UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ANTREPRENORIAT
INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL AFACERILOR

AbordĂri multidimensionale ale fenomenului sĂrĂcie.

Studiu de caz: Africa Subsahariană

Coordonator: Intocmit de:

Lect.dr.ec. Simona NICOLAE Iuliana ANTON

Iuliana FLOREA

Ramona TILIBAN

Specializarea:Politici Economice
Europene

-Master I-

Bucuresti 2019
 CUPRINS
Abstract.......................................................................................................................................................1
CAPITOLUL I. SĂRĂCIA/ SUBDEZVOLTAREA – MODELE DE DEFINIRE.....................................2
1.1. Viziunea asupra conceptului........................................................................................................2
1.2. Principalele tipuri de sărăcie........................................................................................................4
CAPITOLUL II. ÎNȚELEGEREA FENOMENULUI SĂRĂCIE – CARACTERISTICI MULTIDIMENSIONALE...............6
2.1. Cauze și efecte ale sărăciei...................................................................................................................6
2.2. Măsurarea sărăciei...............................................................................................................................9
2.3. Peisaj internațional definitoriu și dinamica statistică a fenomenului – aspecte generale..................14
CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: AFRICA SUBSAHARIANĂ...........................................................................17
3.1. Trăsături definitorii istorico-contemporane ale economiei continentului african..............................17
3.2. Particularizare la nivelul statului Mozambic.......................................................................................21
3.3. Dimensiuni-cheie pentru combaterea sărăciei...................................................................................26
CONCLUZII.................................................................................................................................................28
Bibliografie................................................................................................................................................30
 ABSTRACT

Motivația abordării problemei sărăciei globale își are originea, probabil, în

conștientizarea importanței fenomenului în numerica globalizării contemporane; în contextul
gândirii economice moderne este vitală înțelegerea necesității schimbării societăților suferinde.
Prezenta lucrare cuprinde aspectele esențiale construirii unei unități de scop în rândul unui public
realmente interesat de atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă, dar și de vindecarea unei
planete divizate. Este considerată impetuoasă înțelegerea multidimensionalității înțelesurilor
termenului „sărăcie”, în sine, încă din incipitul scriiturii prezente, deoarece forța cunoașterii
fenomenului este dată, atât de valoarea intrinsecă a cuvântului, cât și de capacitatea acestuia de
adecvare la diferite perspective. Tumultosul stadiu al cunoașterii în domeniul vizat a reprezentat
axul central al setării ipotezelor de analiză, vasta literatură specializată reprezentând fundamentul
întregii lucrări, care face trimiteri valoroase către diferite chei de lectură.

Cuvinte cheie: sărăcie multidimensională, linii de sărăcie, inegalitate, deprivare, sărăcie

extremă, Africa Subsahariană.

1
 CAPITOLUL I. SĂRĂCIA/ SUBDEZVOLTAREA – MODELE DE
DEFINIRE
1.1. Viziunea asupra conceptului

Demersul propus asupra uneia dintre cele mai dezbătute tematici ale ultimelor decenii și,
poate, ale veacului, în sine, se instituie ca sinteză a scrierilor vaste din domeniul literaturii
specializate în dezvoltare și subdezvoltare economică.
Organizațiile interaționale, principali actanți mondiali ce asistă și discută problema
sărăciei, oferă diferite definiții ale conceptului de-a lungul deceniilor, menite să încadreze
propriile țeluri și linii de direcție întru eradicarea acesteia. Banca Mondială afirma că „sărăcia
este lipsa hranei, locuinței, sănătății, educației adecvate, a influenței asupra deciziilor care
afectează viața persoanei, pe lângă nivelul unei vieți aflat sub unul minim de existență”, iar
opinia OECD este că „sărăcia în toate formele sale este cea mai mare provocare pentru
comunitatea internațională.
Încercarea de a defini un termen atât de complex precum „sărăcia” a reprezentat o
provocare de-a lungul istoriei economice, dar și filosofice, deoarece fenomenul subdezvoltării se
referă nu numai la factori economico-sociali, ci și la o combinație de factori culturali, geografici,
politici și istorici. Calea spre dezvoltare este, așadar, influențată de un complex de factori ce o
condiționează în mod cert.
Subdezvoltarea este prezentată și ca accentuarea unor insuficiențe legate de factorii de
producție - “non-progresul/stagnarea din punct de vedere tehnologic; instituții incompatibile și
inadecvate dezvoltării; o rată a acumulării de capital naturale prin mijloace proprii”, [ CITATION
Ioa03 \l 1048 ]. Economistul polonez Oskar Lange considera ca o țară subdezvoltată are ca
trăsătură principală „o economie în care suma capitalurilor existente nu ajunge pentru utilizarea
deplină a brațelor de muncă pe baza tehnicii moderne de producție, nici pentru punerea în
valoare a bogățiilor naturale”[ CITATION Osk61 \l 1048 ]. Remarcăm faptul că această confluență
dintre calitatea factorului uman, performanțele inexistente sau stagnările în sectoarele
agriculturii, ale industriei, ale căilor de comunicații și insuficienta productivitate a muncii,
generează o categorie de definiții ale subdezvoltării care se axează mai mult pe decalaje și
înapoiere societală.

2
 Conceptul de precaritate ajută la definirea stării de sărăcie, cuprinzând suma riscurilor ce
survin indivizilor fără ca aceștia să fie pregătiți și din cauza cărora aceștia se pot încadra în starea
de sărăcie pentru mai mult sau mai puțin timp; atunci când elementele de precaritate se adună, iar
condițiile de trai nu mai pot fi suportabile, persoanele afectate se pot afunda în această stare,
trebuind să facă eforturi maxime pentru a o depăși ulterior[ CITATION Ste14 \l 1048 ].
Deprivarea sau privațiunea (cf. P.Townsend) desemnează și definește atât sărăcia, cât și
excluderea socială, așadar ea se referă la o lipsă de bunăstare înțeleasă în termeni materiali și de
resurse materiale, însă această lipsă este la fel de aplicabilă și la nivelul factorilor psihologici.
Deprivarea poate fi definită ca o stare de observabilitate și demonstrabil dezavantaj față de
comunitatea locală, de societatea sau națiunea de care aparține individul, familia sau
grupul[ CITATION Tow87 \l 1048 ].
Extrem de interesante și de imperative pentru însușirea lexemelor necesare unei abordări
academice reale sunt acei termeni cheie care se referă la distanța economică și la distanța
socială. Primul termen implică faptul că oamenii săraci, ce nu posedă un control asupra
resurselor, sunt, în mod semnificativ, diferiți de către ceilalți inși în societate. Iată, deci, cum
distanța economică devine un aspect al inegalității, tocmai prin resorturile inevitabile ale
gradelor/dimensiunilor inegalității asupra standardelor minime acceptabile în acea societate. Din
punct de vedere sociologic, poziția socială a unei persoane poate fi măsurată ca indice compozit
al resurselor pe care persoana respectivă le poate deține/controla. Aceasta este interpretarea
distanței sociale, cu mențiunea că aceasta poate fi definită ca dinferența dintre poziția socială a
două sau mai multe persoane. Cei săraci se află la limita inferioară a uneia sau a mai multor
distribuții de resurse, cum ar fi activele, educația, veniturile, influența politică, accesul la
bunurile publice etc.. În acest caz, diminuarea sărăciei se referă la transferul unuia sau mai
multora dintre aceste resurse, crescând, astfel, poziția socială a persoanelor care primesc aceste
transferuri, adică se reduce simultan distanța socială dintre cei săraci, dar și dinre cei săraci și
restul populației.
Sărăcirea reprezintă, de asemenea, o noțiune fundamentală ce cuantifică întreaga
tranziție spre a deveni sărac prin procese lente sau șocuri bruște, cu care se confruntă indivizii,
gospodăriile și comunitățile.
Un studiu al Băncii Modiale efectuat în anul 2000 în 60 de țări a ajuns la concluzia că
majoritatea populației consideră că bunăstarea înseamnă „armonie, fericire, egalitate, pace,

3
libertate, absența motivelor de îngrijorare”. Pentru brazilieni, bunăstarea înseamnă absența
grijilor, iar pentru ruși aceasta reprezintă absența îngirjorării față de lipsa banilor. În Kenya,
sărăcia a fost definită de către cetățeni ca lipsa hranei, iar în Etiopia principala îngrijorare și
cauză determinantă a sărăciei a fost identificată ca fiind întrebarea dacă va ploua. Așadar, se
poate face trimitere la acea esență a economiei politice clasice si a filosofiei antice, la conceptele
aristotelice de bunăstare și prosperitate umană, ce aduc ca principală preocupare confluența
dintre gândirea filosofică și cea economică.
Există, o multitudine de alți termeni cheie ce servesc unei aprofundări atente a înțelegerii
multidimensionalității fenomenului subdezvoltării, noțiuni precum lipsa adăpostului (eng.
homelessness), securitate socială, protecție socială, șomaj, bunăstare, dezvoltare umană,
inegalitate ș.a.m.d. sunt efective pentru însușirea valențelor cunoașterii fenomenului [ CITATION
Pau06 \l 1048 ].
O altă perspectivă oferită este cea a înțelegerii sărăciei prin prisma circumstanțelor
economice, începănd cu concepte precum standardele de viață, inegalitatea socială și continuând
cu poziția economică și clasele socio-economice. Acestea din urmă sunt aspecte ale inegalității,
însă inegalitatea reprezintă o problemă de structură socială și nu de consum al resurselor.

1.2. Principalele tipuri de sărăcie

Așadar, încercând să identificăm tipurile și gradele sărăciei, se face distincția între:

sărăcia absolută/ extremă și sărăcia relativă. Aceste margini de sărăcie au fost determinate pe
baza veniturilor, a cheltuielilor de consum totale ale gospodăriilor și, în genere, cu ajutorul
variatelor scale de echivalență.
1.2.1. Sărăcia absolută/ extremă
Pentru a trăi în sfera sărăciei extreme, se presupune că se transcend o serie de situații
intermediare între lipsa și inadecvarea dimensiunii veniturilor și lipsa permanentizată a șanselor
pe care le oferă viața. Se pierd treptat bunuri și resurse în gospodărie, locuri de muncă și locuințe
și tot ce înseamnă rețele sociale pasibile să ofere suport. Economistul american Jeffrey Sachs,
profesor la Universitatea Columbia, consideră că sărăcia extremă înseamnă că gospodăriile nu
pot satisface nevoile de bază pentru supraviețuire. Categoria de indivizi ce se încadrează în
acest grad de sărăcie sunt înfometați cronic, nu au acces la asistență medicală, la apă potabilă în
condiții de salubritate și de siguranță, ei nu își pot permite educație pentru unii sau chiar pentru
niciunul dintre copii și, probabil, sunt lipsiți de un acoperiș sau adăpost rudimentar („pentru a
împiedica ploaia să pătrundă în colibă; un coș de fum care să scoată fumul din soba de gătit și
articole de îmbrăcăminte de bază, cum ar fi pantofii”). Spre deosebire de sărăcia relativă, sărăcia
extremă apare numai în țările aflate în curs de dezvoltare[ CITATION Jef05 \l 1048 ].

4
 Astfel, comparând sărăcia cu o anumită valoare atribuită unui prag minim de subzistență 1,
sărăcia absolută se discută în termeni monetari ce exprimă valoarea unui coș de bunuri și servicii
suficient pentru a acoperi nevoile umane bazale. Printre primele abordări de evaluare și măsurare
a gradelor și a pragurilor de sărăcie au fost formulate de către B. Rowntree (York, în jurul anului
1901) în numeroase studii. Declarația Națiunilor Unite de la Copenhaga (1995), în cadrul
Summit-ului Mondial privind Dezvoltarea Socială, creiona sărăcia absolută sub forma unei
„condiții caracterizate de deprivare severă a necesităților umane de bază, care includ hrana,
apa potabilă calitativă, sănătate, adăpost, informație, facilități sanitare și educație; depinde nu
doar de venituri, ci și de accesul la servicii”[ CITATION Uni95 \l 1048 ] . Tridimensionalitatea
sărăciei extreme se conturează la nivelul a trei noțiuni – lipsa securității unei locuințe/
gospodării/ proprietății; cheltuielile și veniturile totale de consum, atât bănești, cât și cele
exprimate în resurse și produse (de exemplu, agricole) se află sub pragul național de sărăcie; un
patrimoniu pauper, redus la maxim două bunuri ce au o folosință îndelungată în mediile urban și
rural[ CITATION Pet79 \t \l 1048 ] . Aceste dimensiuni sunt expresia nevoilor societale de bază în
contextul modernității și se află la confluența modelelor populare de definire ale sărăciei.
Banca Mondială definește acest tip de sărăcie ca fiind situația unei persoane care are un
venit zilnic mai mic de un dolar2, iar această definiție a generat o tendință de generalizare
conceptuală în rândul multor economiști și practicieni. Desigur că, aceast standard statistic de
măsurătoare folosit de Banca Mondială este oarecum complicat, el fiind măsurat la paritatea
puterii de cumpărare3. Obiectivul actual al Băncii Mondiale este unui destul de ambițios, acesta
fiind să eradicheze sărăcia extremă până în anul 2030.

1.2.2. Sărăcia relativă

Noțiunea de sărăcie relativă este interpretată ca fiind, în general, un venit al gospodăriei

la un nivel aflat sub o anumită proporție a venitului național mediu; acești oameni, relativ săraci,
în țările cu venituri ridicate, nu au acces la bunuri culturale, recreere, divertisment, precum nici
la îngrijire medicală calitativă, educație și alte aspecte care să favorizeze o mobilitate socială
ascendentă. Banca Mondială plasează venitul unei persoane care se regăsește în categoria de
sărăcie relativă, undeva între limitele intervalului de $1-$2 pe zi[ CITATION Jef05 \l 1048 ]. O altă
caracteristică a acestei noțiuni implică faptul că sărăcia nu se revendică doar aspectului
economic, ci și celor politic, cultural și social, astfel, o persoană este relativ săracă dacă prezintă
„o stare de lipsă de lungă durată a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață
considerat decent și acceptabil la nivelul unei colectivități date”4. Așadar, se remarcă faptul că
tipul acesta de subdezvoltare este mai relevant pentru țările dezvoltate, decât pentru cele aflate în
curs de dezvoltare, însă ea vizează tot nivelul de consum sau de venit în mod preponderent,
raportându-se la niveluri medii și astfel implicând calcule îngreunate pentru măsurători relevante
menite să ajute procesului de eradicare a sărăciei. Cu toate acestea, această dimensiune
1
De exemplu, numărul de calorii necesare susținerii unei vieți normale
2
În 2013, aproximativ 737 milioane de persoane trăiau în sărăcie extremă, cu un venit zilnic mediu de
$1,90[ CITATION The16 \l 1048 ].
3
Față de anul 1820, când aproximativ 85% din populația planetară trăia cu ce este echivalent cu mai puțin de 1$/zi,
după anii 1980 acest prag a ajuns la 31%, iar după anii 2000 la 24%, iată deci o creștere unică în doar 20 de ani,
pentru prima oară în istorie[ CITATION Joh03 \l 1048 ].
4
[ CITATION MBă07 \l 1048 ].

5
conceptuală este importantă pentru progresul modern al economiei dezvoltării, chiar dacă ea nu
poate oferi o descriere clară a calității vieții persoanelor aflate în această categorie5.
Interpretările subdezvoltării, la nivel absolut, relativ și subiectiv rămân abordări
generoase ce ajută la operaționalizarea fiecăreia cu ajutorul standardelor de viață prestabilite,
definind astfel modul de determinare a sărăciei.

CAPITOLUL II. ÎNȚELEGEREA FENOMENULUI SĂRĂCIE –

CARACTERISTICI MULTIDIMENSIONALE
2.1. Cauze și efecte ale sărăciei

Pentru a putea continua discuţia propusă dintr-o perspectivă multidimensională,

considerăm că identificarea unei serii de factori determinanţi ai traiectoriei inverse dezvoltării se
impune. Pare că întrebări precum „De ce unele ţări sunt mai bogate decât altele?” împreună cu
realitatea dură a statisticilor nu-şi găsesc răspunsuri în propria determinare cauzală. O varietate
de cauze au fost identificate de-a lungul timpului în literatura de specialitate, oferindu-se astfel
explicaţii interconectate.
La un prim nivel de abordare, printre cauzele principale ale subdezvoltării ca fenomen de
masă se numără inexistenţa/ insuficienţa veniturilor sau a activelor care să asigure satisfacerea
nevoilor bazale umane, însă este impetuoasă analiza acestor lipsuri și prin prisma eficienței
utilizării acestora. Infrastructura, capitalul intern și extern, forța de muncă, rezervele de apă și
pământul sunt active ce nu sunt limitate decât de raritatea lor, ci și de calitatea gestiunii la care
sunt supuse. Vulnerabilitatea în fața crizelor de orice natură (politice, economice, naturale etc.)
este o cauză reală, deoarece munca rămâne principala resursă a maselor de săraci, nivelul de
sărăcie/bogăție fiind determinat de cantitatea de muncă pe care aceștia o prestează, aceasta din
urmă fiind influențată, la rândul său, de cotele de dezvoltare economică a țării respective.
Polarizarea socială, prin prisma veniturilor, este generată de o perpetuare a unui sistem injust și
inegal de distribuire a acestora, iar aceste fapte trebuie neapărat corelate cu măsura în care
sărăcia este redusă ca urmare a acțiunii creșterii economice. Desigur că, sărăcia se poate
subordona și determinanților de natură instituțională corelați cu nerespectarea drepturilor
omului, discriminarea de către instituțiile statate și exploatările de ordin social, politic și
economic, dar și cu corupția și abuzurile sistematizate în statul de drept. Reproducerea masivă a
5
UE utilizează acest prag relativ, date fiind deosebirile evidente ale dezvoltării în diferite regiuni ale Europei, UE a
introdus, de asemenea, 11 indicatori structurali „Laeken”(2001), care descriu sărăcia și excluderea socială și se
concentrează asupra abilității unei persoane de a participa la viața unei societăți active; SUA utilizează pragul
absolut al sărăciei[ CITATION Nat12 \l 1048 ].

6
acestor nereguli în funcție de apartenența la clase (sociale, de venit) face aproape imposibilă
opțiunea de a implica păturile sărace în majoritatea activităților economice, limitându-le șansele
de a-și crește veniturile și, respectiv, cele de a avea acces la diferite servicii publice, odată cu
acestea năruindu-se și șansele de dezvoltare a capitalului uman național. Un loc aparte în
cauzalitatea fenomenului sărăcie îl au crizele economice, care sunt, în genere, însoțite de șomaj,
declinul populației și al producției și al veniturilor. Este limpede că cei mai afectați de orice tip
de criză economică (ale balanțelor de plăți, fiscale, financiare) sunt cei săraci, ele reflectându-se
în economisirile acesora în mod dramatic și limitează, ulterior, capacitatea acestora de a se
proteja de efectele negative temporare ale crizelor. Prin canale precum scăderea salariului real,
creșterea șomajului, scăderea veniturilor nesalariale, scăderea transferurilor private menite
păturilor sărace, dar și a celor publice (exprimate prin intermediul asistenței sociale și, de obicei,
instrumente de acest gen pentru reducerea sărăciei), crizele economice se instituie ca adevărate
cauze ale sărăcirii. Crizele politice sunt și ele un aspect important, dat fiind faptul că factorul
statal este unul instabil și influențează sărăcirea mai ales pe termen lung. Frontierele țărilor
sărace sunt fragile, iar populațiile lor resimt efectele războaielor civile, cel mai adesea cei care
suportă consecințele revoltelor minorităților și ale loviturilor de stat fiind cei săraci [ CITATION
BAR03 \l 1048 ].
La un alt nivel de comprehensiune, determinanții subdezvoltării, deși mulți și foarte greu
cuantificabili, au fost identificați de către reputatul profesor Paul Collier 6 sub forma unor patru
capcane (eng. „trap”): Capcana Conflictului, Capcana Resurselor Naturale, Capcana de a fi
„încuiat” între vecini răi și Capcana unei guvernări „proaste” într-o țară mică. Scriiturile sale
se axează pe cei mai săraci 1 miliard de oameni din lume (din 85 de țări), principala cauză a
sărăciei acestora fiind înglobată în prinderea într-una sau mai multe dintre aceste capcane, care
nu sunt, totuși, de neevitat. Prin raportare la toate cele patru dimensiuni problematice identificate
de către profesor, se observă că factori precum războaiele civile, loviturile de stat (conflictele, în
general), resursele naturale (surplusul exporturilor acestora, implicațiile surplusului de resurse
asupra politicii), dimensiunea geopolitică (38% din țările care se încadrează în cei mai săraci 1
miliard oameni din lume sunt încuiate geografic, problemă des întâlnită în continentul african;
vecinii geografici sunt extrem de importanți pentru nivelul de sărăcie al țării - probleme de
costuri cu transporturile și de infrastructură ) și guvernanța necorespunzătoare (determină
6
Profesor la Universitatea Oxford, director al International Growth Centre, director al Centrului pentru Studiul
Economiilor Africane

7
conturul performanțelor economice, ea este foarte periculoasă deoarece poate distruge o
economie cu o viteză alarmantă) rămân chintesențiali pentru cuprinderea aspectelor cauzale ale
subdezvoltării[ CITATION Pau07 \l 1033 ].
Miracolul sau tragedia creșterii economico-sociale își găsesc pestrițele dezbateri în
încercarea de a răspunde la întrebarea „De ce unele țări sunt sărace, iar altele sunt bogate?”.
Cauzele sărăcirii anumitor populații sunt des evidențiate comparativ cu modalitățile prin care
celelalte națiuni au înregistrat remarcabile succese. Se spune că „20% din cei mai bogați oameni
ai planetei câștigă trei sferturi din venitul mondial și consumă aproximativ 80% din resursele
mondiale, pe când cei mai săraci 20% din populația planetei consumă sub 2% din resursele
mondiale”[ CITATION Ian16 \l 1048 ] . Multe din cauzele pentru care această afirmație face obiectul
unui crud adevăr sunt: de ordin geografic, al calității instituțiilor și al calității statului de drept
( cu puternice rădăcini în colonialism și istorie), puterea politică și regulile desemnate de tipurile
de proprietate (cu implicații mai ales asupra subnutriției v. [ CITATION SEN83 \l 1048 ] ), forma
politică a unui stat ( autori precum D. Acemoglu și J.A. Robinson au ajuns la concluzia că
democrația generează creștere și are efecte pozitive și robuste asupra PIB-ului, v. [ CITATION
Dar12 \l 1033 ]).
Pe de altă parte, există studii care susțin că din populația lumii, aproximativ 5 miliarde de
oameni au atins cel puțin prima etapă a dezvoltării economice; cinci șesimi din populația lumii
este cel puțin cu un pas înaintea nivelului de sărăcie extremă, iar cu ușurință se poate spune că
cel puțin 5,7 miliarde de oameni trăiesc în țări în care speranța de viață este în continuă creștere.
În mod realist, se imaginează o lume fără sărăcie extremă până în 2025. Toate aceste numere
alimentează exacerbarea dorinței de a descoperi care sunt cauzele care împiedică înflorirea
națiunilor. Autorul J. Sachs identifică factorii lipsa economisirilor, absența comerțului, absența
expertizei tehnologice, șocul dezastrelor naturale corelat cu șocul productivității adverse și
rapiditatea creșterii populației ca fiind tutelari declinului și descreșterii la nivel economic, iar
cunoașterea și reperarea soluțiilor optime la promblemele pe care acești factori le ridică sunt de
absolută necesitate. Cea mai comună explicație pentru motivul pentru care țările nu reușesc să
crească economic se concentrează adesea asupra defectelor celor săraci, susținându-se că sărăcia
este un rezultat al conducerii corupte și a culturilor retrograde care împiedică dezvoltarea
modernă. Se identifică o altă capcană, cea a Sărăciei în sine, care se referă la faptul că atunci
când aceasta atinge limite mai mult decât extreme, păturile sărace nu mai pot izbuti pe cont

8
propriu și sunt considerați a fi prea săraci pentru a economisi pentru viitor, putând doar să-și
folosească puținul propiu (și nu numai) pentru a supraviețui. În eventualitatea în care „Capcana
Sărăciei” intrinsece este un diagnostic corect, o cauză clară, în opinia lui Sachs, este și geografia
fizică ce oferă favoritisme naturale ( v. bunăstarea americanilor și a arabilor) și care, pe de altă
parte, împiedică cele mai sărace țări din lume să beneficieze de miracolul natural, fiind supuse
unor costuri ridicate de transport (deoarece sunt închise pe uscat, situate în lanțuri montane
înalte, nu au canale de navigație, porturi naturale bune sau linii de coastă lungi). Capcana
Fiscală este și ea o determinantă a sărăciei, chiar dacă economia privată nu este una sărăcită,
deoarece guvernului îi pot lipsi resursele pentru a asigura infrastructura de care depinde creșterea
economică. Guvernele pot, de asemenea, să nu dispună de mjloace financiare pentru a furniza
populației bunurile publice, din motive precum: sărăcia populației (impozitarea nu este fezabilă);
pot fi corupte/incapabile să colecteze venituri fiscale; pot fi puse în situația în care trebuie deja să
suporte datorii imense – din exerciții anterioare - și deci trebuie să își folosească veniturile
fiscale limitate pentru acestea, mai degrabă decât pentru a finanța noi investiții. Barierele
Culturale sunt cauze de ordin critic pentru sărăcirea populațiilor; normele culturale sau religioase
pot bloca rolul femeilor, de exemplu, lăsând jumătate din populație fără drepturi economice sau
politice sau chiar fără educație. Așadar, aceste bariere pot preveni accesul la servicii publice al
anumitor grupuri, distrugând fizic progresele dezvoltării. Chiar și lipsa inovațiilor este o cauză a
decalajului economic mondial, deoarece tendința de inovare a țărilor crește productivitatea și
mărește piața economică, cauzând reacții în lanț pe care economiștii le numesc creșteri
endogene. O altă capcană este Capcana Demografică și se referă la declinul/creșterea ratelor de
fertilitate la nivel global; atuci când sunt săraci, oamenii tind să facă mai mulți copii, neputând să
investească în nutriția, sănătatea și educația fiecăruia, iar rezultatele sunt de-a dreptul
dezastroase. Rata de fertilitate mare a unei generații conduce, în consecință, la sărăcirea copiilor
și la rate și mai mari de fertilitate ale generațiilor viitoare, iar creșterea demografică rapidă pune
un stres colosal pe resursele naturale, pe mărimea fermelor și a sectorului agricol, amplificând
sărăcia[ CITATION Jef05 \l 1048 ].

2.2. Măsurarea sărăciei

Se poate spune că sărăcia există într-o anumită societate atunci când una sau mai multe
persoane nu ating un nivel de bunăstare materială ce constituie un minim rezonabil pentru

9
standardele acelei societăți. Primul pas într-o serioasă abordare a fenomenului este să spunem că
sărăcia există, însă pentru mult mai multe scopuri, cum ar fi cel de analiză a politicilor, trebuie să
spunem și „cât de mult” aceasta există. În economia aplicată, există o serie de întrebări cheie la
care trebuie să se găsească răspunsuri înainte de a măsura sărăcia: „Cum se evaluează
bunăstarea individuală sau avuția?”, „La ce nivel al măsurării bunăstării se poate afirma că
o persoană nu este săracă?”, „Cum trebuie agregați indicatorii individuali de bunăstare pentru
a măsura sărăcia?”. Iată, deci, cum apar probleme de identificare și de agregare pentru a
evidenția complexitatea teoretizării măsurătorilor subdezvoltării. Literatura teoretică și aplicată
cuprinde un vast teritoriu de sinteză analitică, iar printre instrumentele ce ajută la efectuarea
măsurătorilor se concretizează abordări conceptuale ale determinării bunăstării precum
judecățile individuale ale inșilor de a măsura bunăstarea proprie. Aceste abordări sunt destul de
diferite și atașează o importanță deosebită ideii esențial materialiste a standardelor de viață față
de concepte mai puțin tangibile, dar nu mai puțin importante cum ar fi drepturile. Intenția acestor
măsurători este de a face comparații de bunăstare exclusiv pe niveluri individuale de utilitate,
evaluate de către indivizi singuri (a se vedea diferența dintre welfarist și nonwelfarist), dar nu se
neagă existența unor evaluări individuale care să pună un accent minim sau chiar nul pe
informațiile privitoare la utilități.
Un alt tip de măsurare al sărăciei folosește sondajele gospodăriilor, acestea fiind
considerate de unii specialiști cea mai importantă sursă de date pentru compararea sărăciei
deoarece este singura sursă care poate oferi date directe despre distribuția standardelor de viață
într-o societate (de exemplu, câte gospodării nu ating anumite nivele de consum). Acest tip de
măsurătoare necesită, cu toate acestea, o atenție sporită mai ales asupra interpretării rezultatelor
sale. Dimensiunile acestor sondaje implică utilizarea unor noțiuni precum unitatea de observație
(gospodăria sau indivizii ce o alcătuie), numărul de observații în timp (numărul de interviuri,
durata sondajelor) și indicatorul principal al standardului de viață colectat (bazat, de obicei, pe
consumul/cheltuielile și veniturile gospodăriei) etc.. Dat fiind faptul că gospodăriile diferă mult
în funcție de mărime și de compoziție, se constată că o simplă comparare a consumului casnic
agregat poate fi destul de înșelătoare în încercarea de a determina bunăstarea membrilor
individuali ai unei godpodării date. Prin urmare, analiștii au recurs și la folosirea unor masurători
ce îmbracă o formă de normalizare a determinării rezultatelor acestora, cum ar fi cele ale

10
consumului pe adult echivalent (sensul „echivalenței” aici se referă la observarea unui
comportament de consum la scală generalizată, cel mai des utilizat pe sexe).
Un alt indicator (destul de problematic) este cel care măsoară bugetul alocat alimentelor
în concordanță cu determinarea standardelor de viață. Relația dintre cota de consum și bugetul
alocat alimentelor va cauza mereu diferențe în ceea ce privește prețurile relative, diferențele
demografice sau diferențele preferințelor consumatorilor. Indicatorii nutriționali reprezintă și ei
dimensiuni veridice ale măsurării subdezvoltării deoarece desemnează o „sărăcie a energiei în
materie de alimente” și au fost des corelați cu rate satisfăcătoare de creștere fizică a copiilor.
Măsurarea sărăciei, în genere, presupune existența unor condiții predeterminate și
standarde de consum bine definite, numite linii/ limite de sărăcie la care o persoană considerată
săracă nu trebuie să acceadă (cea mai utilizată este limita de „dolar-pe-zi”, la nivel mondial).
Este incontestabil faptul că există niveluri de consum al variatelor bunuri (hrană, îmbrăcăminte,
alimente) sub care supraviețuirea, dincolo de termen scurt, este amenințată. Liniile de sărăcie
există, însă opiniile diferă în funcție de locația lor, iar relevanța lor este concentrată mai ales
asupra țărilor aflate în curs de dezvoltare. Se remarcă, așadar, linii de sărăcie absolute, relative,
subiective, dar și duale (iau în considerare cel puțin 2 tipuri de linii de sărăcie pentru a face
comparații distincte în termenii ambilor și pentru oferi o determinare mai generoasă), fiecare
focusate pe tipul de sărăcie aferent (v.[ CITATION Mar92 \l 1048 ]).
În ceea ce privește metodologia măsurătorilor sărăciei în țările bogate se constată că
majoritatea dintre acestea utilizează veniturile, deoarece sunt mai ușor de măsurat (o mare parte
provin din salarii și rente), în timp ce cheltuielile de consum sunt mai complexe și mai greu de
cuantificat. De asemenea, este important să se țină cont de bunăstarea provenită din active ce pot
fi măsurate folosind datele fiscale privind impozitul pe venit.
În contrast, multe din țările sărace utilizează cheltuielile pentru a măsura sărăcia,
deoarece sunt mai ușor de urmărit decât veniturile, ce provin în mare parte din activități
independente și/sau surse neregulate și informale. Unii specialiști în domeniu văd cheltuielile ca
pe un indicator mai bun al sărăciei pentru că arată mai exact dacă o persoană dispune de
necesarul satisfacerii nevoilor de bază curente. Accesul și disponibilitatea sunt și ele necesare,
împreună cu venitul pentru consumul de bunuri[ CITATION Cou02 \l 1048 ].
Liniile naționale de sărăcie pot fi folosite pentru a măsura trendurile țărilor, dar nu pot fi
folosite pentru comparații efective între țări. Alegerea limitei sărăciei poate diferi de la o țară la

11
alta, de la o regiune a unei țări la alta sau pe baza compoziției familiilor. Unele țări utlizează
limite de sărăcie absolută, ajustate pentru inflație, care rămân fixe în timp pentru a permite
compararea cu nivelurile anterioare și pentru a permite evaluarea efectelor anti-sărăcie de-a
lungul timpului. Majoritatea țărilor reviziuiesc periodic liniile de sărăcie utilizate pentru a putea
reflecta evoluția a ceea ce este considerată a fi sărăcia în țara respectivă, dincolo de ajustările
aduse limitelor absolute ale sărăciei; aceste linii revizuite ale sărăciei sunt folosite pentru a
măsura sărăcia relativă în raport cu ceilalți actanți ai societății, mai degrabă decât pentru a
măsura sărăcia absolută[ CITATION Hau091 \l 1048 ]. Se remarcă existența unei multitudini de
indicatori ai sărăciei, deci, toți având caracteristici comune, precum validitatea, credibilitatea,
disponibilitatea și plauzibilitatea, ce îi instituie drept surse clare de estimare a subdezvoltării,
ce facilitează constituirea profilului acesteia, în diversitatea categoriilor de populație.
Studiile Băncii Mondiale sugerează câțiva indicatori ce ajută la măsurarea sărăciei: The
Headcound Index - Rata sărăciei (este cel mai popular, măsoară ce proporție din popuație este
săracă, cu ajutorul acestuia se poate determina și numărul săracilor), The Poverty Gap Index (un
indice moderat din punct de vedere al popularității, cumulează măsura în care indivizii se
situează sub liniile de sărăcie, în medie, și o exprimă ca procentaj din acestea), Squared Poverty
Gap (Poverty Severity) Index (reprezintă o sumă ponderată a reprezentării numerice a indicelui
anterior, unde ponderile sunt chiar deficitele de sărăcie), Sen Index (indice propus de A. Sen,
încearcă să combine efectele numărului de persoane sărace, adâncimea sărăciei acestora și
distribuția sărăciei în cadrul grupului) etc.[ CITATION Hau09 \l 1048 ]. Indicele Gini este cel care
pune în evidență gradul de inegalitate a cheltuielilor sau a veniturilor persoanelor situate sub
pragul sărăciei, avantajele acestuia se transpun în independența acestuia de nivelul absolut al
veniturilor, dar și de elementele sale de cacul ce exclud diferențele între venituri și medie, prin
umare, compară indivizii între ei în cadrul populației și nu pe fiecare individ cu media în
populație. Cu alte cuvinte, pe măsură ce coeficientul Gini crește, inegalitatea între națiuni se
amplifică și respectiv, pe măsură ce acesta scade, distribuția veniturilor la nivel mondial este mai
echitabilă. Pentru a determina dinamica sărăciei se utilizează indicatori ce iau în calcul durata
sărăciei, rata intrării și rata ieșirii din sărăcie, aceștia sunt foarte importanți pentru a ilustra
gravitatea sărăciei, fundamentând programele menite să o atenueze pe aceasta[ CITATION Ste14 \l
1048 ]. Toți acești indici au la bază determinări matematice consistente și extrem de relevante
economic; desigur că, problematica extrem de disputată a subdezvoltării propulsează apariția și

12
aprofundarea mult mai multor studii analitice ce s-au concretizat, de-a lungul timpului într-un
index impresionant de indicatori și indici ce servesc măsurării sărăciei și care merită cu
desăvârșire atenția noastră pentru o eventuală bibliografie suplimentară (v. [ CITATION Hau091 \l
1048 ], și [ CITATION Ste14 \l 1048 ]).
Natura multidimensională a sărăciei a făcut absolut necesară studierea metodologiei
necesare cuantificării acesteia; obiective precum cel de reducere a sărăciei bazat pe măsurătoarea
de 1,90$/zi par a ignora multe dezavantaje ce se suprapun cu problemele oamenilor care se
confruntă cu sărăcia (malnutriția, igienizarea incorectă, lipsa energiei electrice etc.). Nici
măsurătorile ce cuprind mijloacele de venit, nici cele care le cuprind pe acelea de cheltuieli nu
captează celelalte aspecte ale bunăstării gospodăriilor, cum ar fi valoarea bunurilor publice
(educație sau servicii de sănătate publică) și imateriale (pacea și securitatea). Așadar, apariția
măsurătorilor multidimensionale face posibilă includerea acelor lipsuri neluate în calcul anterior,
însă chiar și aceste calcule fac obiectul dezbaterilor în literatura de specialitate. Unii dintre acești
indicatori sunt scalari și combină, într-o singură expresie numerică, informație din diferite
dimensiuni ale sărăciei, iar alții sugerează o abordare de tipul tablou de bord a unui set credibil
de indici multipli[ CITATION Fer12 \l 1048 ] . Instrumentele ce combină mai multe dimensiuni
necesită, totuși, o mai mare claritate asupra a ceea ce se măsoară exact și asupra compromisurilor
incluse în indicatori, pe lângă necesitatea acurateții la nivelul factorilor contextuali și al
sensibilității clasamentelor implicie la dinamica datelor și a ponderilor folosite. S-a argumentat
faptul că niciuna dintre abordările folosite în aceste metodologii nu dezvăluie interdependența
diferitelor dimensiuni ale sărăciei multidimensionale.
Cel mai cunoscut indice este Indicele sărăciei multidimensionale (MPI) – folosit, mai
nou, în Raportul de Dezvoltare Umană – ce măsoară sărăcia globală acută, pornind de la
dimensiunea persoanei sau a gospodăriei; el analizează suprapunerea deprivărilor, folosind un set
de 10 indicatori ce acoperă 3 dimensiuni (sănătatea, educația și standardele de viață) pentru a
rezuma un profil al sărăciei individului/gospodăriei cu un scor de deprivare ponderat. În cazul în
care mai mult de 3 din cei 10 indicatori se situează sub pragurile relevante de reducere a sărăciei,
persoanele/gospodăriile respective sunt catalogate drep sărace multidimesional. Deci, se
determină numărul persoanelor ce se subordonează deprivărilor, concomitent cu determinarea
intensității resimțite din cauza acestor deprivări [ CITATION Sab13 \l 1033 ] . Nivelul MPI a fost
identificat la nivelul a 83 de țări, majoritatea săracilor multidimensional și a celor săraci sever

13
multidimensional trăiesc în țări cu venituri medii, conform studiilor Universității Oxford. Tot
aceasta introduce conceptul unui nou MPI ce este estimat, pentru prima dată, cu ajutorul
microseturilor de date (sondaje de gospodărie) pentru un număr uriaș de 104 de țări în curs de
dezvoltare, acoperind o arie de 78% din populația lumii; această variantă nouă a MPI este
descrisă ca instrument cheie pentru a atinge Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, iar ceea ce
o distinge de vechea metodă este faptul că aceasta furnizează informații despre intensitatea și
compoziția mai multor aspecte ale sărăciei în același timp, bazate pe experiența indivizilor la
nivel de gospodărie[ CITATION Sab10 \l 1033 ] . Indicele Progresului Social și Indicele Dezvoltării
Umane sunt, totodată, indici ce nuanțează multidimensionalitatea fenomenului sărăcie și
contribuie în mod semnificativ la evoluția analizei domeniului vizat.

2.3. Peisaj internațional definitoriu și dinamica statistică a fenomenului –

aspecte generale
Inegalitățile globale au desăvârșit discuția asupra sărăciei din totdeauna, însă în realitatea
contemporană există voci care spun că diferențele se află într-o etapizată scădere. Progresele
materiale ale ultimii jumătăți de secol se transpun în traiul deasupra pragului de sărăcie a mai
bine de 3 miliarde de oameni, lucru caracterizat de o unicitate istorică. PNUD 7 susține că
omenirea se află „în mijlocul celei de-a doua mari recesiuni”, începută în perioada posbelică.
Asia este prima dintre zonele aflate în curs de dezvoltare care a înregistrat succese fără precedent
în lupta dură împotriva sărăciei, a bolilor, a foametei și a analfabetismului. Deși populația
mondială a crescut în ultimele două decenii cu un miliard și jumătate, numărul persoanelor care
se confruntă cu sărăcia absolută s-a diminuat cu aproximativ 200 de milioane. Este clar că acolo
unde s-au înregistrat cele mai rapide creșteri ale prosperității, subdezvoltarea a fost combătută în
cel mai eficient mod, exemplul valid fiind Asia de Est, unde dacă acum aproximativ 40 de ani 6
din 10 asiatici sufereau de sărăcie absolută, astăzi numărul lor este sub 2 din 10 [ CITATION Joh03 \l
1048 ].
Procesul obiectiv și inevitabil al globalizării încheagă, de asemenea, multe discuții asupra
inegalităților globale. În acest context, în prezent, secolul XXI aduce miracolul îmbogățirii
omenirii de apoape 4 ori mai mult, în termeni relativi, decât la începutul acestuia, însă
diferențele uriașe între oameni se concretizează în statistici ce arată că „cele mai bogate trei
familii ale lumii au o avere mai mare decât veniturile anuale a celor mai sărace 48 de

7
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

14
țări”[ CITATION Ioa10 \t \l 1048 ], deci problemele persistă la nivel mondoeconomic, iar
gravitatea acestora nu poate fi ignorată. Disputa la scară globală între liberalism și protecționism
aduce după sine importante valențe pentru reperarea sărăciei globale, dar și pentru caracterizarea
acesteia. Incongruiența dintre creșterea producției pe cap de locuitor și inegalitatea aprofundată
(față de începutul secolului) a distribuirii veniturilor pe țări încețoșează viziunea asupra tabloului
mondial. Se poate adăuga faptul că, totuși, din punct de vedere al îmbunătățirilor condițiilor
sociale, țările mai sărace se laudă cu progrese însemnate (de exemplu, cazul Sri Lanka). Printre
noile tendințe ale spațiului global se regăsesc: creșterea numărului persoanelor care trăiesc sub
tutela sărăciei extreme în zone precum Africa Subsahariană, Europa Estică, Asia Centrală și de
Sud-Est; 850 de milioane de oameni câștigă sub salariul ce le-ar putea asigura nevoile minime de
existență; rata divorțurilor crește în țări dezvoltate precum Canada și Marea Britanie, având un
impact clar asupra veniturilor alocate copiilor; natalitatea medie mondială a scăzut față de
secolul trecut, fapt ce influențează ponderea pensionarilor în piața muncii; protecția socială a
scăzut în ultimele decenii, chiar și în țări bogate din Europa și America de Nord, ascuțind situația
existentă deja în America Latină și Africa[ CITATION Ioa10 \t \l 1048 ]. Remarcăm că peisajul
global prezintă un mozaic de situații, iar diferitele modalități prin care unele sau altele au reușit
sau nu să avanseze în clasamentele globale sunt evident legate într-un fel sau altul de creșterile
economice pe termen lung.
Aspecte precum înfometarea populației par a prezenta remarcabile avansuri, la nivel
global, cifrele reducându-se la mai puțin de 12% din populația globală până în 2010, iar în Asia
de Est și de Sud-Est lucrurile s-au mișcat mult mai rapid, încă de la începutul anilor ‘70 ;
America Latină, Africa de Nord și Orientul Mijlociu au avut fiecare creșteri de cel puțin 10%, iar
cea mai mare involuție a avut loc în Africa Subsahariană, numărul persoanelor înfometate
dublându-se. Pe de altă parte, producția globală de alimente s-a dublat în ultimii 50 de ani, iar în
țările aflate în curs de dezvoltare chiar triplându-se, deci se arată că problemele alimentare
actuale nu se revendică suprapopulării, ci mai degrabă accesului la tehnologii și cunoaștere, la
siguranța unui cadru instituțional și la disponibilitatea bogățiilor. Oferta de apă potabilă s-a
dublat și ea, ajutând la reducerea infecțiilor șii bolilor, mai ales în țările în curs de dezvoltare.
India se laudă cu o creștere de peste 30% a accesului la apă potabilă, în nu mai mult de 10 ani.
Educația și problema accesibilității acesteia este des legată de sex, aproape 65% din
persoanele cărora le este rerfuzată sunt de sex feminin. În majoritatea țărilor, cei mai săraci

15
oameni nu au acces la nicio formă de educație. Atunci când economiile capătă viteză, educația
are o adevărată șansă. În ansamblul mondial, totuși, aproape 100% din oameni participă la
educația elementară, mai puțin cei din Afica Subsahariană, din nou. În zilele noastre,
aproximativ 900 de milioane de oameni adulți sunt analfabeți, o cifră uimitoare, dar care totuși s-
a redus cu aproape 40% în ultimii 60 de ani.
Cazurile speciale ale Indiei și Chinei, unde trăiesc aproximativ jumătate din populația
săracă a lumii, sunt cazuri în care economia a fost liberalizată masiv în ultimii 20 de ani. În ciuda
crudei istorii, China a reușit să sporească veniturile și creșterea economică cu aproximativ
10%/an, PIB-ul acesteia crescând de 4 ori într-un interval de 20 de ani. Succesele acestei
perioade au plasat economia chineză deasupra economiilor țărilor precum Germania, Italia,
Franța și toate țările nordice. Nu se poate vorbi însă de aceleași libertăți sau condiții de viață,
sărăcia non-monetară fiind oarecum în cote, totuși, mari. În India, prin reorganizarea economiei
după anii ’70, au fost atrase considerabile investiții străine, însă regiunile din mediul rural, în
care locuiesc păturile sărace, nu au beneficiat de liberalizarea pieței naționale, ponderea celor
săraci râmânând constantă[ CITATION Joh03 \l 1048 ]. Miracolul Est-Asiatic și evoluția
dezastruoasă a continentului african (cu excepția Africi de Sud) sunt realități ale peisajului
internațional definitoriu economiei dezvoltării. De ce în anii ’60 Zambia era aproximativ la fel de
prosperă și bogată ca și Coreea de Sud, iar astăzi aceasta din urmă este de 20 de ori mai bogată
decât cealaltă ? Și în țări precum Indonezia și Malaysia proporțiile oamenilor care trăiesc în
sărăcie extremă s-au redus fabulos ( de la 58% la 15%, respectiv de la 37% la 5%). Aceste
“economii miracol” s-au industrializat, s-au bucurat de un control guvernamental generos, mai
ales în cazul Japoniei și al Coreei de Sud, unde statul s-a implicat în controlul investițiilor și în
reglementarea activității bancare, protejând multe dintre sectoarele industriale. Veniturile,
investițiile și exporturile în țări precum Japonia, Singapore și Hong Kong s-au dublat la fiecare
deceniu, după cel del Doilea Război Mondial[ CITATION Joh03 \l 1048 ]. La celălalt pol, se află
însă continentul african, și în îndeosebi Africa Subsahariană, unde se regăsește cea mai mare
concentrare globală a sărăciei, nivelul de trai aici fiind caracterizat de o puternică scădere, însă
toate aceste aspecte vor fi discutate ulterior, la nivelul studiului de caz propus.
Între cele două extreme ale acelor țări relativ avansate și ale celor din „lumea a treia”
(conform ONU, 49 de țări) se clasează în mod evident majoritatea dintre cele aflate în curs de
dezvoltare, care mobilizează resursele interne de acumulare și se angajează pe o cale a

16
dezvoltării independente, încercând să reducă gradul de subdezvoltare. Desigur că, tabloul global
prezintă nenumărate alte nuanțe, ele fiind aglutinate într-o constantă dinamică, iar literatura de
specialitate oferă destul de multe viziuni asupra imaginii actuale de ansamblu. În continuare,
lucrarea încearcă să conducă discuția în direcția continentului african, acolo unde în cel puțin 25
de țări speranța de viață este de cel mult 55 de ani, iar anual aproape 9 milioane de copii mor
înainte de ce-a de a cincea aniversare. Oamenii din Malawi, Zambia, Angola și Etiopia se găsesc
în situații disperate și au o nevoie imediată de asistență alimentară [ CITATION Abh11 \l 1048 ]. Se
cunosc oare moduri efective de a-i ajuta pe acești oameni ?

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: AFRICA SUBSAHARIANĂ

3.1. Trăsături definitorii istorico-contemporane ale economiei continentului

african
Concentrând toate capacitățile studiului asupra particularităților subdezvoltării în
continentul african, ne propunem a analiza aspecte generale ale zonei subsahariene, împreună cu
realizarea unei focusări academice asupra unui stat. Este, fără îndoială, ferm consensul asupra
clasificării Africii, și mai ales a Africii Subsahariene, drept cel mai subdezvoltat continent,
aflându-se într-un contrast dureros cu țările est-asiatice sau chiar cele puternic industrializate
europene. În această delimitare geografică, cu accent asupra zonei sudice, se identifică lesne o
majoritate a țărilor al căror PIB/cap de locuitor scade dramatic încă de la mijlocul anilor ’60,
majoritate ce concentrează dimensiuni mondiale de top ale sărăciei, bolilor, analfabetismului,
malnutriției și ale muncii copiilor. Este un continent frământat de lupte interne, de răsturnări ale
guvernelor, care deși a reușit obținerea independenței statelor, nu a beneficiat și nu s-a bucurat de
stabilitate politică deplină la nivelul intern al niciunui stat. Dintr-o altă perspectivă, se poate
spune că în ultimii 35 de ani, nivelul de trai este în continuă scădere, iar acest lucru poate fi
justificat și de factorii naturali, cum ar fi climatul tropical, care este de natură să favorizeze bolile
contagioase; nici solul nu este unul fertil, iar frecvența dezastrelor naturale este mult mai mare
decât cea europeană, să zicem. Aproximativ o treime din populația continentului african se
înglobează în teritorii ce nu au acces la mare, îngreunându-se astfel interconectarea la piețele și
fluxurile comerciale internaționale. Și influența vechilor puteri coloniale asupra stabilirii
arbitrare a granițelor și asupra politicilor comerciale discriminatorii se face simțită considerabil
în cadrul fragmentării statale în Africa, o semnificativă parte a continentului fiind, și astăzi,
17
sfâșiată de conflicte și războaie. Toate aceste aspecte par a fi mai puțin dezavantajoase decât alte
regiuni ale lumii care au reușit, totuși, să găsească forțele necesare succesului. Ce s-a întâmpat,
atunci, cu Africa ?
Acest continent a moștenit de la puterile coloniale structuri politice ierarhizate și
opresive, iar în zilele noastre, toate aceste moșteniri se traduc în termeni de opresiune politică,
control guvernamental al economiei, corupție și protecționism, termeni cu valori mult mai
ridicate decât ale celorlalte continente. Grupurile etnice și zonele rurale au fost asuprite în aceste
condiții, activitatea antreprenorială și drepturile fundamentale ale oamenilor fiind îngrădite.
Multe voci specializate în domeniul subdezvoltării și, mai ales, în reprezentarea acesteia în zona
Africii Subsahariene, susțin că majoritatea liderilor africani longevivi sunt de vină pentru
involuțiile și stagnarea continentului, deoarece aceștia au încercat să constituie economii
autarhice impunând taxe vamale draconice și axându-se pe o naționalizare ieșită din comun;
caracteristica dominantă a economiilor africane avea să devină una de controlare a prețurilor și a
valutelor ce urma a crește necontrolat cheltuielile publice. S-au stabilit monopoluri de
achiziționare (ce plăteau sume infime) care au introdus „distribuția guvernamentală a
alimentelor, aducând ca urmare confiscarea de către guvern a întregului excedent agricol”, toate
acestea au avut ca finalitate distrugerea comerțului și sărăcirea fermierilor. Economistul african
George Ayittey le-a numit pe multe dintre aceste guverne „state-vampir”, afirmând că
sectoarele publice ale acestora nu erau interesate de stimularea creativității sau de creșterea
economică, singurul scop urmărit al liderilor precum Mugabe, Moi sau Mobotu 8 a fost să își
împlinească interesele proprii cu ajutorul resurselor productive ale societății, totodată
expropriind direct proprietăți și delapidând masiv fondurile guvernamentale [ CITATION Joh03 \l
1048 ].
Unele concluzii converg către faptul că nu seceta sau deșertul sunt de blamat pentru
suferința și malnutriția africanilor, ci acești opresori politici care au împiedicat înflorirea
comerțului, transformând statele conduse în unele dependente de ajutoare pentru dezovoltare.
Africa a beneficiat de asistență pentru dezvoltare/cap de locuitor mai mult decât oricare altă parte
a lumii, unele dintre țările africane primind sume pentru asistență de două ori mai mari decât
venitul lor, bani ce nici măcar nu au ajuns la oamenii nevoiași. Statisticile arată că între 1990 și
1998, PIB-ul însumat al statelor din regiunea de Sud a Africii a scăzut cu 0,6%. Această realitate

8
Lideri ai statelor Zimbabwe, Kenya și Zair (în această ordine)

18
reflectată în cifre se instituie ca efect al unei mișcări antiglobalizare datorită supunerilor
socialiste, protecționiste și banditiste. Majoritatea regimurilor subsahariene sunt doar relativ
democratice și au cele mai puțin liberale sisteme economice de pe glob. Cu excepția a 4 țări,
toate statele africane, care au avut date disponibile pentru studiul efectuat de Institutul canadian
Fraser, se încadrează în josul listei celor mai liberale state din punct de vedere economic.
Exemple de astfel de state se regăsesc în țări precum Zimbabwe, care are, în prezent, peste 6
milioane de cetățeni ce se confruntă cu foametea. La fel și Nigeria, care deși posedă numeroase
resurse naturale și terenuri agricole, este o țară extrem de săracă, mai ales din cauza unei
economii foarte reglementate. Nigeria cumulează un sfert din totalul populației aflate sub limita
sărăciei extreme din Africa Subsahariană9, iar venitul pe cap de locuitor este mai scăzut acum
decât cu 30 de ani în urmă, standardele de educație și de sănătate prăbușindu-se răsunător
totodată. Contrastant, există și exemple de performanțe bine recunoscute, la nivelul continentului
african, în întruchiparea statelor precum Botswana sau Mauritius care și-au liberalizat
economiile, prima dintre acestea având chiar statut de asociat al UE în ceea ce privește
exporturile către Europa, ea neadoptând o naționalizare a întreprinderilor niciodată. Botswana se
laudă cu rate de creștere anuale mai mari decât a statelor din Asia de Est, iar aproape toți
locuitorii Insulei Mauritius au astăzi acces la apă potabilă. La fel de interesant este și cazul
Ghanei care, după ce și-a liberalizat economia undeva în cursul anilor ’80, dereglementând
agricultura și eliminând taxele vamale, controlul subvențiilor și al prețurilor, a reușit ca, până în
1990, numărul oamenilor aflați sub pragul de sărăcie absolută să fie redus la aproximativ 29%
din populația totală. În Uganda, în aceeași perioadă de timp, ponderea săracilor în standard
absolut era de 35%, țara având un grad relativ ridicat de activități educative și de deschidere, ea
fiind prima din Africa care a reușit să scadă rata de infectare cu HIV/SIDA la nivel urban. Aceste
“economii-leu ale Africii” fac promițătoare ideea că secolul XXI ar putea fi secolul
Africii[ CITATION Joh03 \l 1048 ].
Un studiu al Băncii Mondiale asupra aspectelor monetare și non-monetare ale
subdezvoltării în Africa Subsahariană arată că majoritatea metodelor de examinare a trendurilor
sărăciei utilizează variabile precum consumul casnic10, colectate în principal prin intermediul
sondajelor în gospodării, cu intenția de a sublinia diferite opinii despre Obiectivul de Dezvoltare
al Mileniului în vigoare. Așadar, per ansamblu, specialiștii spun că măsurarea sărăciei în Africa
9
Reprezintă și 18% din populația Africii
10
Aceste date sunt colectate rar, sunt de slabă calitate sau nu sunt comparabile în cadrul anchetelor

19
rămâne o provocare din cauza lipsei datelor, în principal; ultimele estimări arată că ponderea
africanilor săraci în 2012 era de 43%, putând fi abordabile obiective mult mai mari pe viitor;
creșterea populației africane este principalul motiv pentru care aceste estimări optimiste sunt
umbrite, ea fiind de peste 150 de milioane de oameni în mai puțin de 25 de ani; reducerea
sărăciei a fost cea mai lentă în țările instabile, iar zonele rurale rămân cu mult mai sărace în
pofida reducerii decalajului urban-rural; sărăcia cronică este substanțială. Sănătatea, nutriția,
educația și împuternicirea umană s-au îmbunătățit, în genere, iar violența s-a diminuat;
provocările rămân însă enorme deoarece mai mult de 2 din 5 adulți sunt încă analfabeți și
calitatea școlarizării este adesea scăzută; după un deceniu de pace relativă, conflictul este în
creștere; indicatorii non-monetari ai bunăstării sunt mai slabi în țările bogate în resurse,
condiționate de venituri, indicând potențialul bogăției resurselor naturale. Inegalitatea în Africa
are și ea multe dimensiuni, deși datele nu indică o creștere a inegalității intracontinentale, însă
acestea nu vizează africanii foarte bogați, al căror număr și avuție sunt în continuă creștere.
Inegalitățile spațiale – urbane/rurale între regiuni – sunt mari, iar mobilitatea intergenerațională
în domenii precum educația și ocupațiile liberale s-a îmbunătățit însă nu suficient, ea perpetuând
încă inegalitatea. Pentru o mai amplă viziune, la nivelul fiecărui stat african situat la Sud de
deșertul Sahara, se recomandă o lectură suplimentară a studiului descris [ CITATION Kat16 \l 1048 ].
Un alt aspect foarte important pentru definirea și concretizarea aspectelor
multidimensionale ale subdezvoltării în Africa Subsahariană face obiectul unei cercetări ce
ajunge la determinări concluzionale ce spun că femeile africane au mai multe șanse să fie
independente decât să fie salariate din cauza limitărilor oportunităților de salarizare.
Antreprenoriatul este foarte important pentru mijloacele de trai ale femeilor, reprezentând
aproape 50% din participarea la forța de muncă non-agricolă a femeilor. Sunt, în mod egal, la fel
de multe femei antreprenor ca și bărbați, lucru fără de precedent (mai ales în raport cu Orientul
Mijlociu și Africa de Nord), deși în această regiune femeile-antreprenor muncesc mai mult
singure, fără a avea angajați. Factorii contextuali determinanți ai acestei probleme fiind
discriminarea legală, normele sociale, riscul violenței sexuale pe baza genului, diferențele
educaționale și de competențe, încrederea în sine etc.[ CITATION Fra17 \l 1048 ].
Extrem de plurivalentă este și problema ridicată de studiul impactului creșterii prețurilor
alimentelor asupra Africii Subsahariane, problemă ce reprezintă o criză majoră pentru întreaga
lume săracă. Se pare că această creștere a prețurilor alimentelor este de natură să conducă la

20
aprofundarea sărăciei, din moment ce impactul negativ al celor net săraci depășește avantajele
oferite producătorilor săraci. Țările subsahariene au o prevalență mai mare programelor privind
siguranța alimentară care sunt scalate pentru a răspunde creșterii prețurilor, aceste programe de
protecție socială fiind foarte promițătoare. Diagnosticul final asupra problemei arată o temere
legată de impactul limitat al măsurilor guvernamentale pentru protejarea celor săraci, gravitatea
crizei alimentare din Africa Subsahariană fiind iminentă, considerându-se în final că sărăcia se
va extinde[ CITATION Que08 \l 1048 ].
Activitatea economică este în continuă consolidare în Africa Subsahariană, așa cum arată
studiile Băncii Mondiale, ea este susținută de condițiile externe și domestice favorabile.
Creșterea producției a revenit considerabil cu 1,1 procente între 2016 și 2017, iar creșterile
regionale sunt proiectate pentru a crește până la 3,7% în 2020, pentru a reflecta așteptările legate
de stabilizarea prețurilor metalelor și al petrolului și de expansiunea robustă a comerțului
internațional. Performațele de creștere vor fi inegale între țări, exemple precum Nigeria, Angola
și Africa de Sud creând așteptări asupra unei evoluții graduale în creștere, iar expansiunea
economică va continua în ritm solid în Uniunea Economică și Monetară Vest-Africană
(WAEMU). În ciuda creșterii, rămân vulnerabilități importante precum încetele transformări
structurale ale regiunii și creșterea datoriei publice în raport cu PIB-ul. Vulnerabilitatea la riscul
ajutorului străin primit de către regiune poate avea ca finalitate consecințele impactului unui
colaps al prețurilor materiilor prime, deoarece Africa Subsahariană are o dependență puternică
față de exporturile de mărfuri. Predicțiile asupra unui progres rapid de reducere a sărăciei
converg către ideea unei accelerări a creșterii venitului per capita, sprijinite de reforme
structurale care să sporească productivitatea și să faciliteze diversificarea exporturilor [ CITATION
The18 \l 1048 ].

3.2. Particularizare la nivelul statului Mozambic

Mozambic a experimentat o creștere economică sustenabilă bazată pe sectoarele
agricultură și industrie, timp de mai bine de un deceniu. Sărăcia absolută a scăzut rapid,
principalul factor ajutător fiind creșterea producției în agricultură (marea sursă de trai a țării),
încă de la mijlocul anilor 1990. Cu toate acestea, această creștere a reprezentat doar o revenire la
situația de dinainte de război11, nivelul productivității rămânând destul de scăzut la nivelul unei
comparații regionale. De asemenea, ajutorul extern a generat o mare parte din schimburile străine

11
v. conflictul armat din 1992 în Mozambic

21
disponibile Mozambicului, având prin urmare un efect pozitiv asupra creșterii economice, fără a
avea și unul negativ asupra cursului de schimb real.
După o perioadă de ajustări structurale acompaniate de un considerabil ajutor extern și de
primele alegeri naționale democratice, Mozambicul a beneficiat de două runde de ajutorare a
reducerii datoriei externe între anii 1999-2001. A apărut și prima strategie națională de reducere
a sărăciei (PARPA) elaborată între 2001-2005, ce identifica lipsa creșterii economice ca
principala sursă a subdezvoltării. S-a hotărât, așadar, concentrarea atenției pe dezvoltarea
capitalului uman și fizic, în mod notabil asupra dezvoltării transporturilor și a altor infrastructuri
și a serviciilor sociale precum educația și sănătatea. S-a urmărit totodată liberalizarea piețelor și
privatizarea în contextul unei relative stabilități politice, atingându-se un mare nivel de creștere
economică și de schimbări structurale ale economiei. PIB-ul/cap de locuitor s-a dublat între 1994
și 2004, performanță datorată majoritar contrucției de mega-proiecte, investițiilor provenite din
țări vecine și nivelului înalt de sprijin donator. Creșterile în sectorul agriculturii au fost destul de
mari, ca și cele din sectoarele construcțiilor, al electricității și apei, al mineritului și al finațelor și
asigurărilor. În termenii ocupării forței de muncă, schimbarea a fost cu mult mai puțin radicală,
în 2003 aproximativ 80% din populația activă economic era angajată tot în sectorul agriculturii și
pescăritului.
La momentul primei anchete naționale a gospodăriilor, între anii 1996-1997, Mozambic
era considerată una dintre cele mai sărace țări din lume, consumul mediu per capita era sub
limita absolută a sărăciei. Până în 2003 acesta a crescut cumulat cu 50%. Deși tendința este și
astăzi încurajatoare, este important să menționăm că peste jumătate din populație (aproximativ
10 milioane de oameni) continuă să trăiască în sărăcie extremă. Incidența sărăciei a scăzut
remarcabil (28%) în regiunea centrală, considerabil (11%) în cea nordică, pe când în Sudul
Mozambicului a avut loc o schimbare foarte mică (<1%) – rata individuală a sărăciei a crescut de
fapt în orașul Maputo, iar în Inhambane și Gaza s-au prezentat doar reduceri marginale. Gaza
este însă un caz fericit, dacă se poate spune asta, în contrast cu celelalte regiuni sudice. Chiar și
indicele diferenței de sărăciei (Poverty Gap Index) susține o amploare a sărăciei în aceste
regiuni. Din punct de vedere al inegalității, între 2002-2003 cel mai redus nivel se identifica la
nivelul regiunilor centrale și nordice, cele sudice fiind din nou codașe. Singurele date disponibile
care să ne indice starea cât mai recentă a sărăciei în linii mari, măsurate cu ajutorului indicelui
ratei sărăciei (procentajul din populație ce trăiește cu mai puțin de 1,90$/zi la PPP 2011), sunt

22
cele din anul 2014, cifrele reprezentative fiind 62,9% [ CITATION The14 \l 1048 ] . Dacă în anul
2003 indicele Gini era de 0,6%, în 2014 acesta era de 0,54%, scăderea fiind una deloc
semnificativă și deci, putem afirma că distribuția inegală a veniturilor este una semi-inegală.
Concomitent, a avut loc și o creștere a consumului mediu (în 2003 ajunsese la 128%), distribuția
creșterii consumului a prezentat diferențe uluitoare, 70% alocându-se celei mai bogate cincimi a
populației, pe când cea mai săracă cincime consuma mai puțin de 3 procente. Consumul mediu
(calculat la 2011 PPP $/zi) utilizat la calcluarea ratei de creștere a bunăstării agregate a
populației totale era în 2014 de 2,6%, deci se poate spune că această expresie numerică este una
mediocră, dar nu pro-săracă.
În primii ani de independență, educația primară și îngrijirea medicală de bază s-au extins
la cea mai mare parte a populației Mozambicului. Această creștere în termeni de acoperire a fost
facilitată de o creștere substanțială a numărului de școli și centre de sănătate din zonele rurale,
iar un rol fundamental a fost acordat alfabetizării și educării adulților, considerându-se condiții
prealabile pentru eradicarea sărăciei și pentru creșterea producției și a productivității. În 2015
numărul copiilor care nu aveau acces la educația primară era de aproximativ 580.000 la nivel
național, iar date disponibile din anul 2009 arată că aproape 50,6% din adulți știau cel puțin să
scrie și să citească. Problemele destul de vizibile își au cauza în declinul serviciilor sociale de
după 1980, când multe dintre posturile medicale și școlile primare au încetat efectiv să
funcționeze din cauza lipsei resurselor operaționale și a personalului, perpetuând inegalitățile
regionale moștenite din era colonială. Investițiile în educație au crescut substanțial în bugetul de
stat încă de la începutul anului 1990, odată cu dublarea cheltuielilor publice totale pentru
educație între ’92 și 2004, acest fapt din urmă a fost posibil prin suportul financiar extern ce
constituia mai mult de jumătate din suma necesară bugetului educațional. În pofida acestui
amalgam de date entuziaste, nivelul general al educației rămâne destul de scăzut, un studiu
recent arătând că doar 15% din elevii din sistemul educațional au 7 clase absolvite, ceea ce
înseamnă că mai mult de 60% din copiii din școlile primare au șansa de a ieși din sistem înainte
de a-și definitiva competențele de citire, scriere și calcul. Una dintre cauzele acestui dezastru al
modernității este și creșterea ratei „elev per profesor” cu mai mult de 5% anual. Femeile se
regăsesc și ele dezavantajate în raport cu bărbații, nu doar din punct de vedere al ocupării forței
de muncă în sectoarele avansate (90% în agricultură), ci și prin faptul că ele au o rată de

23
alfabetizare de doar 31%, comparativ cu cea a bărbaților de 63%. Diferențele există categoric,
iar ele constituie un factor negru al dezvoltării economice în Mozambicul contemporan.
Sectorul medical, la fel ca și cel educațional, are o istorie ce îi confirmă dependența de
finanțările externe. Cu ajutorul acestora, se poate afirma că în deceniul 1994-2004 numărul
spitalelor și al centrelor medicale a crescut cu mai mult de 500 de unități. Răspândirea acestora a
avut efecte concrete în reducerea mortalității copiilor, în doar 6 ani aceasta a pierdut 20 de
procente (1997-2003), însă au existat diferențe majore între teritorii, Cabo Delgado și Maputo
City fiind la limtele extreme ale valorilor datelor. Situația nutriției nu a cunoscut mari creșteri,
prevalența copiilor subnutriți cu vârsta de până la 5 ani este destul de mare, dublă în mediile
rurale (27%) față de mediile urbane (14%) în 2003. Diferențele geografice sunt de vină iar
pentru deteriorarea indicatorilor de sănătate, ele subliniind inegalitatea alocării resurselor
(Maputo City primește de 4 ori mai mult ajutor financiar/persoană și are de 3 ori, în medie, mai
multe paturi de spital/persoană). Ca și date de o actualitate mai pronunțată, se poate afirma că
rata mortalității infantile, era de 53,1% în anul 2016, 47,3% din populația totală are acces la
servicii bazale de apă potabilă în 2015, iar prevalența subnutriției în procentajul total al
populației era de 26,6% în 2015, procent aproximativ egal cu cel al persoanelor care aveau acces
la servicii sanitare de bază.
La un alt nivel, discuția generează un adevăr incontestabil: agricultura reprezintă cheia
reducerii sărăciei în Mozambic. Nu mai puțin de 11% din totalul de 15 puncte procentuale din
totalul incidenței reducerii sărăciei este datorat agriculturii. Ea este ajutată mai ales de poziția
dominantă în structura forței de muncă, aproximativ 70% din populație este implicată mai mult
sau mai puțin în agricultură. Din perspectiva egalității sexelor, agricultura este importantă
deoarece ponderea lucrătorilor de sex feminin este uriașă. Totodată, provocarea contemporană
este de a transforma sistemul prezent de agricultură a subzistenței (caracterizată de deispersie
geografică, unități mice și productivitate scăzută) într-un sistem eficient orientat spre
comercializare. PARPA a confirmat faptul că programul de dezvoltare agricolă trebuie orientat
către: asistența fermelor mici de familie pentru a le ajuta la tranziția graduală către operațiuni
comerciale; asistența fermierilor comerciali ce trebuie încurajați să-și amplifice producția,
productivitatea și competitivitatea, pentru a asigura satisfacerea nevoilor personale odată cu cea a
veniturilor mai mari în zonele rurale, dublate altminteri de stabilizarea unor agroindustrii care
vor aduce plus valoare produselor agricole atât pentru piețele domestice, cât și pentru cele de

24
export. În domenii agroindustriale ce vizează produse precum bumbacul, tututnul, caju și
cheresteaua s-au atins cote de 40% din totalul exporturilor agricole între 2010 și 2014. Aceste
lucruri au fost posibile datorită colaborării guvernamentale cu sectorul privat, integrându-se
vertical agroindustria cu ajutorul aranjamentelor contractuale agricole. Apare însă și problema
contrabandei ilegale de cherestea și de culturi tradiționale de hrană (mei, fasole, fructe etc.),
comerțul acestora atât la nivel național cât și la cel regional fiind unul adesea informal și
neînregistrat. În rândul săracilor din zona rurală producția agricolă este concentrată la nivelul
acestor culturi tradiționale și contribuie la 80% din veniturile celei mai sărace șesimi din mediul
rural.
Poate cel mai important aspect pentru definirea subdezvoltării în Mozambic este cel al
ajutorului extern, care oferă majoritatea schimburilor valutare disponibile acestui stat și a ajutat
la reducerea substanțială a datoriei externe. Este recunoscut faptul că Africa Subsahariană
primește un volum istoric fără precedent de ajutoare externe ce poate crește considerabil și în
viitor. Întrebarea este dacă acest lucru va aduce după sine o creștere sau o reducere a creșterii
economice ? Răspunsul depinde de un număr de factori, cum ar fi eficiența și scopul ajutoarelor,
împreună cu previzibilitatea și consistența fluxurilor acestota. În tot cazul, numeroase studii au
arătat că efectul ajutoarelor străine au fost pozitive pentru creșterea economică a Africii
Subsahariene, prin beneficiile asupra volumului de investiții, a forței de muncă și a veniturilor. În
cazul Mozambicului, efectele au fost pozitive la nivelul creșterii economice, însă fără existența
vreunui beneficiu asupra cursului valutar real. Experiența mozambicană descrie o schimbare de
la un cerc vicios la unul virtuos, marcată de sfărșitul conflictului armat prin emergența creșterii
sustenabile bazate pe ajutorul extern. Din acest punct de vedere, volumul mare al fluxurilor
externe a fost crucial pentru procesul de tranziție al statului. Impactul ajutoarelor asupra
instituțiilor publice îmbracă forma unui argument critic ce susține că volumul mare al ajutoarelor
este responsabil pentru relația dintre puterea executivă a guvernului și cei care oferă ajutorul mai
mult decât pentru relația dintre stat și societate. În prezent în Mozambic, ajutorul extern
finanțează aproximativ jumătate din bugetul guvernamental, acest tablou conturează dimensiunea
istorică a persistenței unei abordări a dezvoltării destul de centralizate. Mulți spun că
parteneriatul dintre elita politică și capitalul transnațional (susținut de comunitatea „donatorilor”)
este ceea ce se dezvoltă și nu acordurile dintre stat și capital întru serviciul binelui public.
Mozambicul posedă adevărate avantaje comparative sub forma resurselor naturale și a

25
poziționării geografice pregătite pentru exportul către piețele vecine, iar aceste avantaje ar trebui
folosite pentru a garanta nivelele naționale de securitate alimentară și pentru a demara o
dinamică competitivitate comercial-agricolă de export.
Tabloul final al acestei particularizări la nivelul statului Mozambic prezintă nuanțe de
creștere sustenabilă la nivelul sectoarelor industrial și agricol, iar în prezent nivelul sărăciei
absolute s-a diminuat rapid. Factorul principal al acestei diminuări a fost chiar creșterea
productivității agricole, sector ce reprezintă principala sursă de trai a țării. Creșterea în producția
industrială a fost marea forță din spatele dinamicii exporturilor mozambicane. Bazată pe câteva
mega-proiecte, această creștere nu a contribuit la crearea multor locuri de muncă, iar contribuția
acesteia la venitul public a fost marginală. Investițiile străine directe au finanțat noile industrii
făcându-le pe acestea dependente de ajutorul lor și asociindu-le cu complexul energetic și minier
al zonei subsahariene. Caracteristica de enclavă a țării a făcut ca efectul de spillover în ceea ce
privește dezvoltarea transferului de tehnologie să fie minim. Dezvoltarea producției agricole în
zonele de Nord și de Est au netezit disparitățile interregionale, însă inegalitățile intraregionale au
crescut. Schimbarea regională a șablonului subdezvoltării pare a fi intuitivă având în vedere
distribuția investițiilor: sărăcia a crescut în Sud, acolo unde, de fapt, au fost făcute investiții noi.
Acest paradox este explicat de actualul model al creșterii economice din Mozambic și de rolul
dinamic al acestuia în economia regionale. Economia mozambicană suferă de 3 handicapuri
cruciale: (i) atât economisirile interne cât și investițiile naționale sunt foarte scăzute, din cauza
ineficienței instituțiilor financiare; (ii) producția agricolă orientată pe piață este împiedicată de
populația redusă și de infrastructura stearpă, pe când piețele monopsonice și prețurile ridicate ale
transportului fac ca input-urile să fie scumpe și păstrează scăderea prețurilor producătorilor; (iii)
nivelul dezvoltării umane este extrem de scăzut în ciuda îmbunătățirilor considerabile de după
dobândirea independenței, mai ales după 1994. Acestea împreună cu lipsa drastică a capitalului
social, determină o competitivitate a întreprinderilor în materie de producție de export (în afara
sectoarelor intensiv capitalizate ale enclavei) foarte mică. Investițiile fondate de ajutoare externe
trebuie să țintească sectoare ce au potențialul de a-și amplifica capacitatea productivă. Aceleași
investiții sunt cruciale pentru crearea unei competitive capacități de producție agricole la în
context global, mai ales la nivelul sistemelor de control al calității, cercetarea, extinderea și
marketingul agricol, care sunt esețiale[ CITATION Pek07 \l 1048 ]. Mozambicul îmbracă multe din

26
trăsăturile generalizate ale subdezvoltării Africii Subsahariene, problemele și pericolele
rămânând imanente, iar imaginea creată este una deloc facilă tensiunii psihice umane.

3.3. Dimensiuni-cheie pentru combaterea sărăciei

Sfârșitul sărăciei presupune construirea unei rețele globale de cooperare între oameni, iar
a spune că indivizii sunt săraci din cauza șansei, a lenei sau a corupției guvernelor este de-a
dreptul inacceptabil. Adevărata provocare rămâne să se înfrunte izolarea geografică,
vulnerabilitatea la șocurile climatice, bolile ș.a.m.d. prin intermediul unor sisteme noi de
responsabilitate politică capabile să abordeze seriozitatea și gravitatea problemei. Trăim într-o
epocă în care ne este permis pentru prima oară să ne imaginăm și să realizăm realist existența
unei lumi fără sărcie și fără boli. Dimensiuni ca alfabetizarea, educația și sănătatea au adevărate
motivații empirice și teoretice la baza instituirii lor ca metode de eradicare a inegalităților
mondiale, deoarece acestea influențează numeroși alți factori, precum și îmbunătățirea realistă a
unei game largi de indicatori cum ar fi ratele natalității și a mortalității, la nivelul fiecărui
segment de populație. Inegalitățile de gen trebuie să dispară pentru a îmbrățișa dezvoltarea;
relația dintre piața muncii femeilor și elemente precum nutriția copiilor, accesul la asistența
medicală și rata mortalității infantile (și multe altele) este una de importanță paroxistică.
Agricultura și alimentația trebuie înțelese în profunzime pentru a asocia fenomenele legate de
dezovoltare cu echibrul investițiilor în cercetare și dezvoltare agricolă. Infrastructura este, de
asemenea, tutelară structurilor și facilităților organizaționale de bază pentru dezvoltarea
societăților și a economiilor. Cadrul juridic și echitatea servesc la modelarea societăților, statul
de drept fiind un precursor al definitivării proceselor de dezvoltare cu ajutorul instrumentelor de
tipul reglementărilor, legilor și mecanismelor de aplicare a legii. Pacea și stabilitatea sunt și ele
esențiale combaterii sărăciei, ele fiind obiectul discuției la scală mondială și au fost determinante
pentru constituirea organismelor internaționale ce deservesc eradicării sărăciei contemporane și
istorice.
Jeffrey Sachs identifică 6 tipuri majore de capital necesare extincției sărăciei extreme:
capitalul uman (sănătate, nutriție, aptitudini necesare productivității economice); capitalul de
afaceri (mașinăriile, facilitățile, transport motorizat necesar industriei și serviciilor);
infrastructură (drumuri, energie, apă și sanitarizare, aeroporturi, porturi, sisteme de
telecomunicații); capitalul natural (pământuri sănătoase și arabile, biodiversitate, ecosisteme
funcționabile necesare societății umane); capitalul public instituțional (legea comericală,

27
servicii guvernamentale și politici menite să aducă pacea și diversitatea diviziunii muncii,
sistemele judiciare); capitalul de cunoștințe (informația științifică și tehnologică care să
mărească productivitatea în afaceri și care să promoveze capitalul natural și fizic) [ CITATION
Jef05 \l 1048 ]. Eradicarea sărăciei mondiale până în 2025 atrage după sine necesitatea unor
acțiuni de întrajutorare între toate categoriile de state, fie ele sărace sau bogate, iar ceea ce este
recomandabil pentru realizarea unui astfel de obiectiv este adoptarea unor Programe de
Reducere a Sărăciei special concepute pentru a atinge țelurile de dezvoltare ale mileniului.
Aceste programe nu trebuie susținute doar de ajutorarea obținută din partea „donatorilor”, ci și
de crearea unei strategii de management public. Lucrarea profesorului Sachs propune în
asamblul ei elocvente metode de combatere a sărăciei, cu multiple aplicabilități și exemplificări
la nivelul continentului african.
O altă voce aclamată major în domeniu este cea a profesorului P.T. Bauer, care propunea
două ipoteze curajoase cu privire la modalitățile de eradicare a sărăciei. Pe de o parte, el a
dezbătut problematica ajutorului străin opinând că acesta este mai probabil să prevină și să
împiedice procesul dezvoltării, decât să îl promoveze. Iar, pe de altă parte, Bauer a susținut că
drepturile de proprietate privată protejate riguros reprezintă totalul necesar dezvoltării
economice. Profesorul britanic insista asupra faptului că organizațiile internaționale de ajutorare
nu sunt dezinteresate, remarcând un impact destructiv al ajutorului extern asupra
dezovoltării[ CITATION Les08 \l 1048 ].
Cele mai cunoscute instrumente folosite pentru combaterea sărăciei de către guverne sunt
stabilirea venitului minim garantat și a salariului minim, acesta din urmă reprezintă un nivel
impus al salariului de către autoritatea publică, obligatoriu, sub care niciun angajator nu poate
plăti forța de muncă angajată. Venitul minim garantat constă în plata unor alocații diferențiale
menite să acopere diferența dintre venitul minim prestabilit ca fiind necesar pentru gospodăriea
persoanei care face solicitarea și veniturile efectiv disponibile ale acestuia din diverse
surse[ CITATION Ste14 \l 1048 ] . Bineînțeles că, aceste instrumente au avut parte de largi dezbateri
pe scena economică de specialitate, iar aplicabilitaea acestora este una universală la nivel
mondial.
Toate aceste idei referitoare la modalitățile și instrumentele necesare pentru combaterea
sărăciei depășesc granițele studiului de caz propus, ele fiind idei general valabile în cadrul
discuției.

28
 CONCLUZII
Pentru a construi o colecție sănătoasă de rezultate și concluzii, putem afirma că în urma
cercetării complexe a potențelor fenomenului sărăcie pot valida și invalida o serie de ipoteze
analitice cu privire la posibilitatea imaginării realiste a unei lumi fără sărăcie extremă până în
2025. S-a observat că progresul tehnologic permite îndeplinirea necesităților de bază la scală
globală, dar și a unei marje cu mult superioară nevoilor fundamentale, aceste fapte neavând
precendent istoric! Lucrarea deschide orizonturi și se pretează discuției decalajelor politice. Una
dintre principalele rezultate pe care le-am constatat este că sărăcia rămâne o problemă globală, ea
se transpune în diferite măsuri în toate statele lumii, iar în urma cercetării pot debloca un adevăr
general valabil: țările sărace sunt sărace deoarece ele sunt defavorizate geografic (au un climat
mult prea călduros, sunt infertile, nu au deschidere la mare sau sunt „încuiate geografic”), sunt
infestate cu boli precum malaria etc., iar aceste aspecte le justifică dificultatea productivității,
mai ales în absența unor investiții inițiale substanțiale pentru ajutorare. Capcana Sărăciei și
cercul vicios al acesteia nasc dezbateri puternice despre ajutorul străin, iar lucrarea cercetează
problema, concluziile fiind că, pe de o parte, acesta poate da naștere unui ciclu virtuos, ajutând
țările sărace să investească în zone critice și să le facă mai productive, iar pe de altă parte acesta
poate accentua riscul dependenței de ajutoare străine pentru destinatarul lor, precum și apariția
unor probleme de hazard moral legate de apariția corupției și a unor politici dăunătoare țărilor
respective, din punct de vedere economic.
De asemenea, teza a reușit să consolideze un index de înțelesuri ale fenomenologiei
subdezvoltării, prin determinarea unor definiții plasate la diferite niveluri și chei de lectură.
Așadar, am reușit să percepem sărăcia la nivel economic, moral, ecologic, social, evolutiv și
calitativ și am văzut cum ea are efecte negative durabile asupra dezvoltării umane, iar deși
eforturile factorilor de decizie naționali și internaționali de a seta diferite obiective există, am
remarcat că în lume persită destule rezerve în eradicarea sărăciei. Ipoteza conform căreia tipul,
calitatea și cantitatea ajutoarelor străine, concomitent cu predictibilitatea și ajustarea acestora la
necesitățile particulare ale statelor joacă un rol esențial în contribuția la perpetuarea dezvoltării,
mai ales în cazul țărilor celor mai puțin dezvoltate și celor cu venituri mici.
Cu ajutorul studiului de caz, am verificat ipoteza conform căreia cea mai mare provocare
a dezvoltării este înregistrată tot în Africa Subsahariană. Am explicat diferite dimensiuni ale
trendului evolutiv în această zonă a continentului african care ne conduce la concluzia că

29
necesitatea etapizării diferitelor reforme propuse de politici și eforturi investiționale este o
provocare esențială. Nevoile și neajunsurile presante cu care se confruntă oamenii săraci și
guvernele acestora se relevă în constrângeri numerice ale finanțărilor, ale echipamentelor, dar și
ale capacităților umane care se confruntă cu inexistența unor condiții necesare pentru a investi în
infrastructură, educație, sănătate și multe alte bunuri publice. Faptul că din topul celor mai
inegale 10 țări din lume, 7 sunt în Africa, într-un mileniu marcat de o tehnologizare și de o
modernizare absolută, ne arată că dezvoltarea trebuie să se refere mai mult la o abilitate colectivă
de a coopera, de a exploata oportunități și de a gestiona riscuri mondiale asociate pentru a defini
un viitor comun colectiv și pentru a valida adevărate opere de voință și de creație.

BIBLIOGRAFIE
1. A. Sen, J. Muellbauer, R. Kanbur, K. Hart, B. Williams. The Standard of Living. Cambridge:
Cambridge University Press, 1987.
2. Abhijit V. Banerjee, Esther Duflo. Poor Economics, A Radical Rethinking of The Way To
Fight Poverty. PublicAffairs, 2011.
3. Academy, Richmond Vale. Fighting Poverty. 2012. http://richmondvale.org/types-of-
poverty/ (accessed 2018).
4. Băcanu, M. "Inegalităţi economice în lumea contemporană." București, 2007.
5. Bank, Inter-American Development. July 1, 2001.
https://www.iadb.org/en/news/webstories/2001-07-01/amartya-sen-and-the-
thousand-faces-of-poverty%2C9286.html (accessed 2018).
6. Bank, The World. The World Bank Working for a World Free of Poverty. 2014.
http://databank.worldbank.org/data/reports.aspx?source=2&country=MOZ (accessed
2018).
7. Bank, World. Pages from World Bank History - Bank Pays Tribute to Robert McNamara.
http://www.worldbank.org (accessed 2018).
8. Barber, C. "Notes on Poverty and Inequality." By C Barber. Oxfam Internationa, 2008.
9. Barber, C. Notes on Poverty and Inequality. Oxfam International, 2008.
10. Bari, Ioan. Probleme globale contemporane. București: Editura Economică, 2003.

30
11. —. Probleme globale contemporane. București: Editura Economica, 2003.
12. —. Tratat de economie politică globală. București: Editura Economica, 2010.
13. Collier, Paul. The Bottom Billion: Why the Poorest Countries are Failing and What Can Be
Done About It. Oxford: Oxford University Press, 2007.
14. Commission, European. Joint Report on Social Inclusion. 2004.
http://www.ageplatform.org (accessed 2018).
15. Coudouel, A., Hentschel, J. S., & Wodon, Q. T. Poverty Measurement and Analysis. The
PRSP Sourcebook, Washington D.C.: The World Bank, 2002.
16. Daron Acemoglu, James A. Robinson. Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity
and Poverty. Crown Business, 2012.
17. Francisco Campos, Marine Gassier. Gender and Enterprise Development in Sub-Saharan
Africa, A Review of Constraints and Effective Interventions. Working paper, Washington
D.C.: The World Bank, 2017.
18. Francisco Ferreira & Maria Ana Lugo. Multidimensional poverty analysis: Looking for a
middle ground. Working Paper, ECINEQ, 2012.
19. Goldin, Ian. În căutarea dezvoltării. Oxford: Oxford University Press, 2016.
20. Haughton, J., & Khandker, S. R. Handbook on poverty and inequality. Washington D C:
World Bank, 2009.
21. Haughton, J., & Khandker, S. R. Handbook on Poverty and Inequality. Handbook,
Washington D.C.: The World Bank, 2009.
22. https://www.iadb.org/en/news/webstories/2001-07-01/amartya-sen-and-the-
thousand-faces-of-poverty%2C9286.html.
23. International, Oxfam. Why the majority of the world’s poor are women. 2018.
https://www.oxfam.org/en/even-it/why-majority-worlds-poor-are-women (accessed
2018).
24. Kathleen Beegle, Luc Christiaensen, Andrew Dabalen, Isis Gaddis. Poverty in a Rising
Africa. Africa Poverty Report, Washington D.C.: The World Bank, 2016.
25. Lange, Oskar. Unele probleme ale planificării economice în țările subdezvoltate, Opere
economice și sociale. Varșovia, 1961.
26. Lesson, Peter T. "Escaping Poverty: Foreign Aid, Private Property and Economic
Development." The Journal of Private Enterprise, February 23, 2008: 39-64.
27. Milicenco, Stela. "ABORDĂRI MULTIDIMENSIONALE ALE FENOMENULUI SARACIE." NOTE
DE CURS. CHISINAU: UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA, 2014.
28. Nations, United. Report of the World Summit for Social Development. Summit Report,
Copenhagen: UN, 1995.
29. Norberg, Johan. În apărarea capitalismului global. Washington: Cato Institute, 2003.
30. OECD. Development Co-operation Directorate. http://www.oecd.org (accessed 2018).

31
31. Paul Spicker, Sonia Alvarez Leguizamon & David Gordon. POVERTY - An International
Glossary, second edition. London; New York: Zed Books Ltd., 2006.
32. Pekka Virtanen, Dag Ehrenpreis. GROWTH, POVERTY AND INEQUALITY IN
MOZAMBIQUE. Country Study, Brasilia: International Poverty Centre, United Nations
Development Programme, 2007.
33. Peter Townsend, David Gordon. World Poverty - New policies to defeat an old enemy.
Bristol: The Policy Press, 2002.
34. Quentin Wodon, Hassan Zaman. Rising Food Prices in Sub-Saharan Africa: Poverty
Impact and Policy Responses. Working paper, Washington D.C.: The World Bank, 2008.
35. Ravaillon, Martin. Poverty comparisons: a guide to concepts and methods. Working
Paper, Washington D.C.: The World Bank, 1992.
36. Rohwerder, B. "Poverty and Inequality." June 2016. http://gsdrc.org/topic-
guides/poverty-and-inequality/measuring-and-analysing-poverty-and-
inequality/defining-poverty-extreme-poverty-and-inequality/ (accessed 2018).
37. Sabina Alkire, Jose Manuel Roche, Andy Sumner. Where Do the World's
Multidimensionally Poor People Live? Working Paper, Oxford: University of Oxford,
OPHI, 2013.
38. Sabina Alkire, Maria Emma Santos. Acute Multidimensional Poverty: A New Index for
Developing Countries. Working Paper, Oxford: University of Oxford, OPHI, 2010.
39. Sachs, Jeffrey D. The End of Poverty, Economic Possibilities for Our Time. New York: The
Penguin Press, 2005.
40. Sen, Amartya. Poverty and Famines, An Essay on Entitlement and Deprivation. Oxford:
Oxford University Press, 1983.
41. Șonțu, Natalia. FENOMENUL SĂRĂCIEI – PROBLEMA MONDIALĂ ŞI NAŢIONALĂ: CAUZE,
CONSECINŢE, SOLUŢII. PhD Thesis, Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2012.
42. The World Bank Group. "Africa's Pulse." An analysis of issues shaping Africa's economic
future, April 2018: 6-40.
43. The World Bank Group, UNICEF. Ending Extreme Poverty - A Focus on Children . UNICEF,
2016.
44. Townsend, Peter. "Deprivation." Journal of Social Policy 16, 1987: I: 53-70.
45. —. Poverty in the UK: A Survey of household resources and standards of living. Berkelley,
Los Angeles: University of California Press, 1979.
46. UNICEF. 2005.
47. Wolfensohn J. D, World Bank. The Challenge: Reducing poverty.
http://www.worldbank.org.

32
33