PROGRAMUL NAŢIONAL AGRAL

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

S.C. Green Master S.R.L.
Proiect nr.: 2529
Contract nr.:326

CERCETĂRI PRIVIND ÎMBUNĂTĂŢIREA

PAJIŞTILOR PERMANENTE DIN ZONA DE DEAL
DIN SUDUL TRANSILVANIEI ÎN VEDEREA
REALIZĂRII UNOR PRODUCŢII ÎNSEMNATE ÎN
FERMELE PRIVATE

Obiectiv general: Stabilirea măsurilor de îmbunătăţire care să conducă la

realizarea unor condiţii optime de dezvoltare a ierburilor bune
furajere şi la realizarea de producţii mari.

Obiectiv etapă: Editarea unor broşuri de promovare a celor mai bune măsuri
de îmbunătăţire a pajiştilor din zona de sud a Transilvaniei.
CE ESTE PAJIŞTEA

Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu

vegetaţie ierboasă permanentă, alcătuită din specii ce
aparţin mai multor familii de plante, dintre care cele mai
importante sunt gramineele şi leguminoasele perene.

DE CÂTE FELURI SUNT PAJIŞTILE

pajişti naturale în care vegetaţia ierboasă s-a

instalat spontan (fără intervenţia omului), denumite ulterior
pajişti permanente.
pajişti temporare (pajişti artificiale, pajişti
semănate) sunt pajişti create de om pentru o
durată determinată (1-6 ani).
După modul de folosire pajiştile sunt de două feluri:
păşuni
fâneţe.
Mari suprafeţe de pajişti se folosesc mixt, adică
prin păşunat şi prin cosit, în alternanţă, în funcţie de
necesarul de furaj din gospodărie. Astfel în zonele montane
şi submontane din România pajiştile de lângă aşezări sunt
primăvara şi toamna păşunate, iar vara, când animalele sunt
în sălaje, sunt cosite, obţinându-se fânul necesar furajării în
iarnă.
Sistemul de folosire prin alternanţă cosit-păşunat
este cel mai recomandat.

3
IMPORTANŢĂ A PAJIŞTILOR SE DATOREŞTE
FAPTULUI CĂ:

Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a

Terrei. Aceasta însemnă, în cifre absolute, peste 3 miliarde
hectare, suprafaţă ce este de aproximativ două ori mai
mare decât suprafaţa ocupată de terenuri arabile.
În România suprafaţa pajiştilor permanente este de
4,872 mil. ha din care 3,378 mil.ha sunt păşuni şi 1,494
mil.ha sunt fâneţe.
-sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice
-sunt habitat şi sursă de hrană pentru animalele
sălbatice
-este un mijloc eficace de prevenire şi combatere a
eroziunii
-mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii
solului.

4
 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

FACTORI ABIOTICI

Factori climatici
Lumina
Temperatura
Aerul
Apa
Factorii edafici
Solul,
Factorii orografici

FACTORI BIOTICI

Solul, ca mediu de existenţă a vegetaţiei are un rol

deosebit de important, el punând la dispoziţia plantelor
elementele nutritive şi apa.
Solul influenţează în mod deosebit compoziţia
floristică şi producţia pajiştilor prin:
- conţinutul în elemente nutritive
- pH
- structură
- textură
- permeabilitate
- capacitatea de a reţine apa, etc.

5
 Pe solurile bogate în elemente nutritive, deci fertile
cresc plante eutrofe (plante cu valoare economică ridicată):
Lolium perenne,
Dactylis glomerata
Trifolium repens
Trifolium pratense,
pe cele cu fertilitate mijlocie cresc plante mezotrofe:
Agrostis tenuis
Festuca rubra
Lotus corniculatus
iar pe cele sărace cresc specii oligotrofe
Nardus stricta
Anthoxanthum odoratum.
În concluzie pentru a alcătui compoziţia floristică a
unei pajişti valoroase din punct de vedere economic este
necesar a se efectua analiza solului sub aspectul tipului de
sol, a conţinutului în elemente nutritive, a pH-ului în
vederea corectării deficitului respectiv acidităţii sau
alcalinităţii.
Fiecare specie se dezvoltă doar în anumite limite ale
pH-ului. Deci pH-ul solului determină existenţa unor
anumite specii în covorul vegetal. O modificare mică a pH-
ului în afara limitelor de toleranţă ale unei anumite specii
duce la dispariţia speciei respective.
Astfel există plante indicatoare de soluri acide:
Nardus stricta,
Dechampsia flexuosa,
Luzula albida
şi plante indicatoare de soluri alcaline
Puccinelia distans,
Lotus tenuis.
Cunoaşterea acestor elemente contribuie substanţial
la realizarea unor pajişti valoroase şi la aplicarea corectă
şi la momentul optim a lucrărilor de întreţinere.

6
PAJIŞTILE NATURALE

Modul de folosire a unei pajişti alături de

condiţiile de mediu influenţează permanent pajiştea.
Efectul este modificarea vegetaţiei, care poate fi profundă.
Când folosirea este proastă pajiştea se degradează. O
întreţinere corespunzătoare face ca valoarea economică a
unei pajişti să sporească.
În ultimul deceniu, datorită faptului că oile au
coborât din deal şi munte la şes, s-au întâmplat fenomene
nedorite. Pe de o parte, prezenţa oilor în zone de şes, în
număr prea mare, afectează culturile, iar pe de altă parte,
retragerea oilor din zona de deal şi munte are un efect
catastrofal asupra pajiştilor din aceste zone. Aceste pajişti
sunt invadate cu ferigă iar în zonele de munte vegetaţia
lemnoasă reprezentată prin arbuşti şi tufăriş s-a instalat pe
suprafeţe foarte mari. Se estimează că 1,5-2 milioane
hectare sunt afectate de aceste fenomene.

Îmbunătăţirea regimului hidric

Plantele din pajişti au mari cerinţe faţă de

umiditate, mai mari decât speciile cultivate ale aceleiaşi
familii.

7
 Tipurile variate de pajişti din ţara noastră au şi un
regim de umiditate foarte diferit. Cele mai întinse suprafeţe
cu pajişti se găsesc în zonele bogate în precipitaţii. Dar,
repartizarea acestora fiind neuniformă în timpul anului, apar
două neajunsuri şi anume: un exces de umiditate în anumite
perioade, în special primăvara şi lipsa de apă în alte
perioade, în special în a doua jumătate a verii, fapt ce face
ca în acea perioadă producţiile pajiştilor să fie
necorespunzătoare.
În cazul umidităţii în exces, dispar foarte multe
plante valoroase şi apar plante iubitoare de umiditate care
au o valoare furajeră mult mai redusă.

Înlăturarea excesului de umiditate

Excesul de umiditate creează condiţii nefavorabile

dezvoltării plantelor valoroase:
- înrăutăţeşte regimul de aer din sol.
- face ca aceste soluri să fie mai reci, cu
aproximativ 5 oC, fapt ce întârzie pornirea în vegetaţie.
- favorizează înmulţirii paraziţilor, care duc
la evidente scăderi de producţie animalieră.
Recunoaşterea pajiştilor cu exces de umiditate se
face uşor, în primul rând prin existenţa speciilor higrofile şi
hidrofile, prin existenţa apei aproape de suprafaţă, prin
procesele de gleizare a solului.

Eliminarea excesului de umiditate se poate realiza

prin următoarele metode:
-desecarea prin canale
-desecarea prin drenuri
-desecarea prin puţuri absorbante
-colmatarea
-desecarea pe cale biologică

8
COMPLETAREA DEFICITULUI DE UMIDITATE

Completarea deficitului de apă poate asigura

sporuri mari de producţie ştiut fiind faptul că plantele din
pajişte au cerinţe mari faţă de umiditate.
Cea mai eficientă metodă de completare a
deficitului de umiditate este irigarea.
Există mai multe posibilităţi de realizare a
irigării.
Irigarea prin revărsare
Irigarea prin fâşii
Irigarea prin aspersiune

ÎMBUNĂTĂŢIREA REGIMULUI ELEMENTELOR

NUTRITIVE DIN SOL

Una din cauzele producţiilor scăzute obţinute pe

pajişti este sărăcirea solului în elemente nutritive, care
sunt extrase cu fiecare recoltă, fără a fi înlocuite.
Cea mai importantă măsură de îmbunătăţire a
pajiştilor este aplicarea de îngrăşăminte. Aceasta cu atât
mai mult cu cât pentru o tonă de substanţă uscată sunt
extrase:
20-21 kg N,
6-8 kg P2O5,
20-21 kg K2O
10-14 kg CaO.
Dar o folosire necorespunzătoare a
îngrăşămintelor poate duce la tulburări în metabolismul
animalelor şi implicit al consumatorului produselor
animaliere – omul.
Aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti comportă
câteva particularităţi.

9
PARTICULARITĂŢI ALE APLICĂRII
ÎNGRĂŞĂMINTELOR PE PAJIŞTI
În cazul unei aplicări corecte se realizează:
- îmbunătăţirea compoziţiei floristice,
În cazul unei fertilizări neraţionale se realizează:
- înmulţirea buruienilor
- reducerea proporţiei plantelor utile.
Exemplu
Pajiştile sunt suprafertilizate cu azot, în locul
plantelor valoroase apar plante nitrofile cum ar fi Rumex
sp., Urtica dioica, lipsite de valoare economică şi, de
asemenea, se reduce participarea leguminoaselor.
Aplicarea îngrăşămintelor prezintă unele
particularităţi:
- posibilitatea folosirii simultane a tuturor
tipurilor de îngrăşăminte, inclusiv a celor cu
microelemente;
- posibilitatea folosirii unor doze masive de
îngrăşăminte, dar în special a celor cu azot, care
au un rol hotărâtor în formarea masei vegetative;
- permanenţa pajiştii implică o periodicitate în
aplicarea îngrăşămintelor;
- îngrăşămintele se aplică la suprafaţa solului ele
neputând fi încorporate decât eventual prin
grăpare, de aceea gunoiul de grajd trebuie să fie
bine fermentat;
- aplicarea îngrăşămintelor este posibilă în tot
decursul anului, iarna, primăvara, vara, toamna
(în sezonul de vegetaţie după păşunat sau cosit);
- îngrăşămintele provoacă modificări profunde în
privinţa compoziţiei floristice, a producţiei, a
compoziţiei chimice, a consumabilităţii,
modificări ce sunt mai mari decât la oricare
cultură agricolă.

10
Îngrăşămintele minerale

Pe asociaţia de plante ce alcătuieşte pajiştea se

aplică îngrăşăminte minerale pe bază de azot, fosfor şi
potasiu, dintre care – fiind vorba de creşterea masei
vegetative – rol primordial revine azotului.
Azotul
- este elementul esenţial în nutriţia plantelor,
contribuind în măsură hotărâtoare la formarea masei
vegetative.
- este necesar în biosinteza substanţelor proteice.
- determină intensificarea înfrăţirii, refacerea mai
rapidă a masei vegetative, accelerează ritmul de creştere a
plantelor, prelungeşte perioada de vegetaţie.
Acţiunea azotului este mult amplificată de
prezenţa fosforului şi potasiului.
- este procurat de speciile existente în pajişti în
mod diferit.
Gramineele îşi procură azotul din rezerva existentă
în sol pe când leguminoasele, prin intermediul bacteriilor
fixatoare de azot (din genul Rhizobium), cu care sunt în
simbioză.
Sursele de azot pentru plante sunt multiple şi anume:
rezervele de azot din sol,
îngrăşămintele cu azot aplicate,
descompunerea materiei organice,
resturile (dejecţiile) animalelor,
activitatea bacteriilor fixatoare de azot
(independente sau simbionte).
Deşi aportul bacteriilor fixatoare de azot asigură
şi gramineelor o cantitate de apreciabilă de azot, totuşi
folosirea intensivă a pajiştilor obligă la suplimentarea
azotului.
În aplicarea îngrăşămintelor cu azot interesează în
mod deosebit câteva aspecte şi anume:

11
 Sporurile de producţie care sunt dependente de o
serie de factori cum ar fi:
- tipul de pajişte,
- altitudinea la care este situată pajiştea,
- gradul de aprovizionare cu celelalte
elemente nutritive,
- doza folosită,
- condiţiile meteorologice,
- epoca de administrare,
- tipul de îngrăşământ etc.
În principiu producţia pajiştilor sporeşte în mod
progresiv cu doza de azot aplicată, dar nu proporţional cu
aceasta, până la un anumit nivel.
Pentru a nu avea efecte secundare
necorespunzătoare, doza de azot anuală pe pajiştile
permanente nu trebuie să depăşească 200 kg/ha.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este
diferită:
- primăvara este mai eficient folosit,
Pe pajiştile de munte şi cele alpine aplicare
azotului în ferestrele iernii are avantajul unei porniri mai
rapide în vegetaţie şi ca atare posibilitatea exploatării lor
prin păşunat cu 10-14 zile mai devreme.
La fixarea momentului aplicării îngrăşămintelor
trebuie să ţinem seama şi de compoziţia floristică. Astfel pe
pajiştile dominate de graminee precoce ca Arrhenatherum
elatius, Dactylis glomerata, Alopecurus pratensis, Poa
pratensis azotul trebuie aplicat primăvara cât mai devreme
sau chiar toamna, fertilizarea de cu toamnă, fiind de preferat
întârzierii în fertilizare primăvara.
Pe de altă parte pe pajiştile cu graminee ce pornesc
în vegetaţie mai târziu azotul trebuie aplicat primăvara. O
problemă importantă privind epoca de aplicare este legată şi
de administrarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot.

12
 Efectul remanent al azotului este redus. Totuşi în
unele pajişti efectul se resimte pe o perioadă de doi ani.
Astfel PAVEL şi IONESCU (1977) efectuând o serie de
cercetări pe păşunile de Nardus stricta din masivul Parâng,
situate la 1560 m, au demonstrat că se pot obţine producţii
destul de mari dacă azotul se aplică în doze de 200 kg/ha la
2 ani o dată.
Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor
trebuie să fie în funcţie de reacţia solului. Pe pajiştile de pe
solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul, ureea sau
chiar azotatul de amoniu în timp ce pe sărături este indicat
sulfatul de amoniu.

FOSFORUL
este deosebit de util pentru pajişti, cunoscându-se
faptul că este necesar atât plantelor cât şi animalelor, el
având un rol important în cadrul metabolismului la sinteza
proteinelor, facilitând şi metabolizarea altor elemente
nutritive. De asemenea fosforul favorizează activitatea
microorganismelor, atât a celor din sol cât şi a celor
simbiotice.
Deoarece fosforul este un constituent principal al
ţesuturilor şi sistemului osos, pentru o hrănire normală a
animalelor, nutreţul trebuie să conţină 0,35 – 0,45 % fosfor
din substanţa uscată.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este
toamna, întrucât solubilitatea mai mică a acestora face ca
ele să nu fie spălate în decursul iernii. Acest lucru face ca şi
remanenţa lor să fie mai mare, fapt pentru care fosforul se
aplică odată la 2-4 ani.
Dozele de fosfor aplicate sunt în funcţie de
cartarea agrochimică, cert este că raportul N/P trebuie să fie
de 2/0,5-1 cu excepţia unor pajişti în care lipsesc
leguminoasele şi unde raportul trebuie să fie net în favoarea
azotului (2/0,3-0,5).

13
POTASIUL
are un rol important în viaţa plantelor participând
la formarea clorofilei, a glucidelor, favorizând absorbţia
apei, reducând evaporaţia, sporind rezistenţa plantelor la
iernare şi la anumite boli. Alături de fosfor contribuie la
mărirea procentului de participare a leguminoaselor în
pajişti. Un nutreţ corespunzător furajării animalelor trebuie
să conţină 0,2-0,4 % potasiu din substanţa uscată.
Pe solurile normal aprovizionate este necesară
aplicarea potasiului astfel ca raportul N/P/K să fie de 2/0,5-
1/0,5 ceea ce înseamnă doze de 40-60 kg K2O aplicate la 2-
4 ani. Pe pajiştile foarte productive potasiul se va aplica
anual.
În concluzie, privind fosforul şi potasiul, se
constată că pe pajişti, aceste elemente exercită o acţiune
mai importantă asupra proceselor chimice din plante decât
asupra creşterii. Efectul acestora nu trebuie apreciat numai
din punct de vedere al sporurilor de producţie ci şi al
modificărilor de ordin calitativ pe care le provoacă. De
aceea, de mare importanţă este nu numai aplicarea unor
îngrăşăminte, ci şi în mod deosebit raportul dintre
elementele nutritive.

Microelementele
Au un rol foarte important pentru plantele din
pajişti, ele intrând în compoziţia enzimelor, vitaminelor, a
clorofilei, influenţând sintezele specifice din organism. În
acelaşi timp sunt absolut necesare şi organismelor animale
deoarece în absenţa unor astfel de microelelmente,
metabolismul animalelor este deficitar, apărând o serie de
boli, întrucât microelementele intervin în formarea
globulelor roşii (Fe, Cu, Co) în consolidarea sistemului osos
(Cu, Mg) ş.a.

14
 Lipsa microelementelor provoacă o serie de boli.
Astfel este cunoscută boala hipomagnezia, determinată de
lipsa magneziului şi a sodiului pe un fond de exces de
potasiu. Această boală este agravată primăvara pe pajiştile
puternic fertilizate cu azot.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor poate fi
manual, mecanic sau cu aviaţia utilitară.
Aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti este o metodă
necesară de îmbunătăţire a acestora. Pentru a asigura sporuri
semnificative de producţie pe întinse suprafeţe, este indicată
folosirea de doze moderate pe suprafeţe cât mai mari.

Efectul îngrăşămintelor asupra pajiştilor.

Îngrăşămintele, independent de elementul nutritiv
pe care îl aduc în sol, se caracterizează prin aceea că au
aceleaşi tipuri de efecte, mai pregnante la unul sau altul din
îngrăşăminte. În mod normal acţiunea unui singur element
fertilizant este inferioară cazului în care se aplică mai multe
elemente în complex.
-sporirea producţiei – aplicarea de îngrăşăminte pe
pajişti determină o sporire a producţiei care poate fi, pe
pajiştile slab productive, de 2-3 ori.
-repartizarea producţiei pe coase - este cunoscut
faptul că pe pajiştile permanente, în special pe cele
degradate, după prima recoltare, care în unele cazuri
depăşeşte 80 % din producţia anuală, plantele otăvesc greu
ceea ce face ca să se obţină un număr mic de recolte pe an şi
slabe cantitativ. Pe pajiştile profund degradate se obţine o
singură recoltă în cursul anului, iar în cazul altor pajişti
două sau trei recolte, dar cu ponderea cea mai mare la prima
recoltă. Administrarea îngrăşămintelor duce la o repartizare
mai uniformă a producţiei alături de faptul că determină
sporirea recoltei.
-constanţa producţiei – în afară de sporirea
producţiei şi o mai corespunzătoare dinamică a ei, prin

15
fertilizare se asigură un nivel constant superior al producţiei
chiar şi în cazul unor ani cu condiţii climatice
necorespunzătoare.
-compoziţia floristică – a pajiştilor este un
indicator deosebit foarte clar al calităţii acestora. Asupra
compoziţiei floristice fertilizarea are un efect deosebit, de
pregnant. În orice tip de pajişte aplicarea raţională a
îngrăşămintelor determină îmbunătăţirea compoziţiei
floristice, adică scăderea proporţiei de specii nevaloroase şi
creşterea participării gramineelor valoroase.
-compoziţia chimică – paralele cu modificările
care au loc în compoziţia floristică se produce şi
îmbunătăţirea substanţială a compoziţiei chimice a
plantelor. Se înregistrează în primul rând creşterea
procentului de proteină şi implicit sporirea cantităţii de
proteină brută la hectar.
-Consumabilitatea – îngrăşămintele minerale şi în
special cele cu azot au o influenţă deosebită asupra gradului
de consumabilitate a plantelor prin faptul că frunzele devin
mai mari, limbul mai lat şi mai lung, sunt mai fine, mai
turgescente şi mai fragede fiind uşor consumate de către
animale. Sporirea gradului de consumabilitate este şi mai
evidentă pe pajiştile degradate.
-Digestibilizatea – este de asemenea favorabil
influenţată de fertilizare, în final rezultând un număr mai
mare de UN/ha, adică sporeşte valoarea pajiştii.
-Producţia animală – prin aplicarea fertilizării
sporeşte producţia, creşte consumabilitatea şi
digestibilitatea, ceea ce duce la mărirea cantitativă şi
îmbunătăţirea calitativă a producţiei. Acest lucru se
răsfrânge pozitiv asupra producţiei animaliere.
-Însuşirile solului – sunt de asemenea influenţate
de fertilizare dar nu întotdeauna pozitiv. Forma
îngrăşământului, doza aplicată, raportul dintre elemente,
pH-ul solului sunt factorii care concură la realizare acestei

16
influenţe. Astfel, folosirea numai a îngrăşămintelor
minerale cu reacţie fiziologică acidă produce scăderea pH-
ului, deci determină obligativitatea intervenirii cu
amendamente.
-Eficienţa economică – aprecierea finală a utilităţii
aplicării îngrăşămintelor pe pajişti este dată de eficienţa lor
economică.
În consecinţă, cantitatea de îngrăşământ care se
aplică trebuie să fie cea care aduce sporul maxim cu
investiţii minime.
Rezultatele obţinute în cadrul proiectului
evidenţiază că pentru o fâneaţă, o doză de azot mai mare
de 50 kg are efect negativ asupra valorii pastorale şi că
aplicarea azotului pentru otavă nu-şi găseşte justificarea.
În cazul exploatării prin păşunat situaţia este totalmente
diferită în sensul că sporirea dozelor de azot duce la
mărirea valorii pastorale şi aceasta şi în cazul în care
după primul păşunat se aplică azot. Menţionăm creşterea
valori pastorale până la 61,84 pentru doza maximă.

Îngrăşămintele organice
Gunoiul de grajd.
Folosirea gunoiului de grajd pe păşuni reprezintă
una dintre cele mai importante şi mai la îndemână măsuri de
sporire a producţiei şi îmbunătăţire a compoziţiei floristice.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complet, care
îmbogăţeşte solul în humus, în principalele elemente
nutritive, în unele microelemente cât şi în microorganisme
şi produse ale metabolismului lor.
Astfel, 30 t gunoi de grajd, induc în sol 150 kg N,
60 kg P2O5, 180 kg K2O, 90 kg CaO şi peste 7000 kg
materie organică.
Conţinutul mai redus în fosfor face ca să se
recomande ca odată cu gunoiul de grajd să se încorporeze în
sol şi îngrăşăminte cu fosfor.

17
 Cantitatea administrată este în funcţie de
compoziţia floristică a pajiştilor, stadiul de degradare a
acestora, de cantitatea de gunoi de grajd disponibilă.
În general se recomandă doze de 20-60 t/ha. Pe
pajiştile degradate, cum sunt cele de Nardus stricta este bine
să se aplice 40-60 t/ha deoarece numai astfel se produc
modificări importante în trofismul solului, care să determine
o îmbunătăţire radicală a compoziţiei floristice şi prin
urmare o creştere considerabilă a producţiei. Pe alte pajişti,
cum sunt cele de Festuca rubra, Agrostis tenuis, Trisetum
flavescens, dozele recomandate sunt de 20-30 t/ha.
Epoca optimă de aplicare este toamna la
încheierea ciclului de păşunat.
Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine
fermentat, deci după ce a stat un an în platformă. Durata de
remanenţă a gunoiului este de 4-5 ani în funcţie de doza
aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a
pajiştii. Sporurile cele mai mari de recoltă se obţin în anul I
spor ce scade treptat de la un an la altul.

Mustul de grajd.
Este un îngrăşământ organic lichid util şi eficace
pentru fertilizarea pajiştilor. Se aplică uşor pe pajişti, se
infiltrează repede în stratul de ţelină, ceea ce face ca
elementele nutritive să fie imediat valorificate.
Mustul de grajd este bogat în azot, ceea ce face ca
aplicarea lui în doze mari şi singur să ducă la apariţia şi
proliferarea speciilor nitrofile, paralel cu scăderea proporţiei
de leguminoase.
Sporurile de producţie obţinute prin administrarea
mustului de grajd sunt mari. Cercetările arată că pentru 1 kg
azot din must se obţine un spor de 60 kg fân.
Doza optimă de administrare este de 150-200
hl/ha, care conţine 40-50 kg azot, 60-80 kg K2O şi 1,5-2
kgP2O5. Sărăcia în fosfor face ca atunci când se

18
administrează mustul să se fertilizeze şi cu 150-200 kg
superfosfat/ha.
Epoca de administrare este primăvara devreme, la
topirea zăpezii, când gospodăria are astfel de îngrăşământ,
întrucât iarna se acumulează în fermă în cantităţi însemnate.

Tulbureala de grajd.
Este bine ca înainte de administrarea tulburelii să se
fertilizeze pajiştea cu 200-300 kg/ha superfosfat. Efectul
tulburelii este deosebit, unele cercetări arătând că acest sistem de
fertilizare sporeşte producţia de peste 5-6 ori.
Compostul
Este un îngrăşământ organic bogat în fosfor,
potasiu, calciu, dar mai sărac în azot.
În lipsa gunoiului compostul se prepară înlocuind
acesta cu adăugarea la o tonă turbă a 100-150 litri urină, 50-
100 kg var, 100-150 kg superfosfat şi 500 kg cenuşă (sau 50
kg sare potasică).

Târlirea
Reprezintă mijlocul cel mai simplu şi mai
economic de sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a
compoziţiei floristice a pajiştilor şi constă din a lăsa
animalele să înnopteze, de mai multe ori, pe o anumită
porţiune de pajişte.
În funcţie de perioada de păşunat, parte mai mare
sau mai mică din acestea, pot fi folosite în fertilizare prin
târlire. Experienţe legate de târlire sunt numeroase în ţara
noastră şi sunt efectuate de multă vreme.
Efectele târlirii, ca şi a folosirii oricărui
îngrăşământ organic sunt numeroase, cele mai importante
fiind:
-sporirea producţiei – toate experienţele efectuate
indiferent unde, duc la concluzia că prin târlire se realizează
sporuri de producţie pe orice tip de pajişte şi în special pe

19
cele de Nardus stricta sau Festuca rubra care pot ajunge la
triplarea producţiei. Dacă târlirea se repetă tot la 4-5 ani
odată cât este efectul remanent al târlirii, se poate ajunge la
o producţie constantă superioară cantitativ şi calitativ;
-schimbarea compoziţiei floristice – multe
cercetări demonstrează că în urma târlirii se reduce gradul
de acoperire cu plante inferioare din punct de vedere
furajer, în favoarea celor valoroase. Astfel, prin târlire cu
oile gradul de acoperire de Nardus stricta scade, locul
acestuia fiind luat de Festuca rubra, Agrostis tenuis şi
Trifolium repens.
Pentru a se realiza fertilizarea prin târlire
animalele sunt ţinute mai multe nopţi pe acelaşi teren, în
nişte locuri îngrădite, numite târle. Numărul de nopţi este
determinat de tipul de pajişte (tabelul 1).
Din aceste date se poate stabili suprafaţa unei târle
cu ajutorul relaţiei
S=Nxs
unde s este suprafaţa rezervată unui animal, iar
N numărul de animale din turmă.
Tabelul 1.

Suprafaţa ocupată de animale şi numărul de nopţi de târlă

Specia de Suprafaţa Numărul de nopţi

animale pentru un pajişti pajişti pajişti
animal bune medii degradate
(m2)
bovine 2-3 1-2 3-4 5-6
ovine 1-2 1-2 3-4 5-6

Pentru realizarea unor sporuri mari şi menţinerea

acestui spor cât mai îndelungat, se recomandă să se execute
scheme de târlire care să cuprinsă întreaga suprafaţă ce
poate fi fertilizată prin târlire în cicluri de cinci ani.

20
 Pe solurile puternic acide efectul târlirii se
amplifică dacă se aplică şi amendamente. Astfel,
SAMOILĂ (1979) obţine, pe păşunile de pe Semenic
sporuri de producţie de 8-9 ori faţă de martor prin târlire şi
amendare.
Menţinerea animalelor pe târlă se realizează cu
ajutorul unor garduri mobile numite porţi de târlire (sau
ţarcuri). Acestea au 3-4 m lungime, 1,5 înălţime fiind
prevăzute cu 4 bare orizontale şi şipci oblice pentru
asigurarea rezistenţei. Cum aceste porţi de târlire
tradiţionale sunt greu de manevrat şi montat, ele se pot
înlocui cu plase de sârmă şi ţevi metalice care sunt mai
uşoare, deci mai lesne de manevrat şi instalat.
Fertilizarea prin târlire este deosebit de importantă
în primul rând pe pajiştile de deal şi munte unde fertilizarea
prin alte metode este dificilă şi neeconomică.
Din punct de vedere economic această fertilizare
este deosebit de ieftină unica cheltuială fiind legată de
porţile de târlire.

Aplicarea amendamentelor
Mare parte din pajiştile din România se află pe
soluri cu reacţie acidă, mai mult sau mai puţin pronunţată,
iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacţie alcalină
(sărături).
Solurile acide se formează în condiţii specifice de
climat răcoros şi umed, ceea ce determină o puternică
levigare. Pe aceste tipuri de soluri se instalează specii
adaptate unor astfel de condiţii, specii cu valoare furajeră
scăzută (Nardus stricta, Dechampsia flexuosa, Poa
violacea). De asemenea aceste condiţii favorizează
instalarea unor specii nevaloroase din alte familii botanice.
Lipsa calciului din sol determină un dezechilibru
în nutriţia plantelor şi implicit a animalelor.

21
 Pentru înlăturarea acestor neajunsuri este necesară
corectarea reacţiei solului. Acest lucru se poate realiza prin
aplicarea de amendamente cu calciu, care modificând
reacţia solului şi produc schimbări importante în însuşirile
fizice, chimice, biologice ale acestuia.
Ca amendamente se folosesc piatra de var (Ca
CO3) măcinată (cu acţiune mai lentă) şi varul ars (CaO).
Dozele folosite sunt în funcţie de pH-ul solului, în
sensul că dacă pH-ul este mic dozele sunt mai mari, iar dacă
valoarea lui nu este aşa scăzută dozele sunt mai mici.
Aplicarea amendamentelor pe solurile acide dă
foarte bune rezultate când este însoţită de fertilizare.
Epoca cea mai bună de aplicare a amendamentelor
pe aceste păşuni este toamna după încetarea păşunatului
când se pot întâlni condiţii bune de lucru.
Durata de acţiune a amendamentelor, datorită
încorporării lente, este mai mare, efectul lor resimţindu-se
8-12 ani.
O altă categorie de pajişti care necesită
amendamente sunt cele de pe sărături. În acest caz se pune
problema corectării pH-ului de la alcalin spre neutru. Pe
solurile bazice cresc un număr redus de plante, cu valoare
economică redusă şi care nu sunt capabile de a forma o
ţelină bine închegată.
Pe aceste soluri este indicată aplicarea
fosfogipsului în doze de 10 t/ha toamna, bine mărunţit şi
uniform împrăştiat. Pentru ca aceste amendamente să fie
eficiente este bine ca ele să fie însoţite de administrarea a
20-30 t gunoi de grajd bine fermentat, aplicat în aceeaşi
perioadă. Acest tratament complex face ca în aceste pajişti
să apară leguminoasele, iar dintre graminee să domine
Puccinelia distans.

22
Lucrări tehnico-culturale
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor.
Pajiştile zonelor forestiere, fiind pajişti naturale
secundare, sunt frecvent invadate de specii lemnoase,
reprezentate în special de arbuşti şi mai rar arbori. Gradul
de acoperire cu vegetaţie lemnoasă este în strânsă legătură
cu modul de folosire şi îngrijire a pajiştilor. Astfel pe
pajiştile folosite neraţional, sau pe care nu se execută lucrări
de îngrijire, vegetaţia lemnoasă pune treptat stăpânire pe tot
terenul şi ajunge astfel la stadiul iniţial de pădure. Din
păcate aceste fenomene sunt destul de frecvente în România
sfârşitului de mileniu II şi începutului de mileniu III.
Abandonarea unor mari suprafeţe din zona montană şi
coborârea oilor la şes a făcut ca pe pajiştile abandonate să
nu se mai facă nici un fel de lucrări de întreţinere. În
consecinţă la ora actuală sunt invadate, în diferite grade, de
tufărişuri şi arbuşti.

Combaterea buruienilor.
Pajişte, ca şi oricare cultură agricolă, în cazul
neîngrijirii ei se îmburuienează. Cauzele îmburuienării sunt:
regim hidric necorespunzător,
folosire neraţională,
fertilizare neraţională.
Practic trebuie considerate buruieni sau cel puţin
vegetaţie nedorită şi Juncaceae-le şi Cyperaceae-le din
pajişte cât şi speciile din alte familii.
În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră pe lângă
graminee, leguminoase, Cyperaceae şi Juncaceae şi alte
plante aparţinând speciilor şi familiilor foarte diferite. Toate
acestea sunt cunoscute sub numele generic de plante din alte
familii.
Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile
agricole li se spune buruieni din pajişti, deşi unele dintre ele

23
au o bună valoare furajeră ceea ce fac ca noţiunea de
buruiană să fie improprie.
Folosirea neraţională a pajiştilor, supraîncărcarea
acestora, lipsa unor lucrări elementare de îngrijire, fac ca
plantele din alte familii botanice să devină dominante
ocupând chiar 70-80 % din vegetaţie, rezultând de fapt o
pajişte degradată, un teren practic neproductiv.
Combaterea chimică este eficientă, rapidă, dar nu
întotdeauna indicată.
Trebuie să se ştie că regula de combatere a
buruienilor trebuie să fie „fără erbicide”, întrucât dacă se
cunosc efectele erbicidelor asupra buruienilor nu se cunosc
clar efectele asupra animalelor şi nici acumularea şi efectul
lor remanent.
Pe de altă parte multitudinea de specii valoroase
din pajişti face ca alegerea erbicidului să fie dificilă, aceasta
făcându-se în funcţie de buruiana ce trebuie combătută.
Principalele buruieni şi erbicidele folosite în
combaterea lor sunt redate în (tabelul 2).
Tabelul 2
Principalele buruieni şi erbicidele folosite pentru
combaterea lor
Buruieni Doza Momentul
Erbicidul tratamentului
Rumex sp. Tardan 22 5 l/ha Primăvara
K 4 l/ha Înainte de înflorit
Aulox 3 l/ha Toamna şi
Icedin primăvara
Veratrum Dicotex 7 l/ha Apariţia rozetei
album bazale
Colchicum Paraquat 5 l/ha primăvara
autumnale
Pteridium Asulox 4 l/ha În luna august
aquilinum când se
depozitează
substanţele de
rezervă în rizomi
Euphorbia sp. 2,4 D 5 l/ha La apariţia
inflorescenţelor

24
 Pajiştile de Nardus stricta se pot erbicida cu
Gramoxone 5-7 l/ha în 800 l/ha apă. După două săptămâni
pajiştea este complet arsă. După acest tratament se indică
o supraînsămânţare.

Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea

Muşuroaiele se formează pe pajiştile prost
folosite şi neângrijite. Muşuroaiele sunt de diferite mărimi
şi frecvenţe, uneori putând ocupa 80-90 % din întreaga
suprafaţă a pajiştilor, ceea ce înseamnă diminuarea cu
acest procent a producţiilor.
Muşuroaiele se combat în primul rând prin
măsuri preventive care trebuiesc aplicate anual, spre
sfârşitul perioadei de vegetaţie sau primăvara devreme,
folosindu-se grapele obişnuite sau târsitorile. Există şi
maşini speciale de combatere a muşuroaielor cum ar fi
maşina de curăţat pajiştea (MCP, 1,5), care distruge
muşuroaiele în proporţie de 95 % lăsând în urmă un sol
mărunţit. Unde muşuroaiele ocupă o suprafaţă prea mare,
dacă este posibilă desţelenirea, e bine să se facă aceasta,
iar acolo unde nu se poate se face o nivelare cu lama
greder.
După distrugerea muşuroaielor este obligatorie
aplicarea de îngrăşăminte şi supraînsămânţarea.

Curăţirea pajiştilor, îndepărtarea pietrelor

Pe o serie de pajişti, în special cele din zona de
deal, munte există pietre la suprafaţă. De asemenea pot
exista cioate putrezite, resturi de vegetaţie aduse de ape cât
şi materiale rezultate în urma activităţii omului (aceasta în
special pe pajiştile de lângă aşezările umane). Este de
notorietate situaţia izlazurilor comunale în foarte multe
regiuni ale ţării ajungând mai degrabă gropi de gunoi
decât teren agricol, aici aruncându-se tot ce nu mai este
necesar în gospodărie. Pentru stoparea unor astfel de
activităţi se impune o legislaţie foarte severă.
25
 Curăţirea singură nu este eficientă. Orice măsură
de îmbunătăţire a pajiştii trebuie să înceapă cu curăţirea, dar
ea trebuie să fie urmată de alte măsuri cum sunt: nivelarea,
supraînsămânţarea, fertilizarea, toate urmate de
obligativitatea folosirii pajiştilor prin păşunat raţional.

Supraînsămânţarea
De multe ori, datorită în special unei folosiri sau
întreţineri necorespunzătoare, pe pajişte apar goluri sau
zone cu o compoziţie floristică necorespunzătoare.
Pentru completarea golurilor , sau proliferarea
plantelor valoroase, trebuie practicată supraînsămânţarea cu
specii valoroase corespunzătoare condiţiilor ecologice
specifice.
Supraînsămânţarea nu se poate executa decât în
urma unei mobilizări superficiale a solului, care se execută
cu utilajele sau unelte corespunzătoare.
Această operaţie este bine să se execute primăvara.
Supraînsămânţarea se poate executa şi în timpul
târlirii, dar ea este obligatorie după alte lucrări cum ar fi
curăţirea, nivelarea, îndepărtarea vegetaţiei lemnoase,
distrugerea muşuroaielor.

Autoînsămânţarea
Este o metodă obligatorie şi care trebuie aplicată
pe toate tipurile de pajişte la intervale corespunzătoare cu
vivacitatea speciilor dominante din pajişte.
Ea este necesară pentru a exista seminţe care prin
încolţire să poată înlocui plantele ce mor.
Autoînsămânţarea se realizează prin sistemul de
rotaţie a pajiştilor, care o dată la 4-6 ani (funcţie de
vivacitatea plantelor) se cosesc după ce speciile dominante
au format seminţe.
Prin cosire se lovesc plantele şi astfel se scutură
seminţele. De asemenea prin uscarea lor pe sol se scutură

26
seminţele existente, asigurându-se astfel rezerva necesară de
seminţe.

Prevenirea şi combaterea eroziunii

Marea majoritate a pajiştilor din România fiind
amplasate pe dealuri şi munţi pot fi, sau sunt, afectate de
diferite fenomene erozionale, atât de suprafaţă cât şi de
adâncime.
Eroziunea de suprafaţă este cea mai răspândită, dar
există şi pajişti cu ogaşe şi ravene, cât şi zone afectate de
alunecări de teren.
Erodarea solului duce la reducerea gradului de
acoperire cu vegetaţie ierboasă şi instalarea speciilor
rezistente la eroziune, dar care au o valoare furajeră mai
scăzută (Botriochloa ischaemum, Festuca valesiaca, Festuca
rupicola).
Metodele propriu-zise de combatere a eroziunii au
ca scop reţinerea sau evacuarea dirijată a surplusului de apă
şi stabilizarea solului prin lucrări speciale efectuate pe
ravene şi ogaşe.

27
PAJIŞTI SEMĂNATE
Există o serie de pajişti degradate la care măsurile
de suprafaţă sunt insuficiente şi ca atare se impune o
schimbare totală a vegetaţiei. Îmbunătăţirea acestor pajişti
se face prin măsuri radicale, adică prin crearea de pajişti
semănate. Asemenea pajişti semănate (temporare) trebuie
înfiinţate şi în jurul fermelor zootehnice, în teren arabil.
În ultimul timp înfiinţarea de pajişti temporare a
devenit o practică curentă nu numai în Europa ci şi în alte
zone de pe Terra. Explicaţia acestui avânt a avut la bază
următoarele fapte:
- existenţa unei cantităţi mai mari de îngrăşăminte
minerale pe care amestecul graminee-
leguminoase îl utilizează eficient;
- crearea de soiuri valoroase de graminee şi
leguminoase cu mare capacitate de producţie,
adaptate cultivării în amestec şi cu mare
homeostazie genetică;
- existenţa unui set corespunzător de utilaje;
- elaborarea de tehnologii pentru producerea,
condiţionarea şi păstrarea seminţelor;
- elaborarea de tehnologii pentru înfiinţarea şi
exploatarea pajiştilor semănate.

28
Pajiştile semănate în locul pajiştilor permanente
degradate

Înfiinţarea de pajişti semănate reprezintă una din

cele mai eficace metode de îmbunătăţire a pajiştilor.
Această măsură nu exclude celelalte măsuri, ci
dimpotrivă, se completează reciproc, în sensul că pe o
pajişte semănată se aplică o serie de măsuri de îmbunătăţire
şi întreţinere discutate anterior.
În România există suprafeţe mari de pajişti
degradate. Printre cele mai degradate sunt izlazurile
comunale, care ar trebui să joace un rol esenţial în furajarea
întregului şeptel al localităţii, în perioada mai-octombrie a
fiecărui an.

Stabilirea terenurilor
Decizia privind terenul ce urmează a fi desţelenit
este o acţiune de mare răspundere, înfiinţarea pajiştii
temporare neavând voie să aibă nici un efect negativ.
Pajiştile ce se recomandă a fi desţelenite trebuie să
fie slab productive şi inferioare din punct de vedere
calitativ, adică ponderea plantelor fără valoare furajeră sau
cu valoare furajeră redusă să fie de peste 70 %.
Pregătirea terenului.
Cuprinde două categorii de lucrări: de bază şi o
serie de lucrări complementare.
Lucrările de bază se referă la:
distrugerea vechiului covor vegetal,
pregătirea patului germinativ în vederea
semănatului.
Lucrările complementare se fac în funcţie de
caracteristicile pajiştilor respective şi se referă la:
desecări,
îndepărtarea vegetaţiei lemnoase,
îndepărtarea cioatelor şi pietrelor,

29
 distrugerea muşuroaielor
nivelarea terenului, lucrări ce trebuiesc executate
înaintea lucrărilor de bază.
Cultura premergătoare. O pajişte semănată poate fi
înfiinţată imediat după desţelenire şi atunci poartă
denumirea de regenerare rapidă a pajiştii sau poate fi
înfiinţată după un număr de 2-3 ani, timp în care sunt
semănate o serie de culturi agricole (de obicei furajere).

Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor.

În cazul înfiinţării unei pajişti semănate folosirea
îngrăşămintelor este obligatorie. Aceste îngrăşăminte se
încorporează în sol, ceea ce face ca sistemul lor de aplicare
să fie identic cu a unei culturi agricole.
În privinţa fertilizării de bază îngrăşămintele
organice sunt excelente. Se pot aplica mai ales pe terenuri
sărace în doze de 60-80 t/ha. Aplicarea a minim20 t/ha este
practic o obligativitate.
La aceste îngrăşăminte trebuie aplicate de
asemenea şi 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O.
Fiind plante la care se foloseşte masa vegetativă
cele mai importante îngrăşăminte minerale sunt cele cu
azot.
Materialul de semănat.
Alegerea materialului de semănat este una din cele
mai importante acţiuni în reuşita pajiştilor temporare.
Un prim factor este în funcţie de intensitatea de
cultură.
pentru exploatări intensive se recomandă
amestecuri complexe (8-10 specii),
pentru exploatări semiintensive amestecuri simple
(3-4 specii), iar
pentru o exploatare foarte intensivă se recomandă
culturi pure sau un amestec dintr-o graminee şi o
leguminoasă.

30
 Sămânţa şi norma de semănat.
Pentru un semănat corespunzător trebuie folosite
seminţe de calitate. Un accent deosebit trebuie pus pe
paritate, pentru a semăna ceea ce se doreşte.
Calcularea cantităţii de seminţe se face în două
etape. În prima se calculează cantitatea la hectar conform
formulei:
D × MMB
Q= × 100
P×G
unde: Q = cantitatea de sămânţă;
D = densitatea (număr seminţe germinabile
pe m2);
P = puritatea;
G = germinaţia.
În a doua etapă se calculează norma de sămânţă în
amestec, în funcţie de participarea speciei sau soiului,
conform formulei:
C= Q×K
unde: C = cantitatea de sămânţă la hectar;
K = coeficientul de participare.
Cantitatea de sămânţă se măreşte în cazul în care
terenul nu este suficient de bine prelucrat sau pe terenurile
erodate.
Semănatul.
Reprezintă una din cele mai importante lucrări în
înfiinţarea unei pajişti.
Epoca optimă de semănat este primăvara, cât mai
devreme, imediat ce se poate ieşi în câmp.
Distanţa de semănat este de 12,5 cm (în rânduri
dese), iar adâncimea de semănat 1-3 cm, întrucât se semănă
seminţe mici cu slabă putere de străbatere. În mod normal
adâncimea nu trebuie să depăşească 2 cm. Până la 3 cm se
poate semăna doar pe terenurile foarte uşoare. Dacă terenul
este afânat, pentru realizarea unei adâncimi uniforme se
recomandă ca înainte de semănat să se tăvălugească.

31
Lucrările de îngrijire.
Pajiştile temporare necesită obligatoriu o serie de
lucrări de întreţinere. Dacă acestea nu se fac, producţia este
mică şi de asemenea şi durata de folosire.
În primul an, o primă lucrare, de care s-a mai
discutat, este tăvălugitul.
În cazul semănatului de vară este obligatorie
irigarea de răsărire cu o normă redusă (150-200 m3/ha) şi
care se repetă la 10-15 zile în cazul în care lipsa
precipitaţiilor o impune.
O altă lucrare este distrugerea crustei, care trebuie
făcută datorită puterii mici de străbatere a plantelor.
Lucrarea se execută la câteva zile de la semănat , cu grapa
cu mărăcini, cu grapa cu colţii îndreptaţi în sus, sau cu un
tăvălug de lemn pe care s-a înfăşurat sârmă ghimpată.
După răsărire trebuiesc completate golurile.
Aceasta se face manual, sămânţa acoperindu-se cu grebla.
În cazul în care golurile apar la sfârşitul primului an de
vegetaţie, atunci această lucrare se execută în primăvara
următoare, cât mai devreme.
O altă lucrare de importanţă majoră în anul I este
combaterea buruienilor. Lucrarea este absolut obligatorie,
ţinând cont de dezvoltarea înceată a plantelor în primele
faze de vegetaţie, când ele pot fi uşor înăbuşite de buruieni.
Combaterea se face prin două metode: mecanică şi
chimică.
Combaterea mecanică constă în cosiri repetate
(cosiri de curăţire) manual dacă sunt vetre mici de buruieni
şi pe suprafeţe mai mari, mecanic cu cositori uşoare şi cu
elemente active foarte ascuţite şi se execută înainte de
înfloritul buruienilor. Cositul se face la 8-10 cm înălţime
pentru a nu afecta, sau a afecta cât mai puţin, speciile
semănate. Materialul rezultat este imediat îndepărtat.

32
 Combaterea chimică în cazul pajiştilor formate
numai din graminee se face cu unul din erbicidele folosite la
cereale, respectiv Icedin 3 1 l/ha, Icedin forte 2 l/ha când
temperatura depăşeşte 10 oC, SDMA când temperatura este
o
peste 15 C ş.a.m.d. Aceste tratamente se fac când
buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
Dacă apar vetre de cuscută acestea se distrug fie
mecanic prin răzuire şi îndepărtarea materialului, fie chimic
cu Aretit 2-4 % şi Reglone 1 % la 1 litru soluţie/m2.
Tratamentul se repetă după 8-10 zile folosindu-se 0,7 l/m3.
În cazul în care pajiştea s-a semănat în cultură
ascunsă, o lucrare deosebit de importantă este recoltare
plantei protectoare. Aceasta trebuie făcută cât mai repede şi
cu îndepărtarea imediată a resturilor vegetale.
În anul al doilea, primăvara, trebuie completate
golurile şi de asemenea executate o serie de lucrări cum ar fi
cosirea resturilor de buruieni după fiecare ciclu de păşunat,
împrăştierea dejecţiilor , distrugerea muşuroaielor şi
nivelarea terenului cu supraînsămânţarea acestor locuri.

Folosirea pajiştilor semănate.

Pentru obţinerea unor producţii corespunzătoare şi
menţinerea acestora la nivelul dorit, aceste pajişti trebuie
folosite conform principiilor folosirii raţionale, care va face
obiectul unui capitol următor. Toate lucrările de pe pajişti se
dovedesc inutile dacă acestea se folosesc abuziv sau
neraţional.
În primul an (anul însămânţării) este bine ca aceste
pajişti să fie folosite prin cosit. După două cosiri se admite
păşunatul, care ar putea avea un efect favorabil asupra
înrădăcinării plantelor. În anii următori se poate folosi prin
cosit pentru a se obţine fân sau pentru a fi administrat la
iesle ori prin păşunat. Cel mai bun sistem de folosire este
cel mixt.

33
Pajişti semănate în terenul arabil
Terenurile din jurul fermelor zootehnice destinate
producerii de furaje, se pretează foarte bine la înfiinţarae de
pajişti temporare. Fiind în imediata vecinătate a
adăposturilor acestea pot fi păşunate, pot fi cosite şi
administrate la iesle, pot fi transformate în fân, siloz,
semisiloz şi semifân cu un consum redus de energie.
În sistem irigat producţia acestor pajişti trebuie să
fie de 100 t/ha masă verde, bine eşalonate pe întreaga
perioadă de vegetaţie şi cu o calitate corespunzătoare, fapt
ce le face de neînlocuit.

Materialul de semănat.
Având în vedere că aceste pajişti sunt folosite 1-4
ani, ca material de semănat se folosesc specii cu ritm rapid
de dezvoltare, forme cu o capacitate mare de concurenţă.
Astfel de pajişti sunt alcătuite din amestecuri simple de
graminee şi leguminoase sau numai din graminee.
În cazul unor pajişti exploatate intensiv de animale
de mare producţie (vaci cu peste 10.000 litri lapte/an)
compoziţia floristică a acestor pajişti este de 40 % graminee
şi 60 % leguminoase respectiv Lolium perenne ( un soi) şi
Trifolium repens (2 soiuri).
Speciile care pot fi folosite în astfel de pajişti sunt:
Lolium multiflorum, Lolium perenne, Dactylis glomerata,
Phleum pratense, Festuca pratensis, Festuca arundinacea,
Trifolium pratense, Trifolium repens, Medicago sativa dar
şi Trifolium incarnatum, Trifolium resupinatum, Trifolium
alexandrinum în funcţie de durata de folosire a acestora.

34
Planta premergătoare.
Cum astfel de pajişti intră în sistemul de rotaţie a
culturilor dintr-o fermă, planta premergătoare are o
deosebită importanţă.
Pentru cazul în care semănatul se face primăvara,
premergătoarele trebuie să părăsească terenul de aşa
manieră încât să se poată face arătura până la mijlocul
toamnei. În aceste condiţii foarte bune premergătoare sunt şi
sfecla furajeră sau porumbul siloz.

Fertilizarea şi amendarea.
În cazul pajiştilor semănate în teren arabil este
indicată aplicare gunoiului de grajd, dacă nu direct, cel
puţin culturii premergătoare. Dozele aplicate pot fi de 20-30
t/ha iar sau 40-50 t/ha în cazul în care se irigă se poate
merge până la 80 t/ha.
Ca îngrăşăminte minerale se recomandă 100-120
kg P2O5 şi 50-100 kg K2O. Azotul se dă în doze de 60-300
kg, în funcţie de aplicare sau nu a gunoiului de grajd,
compoziţie floristică, intensitatea folosirii, irigare.
Aceste pajişti trebuiesc de asemenea fertilizate
anual. Când compoziţia floristică este alcătuită din
graminee şi leguminoase, primăvara se aplică 100 kg N şi
de asemenea după fiecare ciclu de folosire câte 60 kg N. În
cazul irigării doza de azot este mai mare.
Dacă astfel de pajişti se înfiinţează pe solurile
acide trebuie aplicate amendamente calcaroase, iar pe
solurile sărăturate fosfogips, în aceleaşi condiţii ca şi în
cazul pajiştilor permanente degradate.
Pregătirea terenului este diferită funcţie de epoca
de semănat şi de durata de folosire a pajiştilor.
Pentru pajiştile semănate toamna şi cu durata
scurtă de folosire se poate apela la sistemul de prelucrare
minimal al solului.

35
 Pentru pajiştile semănate primăvara, arătura de
toamnă este necesară, primăvara terenul prelucrându-se cu
combinatorul.
Semănatul şi lucrările de întreţinere sunt identice
cu cele de la pajiştile semănate, discutate anterior.

Refacerea pajiştilor semănate

Din experienţele efectuate s-a ajuns la concluzia
că începând cu anul al treilea, producţiile scad semnificativ
ceea ce duce la ideea că supraînsămânţarea, eventual
autoînsămânţarea, este necesară după trei patru ani, în
special pentru leguminoase .În anul supraînsămânţării este
obligatorie aplicarea de îngrăşăminte şi folosirea pajiştilor,
cel puţin în primul ciclu prin cosit.

36
FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

Importanţa ierbii pentru asigurarea bazei furajere

Practicarea păstoritului de milenii demonstrează
avantajele certe ale hrănirii animalelor pe păşune şi anume:
- iarba folosită prin păşunat constituie cel mai
ieftin furaj pentru animale;
- păşunea oferă un furaj fraged, suculent, uşor
digestibil, cu gust şi miros plăcut ceea ce face
să fie consumat cu plăcere de animale;
- iarba este bogată în substanţe nutritive, proteine
şi săruri uşor asimilabile;
- prin mişcare în aer liber, sub acţiunea razelor
solare, corpul animalelor se dezvoltă armonios,
animalele devin mai productive şi dau urmaşi
mai viguroşi.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la
valoarea nutritivă sunt variabile. Gradul de consumabilitate
a ierbii este influenţat de: compoziţia floristică, compoziţia
chimică a solului, umiditate, temperatură.

Sisteme de folosire a păşunilor

Diferitele sisteme de păşunat pot fi împărţite în
două categorii: păşunatul neraţional, liber sau continuu şi
păşunatul raţional sau ciclic.
- Păşunatul liber este sistemul de păşunat
practicat din cele mai vechi timpuri fiind un
sistem extensiv.
Deşi acest tip de păşunat se mai practică, el ar
trebui să fie de domeniul trecutului.

37
 O variantă a acestui păşunat, aplicat în ţara noastră
şi care constituie de fapt o încercare de raţionalizare, este
aceea de a conduce turma pe un anumit drum care de obicei
este modificat, astfel încât animalele nu stau pe acelaşi loc
ci păşunează pe locuri diferite şi în aceeaşi zi şi în zile
diferite.
O altă variantă a păşunatului liber este păşunatul în
front, păşunat ce se aplică în special cu ovinele. În acest caz
ciobanul stă şi faţa turmei şi pe măsură ce se consumă iarba
el se retrage dând posibilitatea animalelor să înainteze.
Păşunatul raţional are ca principiu împărţirea
păşunii în tarlale. Superioritatea acestui sistem faţă de
păşunatul liber este reliefată în datele înscrise în tabelul 3.
Tabelul 3.
Influenţa sistemului de păşunat asupra sporului în greutate
vie la tineretul taurin pe păşuni de Festuca rubra
Păşunat Păşunat
Specificare extensiv intensiv
(o tarla) (şase tarlale)
Spor greutate vie (g/zi 571 739
animal)
Producţia de carne 290 480
(kg/ha)
Capete animale/ha 4,2 6,0

Tarlalizarea trebuie însoţită de un complex de

măsuri legate de sporirea producţiei de iarbă, combaterea
eroziunii, pentru că numai împărţirea în tarlale nu-şi găseşte
justificarea economică.
În cadrul acestui sistem de păşunat există mai
multe variante:
-păşunatul dozat – constă în atribuirea spre furajare
a unor porţiuni de iarbă delimitate de un gard electric,
porţiuni a căror suprafaţă este calculată în funcţie de

38
producţie şi număr de animale de aşa manieră încât să se
asigure hrana pentru o zi sau jumătate de zi.
-păşunatul cu porţia (sau în fâşii) – constă în
aşezarea animalelor pe un aliniament, atribuindu-se fiecărui
animal o lăţime corespunzătoare speciei din care provine
(de exemplu 1,5-2 m pentru o vacă). Această fâşie se
delimitează cu gard electric.
-o altă metodă este folosirea ierbii la iesle. Deşi nu
este o metodă de păşunat propriu-zis ea se încadrează tot în
acest sistem, întrucât deosebirea constă doar în faptul că nu
animalele se deplasează la hrană ci hrana la animale.

Principiile folosirii raţionale a păşunilor

Folosirea raţională a păşunilor, împletită cu o serie
de măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor, are ca efect sporirea
producţiei de iarbă, îmbunătăţirea compoziţiei floristice,
deci o mărire a valorii economice a fiecărei unităţi de
suprafaţă.
Există o categorie de măsuri absolut obligatorii
pentru asigurarea unui păşunat raţional:
determinarea producţiei păşunilor,
determinarea capacităţii de păşunat,
tarlalizarea,
executarea unor lucrări înainte de începerea
păşunatului şi în timpul păşunatului
tehnica propriu-zisă a păşunatului.

Determinarea capacităţii de păşunat

Pe baza cunoaşterii producţiei se poate calcula
capacitatea de păşunat, care reprezintă numărul de animale
atribuite unui hectar de păşune.
Capacitatea de păşunat se poate calcula şi pe baza
cercetării vegetaţiei pajiştilor prin metoda geobotanică sau
metoda dublului metru, cu ajutorul valorii pastorale (VP).

39
 Valoarea pastorală este un indicator sintetic de
apreciere a cantităţii şi calităţii păşunii.
Acest indice se poate determina pe baza acoperirii
specifice exprimată în procente (A %) şi pe baza
contribuţiei specifice (Cs) bazate pe notarea frecvenţei
specifice.
În primul caz valoarea pastorală se calculează
conform formulei:
A% × Is
Vp =
100
unde Is este indicele specific de calitate al speciilor
din păşune şi care are valori cuprinse între 0 (specii fără
valoare) şi 5 (specii excelente).
Valoarea pastorală calculată prin această metodă
este de maxim 5.

Capacitatea de păşunat se determină folosind

formula:
Cp = Vp × 0,4 (până la 0,6)

În al doilea caz valoarea pastorală se determină

prin relaţia:
1
Vp = Cs × Is
5
şi are valoarea maximă 100.

Capacitatea de păşunat este Cp = Vp × 0,02 (până la

0,03). Capacitatea de păşunat se exprimă în UVM şi se
poate obţine pentru fiecare specie folosindu-ne de
coeficienţii redaţi în tabelul 11.9.

Împărţirea terenului în tarlale

Numărul de tarlale în care se împarte o păşune
depinde de doi factori esenţiali şi anume durata ciclului de
păşunat şi numărul de zile cât rămân animalele pe tarla.

40
 Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său
de:
- condiţiile climatice (regim de precipitaţii,
temperatură),
- compoziţia floristică,
- modul de îngrijire a păşunii
şi se referă la perioada de timp necesară pentru refacerea
plantelor.
În condiţii naturale, în zonele cu precipitaţii puţine,
o păşune se reface după 30-40 zile, iar în cele cu precipitaţii
corespunzătoare după 25-35 zile.
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este
bine să fie cât mai mic şi se recomandă ca nici într-un caz să
nu depăşească şase, deoarece aceasta duce, pe de o parte la
stânjenirea otăvirii, iar pe de altă parte la bătătorirea
terenului.
Bine este ca animalele să nu stea mai mult de 2-3
zile pe o tarla. Când se face păşunatul cu gard electric se
poate reduce durata de staţionare pe o porţiune de tarla la
câteva ore.
Numărul de tarlale se calculează împărţind durata
de refacere a ierbii (în zile) însumată cu durata cât stau
animalele pe tarla, la numărul de zile cât stau pe tarla.
Astfel, dacă durata de refacere este de 30 zile iar animalele
33
stau pe o tarla 3 zile atunci numărul de tarlale este = 11.
3
Se consideră că numărul de tarlale trebuie să fie de
8-12.

Suprafaţa tarlalelor .
Când se calculează suprafaţa tarlalelor trebuie să se
ţină cont de principiul ca producţiile lor să fie uniforme. De
aceea pe o păşune uniformă suprafaţa tarlalei este raportul
dintre suprafaţa totală şi numărul de tarlale, toate tarlalele
având suprafaţa egală.

41
 Forma tarlalelor depinde de o serie de factori dintre
care amintim: configuraţia terenului şi curbele de nivel,
delimitările naturale, drumuri de acces, surse de apă.
Delimitarea tarlalelor se face prin delimitări
naturale sau artificiale. Gardurile mobile sau gardurile
electrice sunt indicate când se practică păşunatul cu porţia
sau păşunatul în fâşii.

Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului

Aceste lucrări se împart în două categorii şi anume:
lucrări ce se execută pe păşunea propriu-zisă
- curăţirea păşunilor de mărăcinişuri şi buruieni
dăunătoare vegetaţiei pajiştilor şi sănătăţii animalelor,
- curăţirea păşunilor inundabile de resturile aduse de
ape,
- evacuarea excesului de umiditate,
- aplicarea îngrăşămintelor,
- aplicarea unor lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor,

lucrări accesorii.
- repararea (sau amenajarea) drumurilor de acces,
- repararea (sau construirea) de poduri peste şanţuri,
- repararea (sau construirea) îngrădirilor,
- repararea (sau construirea) adăpătorilor şi
umbrarelor,
- revizuirea (şi după caz redimensionarea)
adăpătorilor,
- repararea (sau construirea) stânelor,
- revizuirea adăposturilor pentru îngrijitori (a
cantoanelor pastorale).
Pentru fiecare pajişte trebuie să existe un drum de
acces, care să permită circulaţia nu numai a animalelor ci şi
a mijloacelor mecanice.
- asigurarea apei pe păşune. Modul de
amenajare depinde de sursa de apă. Cea mai indicată este

42
folosirea surselor naturale, nepoluate de apă (râuri, izvoare,
fântâni).
-la repararea adăposturilor pentru animale
(grajduri), a stânelor, a saivanelor, a umbrarelor.

Momentul începerii păşunatului are o deosebită

importanţă atât pentru starea vegetaţiei, depinzând de
aceasta cât şi pentru sănătatea animalelor. De aceea nu
poate fi fixată o dată strict calendaristic.
Momentul optim de începere a păşunatului este
atunci când solul s-a zvântat şi plantele au ajuns la înălţimea
de 10-15 cm pe pajiştile alcătuite din plante mărunte, 15-20
cm în zonele cu precipitaţii abundente şi plante de talie
înaltă, 20-30 cm pe pajiştile cultivate.
Dacă totuşi ne referim la o dată calendaristică în
zona de şes păşunatul începe după 1 mai, iar în zona de deal
după 10 mai.
Înălţimea de păşunat se referă la înălţimea pe care
o au plantele după ce s-au păşunat. Această înălţime este
determinată de specia care păşunează şi nu poate fi
influenţată decât prin repartizarea spre păşunat a unei
anumite specii de animale sau prin folosirea ierbii la iesle şi
atunci cositul se poate face la înălţimea dorită.
În funcţie de compoziţia floristică în păşunile de
stepă şi silvostepă păşunatul se face la 3-4 cm, a celor din
zona forestieră la 4-5 cm, a celor alpine la 3-4 cm iar pe
păşunile cultivate la 5-6 cm.
Frecvenţa păşunatului este una din cele mai
importante elemente ale unui păşunat raţional. Elementul
esenţial de care trebuie să se ţină seama, este durata de
regenerare.
Modul de executare a păşunatului pe tarla prezintă
o importanţă deosebită atât pentru compoziţia floristică a
pajiştii cât şi pentru producţia animalieră. Aceasta comportă
două aspecte diferite şi anume: modalitatea efectuării

43
păşunatului în interiorul tarlalei şi timpul de păşunat pe
tarla.
În cadrul modalităţii de deplasarea a animalelor pe
tarla există două posibilităţi:
- când animalele sunt lăsate libere pe tarla;
- când se limitează suprafaţa de deplasare cu
gard electric, astfel încât animalele nu pot
înainte decât treptat, pe măsură ce consumă
iarba. Aceasta duce la creşterea gradului de
consumabilitate, la evitarea bătătoririi solului.
Data începerii păşunatului este legată de epoca
venirii primelor îngheţuri. Ultimul păşunat trebuie să se
realizeze cel mai târziu cu 20-30 zile înainte de instalarea
îngheţurilor permanente. Astfel plantele au posibilitatea să
acumuleze glucide, să-şi refacă masa vegetativă, ceea ce
determină o mai bună suportare a îngheţurilor pe de o parte,
iar pe de altă parte la pornirea timpurie în vegetaţie.

Lucrări ce se execută în timpul păşunatului

În timpul păşunatului trebuie să se execute o serie
de lucrări care să ducă la îmbunătăţirea compoziţiei
floristice, la refacerea cât mai rapidă a plantelor, la sporirea
producţiei de masă verde pe unitatea de suprafaţă, la
asigurarea zooigienei.
Aceste măsuri, care sunt obligatorii, se referă la o
serie de lucrări dintre care cele mai importante sunt:
- cosirea resturilor nepăşunate după ce animalele
au părăsit tarlaua, ceea ce împiedică
fructificarea, şi deci înmulţirea plantelor slabe
din punct de vedere furajer, neconsumate de
animale;
- împrăştierea dejecţiilor animaliere care prezintă
cel puţin trei avantaje legate de faptul că: se
împiedică astfel crearea de condiţii dezvoltării
buruienilor nitrofile nevaloroase, care s-ar

44
 putea dezvolta în jurul acestora; se realizează o
anumită fertilizare a pajiştilor; se înlătură
focarele de infecţie cu viermi paraziţi. Această
operaţie se realizează cu grapele sau
târşitoarele. Tot în această perioadă se asigură
fertilizarea fracţionată cu azot;
- irigarea acolo unde este posibil.

Alte lucrări
Grăparea este o lucrare importantă în vederea
sporirii producţiei şi pentru a preveni degradarea pajiştilor,
cunoscându-se că una din cauzele degradării este şi tasarea
solului. Prin grăpare se îmbunătăţeşte regimul de aeraţie din
sol, ceea ce creează condiţii mai bune de viaţă pentru plante
şi, de asemenea, contribuie la o mai rapidă şi bună
mineralizare a substanţelor organice.
În aceste cazuri grăpatul se execută primăvara
devreme, sau imediat după coasă. Ca măsură în complex,
grăpatul se execută la aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, la supraînsămânţare.
Împrăştierea dejecţiilor pe păşune. După trecerea
animalelor rămân o serie de dejecţii solide care trebuiesc
considerate, în primul rând, ca sursă de elemente nutritive
pentru vegetaţie.
Importanţa acestora este mare pe pajiştile unde nu
se aplică fertilizarea sau pe acelea situate în zone cu regim
pluviometric bogat, care face ca o serie de elemente
nutritive să fie spălate.
Cosirea resturilor neconsumate. După ce animalele
au fost scoase de pe păşune rămân o serie de plante
neconsumate. Aceste plante sunt cele pe care animalele le
ocolesc. Rămânând pe pajişte ele pot forma seminţe şi ca
atare proliferează. De aceea ele trebuiesc îndepărtate prin
cosire. Operaţia este obligatorie, ca şi precedenta, după
fiecare ciclu de păşunat.

45
46