Despre trădare și trădători.

Franța față de România în

ultima sută de ani

„Statele nu au prieteni, au doar interese’”. Cuvintele lui Charles de

Gaulle sunt, de fapt, o parafrază după faimoasa afirmație a Lordului
Palmerston, premier al Imperiului Britanic în secolul al XIX-lea: „Anglia
nu are prieteni eterni, nu are dușmani permanenți, Anglia are numai
eterne și perpetue interese’”. Maxima s-a potrivit, de-a lungul ultimilor
150 de ani, felului în care Franța a abordat relațiile cu România.

Cum trebuia ca jumătate de milion de români să moară degeaba

În 1939, Nicolae Titulescu, intrat în posesia unor documente strict secrete,

descoperea felul în care discutau conducătorii Franța despre garanțiile și
promisiunile făcute României în 1916, atunci când au cerut guvernului Ionel
Brătianu să intre în Primul Război Mondial: „Nu există niciun inconvenient de a
garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ține
angajamentele noastre fără nicio remușcare, pentru că nu avem niciun mijloc de
a le executa“. Aceste documente ajunse la Titulescu, copii ale stenogramelor
secretarului Paul Mantoux la discuțiile dintre președintele Statelor Unite,
Woodrow Wilson, premierul Marii Britanii, Lloyd George, cel al Italiei, Vittorio
Orlando, și șeful guvernului Franței, Georges Clemenceau, au fost publicate în
volumul „Documente confidențiale“, Editura Academiei Române, 1992.
Au murit între 500.000 și 800.000 de români (cifrele diferă în funcție de sursă)
în acest război care trebuia să nu ne aducă nimic (potrivit estimărilor făcute de
aliații francezi). Numai firul contorsionat al istoriei a pus ulterior țara noastră în
situația nesperată de a-și atinge aspirațiile.
Nu s-a vorbit și nu se vorbește nici acum public despre comportamentul Franței
după victoria din Primul Război Mondial. Aceiași oficiali francezi care în intervalul
1914-1916 își luau angajamente și semnau garanții ferme, aproape implorând
România să abandoneze neutralitatea și să ajute Antanta prinsă la înghesuială la
câțiva kilometri de Paris, au uitat totul în toamna lui 1918, devenind favorabili
Ungariei. Guvernele Marilor Puteri învingătoare au refuzat să recunoască
angajamentele semnate în 1916, pentru care România a și intrat în luptă, pe
motiv că în primăvara lui 1918 țara noastră a ajuns la un armistițiu cu Puterile
Centrale după ieșirea Rusiei din război.
Primăvara lui 1919 – francezii reintroduc administrația maghiară în
Banat
Războiul româno-maghiar din 1918-1920, care a dus la unirea Transilvaniei și a
Banatului cu România, a pus la grea încercare alianța cu Franța. În primăvara lui
1919, francezii au reintrodus administrația maghiară în Banat. Trupele aliate
sârbe și franceze au refuzat să cedeze României, conform înțelegerii, această
regiune, și s-au retras abia după numeroase proteste și un mare scandal la
Conferința de la Paris. Oficialii români intrați în Banat după retragerea aliaților au
găsit acolo un dezastru: armata franco-sârbă jefuise totul înainte să plece.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania în acel
moment, descrie în memoriile sale atitudinea față de România a aliaților francezi
după victoria din toamna lui 1918: „Ungaria (…) își retrăgea din toate părțile
armata pe care o reorganiza și înarma contra noastră. Ea își găsea ajutor și
încurajare în condițiunile armistițiului acordat de generalul Franchet d’Esperey
(n.r. – șeful armatelor aliate din Orient), care ignorase revendicările recunoscute
nouă prin tratat și oprise înaintarea trupelor noastre. (…) Bulgaria ocupa încă, cu
consimțământul marilor noștri aliați, toată Dobrogea, pe care nici germanii,
aliații lor, nu le-o recunoșteau. Armistițiul, încheiat după prăbușirea Bulgariei, nu
ținea seama deloc de interesele României. Asistam astfel la o situație fără
precedent în istoria popoarelor: ca învinsul să mențină și să cotropească mai
departe ținuturi care au fost ale învingătorului. În rezumat, deci, aliații uitaseră
legăturile contractate și, deși noi am reintrat în luptă la cererea lor, invocau
pacea ce din vina lor ni s-a impus la București, spre a se dezinteresa complet de
țara noastră“ – volumul„Campania pentru eliberarea Ardealului și
ocuparea Budapestei“, publicat în 1922 și retipărit la Editura Militară în 2009.
Ținând cont că militarul era îngrădit politic prin natura funcțiilor sale (ministru de
Război în perioada 1922-1926), afirmațiile de mai sus sunt cu atât mai
concludente.
Foarte puține lucruri sunt cunoscute azi publicului român despre Conferința de
Pace de la Paris care a dus la edificarea României Mari după Primul Război
Mondial. Se crede că, după capitularea Germaniei și destrămarea Austro-
Ungariei, aliatele Franța și Marea Britanie ne-au făcut dreptate. În realitate, totul
s-a obținut foarte greu și cu mari sacrificii. Punerea aliaților în fața faptului
împlinit prin victoria obținută pe câmpul de luptă împotriva ungurilor în 1918-
1919 a cântărit foarte greu la recunoașterea unirii Transilvaniei cu România.
Țara noastră a fost nevoită, de asemenea, să facă Franței și Angliei concesii
grave în privința suveranității și a economiei.
Aliații cui?
Linia inițială unde s-a convenit să se oprească trupele române în toamna lui
1918 a fost încălcată des de maghiari. Soldații unguri au pornit o puternică
propagandă bolșevică, lucru știut și de Aliați. Francezii au cerut însă ferm ca
românii să nu depășească linia stabilită prin armistițiu. Apoi, după un atac al
trupelor maghiare în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, armata română a
trecut la ofensivă și a împins linia frontului pe Tisa.
Nici după venirea la putere a guvernului bolșevic al lui Bela Kuhn francezii, în
ciuda unor luări verbale de poziție, n-au devenit mai activi pe teren, deși
pericolul comunismului amenința deja întreaga Europă odată cu victoria
revoluției în Rusia și agitațiile care începeau în Germania. „Timp îndelungat,
Conferința de Pace a fost nehotărâtă ce atitudine trebuie să adopte față de
Ungaria. Telegramele ce soseau în această privință erau contradictorii și
reflectau clar această nehotărâre. Aci se părea că Conferința ar fi decisă să
recunoască guvernul bolșevic, aci o altă depeșă ne vestea că Conferința nu
poate trata cu Bela Kuhn, menținând blocusul contra Ungariei“, descria generalul
Gheorghe Mărdărescu în memoriile sale incertitudinea în care s-au trăit acele
zile.
Aliate ale României, trupele sârbești și cele franceze au urmărit cu arma la picior
cursa înarmării lansată de sovieticii de la Budapesta sprijiniți de Rusia, atacul și
victoria acestora asupra cehoslovacilor și, apoi, ofensiva de amploare lansată
împotriva României. „Odată armata organizată, comuniștii au socotit că
este momentul propice de-a ne ataca, întrucât din partea cehoslovacilor
erau asigurați prin armistițiul încheiat, iar de frontul franco-sârb nu se
îngrijeau, fiind convinși că din această parte nu se va produce nicio
acțiune contra lor“, nota generalul Mărdărescu situația de pe front în ajunul
marii ofensive maghiare din 20 iulie 1919.
După ce diviziile armatei noastre au zdrobit singure forțele bolșevice maghiare,
generalul d’Esperey a încercat să oprească intrarea românilor în Budapesta. Tot
francezul a cerut ulterior retragerea cât mai grabnică a României din Ungaria.
Niciuna dintre inițiativele lui n-a avut loc fără încuviințarea Parisului.
Deja-vu: o telegramă în care se vorbește de comisioane pentru
politicienii români
Alex Mihai Stoenescu prezintă în „Istoria loviturilor de stat din
România“(Volumul III, pag 85-86) un episod emblematic pentru modul în care
Franța abordează și întreține relațiile cu politicienii din țara noastră: „(…) Într-o
telegramă cifrată, trimisă la sfârșitul anului 1930 de ambasadorul Franței la
București, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe
francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: «Se prezintă o
ocazie foarte favorabilă acum, când România trece printr-o grea criză financiară
și are nevoie de un împrumut. Pe piața Franței se găsesc capitaluri mari, din
lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaționale și nu
găsesc plasament. România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nicio
garanție cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla
finanțele țării și împiedica ca regele Carol II, călcând pe urmele regelui Carol I,
să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Național
Țărănesc, încasând un comision substanțial, ușor de acoperit prin cursul scăzut
al titlurilor de emisiune, va rămâne obligatul nostru. Având asigurate ambele
partide de guvernământ din România – cel liberal și cel național-țărănesc – nu
ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol al II-lea». (citat
din Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“,
pag. 62).
Acest plan a fost pus în practică, PNȚ primind un comision ilegal de 5% din
împrumutul de două miliarde de franci francezi făcut de România, ca urmare a
unui ordin expres al Ministerului de Externe al Franței către Banca «De Paris et
des Pays Bas»“.
„Problema deschisă a Basarabiei“, monedă de schimb pentru interesele
Franței
În telegrama de răspuns a secretarului permanent al Ministerului Afacerilor
Externe francez către ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, în același
an 1930, se prezenta strategia Parisului în privința aliaților din Centrul și Estul
Europei: „Din punct de vedere politic, Mica Înțelegere (n.r. – România,
Iugoslavia, Cehoslovacia) este de un prețios ajutor Franței în sânul Ligii
Națiunilor. Din punct de vedere economic, alianța Franței cu Mica Înțelegere
împiedică sud-estul Europei să devină iarăși un Hinterland economic german și
petrolul să fie la dispoziția militarismului prusac. Este drept că, din punct de
vedere militar, alianța noastră cu Mica Înțelegere are o valoare mai mică, pentru
că Cehoslovacia, astfel cum spunea și Ferdinand Foch  (n.r. – Generalissimul
Armatelor Aliate), are o constelație geografică extrem de vulnerabilă și aproape
imposibil de apărat. În schimb, forța militară a României este complet anulată
de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă că multiplele litigii
teritoriale care există în toate țările Micii Înțelegeri pot servi în momente grele
drept compensație pentru salvarea altor poziții mai importante“. (Radu
Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag.
68)
Câteva observații
Concluziile asupra atitudinii Franței față de România, așa cum se desprinde din
corespondența de mai sus, sunt trase succint de Alex Mihai Stoenescu: „1.
Sprijinul acordat României de Franța nu era determinat de o prietenie de
sorginte latină, ci de interese politice proprii.
Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franța intervenea politic
în statele membre ale Micii Înțelegeri pentru a le împiedica să întrețină relații
comerciale normale cu adversara sa; în timpul ăsta, Germania călca Franța în
picioare, intra în regiunea renană și se înarma, trecând peste aproape toate
prevederile tratatului de pace.
Franța nu avea de gând să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei și al
României, fapt devenit realitate în 1939-1940, Cehoslovacia fiind prima vândută
prin Acordul de la München.
Pentru Franța, Basarabia era o «problemă deschisă», ceea ce demonstrează că
tocmai Franța nu recunoștea integritatea teritorială absolută a României, dreptul
istoric asupra acestei provincii românești și rezultatul voinței națiunii române, și
marșa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de Marile Puteri
învingătoare la sfârșitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de
negociere.
În telegrama MAE francez către ambasadorul Puaux se preciza clar că existența
litigiilor teritoriale între statele Micii Înțelegeri este folosită de Franța în
eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte
interese majore ale Franței“.