Istoria modernă[modificare | modificare sursă]

Generalul Ulrich Wille, comandant suprem al armatei elvețiene în timpul Primului Război Mondial

Elveția nu a fost invadată în timpul nici unuia dintre cele două războaie mondiale. În Primul Război
Mondial, în Elveția s-a refugiat Vladimir Ilici Uleanov (Vladimir Lenin) care a rămas aici până în
1917.[28] Neutralitatea Elveției a fost pusă în discuție de afacerea Grimm-Hoffmann în 1917, dar
problema a fost de scurtă durată. În 1920, Elveția a aderat la Liga Națiunilor, care a avut sediul
la Geneva, cu condiția ca țara să fie scutită de orice obligație militară.
În al Doilea Război Mondial, Germania Nazistă a întocmit un plan detaliat de invazie a țării,[29] dar
Elveția nu a fost niciodată atacată.[23] Ea a reușit să rămână independentă printr-o combinație de
pregătiri militare solide, concesii făcute Germaniei și noroc datorită evenimentelor mai importante din
timpul războiului, care au amânat invazia.[21][30] Sub generalul Henri Guisan, s-a ordonat o mare
mobilizare a milițiilor. Strategia militară elvețiană s-a schimbat de la o apărare statică la frontiere
pentru protejarea inimii economice a țării, la una de luptă de uzură pe termen lung, cu retragere pe
poziții puternice, bine aprovizionate și apărate în zonele înalte ale Alpilor, denumite Reduta. Elveția
a fost o importantă bază de spionaj pentru ambele părți în conflict și adesea a mijlocit comunicațiile
între Axă și Aliați.[30]
Comerțul Elveției a suferit blocade de ambele părți. Cooperarea economică și extensia creditului
pentru al Treilea Reich a variat în conformitate cu percepția posibilității invaziei și cu disponibilitatea
altor parteneri comerciali. Concesiile au atins un maxim după ce o crucială legătură feroviară
prin Franța de la Vichy a fost tăiată în 1942, lăsând Elveția complet încercuită de state ale Axei. De-
a lungul războiului, Elveția a primit peste 300.000 de refugiați[31] și Crucea Roșie Internațională, cu
sediul la Geneva, a jucat un rol important în timpul conflictului. Controlul strict al imigrației și politicile
de acordare a azilului, precum și relațiile financiare cu Germania Nazistă au ridicat controverse, dar
abia la sfârșitul secolului al XX-lea.[32]
În timpul războiului, Forțele Aeriene au atacat avioane ale ambelor părți, doborând 11
avioane Luftwaffe care au încălcat spațiul aerian în lunile mai și iunie 1940, continuând să oblige la
aterizare forțată și alți intruși după o schimbare a politicii în urma amenințărilor Germaniei. Peste 100
de bombardiere aliate și echipajele lor au fost arestate în timpul războiului. În 1944–45,
bombardierele aliate au lovit din greșeală câteva ținte din Elveția, între care se numără
orașele Schaffhausen, Basel și Zürich.[30]
După război, guvernul elvețian a exportat credite prin fondul caritabil denumit Schweizerspende și a
contribuit la Planul Marshall pentru a susține recuperarea economică a Europei, eforturi de care a
beneficiat și economia elvețiană.[33]
Femeile au primit drept de vot la început la nivel de canton în 1959, și apoi la nivel federal în 1971[23]
[34]
 și, în ciuda opoziției, în ultimul canton Appenzell Innerrhoden (unul din ultimele
două Landsgemeinde rămase) în 1990. După votul universal la nivel federal, femeile au căpătat
rapid importanță în viața politică, prima femeie care a devenit membră a executivului Consiliului
Federal fiind Elisabeth Kopp, în perioada 1984–1989,[23] iar prima femeie președinte a fost Ruth
Dreifuss în 1999.