cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.
Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice angajament accesoriu unui
contract de credit, pus la dispoziţia instituţiei bancare cu scopul de a o asigura de realizarea
certă a drepturilor garantate, respectiv de recuperarea sumelor împrumutate, în cazul
nerambursării acestora de către debitor.
Garanţiile solicitate de instituţia bancară funcţie de natura lor pot fi:

56
- garanţii reale (gajul propriu-zis, cu/fără deposedare, depozitul bancar şi ipoteca), care se
compun din mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unor bunuri
materiale, imobile, terenuri sau active financiare pe care debitorul le pune la dispoziţia
băncii în vederea asigurării executării obligaţiei asumate. Acestea conferă creditorilor
dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului
respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditului garantat şi a dobânzilor
aferente şi asigură creditorului dreptul de urmărire a bunului respectiv în mâinile oricui
acesta s-ar afla;
- garanţii personale (fidejusiunea, adică cauţiunea, scrisorile de garanţie emise de bănci,
instituţii financiare, ministere şi ipotecile şi gajurile constituite de garanţi etc.), sunt acele
mijloace juridice de garantare a obligaţiilor, prin care una sau mai multe persoane se
angajează într-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria
debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuşi.
Pentru a fi acceptate, garanţiile prezentate de solicitanţii de credite trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă un grad de lichiditate ridicat, respectiv
să poată fi transformate rapid şi fără pierderi în bani lichizi; să fie materializate sub forma
unui titlu, sau înscris autentic; să se afle în circuitul civil, să fie funcţionale şi să se afle în
proprietatea solicitantului/girantului şi să nu fie afectate de alte creanţe; proprietarul
bunurilor aduse în garanţie să aibă capacitatea juridică de a gaja/ipoteca; să existe piaţa de
desfacere pentru bunurile aduse în garanţie.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă trebuie să acopere integral creditul
şi dobânzile aferente, la care se poate adăuga marja de risc, care variază de la o instituţie
bancară la alta. Conform reglementărilor B.N.R., elaborate pentru a sprijini instituţiile
bancare în efortul lor de a reduce riscul de credit, garanţiile care vor putea fi luate în
considerare sunt cele din tabelul prevăzut în anexa nr.1 al Normelor Metodologice nr.12/2002
pentru aplicarea Regulamentului nr.5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor,
precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
 Respectarea reglementărilor prudenţiale instituite de autoritatea bancară, vizează,
faptul că o bancă nu poate înregistra o expunere faţă de un singur debitor, a cărei valoare
depăşeşte 25% din fondurile proprii. În cazul în care acest debitor are în componenţa sa cel
puţin un membru al băncii raportoare, procentul va fi redus la 20%. Valoarea cumulată a
expunerilor mari ale unei instituţii bancare nu poate depăşi 800% din fondurile ei proprii1. În
scopul limitării riscului de credit, instituţiile bancare trebuie să-şi clasifice creditele acordate
şi să-şi constituie provizioane specifice de risc.
Creditele şi plasamentele se clasifica în următoarele categorii: standard; în observaţie
(numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);
substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de
credit); îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor
de credit); pierdere.
Calitatea creditelor poate fi apreciată în funcţie de structura lor. Din acest punct de
vedere, băncile recurg la o clasificare a creditelor ţinând cont de trei criterii: serviciul datoriei;
performanţa financiară; iniţierea de proceduri judiciare pentru fiecare client beneficiar de
credite.
Evaluarea performanţelor financiare ale clienţilor din afara sectorului bancar va
conduce la încadrarea acestora în una dintre cele cinci categorii de performanţă financiară. În
cazul clientelei din sectorul bancar, precum şi în cazul persoanelor fizice performanţa
financiară va fi considerată în categoria A. În cazul în care instituţiile bancare se găsesc în
imposibilitate de a evalua performanţa financiară a unui client din afara sectorului bancar,
acesta va fi încadrat direct în categoria E.
Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit, aferent
unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape:
1. determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit
- prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi

1
B.N.R. - Norma nr.12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit,
modificată şi completată prin Circulara nr.12/2004, Norma nr.9/2004, Norma 12/2005, Norma nr.9/2006
57
 luate în considerare, în cazul unui credit clasificat în categoria standard, în
observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere în situaţia în care nu s-au iniţiat
proceduri judiciare şi în situaţia în care sumele respectivului credit înregistrează un
serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;
- prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanţii, în cazul unui
credit clasificat în categoria “pierdere”, în situaţia în care s-au iniţiat proceduri
judiciare sau în situaţia în care cel puţin una din sumele respectivului credit
înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum şi în cazul unui
plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;
2. aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, cu precizarea
corespondenţei dintre categoriile de clasificare şi coeficienţii de provizionare (Tab. nr.3).

Tabelul nr.1. Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele acordate

clienţilor din afara sectorului instituţiilor de credit
Performanţe financiare
Serviciul
datoriei
A B C D E

Standard/ În Substandard/ Îndoielnic/ Pierdere/ Nu s-au

Pierdere observaţie/ Pierdere Pierdere Pierdere iniţiat
0-15 zile
Pierdere proceduri
În Substandard/ Îndoielnic/ Pierdere/ Pierdere/ judiciare /
16-30 zile observaţie/ Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Pierdere
Substandard/ Îndoielnic/ Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/ S-au
31-60 zile iniţiat
Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Îndoielnic/ Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/ proceduri
61-90 zile judiciare
Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Minimum Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/ Pierdere/
91 zile Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/2002, modificat şi completat prin Regulamentul nr.7/2002, Regulamentul
nr.8/2005, Regulamentul nr.12/2006, Regulamentul nr.4/2007, Regulamentul nr. 5/2007

Tabelul nr.2. Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele

şi plasamentele din sectorul instituţiilor de credit
Performanţe financiare
Serviciul datoriei
Organizaţii A
Bănci cooperatiste de
credit
Standard/ Nu s-au iniţiat
0-7 zile lucrătoare 0-30 zile lucrătoare
Pierdere
proceduri judiciare /
minimum 8 zile minimum 31 zile Pierdere/ S-au iniţiat
lucrătoare lucrătoare Pierdere proceduri judiciare
Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/2002, modificat şi completat prin Regulamentul nr.7/2002, Regulamentul
nr.8/2005, Regulamentul nr.12/2006, Regulamentul nr.4/2007, Regulamentul nr. 5/2007

Tabelul nr.3. Coeficienţi de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare

Coeficienţi de provizionare pentru credite Coeficienţi de provizionare pentru credite

Categorii de
(altele decât cele înregistrate în valută sau înregistrate în valută sau indexate la cursul
clasificare a
indexate la cursul unei valute, acordate unei valute, acordate persoanelor fizice
creditelor
persoanelor fizice expuse la riscul valutar) expuse la riscul valutar
Standard 0 0,07
În observaţie 0,05 0,08
Substandard 0,2 0,23
Îndoielnic 0,5 0,53
Pierdere 1 1
Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/200 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit şi a normelor metodologice pentru aplicarea
acestuia2, modificat şi completat prin Regulamentul nr.4/2008

58
 Cunoaşterea gradului de risc al portofoliului de credite oferă posibilitatea adoptării
unor măsuri care să conducă la reducerea maximă a riscului de credit. Provizioanele specifice
de risc se vor determina pentru fiecare categorie de credit, atât în lei cât şi în valută, prin
coroborarea performanţelor financiare ale clientului cu serviciul datoriei acestuia faţă de
bancă. Activitatea de constituire a provizioanelor, adică a fondurilor destinate acoperirii
pierderilor efective, trebuie să se desfăşoare cu oportunitate în momentele în care se constată
existenţa fenomenelor ce îndreptăţesc şi obligă aplicarea acestei proceduri.
Selectarea prudentă şi monitorizarea permanentă a creditelor acordate, solicitarea de
garanţii, obţinerea de asigurări externe pentru credite, constituirea din timp a provizioanelor
destinate acoperirii pierderilor sunt în mod cert elemente esenţiale de susţinere a politicilor
de reducere a riscului de credit şi a efectelor sale.
Căi de reducere a riscului de lichiditate. Riscul de lichiditate reprezintă o
problemă de cost pentru bancă, rezultând din compararea activelor bancare cu posibilitate
imediată de lichidare, cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor
deponenţilor. Astfel, problema de care se loveşte conducerea unei instituţii bancare în
asigurarea lichidităţii provine din faptul că rareori cererea de lichiditate este egală cu oferta
de lichiditate la un moment dat, instituţia bancară aflându-se în exces sau deficit de
lichiditate.
Lipsa de lichiditate obligă societăţile bancare la contractarea de împrumuturi pe piaţa
interbancară sau la recreditare în relaţie cu banca centrală pentru a putea face faţă plăţilor,
ceea ce înseamnă costuri suplimentare şi afectează în mod negativ profitul bancar.
Căile utilizate pentru reducerea riscului de lichiditate, inclusiv a influenţei negative
asupra eficienţei activităţii bancare vizează:
 Echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare, pentru asigurarea stării de
lichiditate a băncilor. În acest sens, trebuie să se asigure permanent corelarea operaţiilor
active cu cele pasive deoarece neconcordanţa între plasamente şi resurse, ca volum şi
scadenţă, reprezintă un factor care determină creşterea riscului de lichiditate şi influenţează
eficienţa activităţii bancare. Păstrarea activelor cu scadenţe mai lungi decât pasivele ar putea
afecta lichiditatea pe termen scurt. În această accepţiune, trebuie amintită dorinţa clienţilor
de a lua credite pe termen cu rata fixă a dobânzii şi constituirea depozitelor pentru scadenţe
reduse. În plus, datorită faptului că ratele dobânzii pe termen lung sunt mai mari decât cele
pe termen scurt, banca poate realiza profituri din oferirea de credite pe termen lung şi luarea
de împrumuturi pe termen scurt. Diferenţa de scadenţă constituie un risc de lichiditate
asumat de instituţia bancară.
Pentru diminuarea acestui tip de risc, instituţiile bancare trebuie să reducă la minim
diferenţa de scadenţă dintre resurse şi plasamente, această echilibrare fiind necesară atât din
punct de vedere al duratei de mobilizare şi angajare a resurselor bancare, cât şi a maximizării
profitului şi minimizării costurilor resurselor.
Deci riscul de lichiditate determină banca să acţioneze în direcţia asigurării unor active
lichide suficiente pentru a putea acoperi în orice moment plăţile scadente sau cerute în afara
scadenţei. În caz contrar, va trebui să-şi procure rapid aceste resurse prin împrumuturi de la
banca de emisiune sau de la alte instituţii bancare, ceea ce implică costuri suplimentare
pentru societatea bancară. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, trebuie realizată
echilibrarea activelor şi pasivelor nu numai pe ansamblu, ci şi în structură, în funcţie de
segmentele de durată ale fiecărei datorii şi creanţe.
Gradul de echilibrare a activelor bancare cu pasivele bancare se poate determina cu
ajutorul relaţiei:
 Px  N zx
Ge   100
 A y  N zy
unde:  PxNzx reprezintă suma pasivelor bancare (x) ponderate cu durata în zile de
mobilizare;
 AyNzy - suma activelor bancare (y) ponderate cu durata în zile de angajare.

Dacă indicatorul este peste 100%, banca este dependentă de resursele procurate de pe
piaţa financiară, situaţie ce determină creşterea cheltuielilor cu dobânzile bonificate. Un nivel
59
inferior valorii de 100% reliefează gradul de acoperire a activelor pe termen lung din resurse
pe termen scurt. În această situaţie se pot obţine profituri mari, dar instituţia bancară este
expusă atât la creşterea riscului de lichiditate, cât şi la creşterea riscului la creditele angajate
pe termen lung. Administrarea portofoliului este cu atât mai defectuoasă cu cât indicatorul
respectiv este mai îndepărtat de valoarea de 100%. Relaţia propusă permite efectuarea
analizei pe secvenţe distincte în funcţie de duratele diferite de mobilizare a resurselor şi de
angajare a creditelor.
 Reglementările prudenţiale privind lichiditatea bancară, impuse de B.N.R. pentru a
contracara riscul de lichiditate bancară şi prevăzute în Norma nr.1/2001 privind lichiditatea
băncilor, cu modificări ulterioare, stabilesc atât nivelul minim de lichiditate, cât şi modul de
calcul al gradului de lichiditate al unei bănci, pornind de la considerentul că lichiditatea
reprezintă un element esenţial pentru conducerea prudenţială şi asigurarea profitabilităţii
bancare.
Supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de instituţiile bancare, cât şi de
B.N.R., pe baza indicatorului de lichiditate raportat de bancă. În vederea limitării riscului de
lichiditate, instituţiile bancare sunt obligate să îşi stabilească pentru fiecare exerciţiu financiar
strategia în domeniul managementului lichidităţii, care va fi reanalizată ori de cate ori
modificarea condiţiilor mediului de afaceri o impune13.
Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi
lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. Lichiditatea efectivă se determină prin
însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite
evidenţiate în afara bilanţului, iar lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe
fiecare bandă de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în
afara bilanţului. În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de
scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent
benzii de scadenţă următoare. Societăţile bancare trebuie să menţină în permanenţă
indicatorul de lichiditate cel puţin la valoarea 1, calculând indicatorul de lichiditate prin
completarea corespunzătoare a formularelor stabilite prin reglementările în vigoare.
Prin stabilirea acestui indicator, banca centrală se asigură că băncile vor putea
satisface cerinţele clienţilor de retragere a fondurilor şi astfel nu vor pierde încrederea
publicului, fenomen care apare atunci când instituţia bancară nu poate oferi fonduri
suficiente. Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de
lichiditate fie împrumutând de pe piaţa interbancară, fie apelând la banca centrală în calitatea
sa de împrumutător de ultimă instanţă.
Un aspect legat de riscul de lichiditate se referă la constituirea rezervelor minime
obligatorii, obiectivul vizat constând în asigurarea lichidităţii minime a societăţilor bancare.
Legislaţia românească referitoare la sistemul rezervelor minime obligatorii prevede că
societăţile comerciale bancare sunt obligate să constituie rezerve obligatorii în conturi la
Banca Naţională a României în funcţie de nivelul depozitelor atrase.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace băneşti în
monedă naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale băncilor rezultate din acceptarea
depozitelor şi a altor fonduri. Din baza de calcul se exceptează mijloacele băneşti atrase de la
B.N.R. şi de la celelalte societăţi bancare care sunt obligate să constituie rezerve minime
obligatorii la B.N.R. şi capitalurile proprii ale instituţiei bancare calculate în conformitate cu
reglementările B.N.R. Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale
elementelor de pasiv în perioada de observare (intervalul cuprins între data de 24 a lunii
precedente şi data de 23 a lunii curente), conform Regulamentul B.N.R. nr.6/2002 privind
regimul rezervelor minime obligatorii, cu modificări ulterioare.
Astfel, rezervele minime obligatorii ale unei bănci se calculează potrivit formulei:
n
Ri   ri  d i
i 1
unde: ri reprezintă rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de depozite bancare;
i - tipul de depozite bancare;

13
Norma B.N.R. nr.1/2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificări ulterioare
60
 di - mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1.
În condiţii de funcţionare normală, rezervele minime obligatorii au statutul unor
imobilizări, costurile aferente transferându-se în creşterea marjei dobânzilor. Influenţând
substanţial costurile, rezervele minime obligatorii acţionează atât asupra ofertei de credite,
cât şi asupra cererii de creditare, prin efectul preţului. Deşi interacţiunea dintre rezerve şi
lichiditate este puternică, cele două obiective trebuie atinse separat, dar nu gestionate separat
deoarece rezervele bancare efective sunt de fapt cele prin intermediul cărora se soldează
poziţia lichidităţii, iar acesta din urmă este un amortizor de şoc pentru poziţia monetară.
 Asigurarea depozitelor bancare, este necesară deoarece eşecul în controlarea
riscului de lichiditate poate transforma rapid o dificultate temporară într-una permanentă,
ducând la insolvabilitatea instituţiei bancare care se află în situaţia de a nu putea onora
obligaţiile de plată. Falimentul unei bănci înseamnă prăbuşirea relaţiilor de credit şi
pierderea unei părţi importante a deponenţilor care nu-şi mai pot recupera sumele depuse.
Pentru evitarea acestor efecte există posibilitatea asigurării depozitelor prin angajarea
responsabilităţii restituirii lor de către instituţii specializate. Soluţia asigură credibilitate
pentru deponenţi care au astfel certitudinea că depozitele lor vor fi recuperate în cazul
falimentului bancar.
În practică există două sisteme de asigurare:
- sistemul mutual, care presupune răspunderea solidară pentru toate băncile
membre privind acoperirea depozitelor în caz de faliment, situaţie în care
instituţiile bancare sunt interesate de calitatea managementului fiecăreia,
impunând în acest sens existenţa unor norme şi organe de supraveghere bancară
eficientă;
- sistemul asigurărilor organizate, care implică existenţa unui asigurator ce
administrează fondul de asigurare, constituit prin aportul societăţilor bancare
asigurate, rolul de asigurator revenind unei instituţii publice sau private.
În România, prin O.G. nr.39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de
garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu completări ulterioare, a fost
înfiinţat Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar cu scopul de a garanta
rambursarea depozitelor constituite la instituţiile bancare de către deponenţi, persoane fizice,
iar din 01.07.2004 sunt garantate, pe lângă depozitele persoanelor fizice, şi depozitele
I.M.M.-lor şi micro-întreprinderilor.
În anul 2002, Fondul a dobândit calitatea de lichidator judiciar la două bănci în
faliment (Banca Română de Scont , Banca Turco-Română). Până la 31.12.2007, Fondul a
efectuat plăţi de compensaţii însumând 512,2 mil. lei pentru despăgubirea deponenţilor
garantaţi, la un număr de şapte bănci care au intrat în faliment în perioada 1999-2006,
primele compensaţii fiind plătite în anul 1999 pentru deponenţii persoane fizice ai Băncii
Albina. Începând cu ianuarie 2007, Fondul plăteşte compensaţii numai deponenţilor
garantaţi ai Nova Bank, bancă intrată în faliment în noiembrie 2006.
Resursele financiare ale acestui Fond se constituie din contribuţiile plătite de bănci,
persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, care sunt sau vor fi autorizate să
primească fonduri de la persoane fizice, iar fondul investeşte aceste resurse financiare, în
principal, în titluri de stat. În calitate de instituţii de credit membre ale schemei de garantare
a depozitelor, acestea trebuie să participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului
prin plata de contribuţii la Fond (pentru 2008, cota contribuţiei anuale a instituţiilor de
credit participante la Fond a fost stabilită la 0,1%). La începutul anului 2009, în schema de
garantare a depozitelor din România erau incluse 32 de instituţii de credit persoane juridice
române, din care 31 de bănci şi Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP (casa centrală şi
cooperativele de credit afiliate).
În cazul în care o bancă nu este în măsură să-şi onoreze obligaţiile faţă de deponenţi,
Fondul garantează plata în lei către deponenţi a fondurilor depozitate, indiferent de moneda
în care este constituit depozitul, numărul şi mărimea depozitelor, în limita unui plafon de
garantare, actualizat semestrial cu indicele preţurilor de consum. În limita plafonului
garantat se include şi dobânda care se datorează la depozitele respective până la data când
acestea au devenit indisponibile. Plata compensaţiilor se face, de regulă, în termen de 3 luni
de la data deschiderii procedurii falimentului instituţiei de credit. Fondul poate plăti
61
compensaţii şi după acest termen, dar nu mai târziu de 3 ani de la data începerii efectuării
plăţilor. Începând cu data de 15 octombrie 2008, plafonul de garantare pe deponent garantat
persoană fizică şi pe instituţie de credit s-a majorat la echivalentul în lei al 50.000 euro, în
timp ce plafonul de garantare pe deponent garantat persoană juridică şi pe instituţie de credit
a rămas la echivalentul în lei al 20.000 euro.
Alături de cerinţele prudenţiale impuse de banca centrală, cu scopul de a reduce riscul
de lichiditate, societăţile bancare pot introduce reglementări interne ce îmbracă forma unor
limite a căror valoare se revizuieşte periodic şi se modifică în funcţie de schimbările survenite
pe piaţa monetară şi în economie şi care privesc: stabilirea limitei minime a sumei investite în
titluri de stat; definirea limitei minime pentru sumele plasate pe piaţa interbancară, în contul
de rezervă obligatorie la B.N.R. şi în numerar; stabilirea limitei maxime a creditelor acordate
persoanelor fizice şi juridice; determinarea perioadei maxime pentru plasamentele
interbancare; constituirea majorităţii plasamentelor interbancare pe un termen de maximum
o lună.
Căi de reducere a riscului ratei dobânzii. Riscul ratei dobânzii reprezintă
sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei instituţii bancare la schimbările ratei dobânzii,
fiind consecinţa activităţii de intermediere financiară. Maniera în care o bancă îşi
structurează activele şi pasivele determină poziţia riscului ratei dobânzii. Managementul
acestui tip de risc reprezintă un proces complex ce trebuie realizat de un grup de specialişti
din cadrul Comitetului de gestiune a activelor şi pasivelor, având drept scop asigurarea
unitară a obiectivelor strategice ce urmează a fi aplicate. Strategia de stabilire a ratei dobânzii
este realizată în funcţie de strategia de creditare, atragere de fonduri şi ratele dobânzii
practicate de celelalte bănci.
Nivelul înalt şi instabilitatea ratei dobânzii au condus la creşterea complexităţii
managementului portofoliului financiar. Riscul mare al ratei dobânzii a făcut ca strategia de
management a activelor şi pasivelor bancare să devină o problemă importantă.
Implementarea unui program de management al activelor şi pasivelor presupune stabilirea
orizontului de planificare, estimarea riscului şi câştigurilor ce ar rezulta din aplicarea unor
variante alternative de program ce aduc câştiguri maxime în condiţiile unui nivel acceptabil
de risc.
Instituţiile bancare au reuşit să facă faţă presiunilor asupra câştigurilor acestora, atât
din partea ratei dobânzii, cât şi din partea concurenţei exercitate de celelalte instituţii
financiare, ca urmare a unor tehnici de apărare împotriva riscului ratei dobânzii care au fost
introduse în politica bancară. Printre ele se află analiza discrepanţei activ-pasiv (analiza
GAP) şi analiza discrepanţei duratei (analiza DGAP) care îi ajută pe manageri să echilibreze
rata dobânzii aferentă activelor cu rata dobânzii aferentă pasivelor, precum şi durata activelor
cu durata pasivelor.
Principalele căi de reducere a riscului ratei dobânzii sunt:
 Analiza discrepanţei activ-pasiv (analiza GAP), este una dintre cele mai utilizate
metode de reducere a riscului ratei dobânzii care are la bază anticiparea tendinţelor de
variaţie a ratei dobânzii pe piaţă şi imunizarea băncii prin modificarea periodică a structurii
activelor şi pasivelor bancare. Această tehnică utilizează indicatorul GAP (ecart) pentru a
măsura expunerea venitului net din dobânzi la fluctuaţiile ratei dobânzii, pornind de la
gruparea plasamentelor şi resurselor bancare în sensibile şi insensibile. Sunt considerate ca
fiind sensibile acele active şi pasive bancare care generează un flux de venituri/cheltuieli ce se
modifică în acelaşi sens ca şi ratele dobânzii, adică cele a căror scadenţă se situează în
orizontul de planificare sau a căror dobândă este revizuită în cadrul orizontului de planificare
considerat. Resursele bancare insensibile prin conţinutul lor nu influenţează riscul ratei
dobânzii.
Fluctuaţia ratei dobânzii poate determina creşterea sau scăderea veniturilor din
dobânzi sau le poate lăsa nemodificate, în funcţie de structura portofoliului, sensibilitatea la
modificarea ratei dobânzii şi valoarea GAP-ului. Dacă suma plasamentelor sensibile la
variaţia ratei dobânzii excede suma resurselor sensibile, se spune că banca are un GAP
pozitiv. În acest caz, dacă rata dobânzii creşte, vor creşte şi veniturile nete din dobânzi, iar
scăderea ratei dobânzii determină o scădere a veniturilor nete din dobânzi. Dacă suma
plasamentelor sensibile la modificarea ratei dobânzii este mai mică decât suma resurselor
62
sensibile, se spune că banca are un GAP negativ, caz în care o creştere a ratei dobânzii
determină scăderea veniturilor nete din dobânzi, iar scăderea ratei dobânzii duce la creşterea
veniturilor nete din dobânzi.
Protejarea împotriva riscului ratei dobânzii presupune reducerea volatilităţii venitului
net din dobânzi prin ajustarea directă a activelor şi pasivelor sensibile la variaţia ratei
dobânzii. Analiza GAP este o strategie relativ simplă însă nu înlătură pe deplin expunerea
băncii la acest risc deoarece, deşi ratele dobânzii la activele şi pasivele sensibile se modifică în
acelaşi sens, fiind determinate de variaţiile ratei dobânzii de pe piaţă, de cele mai multe ori
mişcările lor au amplitudini diferite, dând naştere la o diferenţă care influenţează poziţia
instituţiei bancare.
 Analiza discrepanţei duratei (analiza DGAP) este o altă metodă utilizată pentru
reducerea riscului ratei dobânzii care constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui
post de activ şi pasiv, apoi calcularea duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi,
respectiv, de pasive al instituţiei bancare. Această tehnică stabileşte legături direct
proporţionale între modificarea portofoliului şi mişcările ratelor dobânzii, riscul ratei
dobânzii fiind evidenţiat prin nepotrivirea între duratele medii ale activelor şi cele ale
pasivelor.
Durata poate fi privită ca măsura directă a senzitivităţii ratei dobânzii sau a elasticităţii
unei resurse sau a unui plasament şi măsoară timpul mediu necesar băncii să reacopere
fondurile angajate într-o investiţie. Din perspectiva managementului bancar, o însemnătate
deosebită are faptul că durata este aditivă, adică suma duratelor tuturor activelor şi pasivelor
măsoară senzitivitatea instituţiei bancare la schimbarea ratei dobânzii.
 Operaţiunile extrabilanţiere, reprezintă o posibilitate tot mai larg folosită de bănci
pentru protejarea faţă de riscurile specifice. Acestea presupun acoperirea decalajelor de
scadenţe între plasamente şi resurse pentru fiecare tip de rată sau contracte la termen cu
opţiuni. În fapt, se asigură acoperirea riscurilor printr-o redistribuire a costurilor legate de
riscuri, pe care şi le asumă şi le suportă, în anumite proporţii date, toţi participanţii la
activitatea bancară. Extinderea operaţiunilor extrabilanţiere şi perfecţionarea derulării lor
constituie temeiul evoluţiei sistemului de credit într-un climat de stabilitate, prin evitarea
efectelor catastrofale ale riscurilor asupra activităţii băncilor şi asupra vieţii economice, în
ansamblul ei.
În domeniul protecţiei împotriva riscului dobânzii, operaţiunile extrabilanţiere, au o
largă utilizare sub următoarele forme:
- swap-ul de dobânzi, reprezintă un tip de instrument derivat folosit pentru gestiunea
unei poziţii sensibile la variaţia ratei dobânzii, care confirmă acordul celor două părţi
implicate în acceptarea celor două fluxuri de dobânzi plătite pentru o valoare
negociată a capitalului împrumutat;
- contractul futures este utilizat pentru specularea mişcărilor viitoare ale ratelor
dobânzii şi pentru acoperirea riscului fluctuaţiei ratei dobânzii şi reprezintă un
angajament de vânzare-cumpărare a unei anumite cantităţi de activ la un anumit preţ
dinainte stabilit cu executarea contractului la o dată ulterioară. Clauzele contractului
referitoare la cantitatea de activ suport, modalitatea de plată şi scadenţă sunt
standardizate de o instituţie specializată, numită Casa de compensare care, de fapt,
emite, vinde, cumpără asemenea contracte, constituindu-se contraparte atât în
operaţiile de vânzare, cât şi în cele de cumpărare;
- contractul options asigură reducerea riscului ratei dobânzii prin protecţia activelor şi
pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii şi reprezintă un contract ce asigură
deţinătorului acestuia dreptul să cumpere sau să vândă un anume instrument
financiar (activ suport) la un preţ specificat la/înainte de o dată prestabilită.
Căi de reducere a riscului valutar. Riscul valutar apare sub forma posibilităţii de
a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb a cărui volatilitate este larg
cunoscută ca fiind influenţată direct de riscul ratei dobânzii. Expunerea la riscul valutar, care
se măsoară prin poziţia valutară lungă sau scurtă, poate avea mari variaţii de la o bancă la
alta, fiind un risc bancar deosebit de nociv prin efectele sale, putând determina chiar
falimentul instituţiei bancare.
Cele mai importante căi de reducere a riscului valutar sunt:
63
  Utilizarea reglementărilor prudenţiale care vizează asigurarea acoperirii riscurilor
prin fonduri proprii, astfel încât sunt stabilite limite maxime ale expunerii la acest risc în
funcţie de fondurile proprii ale instituţiei bancare.
Supravegherea riscului valutar se realizează atât de bancă, cât şi de Banca Naţională a
României, pe baza indicatorilor de poziţie valutară raportaţi de instituţiile bancare. În
vederea limitării riscului valutar băncile sunt obligate:
- să dispună de un sistem de evidenţă care să permită atât înregistrarea imediată a
operaţiunilor în devize şi calcularea rezultatelor acestora, cât şi determinarea poziţiilor
valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;
- să deţină un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de norme şi
proceduri interne, aprobate de C.A. al băncii;
- să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor
interne;
- să desemneze un manager care să asigure coordonarea permanentă a activităţii valutare.
Poziţia valutară într-o anumită deviză se calculează ca suma algebrică a poziţiei
valutare bilanţiere şi a poziţiei valutare extrabilanţiere. La sfârşitul fiecărei zile bancare
lucrătoare poziţiile valutare ale unei instituţii bancare sunt supuse următoarelor limitări:
maxim 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile valutare individuale
ajustate; maxim 20% din fondurile proprii ale instituţiei bancare pentru poziţia valutară
totală. Băncile vor raporta B.N.R. nivelul poziţiilor valutare, potrivit formularului
„Supravegherea poziţiilor valutare”.
 Imunizarea societăţii bancare care presupune ajustarea periodică a poziţiilor
valutare ale acesteia pentru a suprima poziţiile lungi sau scurte. Este o operaţie relativ
scumpă deoarece impune costuri de gestiune ridicate şi prezintă şi un cost de oportunitate
care constă în faptul că nu permite specularea unei anumite poziţii (lungă sau scurtă) în
funcţie de trendul cursului valutar.
 Acoperirea riscului valutar se aplică pentru a reduce impactul volatilităţii cursului
valutar asupra activelor şi pasivelor bancare. Deşi implică cheltuieli tranzacţionale mari,
gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate. Având în
vedere această tehnică (hedging), reducerea riscului valutar se realizează pe baza unor
instrumente contractuale derivate. Acestea au un preţ şi reprezintă acorduri între părţi,
fiecare asumându-şi anumite obligaţii în favoarea celeilalte.
Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin:
- contractele forward, care sunt cele mai vechi instrumente de acoperire a riscului
valutar, constând într-un acord de vânzare/cumpărarea a unei sume dintr-o valută la
un anumit preţ şi la o dată viitoare, în care sunt precizate rata de schimb, termenul,
suma de bani şi data executării tranzacţiei (scadenţa). Preţul contractului forward se
determină potrivit principiului parităţii dobânzilor, ajustând cursul spot cu diferenţa
dintre ratele dobânzii valutelor ce fac obiectul contractului. Această diferenţă, care
reprezintă puncte forward, poate fi pozitivă (primă) sau negativă (discount). Cotaţia
unei valute cuprinde atât rata la care banca cumpără valuta (bid rate), cât şi o rată mai
ridicată, la care vinde respectiva valută (asked/offered rate). Diferenţa dintre aceste
rate constituie marja din care instituţia bancară îşi va acoperi costurile antrenate de
efectuarea tranzacţiei. În cazul unei prime forward, punctul forward bid este inferior
punctului forward asked, iar în caz de discount forward, situaţia este inversă. Punctele
forward se calculează potrivit formulei de mai jos;
r  C s  N z
FWD  d
360  100
unde: ∆rd reprezintă diferenţa ratelor dobânzii celor două valute;
Cs - cursul spot (la vedere);
Nz - numărul de zile al perioadei de cotaţie forward;
- SWAP-ul valutar este o tranzacţie complexă, ce presupune vânzarea şi cumpărarea
simultană a aceleaşi sume din două valute diferite, scadenţele şi cursurile de decontare
fiind stabilite în momentul încheierii tranzacţiei. SWAP–ul valutar a apărut din
necesitatea de acoperire a unor angajamente într-o valută, pe o anumită perioadă, din
64
 disponibilităţile într-o altă valută, fără a modifica la termen structura angajamentelor
şi a disponibilităţilor în cele două valute;
- contractele futures constituie acorduri de a cumpăra/vinde sume determinate dintr-o
valută, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea
tranzacţiei la o dată viitoare. Deşi are o funcţie similară contractului forward,
contractul futures se diferenţiază prin standardizare şi prin tranzacţionarea la bursă, şi
nu prin negociere între cele două părţi;
- opţiunile valutare reprezintă acorduri prin care vânzătorul (emitentul opţiunii) acordă
cumpărătorului (deţinătorul opţiunii) dreptul, dar nu şi obligaţia, de a realiza o
anumită tranzacţie valutară la un anumit preţ şi termen. Pentru acest drept,
cumpărătorul plăteşte o primă la preluarea opţiunii. Suma şi scadenţa opţiunii pot fi
alese de către cumpărător. În prezent, opţiunile valutare sunt disponibile în
majoritatea ţărilor cu piaţă valutară forward lichidă, nerestricţionată de reglementări
valutare.
Căi de reducere a riscului de insolvabilitate. Riscul de insolvabilitate exprimă
probabilitatea ca fondurile proprii ale instituţiei bancare să fie insuficiente pentru a acoperi
pierderile rezultate din activitatea curentă, banca ajungând în incapacitate de plată.
Reducerea riscului de insolvabilitate se poate realiza prin următoarele căi:
 Respectarea reglementărilor prudenţiale care se referă la: capitalul minim al băncii
ce trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii cel puţin la nivelurile
minime stabilite de autoritatea bancară. În conformitate cu prevederile Regulamentul B.N.R.
nr.18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii,
fondurile proprii ale băncii sunt formate din:
- Fondurile proprii de nivel 1 reprezintă o componentă a fondurilor proprii şi cuprind:
 capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale cumulative sau,
după caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia sucursalei din România de către
instituţia de credit din statul terţ;
 primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
 rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul reportat pozitiv al
exerciţiilor financiare anterioare, rămas după distribuirea profitului;
 profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la repartizarea sa conform
destinaţiilor stabilite de adunarea generală a acţionarilor.
- Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:
1) fonduri proprii de nivel 2 de bază care se compun din:
 rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile
fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;
 titlurile pe durată nedeterminată şi alte instrumente de aceeaşi natură;
2) fondurile proprii de nivel 2 suplimentar se compun din acţiunile preferenţiale
cumulative pe durată determinată şi capitalul sub formă de împrumut subordonat.
Capital social reprezintă partea investită de acţionari care, potrivit reglementărilor
bancare, trebuie vărsat integral în formă bănească, fiind obligatorie menţinerea unui nivel
minim al capitalului social stabilit de banca centrală.
În ţara noastră normele referitoare la capitalul minim al instituţiilor de credit sunt
actualizate periodic ca urmare a procesului inflaţionist. În prezent, conform Regulamentului
nr.18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii
băncile persoane juridice române trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al
capitalului iniţial de minimum 37 milioane lei (băncile de credit ipotecar şi băncile de
economisire şi creditare în domeniul locativ - 25 milioane lei, instituţiile emitente de monedă
electronică - 12 milioane lei).
Adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a riscului de
insolvabilitate cu care se confruntă orice bancă. Capitalul este considerat ca fiind adecvat
atunci când oferă posibilitatea reducerii la minim a riscului viitoarei insolvabilităţi
(Regulamentul BNR şi C.N.V.M. nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de
credit şi al firmelor de investiţii).
În România, dintre reglementările de referinţă în acest domeniu amintim Norma
B.N.R. nr.11/2003 privind supravegherea pe bază individuală şi consolidată a fondurilor
65
proprii, Norma B.N.R. nr.12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale
instituţiilor de credit (modificată şi completată prin Normele B.N.R. nr.9/2004, 12/2006 şi
9/2006), Norma B.N.R. nr.5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit,
Ordinul B.N.R. nr.23/2006 privind cerinţele suplimentare de adecvare a capitalului,
tranzacţiile intragrup şi concentrarea riscurilor la nivelul unui conglomerat financiar,
Regulamentul B.N.R. nr.24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii pentru riscul operaţional.
Băncile sunt obligate să raporteze trimestrial B.N.R. nivelul indicatorilor de
solvabilitate prin intermediul unor formulare speciale (Ordin B.N.R. nr.9/2007 privind
raportarea de către instituţiile de credit a situaţiei adecvării capitalului la nivel individual).
Regulile adecvării capitalului reduc câştigul potenţial al instituţiilor bancare, în condiţiile în
care banca centrală plăteşte o dobândă considerabil mai mică decât câştigul pe care banca l-ar
putea obţine din plasarea banilor pe piaţă. Acest lucru este însă necesar pentru a asigura în
permanenţă solvabilitatea şi stabilitatea de ansamblu a întregului sistem bancar.
 Planificarea necesarului de capital trebuie să fie integrată în procesul de planificare
financiară globală a băncii. În baza analizei performanţelor anterioare şi a stării actuale,
prognozei bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, se poate prognoza nevoia de capital în
funcţie de evoluţia pieţelor şi reglementărilor bancare, inclusiv de natura factorilor care
influenţează necesarul de capital bancar.

Întrebări recapitulative - cap.4.

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

1). riscul sistemic este probabilitatea ca dificultăţile financiare apărute la o bancă să genereze
efecte pozitive asupra întregului sistem bancar;
2). o criză financiară poate fi considerată sistemică dacă mai multe bănci intră în stare de
faliment în acelaşi timp;
3). efectul de contagiune determinat de falimentul unei bănci se numeşte „efect de levier”;
4). riscul sistemic poate surveni ca efect de contagiune determinat de falimentul unei bănci;
5). băncile pot avea expuneri corelate şi un şoc economic advers poate determina multiple
falimente bancare în mod simultan;
6). scopul reglementărilor prudenţiale din domeniul bancar este asigurarea unei instabilităţi a
sistemului bancar.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 3 + 6.

2. Riscurile fundamentale asociate managementului resurselor bancare sunt:

a). riscul de credit şi riscul valutar; c). riscul de lichiditate şi riscul de insolvabilitate;
b). riscul ratei dobânzii şi riscul de credit; d). riscul ratei dobânzii şi riscul de lichiditate.

3. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). riscul de credit constituie riscul ca banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi
putea continua activitatea;
2). riscul de capital constituie riscul ca banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi
putea continua activitatea;
3). riscul ratei dobânzii este pierderea rezultată din evoluţia contrar aşteptărilor a cursului
valutar;
4). riscul valutar reprezintă posibilitatea nerecuperării totale sau parţiale a creditului acordat;
5). riscul de lichiditate este asociat depozitelor bancare;
6). riscul insolvabilităţii debitorului reprezintă unul dintre cele mai importante riscuri
bancare deoarece cele mai multe falimente bancare sunt cauzate de creditele neperformante.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 3 + 5.

4. Riscul valutar apare sub forma:

66
a). posibilităţii de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb;
b). pierderii rezultate din evoluţia contrar aşteptărilor a ratei dobânzii;
c). posibilităţii nerecuperării totale sau parţiale a creditului acordat şi a dobânzii aferente;
d). posibilităţii a banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi putea continua
activitatea.

5. Care dintre următorii indicatori se utilizează pentru determinarea riscului de

lichiditate:
1). pasivele nete cumulate; 4). transformarea medie a scadenţelor;
2). indicele GAP; 5). raportul de solvabilitate;
3). poziţia valutară individuală; 6). scadenţa medie a activelor şi pasivelor.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 4 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 5; d). 2 + 3 + 6.

6. Principalele căi de reducere a riscului de lichiditate sunt:

1). echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare; 4). analiza GAP;
2). constituirea rezervelor minime obligatorii; 5). analiza DGAP;
3). asigurarea depozitelor bancare; 6). analiza creditelor.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6.

7. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). riscurile pure presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi;
2). riscurile speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi;
3). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a câştigurilor;
4). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor;
5). riscurile speculative se mai numesc şi riscuri lucrative;
6). riscurile pure se mai numesc şi riscuri lucrative.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 4 + 5.

8. Pentru creditele „standard”, în valută, banca trebuie să aplice un coeficient de

provizionare de: a). 1; b). 0; c). 0,07; d). 0,05.

9. Analiza DGAP:
a). este o metodă utilizată pentru reducerea riscului valutar;
b). permite realizarea analizei pe un orizont de timp foarte mare;
c). pune accent pe variaţia valorii contabile a capitalului, activelor şi pasivelor băncii;
d). compară variaţia valorii contabile a portofoliului de active a băncii cu variaţia valorii
contabile a portofoliului de pasive.

10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). un raport optim între natura, caracterul şi durata de constituire a resurselor şi destinaţia
creditelor amplifică riscul de lichiditate;
2). în scopul evitării riscului de lichiditate trebuie corelate activele şi pasivele bancare;
3). o parte din resursele cu caracter temporar trebuie păstrate sub forma rezervei de
lichiditate;
4). resursele cu caracter temporar trebuie folosite pentru acordarea de credite pe termen
lung;
5). riscul de lichiditate este asociat creditelor bancare;
6). lipsa de lichiditate decurge din corelaţiile structurale ale resurselor şi plasamentelor
băncii.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5.

11. Riscul ratei dobânzii reprezintă:

67
a). posibilitatea ca la un moment dat banca să nu dispună de suficiente fonduri pentru a-şi
îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi;
b). posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de venituri anticipate;
c). posibilitatea de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb valutar;
d). posibilitatea de a înregistra pierderi datorită modificării adverse a nivelului dobânzilor pe
piaţă.

12. Riscul ratei dobânzii este:

1). legat de procesul de intermediere financiară;
2). un risc fundamental asociat managementului resurselor bancare;
3). pierderea rezultată din evoluţia contrar aşteptărilor a cursului valutar;
4). câştigul rezultat din evoluţia contrar aşteptărilor a ratei dobânzii;
5). este rezultatul nesiguranţei care există în modul în care clienţii şi-ar putea retrage
fondurile în eventualitatea schimbării cursului valutar;
6). este rezultatul nesiguranţei care există în modul în care clienţii şi-ar putea retrage
fondurile în eventualitatea schimbării ratei dobânzii.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 1 + 2 + 6; d). 1 + 2 + 5.

13. Care indicatori fac parte din subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate:
1). scadenţa medie a activelor şi pasivelor; 4). raportul credite/depozite;
2). transformarea medie a scadenţelor; 5). rata creditelor restante;
3). indicele GAP; 6). indicele de sensibilitate.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 5; b). 1 + 3 + 6; c). 1 + 2 + 4; d). 2 + 4 + 6.

14. Conform standardelor internaţionale, limita maximă admisă a ratei creditelor

restante este: a). 100%; b). 6%; c). 50%; d). 0,05%.

15. Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul (GAP-ul) trebuie să fie:
a). pozitiv; c). cât mai aproape de valoarea unu;
b). negativ; d). cât mai aproape de valoarea zero.

16. Indicatorul „scadenţa medie a activelor şi pasivelor” se utilizează pentru

comensurarea:
a). riscului de credit; c). riscului ratei dobânzii;
b). riscului de lichiditate; d). riscului de insolvabilitate.

17. Riscul de credit:

a). este cele mai puţin important risc bancar; c). este un risc nediversificabil;
b). poate determina pierderi însemnate pentru bancă; d). este un risc nefinanciar.

18. Analiza GAP:

1). este una dintre cele mai utilizate metode de reducere a riscului de credit;
2). este una dintre cele mai utilizate metode de reducere a riscului ratei dobânzii;
3). are la bază anticiparea tendinţelor de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă şi imunizarea
băncii;
4). operează cu valori contabile;
5). operează cu valori de piaţă;
6). ţine cont de evoluţia valorii de piaţă a activelor, pasivelor şi capitalului bancar.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 2 + 4 + 6.

19. Principalele căi de reducere a riscului ratei dobânzii sunt:

1). echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare; 4). analiza DGAP;
2). constituirea rezervelor minime obligatorii; 5). analiza GAP;
68
3). asigurarea depozitelor bancare; 6). operaţiunile extrabilanţiere.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6.

20. Având în vedere expunerea la risc a unei bănci, riscurile bancare pot îmbrăca
forma riscurilor:
a). pure şi speculative; c). diversificabile şi nediversificabile;
b). ambientale şi de prestare; d). financiare şi de prestare.

21. Care dintre următoarele tipuri de garanţii sunt considerate garanţii reale:
1). fidejusiunea; 3). gajul; 5). scrisorile de garanţie bancară;
2). depozitul bancar; 4). cauţiunea; 6). ipoteca.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 3 + 5.

22. Capacitatea de plată a debitorului indică:

a). atitudinea debitorului faţă de rambursarea creditului şi plata dobânzilor aferente;
b). onestitatea, responsabilitatea şi integritatea debitorului;
c). valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor;
d). resursele curente care pot fi folosite pentru îndeplinirea obligaţiilor conform termenelor
prevăzute.

23. Administrarea portofoliului băncii este optimă dacă indicatorul „gradul de

echilibrare a activelor cu pasivele bancare” înregistrează o valoare:
a). mai mare decât 100%; b). mai mică decât 100%; c). egală cu 100%; d). egală cu 0.

24. Falimentul bancar este consecinţă extremă a:

a). riscului ratei dobânzii; c). riscului valutar;
b). riscului de lichiditate; d). riscului de insolvabilitate.

25. Riscul care exprimă posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de

venituri anticipate (capital avansat şi dobânda aferentă) poartă denumirea de:
a). risc de lichiditate; b). risc valutar; c). risc de credit; d). risc de faliment.

26. Indicatorul „GAP cumulat” se utilizează pentru comensurarea:

a). riscului de credit; c). riscului valutar;
b). riscului ratei dobânzii; d). riscului de insolvabilitate.

27. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). coeficientul de provizionare pentru un credit „standard” în valută este 0;
2). coeficientul de provizionare pentru un credit „pierdere” în valută este 1;
3). coeficientul de provizionare pentru un credit „îndoielnic” în lei este 1;
4). coeficientul de provizionare pentru un credit „îndoielnic” în lei este 0,5;
5). coeficientul de provizionare pentru un credit „standard” în valută este 0,07;
6). coeficientul de provizionare pentru un credit „pierdere” în lei este 0,07.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 5; d). 1 + 3 + 6.

28. Rata creditelor restante se determină ca pondere a :

a). creditelor restante în total active; c). creditelor totale în total active;
b). creditelor restante în total credite; d). creditelor pe termen scurt în total credite.

Răspuns corect:

1. d; 7. d; 13. c; 19. d; 25. c;

2. d; 8. c; 14. b; 20. a; 26. b;
69
3. c; 9. b; 15. d; 21. c; 27. a;
4. a; 10. a; 16. b; 22. d; 28. b.
5. a; 11. d; 17. b; 23. c;
6. a; 12. c; 18. c; 24. d;

70
 Cap. 5. ANALIZA RISCULUI DE ŢARĂ

1. Conceptul şi importanţa analizei riscului de ţară

Concepte referitoare la riscul de ţară. În sens larg, riscul de ţară exprimă

probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaţionale, pierderi generate de unele
evenimente macroeconomice şi / sau politice din ţara analizată.
Conceptul de risc de ţară este legat de alte două noţiuni: riscul suveran şi riscul de
transfer. Riscurile legate de datoria externă publică sau public garantate sunt incluse în
cadrul riscului suveran. El exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un anumit moment,
să nu poată sau să nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe, din cauze aflate sub
controlul autorităţilor statale. Riscul suveran depinde de performanţele economice şi de
schimbările de ţară. Spre deosebire de împrumuturile acordate guvernelor, creditele acordate
instituţiilor financiare sau agenţilor economici (care sunt garantate de guvern) cunosc şi
implică trei niveluri de risc:
 nivelul microeconomic care priveşte gradul de încredere şi valabilitatea comercială a
firmei;
 nivelul mediu: riscul legat de ramură;
 nivelul de ţară ce priveşte în mod curent riscul de transfer.
Astfel, riscul de transfer exprimă posibilitatea ca şi în condiţia în care proiectul
(finanţat din împrumuturi externe) ar genera fluxuri băneşti în monedă locală acoperitoare
pentru stingerea obligaţiilor, guvernul să nu aibă mijloacele valutare pentru a efectua
schimbul valutar în vederea rambursării datoriei faţă de creditorul extern.
Evenimentele care, de regulă, influenţează riscul de ţară sunt de natură:
 politică: război, ocupaţie militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care are
la origine revendicări teritoriale, conflicte de interese legate de polarizarea politică
regională;
 socială: război civil, revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice, sindicalism
militant, divizări religioase, contradicţii între anumite clase sociale;
 economică: diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat, creşterea ratei
inflaţiei, deprecierea considerabilă a monedei naţionale, scăderea accentuată a încasărilor
din export, creşteri bruşte ale importurilor de produse alimentare din export, creşteri
bruşte ale importurilor de produse alimentare şi petrol, criza economic ă actuală,
modificări majore ale politicii economice (exemplu: reducerea barierelor comerciale sau
modificarea preţului energiei) etc.
Nu trebuie neglijate evenimentele care se află parţial sub influenţa guvernului
(exemplu: falimentele bancare cauzate de conducerea greşită a economiei de către guvern,
catastrofele naturale care se manifestă cu o anumită periodicitate chiar dacă guvernul ia
măsuri pentru limitarea daunelor).
În abordarea riscului de ţară se au în vedere cel puţin următoarele considerente:
 natura riscului (ce anume este supus riscului: împrumut sau investiţie directă);
 termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung);
 tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat);
 evenimentele care port genera risc (politice, sociale, economice);
 probabilitatea de realizare a evenimentelor menţionate;
 evaluarea şi prognozarea riscului;
 căi de evitare şi diminuare a riscului.
Firesc, se pune întrebarea care este scopul (utilitatea) evaluării şi analizei riscului de
ţară. Se consideră că în practică evaluarea şi analiza riscului de ţară este deosebit de utilă în
fundamentarea deciziilor pe care le iau în sfera investiţională corporaţiile transnaţionale sau
alţi generatori de investiţii străine. Natura evenimentelor economice, sociale şi politice pune

71
în evidenţă existenţa riscului economic, riscului social şi riscului politic în calitate de
componente ale riscului de ţară.
- Riscul politic reprezintă probabilitatea ca un stat suveran să nu îşi onoreze
angajamentele ce decurg din împrumuturile internaţionale din motive politice. Acestea
îmbracă forme variate, cum ar fi: războaie, ocupaţii militare străine, lovituri de stat, etc.
- Riscul social reprezintă expunerea la pierderi în tranzacţiile internaţionale cauzate de
evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.)
- Riscul economic reprezintă expunerea la pierderi în tranzacţiile internaţionale
cauzate de evenimente economice (exemplu: reducerea încasărilor din export, creşterea
bruscă a importurilor, restricţii de ordin valutar etc.)
International Country Risk Guide grupează componentele riscului de ţară în trei
categorii: politic, economic şi financiar. Pe baza acestor categorii de risc se determină rating-
ul riscului compozit (agregat) pentru ţara în discuţie. La stabilirea şi analiza rating-ului
fiecărei categorii de risc se au în vedere componente specifice.
 pentru evaluarea riscului politic se au în vedere: stabilitatea guvernamentală;
condiţiile socio-economice; profilul investiţional; conflictele interne; conflictele
externe; corupţia; politicile militare; religia şi politica; legea şi ordinea; tensiunile
etnice; responsabilitatea democratică; calitatea birocraţiei;
 componentele riscului financiar sunt: rata datoriei externe în produsul intern brut;
serviciul datoriei externe; contul curent (soldul) ca procentaj din exportul de bunuri şi
servicii; lichiditatea netă ca şi acoperirea pe luni a importului; stabilitatea ratei de
schimb;
 la stabilirea riscului economic se au în vedere următoarele componente: produsul
intern brut pe locuitor; creşterea reală a produsului intern brut; rata anuală a inflaţiei;
excedentul / deficitul bugetar ca procentaj din produsul intern brut; contul curent
(soldul) ca procentaj din produsul intern brut.
Toate aceste componente dau posibilitatea evaluării şi efectuării unei analize riguroase
a riscului de ţară pe baza unei metodologii flexibile ţinându-se totodată seama de specificul
fiecărei ţări.
Importanţa analizei riscului de ţară. Pierderile înregistrate ca urmare a
materializării riscului de ţară sunt percepute ca diferenţă între veniturile preconizate a fi
realizate şi veniturile efectiv realizate în urma derulării afacerilor supuse riscului de ţară.
Aceste pierderi pot fi: pierderi de oportunităţi : generate de blocarea profiturilor realizate din
plasamente; costuri suplimentare: ocazionate de adoptarea unor strategii de diminuare sau
de evitare a efectelor negative generate de materializarea riscurilor; pierderi totale reale:
reprezentate de volumul capitalului investit ce nu mai poate fi recuperat din ţara gazdă.
Analiza riscului de ţară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza
modificărilor din mediul intern sau extern. Fără o cunoaştere deplină a situaţiei economice şi
politice din ţara gazdă nu se poate anticipa care va fi reacţia economiei acestei ţări la
schimbările bruşte intervenite la nivel mondial.
Nivelul de risc al ţării este amplificat de dependenţa de importuri de materii prime,
dependenţa energetică majoră de alte state (importuri masive de petrol, gaze naturale sau
cărbuni), dependenţa de ajutoare din străinătate, dependenţa de veniturile celor care lucrează
în străinătate, de existenţa unor tensiuni regionale latente sau de dependenţa de exportul
unui număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii specializate în monoproducţia unor
bunuri indigene). Analiza riscului de ţară trebuie să aibă în vedere vulnerabilităţi care
amplifică efectul evoluţiei nefavorabile a conjuncturii mondiale asupra economiei ţării gazdă.
Cunoaşterea şi înţelegerea riscului de ţară este importantă şi sub un alt aspect: riscul
de ţară este un concept multidimensional care nu poate fi exprimat întotdeauna printr-o cifră.
Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică asupra gradului de
risc la care este expusă o afacere; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din
componentele sale, căci riscul de ţară poate, în mod agregat, să se situeze la un nivel
acceptabil, dar una sau mai multe componente ale sale putând avea un nivel extrem de
ridicat.

72
 2. Factori care influenţează riscul de ţară

Multitudinea de factori care influenţează nivelul riscului de ţară se pot grupa în

următoarele clase: factori de natură macroeconomică, factori de natură politică (interni şi
externi).
Clasificarea factorilor care influenţează riscul de ţară. Riscul de ţară de află
sub incidenţa mai multor elemente: economice, sociale şi politice, factorii care influenţează
nivelul riscului de ţară putând fi grupaţi în mai multe clase astfel:
• după natura lor:
- factori economici;
- factori noneconomici
• după posibilităţile de previzionare:
- factori previzibili
- factori imprevizibili
• după intensitatea acţiunii exercitate:
- factori dominanţi
- factori secundari
• după modul de acţiune:
- factori sistematici
- factori aleatori
• după durata de exercitare a influenţei:
- factori de durată
- factori conjuncturali.
Pe scurt, o trecere în revistă a principalilor factori ce condiţionează riscul de ţară.
Factorii de natură economică se pot grupa la rândul lor în: factori ai performanţei economice
naţionale, factori sectoriali, dimensiunea pieţei interne, situaţia financiară internă.
Factorii noneconomici includ forţa de muncă, ocuparea, şomajul, veniturile populaţiei
şi structura consumului, cultura în general şi cultura organizaţională, mediul politic, cadrul
legal, administraţia. Aceştia sunt factori interni, la care se pot adăuga şi cei externi, precum:
alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale, conflicte regionale sau zonale, atitudinea
faţă de investitorii străini. Grupa factorilor noneconomici este cel mai dificil de evaluat ca o
componentă a riscului de ţară.
Evenimentele politice pot stânjeni activitatea investitorilor, uneori în măsură mai
mare decât factorii economici. Dintre cele mai importante evenimente politice se pot aminti:
războaiele, acţiunile teroriste, luptele separatiste, invazia unor trupe străine, revendicările
teritoriale, lupte cu caracter religios etc.
Declanşarea unor astfel de acţiuni greu de gestionat de către autorităţi se induc efecte
negative şi implicit în dimensionarea riscului de ţară. De exemplu conflictele din Orientul
Apropiat sau fosta Iugoslavie pentru ţările din Balcani au deteriorat valoarea riscului de ţară.
Corporaţiile străine încearcă să-şi diminueze vulnerabilitatea în faţa factorilor de risc
macroeconomic prin diferite procedee. Tot în cadrul factorilor de risc macroeconomic se
includ şi cei de natură socială, printre care mai importanţi sunt: războaie civile, dispute
interetnice, conflicte sociale cauzate de inegalităţi majore în distribuirea veniturilor, greve
generalizate ce pot paraliza funcţionarea mecanismului economic, revolte sociale împotriva
regimului politic etc. În estimarea riscului de ţară este necesară evaluarea impactului
evenimentelor sociale care pot deteriora climatul de afaceri.
Factori de risc de natură macroeconomică. Principalii factori sunt:
• Politica macroeconomică implică măsurile şi reperele pe care le stabileşte statul şi
guvernul pentru mersul economiei. Impactul măsurilor macroeconomice diferă în funcţie de
tipul de ţară. De pildă, în ţările în curs de dezvoltare măsurile macroeconomice au un impact
mult mai rapid şi mai puternic decât în ţările dezvoltate (de exemplu, modificările cursului de
schimb sau ale politicii monetare conduc la schimbarea mult mai rapidă a preţurilor într-un
mediu inflaţionist comparativ cu unul neinflaţionist sau cu un nivel al inflaţiei mai scăzut; o

73
modificare a cursului de schimb îndreptată pentru combaterea inflaţiei poate conduce rapid
la creşterea importurilor şi scăderea exporturilor şi implicit la înrăutăţirea soldului
balanţei comerciale şi de plăţi externe).
• Strategia comercială vizează măsurile referitoare la administrarea situaţiei
comerciale în relaţiile economice internaţionale pentru substituirea importurilor şi
promovarea exporturilor. Substituirea importurilor presupune politici vamale tarifare şi
netarifare asupra produselor de import care se consideră că se pot realiza şi pe piaţa internă.
Politicile de promovare a exporturilor accentuează creşterea exporturilor care de obicei se
realizează prin menţinerea unui curs de schimb competitiv şi / sau prin acordarea de
subvenţii pentru export.
• Rolul şi implicarea statului în economie. Remodelat sau chiar de-a dreptul nou,
statul rămâne ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicul de funcţii şi de puteri diferite, chiar
dacă mijloacele s-au modificat şi se modifică neîncetat. O caracteristică esenţială a economiei
de piaţă ca sistem real mixt este statul, “agent economic” care încearcă să reglementeze în
mod democratic mecanismele economice de funcţionare generală, să codifice componentele
tuturor unităţilor social-economice dintr-o ţară, indiferent de tipul şi structura de proprietate.
În general, economia este o activitate dominată de interesele participanţilor care pentru a nu
se ajunge la permanente tensiuni şi la haos, nu pot fi lăsate să se manifeste întâmplător. Din
totdeauna s-au căutat soluţii de compromis între diferitele interese, acestea fiind monitorizate
de statul agent economic. Astfel, statul democratic se implică în mecanismele şi structurile
economiei de piaţă atât în mod direct (ca proprietar de factori de producţie, ca achizitor
principal al unor bunuri pe pieţele particulare, ca întreprinzător public etc.), cât şi în mod
indirect, ca prestator de servicii sociale.
Se pot identifica mai multe tipuri de implicare a statului în economie, cum ar fi:
- Sistemul de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii monetare;
- Dezvoltarea totală sau parţială a infrastructurii de bază, cum ar fi şoselele, căile ferate,
porturile, aeroporturile, educaţia şi ocrotirea sănătăţii;
- Proiecte de anvergură pentru dezvoltarea şi în infrastructură, ca mine, diguri, irigaţii,
planuri de sprijinire a agriculturii, mari proiecte industriale;
- Planificare, exercitare de control asupra licenţelor de import, noilor investiţii în
general sau obiectivelor producţiei, etc;
- Bănci cu capital de stat, deseori cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite
sectoare;
- Ca agenţi economici sub formă de regii cu capital de stat în industrie, agricultură şi
servicii (energetice, de transport-telecomunicaţii, de securitate şi ordine socială).
În evaluarea riscului de ţară, se are în vedere în ce măsură implicarea statului în
economie este pozitivă sau a mers prea departe şi devine ineficientă. Situaţia este diferită de
la ţară la ţară. Fiecare ţară are particularităţile ei (istorie, schimbări rapide etc.) dar semnalele
că un guvern promovează măsuri pentru reducerea controlului birocratic, limitarea corupţiei
şi îmbunătăţirea eficienţei, ameliorarea mediului de afaceri, prezintă interes deosebit în
evaluarea riscului de ţară.
• Modul de formare a preţurilor. Se au în vedere cele mai importante preţuri în
economie, cum sunt: cursul de schimb, rata dobânzii, preţul de consum (cu deosebire al
produselor alimentare), preţul inputurilor industriale, în special preţul energiei, care de cele
mai multe ori sunt controlate de guvern. Din punct de vedere analizei riscului de ţară şi a
impactului pe care acestea îl au asupra investiţiilor străine se urmăreşte modul de acţiune al
guvernelor prin controlul asupra acestor preţuri, raţionalizări şi subvenţii făcute în scopuri
precise. Ca urmare nu pot să scape analizei diferitele relaţii:
- modificarea cursului de schimb şi relaţia cu activitatea de comerţ exterior;
- subvenţionarea produselor ago – alimentare şi relaţia cu exportul acestora şi protecţia
socială;
- relaţia dintre subvenţii, deficitul bugetar şi inflaţie;
- relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii etc.
• Priorităţi în investiţii. Pe cât de important, pe atât de riscantă este situaţia când nu
se face o selectare a investiţiilor care să ţină cont de dimensionarea capacităţilor de resurse şi
de efecte. Cu deosebire, ţările în curs de dezvoltare (ca ţări gazdă) au tendinţa de a realiza
74
proiecte de anvergură care, după terminare, folosesc puţină forţă de muncă şi pot depinde în
cea mai mare parte de importuri. Desigur că în timpul realizării acestor investiţii este
antrenată multă forţă de muncă cu efecte benefice în sporirea produsului intern brut, însă se
cheltuiesc sume importante în valută care contribuie la creşterea datoriei externe. Pe
parcursul execuţiei unor proiecte de investiţii pot să apară dificultăţi financiar – valutare care
determină încetinirea sau chiar stagnarea temporară şi implicit sporirea costurilor acestora.
Eficienţa investiţiilor străine directe stă la baza tuturor analizelor privind riscul de ţară. Din
punct de vedere al riscului de ţară, eficienţa investiţiilor străine directe are în vedere pe de o
parte analiza performanţelor economice ale fiecărui proiect iar, pe de altă parte, aprecierea
conjuncturii macroeconomice.
• Structura financiară. Plasamentele financiare antrenează de regulă transferuri mari
de fonduri. Pentru a se asigura această mobilizare de fonduri este necesară şi o structură
financiară care să servească dezvoltării durabile în ţara gazdă. Sursele pentru investiţii sunt
economiile private, economiile guvernamentale şi cele străine a căror structură depinde de
nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări. Este cert că pentru a realiza un nivel optim al ratei
investiţiilor, respectiv 20-30% din produsul intern brut, accentul trebuie pus pe economiile
interne.
La analiza riscului de ţară, din punctul de vedere al structurii financiare, se mai are în
vedere ca instituţiile financiare să fie puternice, capabile să reducă la minim riscul crizelor
financiare. De asemenea, sistemul financiar trebuie să aibă capacitatea de a încuraja
concurenţa şi eficienţa instituţiilor financiare.
Factori de risc de natură politică. Printre factorii politici care pot influenţa
mărimea riscului de ţară se pot include:
a) Factorii politici interni. Analiza acestor factori are în vedere mecanismele
democratice, regimurile politice sau cele de guvernare. Se definesc uzual ca tipuri de
guvernare:
• Democraţie alternativă. Trăsăturile fundamentale ale acestui tip de guvernare sunt:
un guvern / executiv să nu fie în funcţie mai mult de două legislaturi succesive; alegeri libere
şi corecte pentru legislativ şi executiv, determinate de constituţie; prezenţa activă a mai multe
partide politice şi o opoziţie viabilă; dovada verificărilor şi a balanţei dintre cele trei elemente
ale guvernării: executiv, legislativ şi justiţie; existenţa unei justiţii independente; protecţia
libertăţilor persoanei prin prevederi constituţionale sau alte garanţii legale.
• Democraţie dominantă. Trăsăturile fundamentale ale democraţiei dominate sunt: un
guvern / executiv care să fie în serviciu mai mult de două legislaturi succesive; alegeri libere şi
corecte pentru legislativ şi executiv, determinate de constituţie sau de lege; prezenţa activă a
mai multe partide politice; dovada verificărilor şi a balanţei dintre executiv, legislativ şi
justiţie; dovada unei justiţii independente; dovada protecţiei libertăţilor persoanei.
• De facto un partid stat. Trăsăturile esenţiale ale unei astfel de guvernări sunt: un
guvern / executiv care să fie în serviciu mai mult de două legislaturi succesive, sau unde
sistemul politic / electoral este intenţionat sau distorsionat astfel încât să asigure dominaţia
unei guvernări particulare; administrarea reglementării alegerilor ca şi determinarea de
constituţie sau de lege (statute, regulament); dovada restricţiilor asupra partidelor politice
care nu se află la guvernare, stânjenirea liderilor sau susţinătorilor partidelor politice care nu
se află la guvernare, impedimentele create şi obstacolele provocate numai de partidele politice
care nu sunt la guvernare, frauda electorală, etc.
• De iure un partid stat. Identificarea trăsăturii unui partid stat de iure este: o cerinţă
constituţională este aceea să existe numai un partid de guvernământ; nevoia existenţei
câtorva recunoaşteri legale ale opoziţiei politice.
• Autarhie. Trăsăturile unei guvernări autarhice sunt: conducerea unui stat de către o
singură persoană, nelipsită de existenţa câtorva privilegii, putere militară serioasă sau drept
moştenit; într-o autarhie, conducerea puternică face pe plac în câteva procese quasi-
democratice. în cele mai multe forme dezvoltate, acestea permit partide politice competente şi
alegeri regulate, dreptul electoral (de vot), fundamental. într-un ansamblu cu puteri
legislative restrictive (apropiere de tipurile de guvernare de iure sau de facto a unui partid de
stat). Totuşi, trăsătura definitorie este că şeful guvernului, conducerea este subiect de alegeri
în care oponenţii politici sunt permişi, şi li se permite să se manifeste (să se opună).
75
 Factorii politici care au în mod diferit impact asupra investiţiilor străine directe şi care
se au în vedere la analiza riscului politic pot fi grupaţi astfel:
• Structura grupurilor sociale. Rolul grupurilor sociale, proporţiile şi forţa lor politică
diferă de la ţară la ţară. Grupurile sociale care se pot regăsi în fiecare ţară în diferite
combinaţii sunt: micii proprietari din mediul rural; muncitorii din mediul rural; oamenii de
afaceri; clasa mijlocie din mediul urban; clasa muncitoare din mediul urban cu locuri de
muncă asigurate; muncitorii din mediul urban angajaţi temporar / cei care lucrează în
economia subterană; funcţionarii guvernamentali; studenţii.
• Instituţiile, care, în general, sunt: instituţiile constituţionale (parlamentul,
preşedenţia); instituţiile şi serviciile guvernamentale (birocraţia); armata; biserica;
sindicatele; banca centrală.
• Personalităţile marcante – care de cele mai multe ori au capacitatea de a influenţa
riscul de ţară.
• Mecanismele de control, cum sunt: sprijinul popular; corupţia; represiunea;
influenţa opoziţiei; creşterea economică.
Pentru fiecare ţară apar probleme specifice care descriu structura politică
fundamentală şi care presupun alternativa posibilă pentru această structură. Printre acestea
pot fi:
- existenţa unui lider fără succesor evident;
- presiuni în favoarea democraţiei;
- guverne fără putere;
- conflicte între valorile moderne şi cele tradiţionale;
- stări excesive de corupţie;
- frecvenţă mare a schimbării guvernelor;
- inegalitatea veniturilor, etc.
b) Factori politici externi în general, ţările nu pot rămâne izolate de efectele
evenimentelor ce se petrec în jurul lor sau ale celor cu arie de răspândire în întreaga lume.
Factorii politici care se au în vedere şi prezintă importanţă pentru aprecierea riscului de ţară
se grupează astfel:
 Factorii care vizează instabilitatea politică în zonă. Declanşarea unui război, modificarea
frontierelor, loviturile de stat susţinute din exterior nu afectează numai ţările unde acestea
au loc, ci efectele acestora se propagă negativ pe o arie mare în zonă, incluzând şi ţările
vecine care nu se află în conflict.
 Ţările cu importanţă strategică (geopolitică). Vizează ţările care au o poziţie strategică
din punct de vedere militar, resurse minerale de o importanţă deosebită. Aceste ţări joacă
un rol hotărâtor în zonă.
 Apartenenţa la grupări politice. Calitatea de membru al OECD sau al Uniunii Europene
permite accesul la resurse financiare şi asistenţă financiară. în alte condiţii nu ar putea
beneficia de accesul la aceste resurse.
 Instabilitatea economică din exterior. Multe ţări au legături economice, comerciale şi de
cooperare puternice. Dacă în cadrul uneia dintre aceste ţări au loc perturbări economice
serioase, dereglări, crize, etc., cu certitudine efectele acestora se răsfrâng şi asupra
celorlalte ţări independente.

3. Metode uzuale şi instituţii de evaluare a riscului de ţară

In perioada contemporană viaţa economică este mult mai complexă şi dinamică

comparativ cu perioadele anterioare. Se manifestă tot mai acut penuria resurselor economice,
concurenţa este tot mai acerbă, toate procesele şi fenomenele economice cunosc o accelerare
continuă. În aceste condiţii economice de mare complexitate, problema riscului şi a
incertitudinii economice a devenit una dintre cele mai actuale. Unul dintre domeniile
activităţii economice care comportă cele mai mari riscuri este cel al investiţiilor şi mai ales al
investiţiilor din sfera producţiei (şi cu atât mai mult în domeniul investiţiilor străine directe).
De aprecierea sau calcularea riscului de ţară, care este unul din elementele ce stă la
baza deciziei de a opera în sfera investiţiilor străine directe, se ocupă agenţii internaţionale

76
specializate, institute, publicaţii cum sunt: Institutional Investor, Standard&Poor’s, Moody’s,
Euromoney, Fitch Ratings, Japan Bond Research Institute (JBRI), Australian Ratings,
Canadian Bond Rating Service, etc.
Agenţiile de Rating Moody’s şi Standard&Poor’s apreciază riscul de ţară suveran pe
baza unor indicatori ce urmăresc activitatea băncilor, instituţiilor financiare, emisiunile de
obligaţiuni, în general indicatorii ce analizează posibilitatea achitării obligaţiilor financiare
externe ale ţărilor sau firmelor analizate. Parţial notaţia rating-ului este standardizată,
întrucât, în procesul evaluării, analiştii au susţinut nevoia unei diferenţieri mai pronunţate a
riscului. Ca urmare, unele agenţii au introdus, pe lângă cele trei litere: A, B şi C, şi literele
mici: aaa, aa, a.
Standard & Poor's (S & P) este o companie americană de evaluare a riscului de ţară ale
cărei baze au fost puse în anul 1860. Compania este una dintre cele mai importante trei
agenţii de rating din lume, alături de Moody's şi Fitch Ratings . Din anul 1966 , S&P este parte
a trustului de presă McGraw-Hill.
Moody's este o companie de rating, cercetare şi analiză de risc, înfiinţată în anul 1909
de John Moody.
Fitch Ratings este una dintre cele mai importante agenţii de rating din lume, care are
două sedii, unul la New York şi celălalt la Londra şi a fost înfiinţată în anul 1913 în New York
City.
Agenţia Standard&Poor’s exprimă notele numai prin litere mari, iar agenţia Moody’s
foloseşte pentru notare combinaţiile de litere mari şi mici. De asemenea, Moody’s mai
foloseşte simbolurile P1, P2, P3 şi NP în scopul exprimării primei (P) la obligaţiuni sau la
emisiunea fără primă (NP).
Pentru obligaţiile la termen, dobânzile şi împrumutul, în cazul în care sunt achitate
corect, la datele prevăzute în contract, notaţia folosită de Standard & Poor’s este AAA, iar la
Moody’s notaţia este Aaa.
a) Scala Agenţiei de rating Moody’s ia în considerare factori economici şi factori
sociali-politici, cărora le atribuie ponderi şi probabilităţi specifice, urmărind să determine
probabilitatea ivirii unor situaţii defavorabile. Ţările se încadrează astfel, în următoarele clase
de risc pe termen lung:
 Aaa – obligaţiuni ,,fără riscuri” sau cu cel mai redus risc investiţional;
 Aa – obligaţiuni de primă calitate (de calitate ridicată), dar cu o variaţie a dobânzilor
mai mare decât în clasa precedentă;
 A – obligaţiuni de calitate medie ridicată, care prezintă atractabilitate din punct de
vedere investiţional, deşi pot să apară dificultăţi pe termen lung;
 Baa – obligaţiuni de calitate medie, pentru care pot să apară însă dificultăţi atât pe
termen scurt cât şi pe termen lung;
 Ba – obligaţiuni cu elemente speculative, a căror evoluţie viitoare nu este sigură, din
punctul de vedere al recuperării capitalului şi dobânzii;
 B – obligaţiuni care nu au în general caracteristici investiţionale, cu o mare
nesiguranţă în privinţa evoluţiei viitoare;
 Caa – obligaţiuni cu risc ridicat;
 Ca – obligaţiuni cu înalt caracter speculativ, la care emitenţii sunt în încetare de plăţi
sau cu probleme majore şi iminentă încetare de plăţi;
 C – obligaţiuni cu cel mai ridicat nivel al riscului.

77
 Clasele prezentate pot fi subdivizate prin adăugarea unor numere, de la 1 la 3, care
arată poziţia în cadrul fiecărei clase. Clasele de risc de la Aaa la Baa au caracter investiţional,
iar cele de la Ba până la C au caracter speculativ. Dacă aceste clase sunt utilizate în estimarea
riscului pe termen lung, pentru estimarea riscului pe termen scurt se utilizează urătoarele
clase, obţinute prin regruparea claselor pe categorii mai mari, astfel:
 Prime 1 (P1) – capacitate foarte mare de plată, include clasele de la Aaa până la A3;
 Prime 2 (P2) – capacitate ridicată de plată, include clasele de la A2 până la Baa2;
 Prime 3 (P3) – capacitate acceptabilă de plată, include clasele de la Baa1 până la Baa3;
 Not Prime (NP) – capacitate redusă de plată, include clasele de la Ba până la C.

b) Scala Agenţiei Standard&Poor’s

Evaluarea riscului se face pe baza unor indicatori cantitativi şi calitativi, care

urmăresc: - structura economiei şi a veniturilor; creşterea economică; datoria publică;

78
situaţia balanţei de plăţi; datoria externă şi lichiditatea; stabilitatea preţurilor; flexibilitatea
fiscală; situaţia politică şi securitatea internă şi externă.
Clasele de risc utilizate pentru evaluarea riscului pe termen lung sunt:
 AAA – capacitate deosebit de ridicată de plată a dobânzii şi a ratelor principale;
 AA – capacitate foarte mare de a-şi îndeplini angajamentele;
 A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare, deşi ea este mai sensibilă
la efectele negative ale modificării adverse a condiţiilor economice existente;
 BBB – capacitate bună de respectare a angajamentelor financiare, dar apariţia unor
condiţii adverse în mediul economic poate duce la slăbirea capacităţii de plată;
 BB – titlurile emise prezintă o vulnerabilitate scăzută pe termen scurt, dar există o
sensibilitate mai crescută la şocurile economice, sociale sau politice, şocuri ce pot crea
condiţii adverse de ordin comercial, financiar şi economic;
 B – există, în prezent, capacitatea de achitare a dobânzilor şi a ratelor principale (de
onorare a angajamentelor externe), dar viitorul este incert şi condiţiile economice
nefavorabile vor determina, probabil, capacitatea sau dorinţa de îndeplinire a
obligaţiilor financiare;
 CCC – titlurile au în prezent o vulnerabilitate de neplată, care depinde de efectele
condiţiilor curente de ordin comercial, financiar sau economic; în condiţii adverse,
debitorul nu va avea, probabil, capacitatea de a-şi onora obligaţiile financiare asumate
în titlurile emise;
 CC – titlurile prezintă o mare vulnerabilitate de neplată în prezent;
 C– sunt deja înregistrate dificultăţi în plata datoriei, dar plăţile nu au fost încă
încetate; achitarea scadenţelor continuă încă;
 D – există disfuncţionalităţi în îndeplinirea angajamentelor financiare externe; este
deja înregistrată reclamaţia de punere în faliment a emitentului şi titlurile sunt
neachitate la scadenţă, chiar dacă se prevede că plata va fi făcută până la expirarea
perioadei de amânare a plăţii.
Pentru clasele de la AA la CC se pot atribui semnele plus (+) sau minus (−), care indică
poziţia în cadrul clasei (inferioară sau superioară). Se creează, astfel, câte trei subclase în
cadrul fiecărei clase (exp.A+, A,A−). Clasele cu caracter investiţional sunt de la AAA la BBB
inclusiv, celelalte având caracter speculativ.
Pe termen scurt, agenţia Standard&Poor’s foloseşte următoarele clase de risc:
A1+ care grupează clasele de risc pe termen lung de la AAA până la A+;
A1 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A+ până la A-;
A2 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A până la BBB;
A3 care grupează clasele de risc pe termen lung de la BBB până la BBB-;
B care grupează clasele de risc pe termen lung de la BB+ până la BB-;
C care grupează clasele de risc pe termen lung de la B+ până la C;
D care corespunde clasei de risc pe termen lung D.
c). Agenţia Fitch Rating este o agenţie internaţională de stabilire a ratingului, având
sediul în Londra şi New York; evaluează ratinguri pentru peste 1400 de entităţi din toată
lumea. Fitch solicită serii de date cu privire la indicatori, pentru 5 ani în urmă şi 2 ani înainte,
după anul în care are loc stabilirea ratingului. Reprezentanţii ţărilor vor trebui să specifice
dacă definiţiile termenilor din statisticile lor sunt diferite de cele din sistemul Naţiunilor
Unite.
Indicatorii solicitaţi se referă la:
1) Factori demografici, educaţionali şi structurali: rata de creştere a populaţiei;
distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă; ponderea populaţiei din mediul urban în total
populaţie; detalii asupra minorităţilor religioase, etnice şi ligvistice; populaţia, exprimată în
mărime absolută şi relativă, care frecventează învăţământul superior şi mediu; orice indicator
al nivelului de pregătire profesională, mai ales dacă este recunoscută pe plan internaţional;
standardul de viaţă exprimat ca procent din PIB/locuitor, cheltuielile populaţiei (pe locuitor);
distribuţia veniturilor, averilor şi pământului; standardul infrastructurii transportului şi
telecomunicaţiilor; mortalitatea infantilă, speranţa de viaţă şi dezvoltarea serviciilor de
sănătate; bogăţiile naturale incluzând rezervele de minerale şi de combustibili.

79
 2) Analiza pieţei muncii: dimensiunea, dezvoltarea istorică şi perspectivele forţei de
muncă totale; ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei; structura populaţiei ocupate
pe grupe de sexe; structura populaţiei ocupate după tipul de angajare: full-time şi part-time;
structura populaţiei ocupate pe activităţi ale economiei naţionale, exprimată ca procent din
total şi modificările de-a lungul timpului; structura populaţiei ocupate după religie, tipul de
ocupaţie şi durata (mai mare de 6 luni şi mai mare de 1 an); dezvoltarea modalităţilor de plată
şi creşterea veniturilor; nivelul salariului nominal pe oră în sectorul public şi privat; diferenţa
marginală şi medie între costul brut pe oră pe salariat şi salariul brut pe oră plătit salariatului;
orice politică a veniturilor care afectează creşterea salariilor, contribuţia la asigurările sociale,
etc.
3) Structura producţiei şi a comerţului: PIB nominal şi real, PNB; structura PIB pe
sectoare (agricultură, construcţii, industrie extractivă); diferenţele de productivitate care
rezultă din structura populaţiei ocupate, în prezent şi cu 5-10 ani în urmă; consumul de
petrol/PIB; raportul importurilor şi exporturilor la PIB şi tendinţa de-a lungul timpului;
structura exporturilor şi importurilor pe tipuri de produse; sublinierea categoriilor care deţin
mai mult de 5% în total; clasificarea exporturilor şi importurilor pe zone geografice.
4) Dinamica sectorului privat: rata înfiinţărilor de noi firme şi închiderilor de
companii, tendinţa acesteia; rata autoangajării şi tendinţa acesteia; ponderea sectorului de
stat şi privat în totalul economiei; formarea capitalului fix ca procent din PIB şi modificările
anuale; rentabilitatea capitalului investit şi tendinţa acestuia; estimări asupra stocului de
capital şi tendinţa acestuia; cheltuieli de cercetare-dezvoltare şi orice brevete deţinute;
descrierea metodelor de privatizare.
5) Balanţa cererii şi ofertei: detalierea importurilor de bunuri şi servicii; detalierea
exporturilor de bunuri şi servicii; cheltuieli interne brute ca procent din PIB, incluzând
consumul, formarea brută a capitalului fix, formarea stocurilor; balanţa externă de bunuri şi
servicii ca procent din PIB; economiile interne brute ca procent din PIB; modificările
procentuale anuale în cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale (curente şi de
capital), formarea brută a capitalului fix, exportul şi importul de bunuri şi servicii; împărţirea
economiilor interne brute pe următoarele categorii: personale, private şi sector public, ca
procent din PIB.
6) Balanţa de plăţi: descrierea şi analiza nivelului şi creşterii exporturilor de bunuri şi
servicii; descrierea şi analiza nivelului şi creşterii importurilor de bunuri şi servicii pentru
fiecare categorie în parte şi la nivel agregat; balanţa comercială; nivelul şi creşterea ratelor
exporturilor şi importurilor de servicii; balanţa serviciilor împărţită pe principalele categorii;
transferurile oficiale şi private; indicii de creştere a exporturilor şi importurilor; balanţa
contului curent în monedă naţională şi valută, ca procent din PIB; fluxurile de capital pe
termen lung, împărţite în funcţie de debitori şi creditori, tipul plasamentului sau alte
clasificări; fluxurile de capital pe termen scurt.
7) Analiza factorilor de creştere pe termen mediu şi lung: cea mai bună estimare a
tendinţei de creştere a PIB-ului; indicatori ai capacităţii de producţie şi ai capacităţilor de
producţie neutilizate; mărimea producţiei potenţiale, măsurată ca diferenţă între PIB şi PIB
potenţial; calcularea ratei de creştere a PIB-ului dacă contul curent al balanţei de plăţi va fi
menţinut în linie cu influxurile de capital pe termen lung; stabilirea tendinţelor de creştere
(dacă se îmbunătăţeşte sau se deteriorează).
8) Politica macroeconomică: - obiectivele şi fundamentele politicii monetare;
angajarea pentru obţinerea şi menţinerea stabilităţii preţurilor; tendinţa indicatorilor de
inflaţie, inclusiv indicele preţurilor de consumatorilor, deflatorul PIB; descrierea presiunii
asupra cursului de schimb, obiectivele politicii ratei de schimb şi rezoluţia oricărui conflict
între obiectivele ratei de schimb şi alte angajamente de stabilitate a preţurilor interne; ratele
dobânzii la scadenţă, atât a plasamentelor pe termen lung cât şi scurt, inclusiv ratele dobânzii
reale pe termen scurt şi lung (deflat cu indicele preţurilor de consum); tendinţele ratelor de
schimb inclusiv indicii ratelor de schimb ai principalilor parteneri comerciali şi ratele de
schimb efective calculate folosind costurile unitare cu forţa de muncă şi alte măsuri ale
competitivităţii; creşterea masei monetare, inclusiv a masei monetare M1 şi M2 şi creşterea
creditului intern cu estimări asupra tendinţelor velocităţii; - stabilirea politicii fiscale şi
obiectivele sale pe termen scurt şi lung, examinarea necesarului de împrumuturi din sectorul
80
public ca procent din PIB; estimări ale veniturilor în funcţie de surse, împărţirea veniturilor
în funcţie de impozite directe şi indirecte; cheltuielile cu asigurările sociale ca procent din
PIB; tendinţe în cheltuielile publice, incluzând toate elementele majore ale cheltuielilor
publice; surse de finanţare a serviciului datoriei publice.
9) Politica comerţului şi a investiţiilor străine: principalele măsuri adoptate pentru a
impune un control asupra importurilor (cote, tarife, bariere netarifare) pe fiecare sector;
taxele medii aplicate pentru fiecare ramură industrială şi estimări asupra taxelor totale;
descrierea regimului importurilor de produse agricole; subvenţiile la export, inclusiv
împrumuturi la dobânzi sub media pieţei şi alte măsuri de promovare a exporturilor; politica
liberalizării comerţului; politica investiţiilor străine; precizări asupra repatrierii dobânzilor,
profiturilor, dividendelor şi a oricăror altor venituri rezultate din investiţii; volumul
investiţiilor străine pe categorii (acţiuni, investiţii directe, obligaţiuni), după ţara de
provenienţă şi sector.
10) Sectorul financiar-bancar: analiza împrumuturilor bancare, pe tipuri de instituţii
şi destinaţie sectorială; necesităţile de finanţare a instituţiilor de stat şi private; descrierea
politicilor de credit; descrierea caracteristicilor principale ale sectorului bancar, regulile de
prudenţă bancară; descrierea pieţelor interne de capital, inclusiv nivelul de lichiditate,
capacitatea bursieră ca procent din PIB.
11) Activele externe: rezervele în valută ale Băncii Centrale; ponderea rezervelor în
importuri (exprimate în luni); activele externe în sectorul bancar; activele externe din sectorul
public, cum ar fi împrumuturi şi credite de export; active din sectorul nebancar incluzând:
obligaţiuni, acţiuni şi investiţii străine directe.
12) Obligaţii externe: descrierea strategiei de împrumuturi; restricţii legale impuse
guvernului la contractarea de împrumuturi (interne şi externe) şi schimburi ale ratelor
dobânzii şi alte obligaţii extrabilanţiere; descrierea mecanismului prin care guvernul
monitorizează alte împrumuturi; clasificarea împrumuturilor în funcţie de debitori (privat,
public, financiar, nonfinanciar); datoria externă netă (datoria minus active externe, rezerve,
active bancare, împrumuturi către sectorul privat); obligaţii externe nete (datoria netă plus
investiţii directe şi de portofoliu şi împrumuturi guvernamentale externe); programul de
rambursare şi structura datoriei brute în funcţie de valută; proporţia datoriei care este
contractată la rata fluctuantă; datoria externă ca procent din exportul de bunuri şi servicii şi
din PIB; serviciul datoriei ca procent din exportul de bunuri şi servicii; plăţile dobânzilor ca
procent din exportul de bunuri şi servicii; dobânzile nete şi plata investiţiilor nete.
13) Politica şi statul: descrierea Constituţiei şi a relaţiilor cu principalele instituţii
inclusiv Curtea Supremă de Justiţie; - descrierea partidelor politice, suportul fiecăruia,
numărul de voturi; - programul alegerilor pentru toate nivelurile de guvernare; gradul de
consens asupra politicilor macroeconomice şi microeconomice a principalelor partide
politice; stabilirea direcţiilor politice în care este implicat guvernul; metoda succesiunii la
guvernare; explicaţii pentru succesiunea reformelor economice, în special a reformelor
financiare; dimensiunea, creşterea şi importanţa forţelor armate; descrierea principalelor
politici alternative înaintate de partide sau de grupuri sociale importante; descrierea cadrului
legal asupra proprietăţii private şi angajamentelor contractuale; descrierea gradului de
eficienţă a sistemului de colectare a impozitelor; un scurt curriculum vitae al principalilor
politicieni.
14) Poziţia internaţională: obiectivele şi strategia politicilor externe; calitatea de
membru în organizaţiile internaţionale, multinaţionale şi supranaţionale, inclusiv grupuri
regionale; relaţia cu FMI; relaţiile cu ţările vecine; prezentarea oricăror ameninţări interne
sau externe; relaţiile cu Uniunea Europeană, SUA şi Japonia.
Clasele de risc utilizate de Fitch – pe termen lung:
 AAA – capacitate de plată a ratelor principale şi dobânzilor foarte mare; există cel mai
mic risc, iar potenţialul advers al eventualelor modificări de mediu economic, de
afaceri şi politic este neglijabil;
 AA – capacitate foarte mare de plată a angajamentelor, cu risc foarte mic, dar nu
semnificativ mai mare decât în clasa AAA;

81
  A – capacitate mare de plată a ratelor principale şi a dobânzilor; riscul este mic, dar
poate să crească prin efecte adverse ale unor schimbări bruşte în mediul economic şi
de afaceri;
 BBB – risc investiţional mic; există capacitate de plată a obligaţiilor ce decurg din
angajamente, însă apariţia unor condiţii economice adverse poate conduce la slăbirea
capacităţii de plată;
 BB – titlurile prezintă vulnerabilitate relativ mică; capacitatea de onorarea a
obligaţiilor există, dar există o incertitudine şi o expunere la condiţii adverse care pot
duce la o capacitate inadecvată de plată a dobânzilor şi a ratelor principale;
 B – există în prezent un risc al investiţiilor, iar titlurile au o mare vulnerabilitate de
neplată, deşi deocamdată există capacitatea de achitare a dobânzilor şi a ratelor
principale;
 CCC – titlurile au o vulnerabilitate de neplată curentă; se poate ivi în prezent
posibilitatea unei încetări de plăţi; sub acţiunea condiţiilor curente adverse de ordin
economic, financiar, comercial, debitorul nu va avea probabil capacitatea de a-şi achita
obligaţiile financiare asumate în titlu;
 CC – titlurile emise au un caracter puternic speculativ; neplata este probabilă, riscul de
încetare a plăţilor este ridicat;
 C – reclamaţia de punere în faliment a emitentului este deja înregistrată; neplata este
iminentă.
Agenţia mai foloseşte pentru clasele de risc pe termen lung de la AA până la C semnele
plus (+) sau minus (−) pentru a crea trei subclase ce indică poziţia în cadrul clasei.
Pe termen scurt, prin regruparea claselor de risc pe termen lung, se formează cinci
clase astfel:
 A1 – obligaţiuni cu cea mai bună capacitate de plată; cuprinde clasele De la AAA până
la A− pe termen lung (eventual A1+ pentru o poziţie foarte bună în clasamentul pe
termen lung, de la AAA până la AA−);
 A2 – capacitate de plată satisfăcătoare; cuprinde clasele de la A la BBB pe termen lung;
 A3 – capacitate de onorare a angajamentelor adecvată, dar cu o anumită
vulnerabilitate; cuprinde clasele de la BBB+ până la BBB- pe termen lung;
 B – capacitatea de onorare a angajamentelor depinde de modificările ce se vor
înregistra în mediul economic, financiar, politic; cuprinde clasele de la BB+ până la
BB- pe termen lung;
 C – titluri cu risc mare de neplată; cuprinde clasele de la B+ până la C pe termen lung.

Poziţia actuală a României în perspectiva agenţiilor de rating. Două

(Standard & Poor's şi Fitch Ratings) dintre cele mai mari agenţii de rating continuă să ne
menţină în categoria "junk", iar o a treia (Moody’s,) şi-a păstrat ratingul investiţional.
Standard&Poor's şi Fitch Ratings au scos România din rândul ţărilor cu calificativ
"investment grade" în toamna anului 2008, atunci când perspectivele economice ale ţării erau
altele: creştere economica de câteva ori mai mare decât cea anticipată, un deficit bugetar mult
mai mic.
Deşi dezechilibrele macroeconomice par să fie mult mai pronunţate în Letonia sau
chiar Ungaria, Fitch Ratings continuă să menţină ratingul acestor ţări peste nivelul României.
Astfel, în timp ce România este singurul stat din Europa Centrală şi de Est a cărui rating este
"BB+" (nivel speculativ sau "junk"), Bulgaria, Croaţia şi Letonia se afla cu o treaptă deasupra
noastră, la "BBB-". La rândul său, Ungaria este creditată cu ratingul "BBB", iar Lituania cu
"BBB+". Cu "A-", nivel cu patru trepte peste cel al României, sunt notate Estonia şi Polonia,
iar Cehia şi Slovacia se află la "A+", rating cu şase trepte mai mare decât "nivelul speculativ"
unde ne aflăm noi.
Pentru Standard & Poor's, Romania şi Letonia au acelaşi grad de risc investiţional
("BB+"). Ungaria are un rating uşor mai bun ("BBB-"), iar Bulgaria, Lituania şi Croaţia sunt
cotate la "BBB". Două trepte mai sus se poziţionează Polonia ("A-"), în vreme ce ratingul
Cehiei şi Estoniei este "A".
România este cel mai bine văzută de agenţia de evaluare Moody’s, a cărui rating este
identic cu cel acordat Bulgariei şi Croaţiei ("Baa3"). Ungaria şi Letonia sunt şi ele pe aceeaşi
82
treaptă, la "Baa1", iar Polonia şi Lituania au un rating cu patru trepte peste cel al României
("A2"). Cu "A1", nivel similar cu codul "A+" al celor de la Fitch Ratings şi Standard & Poor's,
sunt notate Cehia şi Estonia.
Singurele ţări din regiunea României care sunt evaluate la fel de toate cele trei mari
agenţii de rating sunt Slovenia şi Slovacia. Ratingul acordat de Moody’s pentru prima dintre
cele două ţări este "Aa2", echivalent cu codul "AA" al celor de la S&P şi Fitch. Ratingurile
Slovaciei sunt cu două trepte mai jos decât cele acordate Sloveniei. Ratingul Moody’s este
"A1", cu care au mai fost notate Estonia şi Cehia. Slovacia se află pe aceeaşi treaptă cu Cehia şi
în viziunea celor de la Fitch, a căror rating este "A+", identic cu cel al S&P.
În Europa Centrală şi de Est nu există nici un stat care să aibă un rating maxim, "AAA"
sau "Aa1" (pentru Moody’s), respectiv "AA+" (pentru S&P şi Fitch).

Întrebări recapitulative - cap.5.

1. Evenimentele de natură economică care influenţează riscul de ţară sunt:

1). diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat;
2). deprecierea considerabilă a monedei naţionale;
3). revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice;
4). conflicte de interese legate de polarizarea politică regională;
5). creşterea ratei inflaţiei;
6). război, ocupaţie militară străină.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 4; d). 2 + 5 + 6.

2. Riscul care exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaţionale

generate de unele evenimente macroeconomice sau politice din ţara analizată se numeşte:
a). riscul de ţară; b). risc de faliment; c). risc de fabricaţie; d). risc de exploatare.

3. Evenimentele de natură socială care influenţează riscul de ţară sunt:

1). diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat;
2). deprecierea considerabilă a monedei naţionale;
3). revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice;
4). contradicţii între anumite clase sociale;
5). război civil;
6). război, ocupaţie militară străină.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6.

4. Factorii care influenţează nivelul riscului de ţară pot fi grupaţi, după modul de
acţiune în:
a). factori economici şi noneconomici; c). factori sistematici şi aleatori;
b). factori previzibili şi imprevizibili; d). factori de durată şi conjuncturali.

5. Conform International Country Risk Guide, analiza riscului de ţară presupune

abordarea componentelor sale:
1). riscul politic;
2). riscul reputaţional;
3). riscul economic;
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5;
4). riscul financiar;
5). riscul comercial;
6). riscul fabricaţiei.
c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 3 + 4.

6. Pentru evaluarea riscului politic, ca o componentă a riscului de ţară, se au în vedere:

1). rata datoriei externe în produsul intern brut; 4). serviciul datoriei externe;
2). produsul intern brut pe locuitor; 5). condiţiile socio-economice;
3). stabilitatea guvernamentală; 6). corupţia şi tensiunile etnice.
83
 Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 4; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 5 + 6; d). 3 + 5 + 6.

7. Clasa de risc de ţară AAA este utilizată de Fitch, pe termen lung, pentru:
a). capacitate de plată a ratelor principale şi dobânzilor foarte mare; există cel mai mic risc,
iar potenţialul advers al eventualelor modificări de mediu economic, de afaceri şi politic este
neglijabil;
b). risc investiţional mic; există capacitate de plată a obligaţiilor ce decurg din angajamente,
însă apariţia unor condiţii economice adverse poate conduce la slăbirea capacităţii de plată;
c). titlurile emise au un caracter puternic speculativ; neplata este probabilă, riscul de încetare
a plăţilor este ridicat;
d). titlurile prezintă vulnerabilitate relativ mică; capacitatea de onorarea a obligaţiilor există,
dar există o incertitudine şi o expunere la condiţii adverse care pot duce la o capacitate
inadecvată de plată a dobânzilor şi a ratelor principale.

8. În prezent, România este singurul stat din Europa Centrală şi de Est a cărui rating,
acordat de Fich Ratings este nivel speculativ sau "junk”, adică:
a). BBB+; b). A+; c). BB+; d). A-.

9. Agenţiile de rating Moody's este o companie americană de evaluare a riscului de ţară

ale cărei baze au fost puse în anul:
a). 1909; b). 1860; c). 1913; d). 1999.

10. Agenţiile de rating Standard & Poor's (S & P) este o companie americană de
evaluare a riscului de ţară ale cărei baze au fost puse în anul:
a). 1909; b). 1860; c). 1913; d). 1999.

11. Singurele ţări din regiunea României care sunt evaluate la fel de toate cele trei mari
agenţii de rating sunt:
a). Ungaria şi Bulgaria; c). Slovenia şi Ungaria;
b). Bulgaria şi Slovacia; d). Slovenia şi Slovacia.

12. România este cel mai bine evaluată, în ceea ce priveşte riscul de ţară, de agenţia de
rating:
a). Standard & Poor's; c). Moody’s;
b). Fitch Ratings; d). toate variantele sunt corecte.

Răspuns corect:

1. a; 6. d; 11. d;
2. a; 7. a; 12. c.
3. c; 8. c;
4. c; 9. a;
5. d; 10. b;

84
 BIBLIOGRAFIE

1. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului în afaceri si proiecte, Editura ASE, 2006

2. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului: vol 1: Teorii, practici, metodologii, Editura ASE,
2008
3. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului: vol 2: Modele economico-matematice,
instrumente si tehnici, Editura ASE, 2008
4. Ciocoiu N. - Managementul riscului în afaceri şi proiecte, Editura ASE, Bucureşti, 2006
5. Cismasu I. - Riscul - element în fundamentarea deciziei: concept, metode, aplicaţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
6. Ciurariu G. - Diagnoza şi prognoza în analiza rentabilităţii şi riscului firmei, Editura
Tehnică, Didactică şi Ştiinţifică CERMI, Iaşi, 2004
7. Doltu T. - Abordări în economia riscului şi incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti,
2006
8. Drigă I. - Analiza şi managementul riscurilor în activitatea bancară, Editura Universitas,
Petroşani, 2007
9. Druică E. - Risc şi afaceri, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
10. Dudian M. - Managementul riscului de ţară în România din perspectiva aderării la
Uniunea Europeană, Editura ASE, Bucuresti, 2003
11. Gogoneata B. - Economia riscului si incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti, 2004
12. Gup B., Kolari J. - Commercial Banking: The Management of Risk, 3rd Edition, John
Wiley & Sons, New York, 2005
13. Horobeţ A. - Managementul riscului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=126&idb=21
14. Isaic-Maniu I. - Măsurarea si analiza statistica a riscului în economie, Editura ASE,
Bucuresti, 2003
15. Niţu I. - Managementul riscului bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2000
16. Orfescu, D.; Gheorghiu, A. - Analiza riscurilor în activitatea firmei şi strategii de
prevenire, Editura ASE, Bucuresti, 2006
17. Patarlageanu B., Tiganescu E. - Analiza cantitativă a riscului şi incertitudinii în
economie, Editura ASE, Bucuresti, 2004
18. Predescu I. - Activitatea bancară între performanţă şi risc, Editura Expert, Bucureşti,
2005
19. Prunea P. - Riscul în activitatea economică: ipostaze, factori, modalitati de reducere,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
20. Seitan S., Toma R. - Riscurile în derularea contractelor comerciale, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2006
21. Stana E., Bacescu M. - Riscul de ţară, Editura ASE, Bucuresti, 2003
22. Van Greuning, H.; Brajovic Bratanovic, S. - Analiza si Managementul Riscului Bancar,
Editura Irecson, Bucureşti, 2004
23. *** - Revista Calitate şi Management
24. *** - Revista Finanţe. Bănci. Asigurări
25. *** - Revista Finanţe. Credit. Contabilitate
26. *** - Revista Tribuna Economică

85