DREPTUL

COMERTULUI INTERNATIONAL
Cursul 1 — 7 februarie 2019

Definitia dreptului comertului international

Dreptul comertului international e o ramura de drept privat care are ca obiect de reglementare ansamblul
raporturilor juridice de drept privat care apar in cadrul comertului international.

Evolutia dreptului comertului international in Romania

Pana in 1990, in Romania, statul era singurul subiect de drept comercial. Totusi, existau niste raporturi de
comert international pt ca statul vindea diferite lucruri altor state.

Romania a trecut apoi de la o economie de tip inchis la o economie de piata in care posibilitatea de a
participa la operatiuni comerciale a fost ridicata la rang de libertate fundamentala. Chiar in Constitutie,
primul izvor al dreptului comertului international (izvor de drept = totalitatea actelor normative care
reglementeaza acea materie), este consacrata prin art. 45 garantarea acestei libertati: “accesul liber al
persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii sunt garantate”.
Cu alte cuvinte, libertatea de a intreprinde operatiuni comerciale este garantata de Constitutia Romaniei.

In 2007, Romania a aderat la UE — unul dintre principalele obiective ale UE a fost si acela de a crea o piata
unica in care persoanele, bunurile, capitalurile si serviciile sa circule liber, fara discriminari arbitrare bazate
pe cetatenie, sediu, resedinta sau domiciliu.

Dezvoltarea actuala a internetului, a transportului aerian, toate inovatiile tehnologice au redus costurile
comertului si au schimbat foarte mult si modul in care comunicam, dar si modul in care consumam,
producem sau vindem. De aceea, legiuitorul a avut drept scop si are, in continuare, sa foloseasca norma
juridica tocmai pt a sustine sau ajusta comertul international la toate schimbarile pe care societatea umana le
presupune.
Acesta e scopul pt care trebuie sa invatam si felul in care norma juridica de drept comertului international
reglementeaza acea relatie sociala cu anumite trasaturi care inevitabil se va transforma in raportul juridic de
dreptul comertului international.

Cursul 2 — 14 februarie 2019

Institutie juridica = o reflectare juridica (un set de norme juridice) a unei situatii de fapt, adica legiuitorul
printr-un set de norme juridice configureaza imaginea acelei situatii de fapt.

Carcateristicile raportului juridic de dreptul comertului international

Dreptul comertului international are ca obiect de studiu raportul juridic de dreptul comertului international,
care este un raport juridic de drept privat.
*Raportul juridic de drept privat — raportul juridic in care partile se afla pe o pozitie de egalitate juridica
(egalitatea juridica deriva din libertatea partilor de a intra sau nu in raportul juridic)

!1
Ceea ce este specific acestui raport juridic de dreptul comertului international sunt cele 2 elemente:
Elementul de internationalitate — existenta in cadrul raportului juridic de drept privat a unui elemente
de extraneitate sau de internationalitate face ca acel raport juridic sa aiba legatura cu cel putin 2 sisteme de
drept (sau 2 ordini juridice) distincte pentru ca, daca n-ar exista acest element de extraneitate, am fi in
prezenta unui raport juridic de drept intern ce urmeaza a fi solutionat potrivit sistemului de drept intern.
Elementul de extraneitate poate aparea in legatura cu orice element al raportului juridic:
• subiectele raportului juridic (creditor si debitor) — elementul de internationalitate poate viza cetatenia,
nationalitatea, domiciliul, resedinta, sediul, fondul de comert persoanei fizice sau juridice subiect al
raportului juridic de dreptul comertului international
• obiectul raportului juridic (conduita partilor) — elementul de extraneitate poate viza locul de executare
sau locul de incheiere al contractului. De exemplu: un contract de prestari servicii incheiat intre un
prestator societatea germana si un beneficiar francez, contract ce urmeaza a fi executat in Romania prin
intermediul unei sucursale romane a prestatorului german
• exista situatii in care elementul de extraneitate este extrinesc raportului juridic — de fapt, raportul juridic
luat perfect izolat pare a fi un raport de drept intern, dar prin anumite circumstante exterioare poate fi
transpus pe teritoriul dreptului comertului international. De exemplu: un raport juridic nascut dintr-un
anumit contract, dar acel contract este intr-o stransa legatura cu alte contracte, astfel incat
internationalitatea celorlalte contracte care au generat alte raporturi juridic sa poata atrage caracterul
international si asupra primului raport juridic.
Existenta elementului de extraneitate creeaza in mintea juristului o intrebare, respectiv conflictul de sisteme
de drept “care dintre sistemele de drept susceptibile de a se aplica se va aplica in concret raportul juridic?”.
Pentru a raspunde acestei intrebari trebuie sa cunoastem normele conflictuale ale forului (in principiu, Codul
civil, dar pentru comertul international, Roma I). Norma conflictuala trimite la un sistem de drept —
raportul juridic va fi guvernat de sistemul de drept aratat de norma conflictuala in functie de sensul trimiterii
(drept material).
*Articol Conventia de la New York pe prescriptie extinctiva!

Elementul de comercialitate — elementul acesta nu e neaparat specific, e specific in raportul de drept

comercial — un raport juridic este comercial sau nu in functie de calificarea pe care lex causae (legea
aplicabila) o da raportului juridic respectiv.
Atunci cand lex causae (pe baza trimiterii de catre norma conflictuala) este legea romana, comercialitatea se
refera la faptul ca raportul juridic se desfasoara fie intre profesionisti, fie intre un profesionist actionand in
derularea activitatii sale profesionale si orice alt subiect de drept civil.
~ art. 3 alin. (2) C. civ. — sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere.
alin. (3) — constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica, de catre una sau mai multe
persoane, a unor activitati organizate ce constau in producerea, administrarea sau instrainarea de bunuri sau
in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ.
~ art. 8 alin. (1) LPA — notiunea “profesionist” prevazuta in art. 3 din C.civ. include categoriile de
comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alte persoane autorizate sa desfasoare
activitati economice sau profesionale astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege la data intrarii in
vigoare a C.civ.

Daca un raport juridic intruneste cele 2 elemente, extraneitate si comercialitate, atunci este un raport juridic
de dreptul comertului international si atunci izvoarele aplicabile vor fi cele specifice dreptului comertului
international.

!2
Dreptul comertului international vs. Dreptul international privat
Nu trebuie sa confundam DCI cu DIP — nu trebuie sa credem ca DCI este parte a DIP (deci relatia dintre ele
doua nu este de la parte la intreg), ele trebuie sa fie delimitate clar:
• DIP e un drept eminamente conflictual, adica scopul DIP este clar acela de a solutiona conflictul de legi
prin intermediul normelor conflictuale
• DCI este un drept material, contine norme materiale, rezolva raporturile juridice pe fond.
Cele 2 se coreleaza fara discutie, deci, ori de cate ori avem un raport juridic de dreptul comertului
international in mintea noastra se declanseaza un conflict de legi si va trebui sa facem apel la DIP, inevitabil.

Dreptul comertului international vs. Dreptul comercial intern

Dreptul comercial intern se ocupa de raporturile juridice comerciale fara element de extraneitate, situatie
cand se aplica dreptul intern.
In DCI — tocmai datorita elementului de extraneitate sunt susceptibile de a se aplica mai multe sisteme
juridice, astfel incat extrapolam si dintr-un raport de drept comercial intern va deveni un raport juridic de
DCI si se va aplica acesta din urma.

Dreptul comertului international vs. Dreptul international public

Singura asemanare — existenta elementului de extraneitate
Deosebirea este evidenta:
• DCI se refera la un rapor tjuridic de drept privat — raporturi in care subiectele sunt subiecte de drept
privat. Se intampla uneori ca in raportuluile juridice de DCI sa fie statul, dar nu actioneaza in calitate se
suveran.
• DIP se refera la un raport juridic de drept public — raporturi juridice in care subiectele sunt intotdeauna
statele sau organizatii statale.

IZVOARE JURIDICE SPECIFICE DCI

*Izvorul de drept = forma de manifestare (materializare) a normelor juridice (normele juridice se
materializeaza in acte normative, dar nu doar ele, pt ca in anumite sisteme de drept exista si alte izvoare de
drept decat actele normative: jurisprudenta, uzantele comerciale).
Izvoarele de DCI = formele de materializare a normelor juridice ce reglementeaza raporturile juridice de
DCI
!!! Ce face avocatul? Isi motiveaza cererile, prezinta situatia de fapt si identifica temeiul legal, adica isi
bazeaza argumentatia faptica pe un izvor de drept.
Ce face judecatorul? Isi motiveaza hotararea, solutia in baza unui izvor de drept.

Izvoare internationale (conventiile internationale)

Conventiile internationale au ca scop de a unifica reglementarile in anumite domenii, aici, in comertul
international. Exista la nivel international anumite insitutii care s-au creat eminamente pentru a elabora
conventii care, in cazul nostru, au ca scop reglementarea raporturilor de DCI. Aceste institutii sunt:
i) UNCITRAL (Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul comertului international) — prin intermediul
acestuia a fost elaborata Conventia de la Viena privind vanzarea internationala de marfuri,
adoptata in 1980 (desi e mai importanta decat Conventia de la New York privind prescriptia, care e
doar un accesoriu al Conventiei de la Viena, a fost incheiata mai tarziu pentru ca e mult mai greu sa
convingi statele sa renunte la o parte din suveranitatea lor, odata ce esti parte la o conventie
internationala, aceea se va aplica cu rolul de drept material) ~ Legea 24/1991

!3
ii) UNIDROIT
iii) Conventia de la Haga privind Dreptul international privat
iv) Conventia de la New York privind prescriptia extinctiva, 1974 + protocolul de modificare a conventiei,
Viena 1980.
v) Conventia de la Geneva 1956 privind transportul international de marfuri pe sosele
vi) Conventia de la Montreal pentru unificarea anumitor reguli privind transportul aerian international
vii) Conventia de modificare a unor diferende relative la investitii intre state si investitiori

Legi model (tip) = reguli elaborate de institutii internationale in anumite materii a caror vocatie este aceea de
a reprezenta o sursa de inspiratie pentru legiuitorul national (mai concret, scopul acestora este acela de a
favoriza aproprierea legislatiilor nationale si diseminarea acestor reguli adaptate la practicile comertului
international)
UNCITRAL a adoptat mai multe astfel de legi model ~ arbitrajul international, semnatura electronica etc.

Cursul 3 — 21 februarie 2019

Izvoare europene
TUE + TFUE
i) Principiul libertatii de stabilire — in conformitate cu dispozitiile care urmeaza, sunt interzise
restrictiile privind libertatea de stabilire a resortisantilor unui stat membru pe teritoriul altui stat
membru, aceasta interdictie vizeaza si restrictiile privind infiintarea de agentii, sucursale sau filiale, de
catre resortisantii unui stat membru, stabiliti pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire
presupune accesul la activitati independende si exercitare aacestora, precum si constituirea si
administrarea intreprinderilor si, in special, a societatilor in conditiile definite pentru resortisantii proprii
de catre legislatia tarii de stabilire, sub rezerva dispozitiilor capitolului privind capitalul.
ii) Principiul libertatii de prestare a serviciilor
iii) Principiul libertatii circulatiei capitalulilor (art. 63)
Coroborand cele 3 principii rezulta ca un profesionist este liber sa aleaga in UE pt a desfasura activitati de
comert, iar, odata ce si-a ales sediul, acesta poate presta servicii oriunde in cadrul UE, nu doar in statul in
care s-a stabilit.

Regulamentele UE — acte normative cu aplicabilitate generala, deci vor fi aplicabile tuturor statelor
membre:
i) Regulamentul 2137/1985 care instituie Grupul European de Interes Economic
ii) Regulamentul privind Societatea Europeana
iii) Regulamentul 910/2014 privind Identificarea electronica si serviciile de incredere pentru tranzactiile
electronice pe piata interna

Directivele UE — act normativ adoptat de organismele UE obligatoriu pentru tarile destinatare cu privire la
rezultatul ce trebuie atins, lasand la mana autoritatilor nationale competenta in ceea ce priveste forma si
mijloacele de aducere la indeplinire a rezultatului (statele membre se angajeaza sa transpuna directiva intr-o
lege interna):
i) Directiva privind comertul electronic in UE
ii) Directiva privind sistemele de compensare pentru investitori
iii) Directiva privind drepturile consumatorilor
Jurisprudenta CJUE — potrivit reglementarilor europene, fiecare instanta nationala are posibilitatea de a
adresa intrebari preliminare CJUE in legatura cu aplicarea si interpretarea Dreptului Uniunii Europene, astfel
incat, daca se pronunta anumite solutii care intereseaza DCI, acele solutii pot fi folosite drept izvor al DCI.
!4
Izvoare nationale
i) O.U.G. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe
ii) Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere
iii) Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea si functionarea in Romania a reprezentantelor societatilor
comerciale si a organizatiilor economice straine
iv) O.G. nr. 25/2014 privind incadrarea in munca si detasarea strainilor pe teritoriul Romaniei
v) Legea nr. 31/1990 privind societatile

Reguli emanand de la participantii la comertul international (uzante comerciale)

Pe taramul DCI e de remarcat faptul ca inclusiv participantii la comertul international creeaza reguli care, in
anumite conditii, pot deveni izvoare de drept: uzante care apar in activitatile de comert transfrontalier.
Definitie: Uzantele profesionale reprezinta practici sociale adoptate de catre participantii la comertul
international care prezinta un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate, aplicate intre un numar
nedefinit de participanti la comert, de regula pe o anumita zona geografica sau intr-un anumit domeniu de
activitate comerciala.

Trasaturi definitorii:
i) Orice uzanta contine un element obiectiv (practica sociala), adica un ansamblu de acte si fapte
juridice care au dobandit acest caracter obiectiv datorita elementelor de vechime, repetabilitate si
stabilitate. Altfel spus, un anumit act sau fapt juridic realizat de comercianti va deveni practica daca a
fost repetat intr-un anumit interval de timp, prezentand totodata un anumit grad de stabilitate.
ii) Uzantele prezinta caracter colectiv — sunt generale si impersonale, aplicandu-se unui numar nedefinit
de participanti la comert. Prin acest element de colectivitate ele se aseamana cu legea in sens larg, numai
ca, spre deosebire de lege, care este creatia unei autoritati statale, uzantele sunt creatia profesionistilor
insisi.
iii) Uzantele pot contine un element subiectiv, in sensul ca subiectele de drept le respecta cu sentimentul
ca acestea li se aplica exact ca si regulile. Acest sentiment de obligativitate juridica reprezinta o conditie
necesara, dar nu si suficienta pentru ca o uzanta sa devina izvor de drept. Cu alte cuvinte, o uzanta va fi
conventionala sau normativa in functie de forta juridica pe care lex causae o recunoaste uzantelor
(uzantele normative au puterea juridica a unei legi, in timp ce uzantele conventionale au puterea jurdica
a unei clauze contractuale).

Rolul uzantelor:
Uzantele au rol diferit in functie de felul lor.
Uzantele normative pot indeplini mai multe roluri:
i) In primul rand, uzantele au rolul de a reglementa raporturile juridice pentru care sistemul de drept nu
ofera norme juridice. In aceasta situatie, o uzanta acopera lacunele legislative (acestea exista in DCI pt
ca in anumite situatii legiuitorul nu vrea sa intervina pe taramul DCI care presupune un grad de
flexibilitate mai ridicat care favorizeaza, de fapt, raporturile comerciale) ~ consueto preter lege.
ii) In al doilea rand, uzantele pot avea rolul de a interpreta sau de a completa reglementarile legale ~
consuetudo secundo lege.
iii) In al treilea rand, uzantele se pot aplica impotriva dispozitiilor legale care nu sunt imperative ~
consuetudo contra lege.

Uzantele conventionale au doar scopul de a interpreta si de a completa raportul juridic — ele au

eminamentele forta unei clauze contractuale.

!5
 Cand legea romana este lex causae, forta juridica a uzantei este reglementata de art. 1 alin. (6)
C.civ. “In intelesul prezentului cod, uzanta este atat obieceiul (cutuma), cat si uzurile profesionale”. Altfel
spus, aceste text de lege distinge intre uzante ce apar in desfasurarea unei activitati economice si acele reguli
nescrise in existenta unei comunitati. *Pt DCI sunt importante uzurile profesionale — uzantele dintr-un
anumit domeniu, de exemplu: uzantele agentilor de bursa.
C.civ. accepta ca in sistemul de drept romanesc exista uzante normative, recunoscandu-le acestora
caracterul de izvor de drept in art. 1 alin. (1) “Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzantele si principiile
generale ale dreptului”. Uzantele nu au intotdeauna caracter de izvor de drept, ci trebuie avute in vedere
intotdeauna circumstantierile din alin. (2) “In cazurile neprevazute de lege se aplica uzantele, iar in lipsa
acestora, dispozitiile legale privitoare la situatii asemanatoare, iar, in lipsa, principiile generale ale
dreptului.”
Uzantele care vin sa interpreteze sau sa completeze o lege ~ alin. (3) “acestea se vor aplica doar
atunci cand legea prevede in mod expres acest lucru” “in materiile reglementate prin lege, uzantele se aplica
numai in masura in care legea trimite in mod expres la acestea”.
*de ex. in materie contractuala, C.civ. confirma valoarea de izvor de drept a uzantelor completative si contra
legem in art. 1273 “contractul valabil incheiat obliga nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar si la toate
urmarile pe care practicile statornicite intre parti, uzantele, legea sau echitatea le dau contractului dupa
natura lui”.
Pentru a putea avea caracter normativ, o uzanta trebuie sa fie conforma ordinii publice si bunelor
moravuri.

➤ Comparatie uzante — obisnuintele stabilite intre parti

Nu le confundam intre ele!
Obisnuintele stabilite intre parti sunt tot practici sociale, stabilite intre un numar de parteneri comerciali cu
relatii indelungate — deosebirea fata de uzante: uzanta se adreseaza unui numar nedeterminat de parteneri
comerciali, in timp ce obisnuintele se stabilesc intre partile unui raport juridic.
E evident ca obisnuintele stau la baza uzantelor: intotdeauna, pt inceput, avem o practica sociala intre 2
persoane, apoi intre un numar determinat de parteneri comerciali, doar ca, prin repetabilitate si stabilitate,
ajung sa se extinda la nivelul unei ramuri de comert international, intr-o zona geografica, dobandind astfel
caracterul de colectivitate specific uzantelor si asa se transforma intr-o uzanta comerciala.

➤ Proba uzantelor
“Jura lovit curia” (instanta cunoaste legea) nu se aplica uzantelor, deci partea care invoca o uzanta trebuie
sa faca si proba existentei si continutului uzantei ~ art. 1 alin. (5) C.civ + art. 255 alin. (3) C.proc.civ.
“Uzantele, regulile deontologice si practicile statornicite intre parti trebuie probate in conditiile legii de catre
cel care le invoca. Sarcina probei este rasturnata in cazul uzantelor standardizate — uzantele publicate in
culegeri, elaborate de entitatile sau organismele autorizate in domeniu se prezuma ca exista pana la proba
contrara” => deci, atunci cand o parte invoca o uzanta publicata intr-o culegere, revine celeilalte parti sa faca
dovada faptului ca uzanta respectiva nu se aplica raprtului juridic dedus spre solutionare.
* Uzante codificate = regulile INCOTERMS (codificare a uzantelor in materie de vanzare internationala de
marfuri)
➤ Mijloace de fixare si dovedire a uzantelor
i) art. 4 lit. e) Legea 335/2007 a Camerelor de Comert din Romania — existenta si continutul uzantei poate
fi probat cu ajutorul unui certificat emis de Camera Nationala de Comert.
ii) Alt mijloc de proba — o hotarare arbitrala sau chiar judecatoreasca care constata existenta si
continutul unei uzante (deci folosesti o hotarare anterioara care face trimitere la o uzanta).
iii) Alt mijloc de proba — o expertiza in care expertul desemnat (persoana cu inalta calificare) certifica
existenta unei anumite uzante.
!6
 Cursul 4 — 28 februarie 2019

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

Subiectele sunt in principal persoanele juridice, profesionistii. Pot fi subiecte si persoane fizice, doar
ca regula e reprezentata de societatile comerciale.
La nivel european, termenul de “societate” indica acele persoane juridice care au scop lucrativ,
adica sunt angrenate intr-o activitate comerciala. In acest sens, art. 54 alin. (2) TUE dispune “prin societati
se inteleg societatile constituite in conformitate cu dispozitiile legislatiei civile sau comerciale, inclusiv
societatile cooperative si alte persoane juridice de drept public sau privat, cu exceptia celor fara scop
lucrativ”.
La o persoana juridica, din punct de vedere eminamente juridic, ne intereseaza nationalitatea
persoanei juridice — sediul este doar punctul de legatura al nationalitatii. Persoana juridica este o creatie, o
fictiune a legii. Dar, asemenea persoanei fizice, este dependenta de un anumit stat, deci trebuie sa existe
mereu o legatura intre persoana juridica si un anumit stat. Aceasta legatura se materializeaza prin
nationalitatea persoanei juridice. Altfel spus, pentru o persoana juridica, nationalitatea este o conditie
eminamente necesara. Nu poate exista o persoana juridica fara nationalitate.
Intotdeauna, pentru a constata care este nationalitatea persoanei juridice, trebuie sa avem in vedere
anumite criterii, iar criteriul principal este sediul persoanei juridice. Insa, in anumite sisteme de drept,
nationalitatea e data de:
i) sediul statutar (adica societatea va avea nationalitatea statului pe teritoriul caruia si-a stabilit sediul in
actul constitutiv — o societate care si-a stabilit sediul intr-un paradis fiscal, de ex. Panama, Cipru, dar isi
desfasoara integral activitatea in Romania, este totusi o persoana juridica panameza sau cipriota).
Avantajul acestui criteriu al sediului statutar este ca se identifica foarte usor.
ii) sediul real — o persoana juridica este de nationalitatea statului unde isi are sediul principal care
coordoneaza toata activitatea, adica unde isi are organele de conducere si de administrare centrale.
iii) criteriul exploatarii principale — persoana juridica are nationalitatea statului unde societatea isi
desfasoara activitatea si unde aceasta contracteaza in mod obisnuit, deci aici se pune accentul pe
derularea efectiva a activitatii, nu pe conducere si gestiune ca la sediul real.
iv) criteriul locului incorporarii — locul unde societatea ia nastere prin inregistrare sau inmatriculare.
v) criteriul controlului — nationalitatea persoanei juridice se raporteaza la influenta si puterea exercitata
de actionari asupa societatii (daca am avea o societate comerciala cu capital 100% israelian, cu sediul
statutar in Romania, atunci, daca se demonstreaza ca controlul se exercita din Tel Aviv unde se afla
asociatii, persoana juridica e israeliana).

In dreptul român, solutia este raportarea la criteriul sediului statutar — art. 2571 C.civ. dispune
“nationalitatea profesionistilor persoane juridice este data de locul unde acestia si-au stabilit potrivit actului
constitutiv sediul social”.
In subsidiar, exista si criteriul sediului real — daca o persoana juridica are sedii statutare in mai
multe state, sediul real e determinant pentru determinarea nationalitatii persoanei juridice. Prin “sediul real”
se intelege locul unde se afla sediul principal de conducere si gestiune a activitatii statutare, chiar daca
hotararile oragnului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor unor asocitati sau actionari din alte state.
In dreptul român, este reglementat printr-o conventie si o lege de ratificare (Conventia de la
Washington) ca o persoana juridica cu sediul in statul gazda al investitiei poate fi considerata persoana
juridica straina in considerarea controlului exercitat asupra acesteia din strainatate.

!7
 ➤ Recunoasterea persoanei juridice
art. 2581 alin. (1) C.civ. “Persoanele juridice straine cu scop lucrativ valabil constituite in statul a
carui nationalitate o au sunt recunoscute de plin drept in Romania”. Acest lucru inseamna ca o societate
comerciala constituita perfect valabil dupa legea sa nationala nu va trebui sa indeplineasca nicio formalitate
pentru a fi recunoscuta si pentru a-si putea desfasura activitatea pe teritoriul Romaniei.

➤ Societatile comerciale romane cu participare straina

Aceste societati sunt romane, deci nu au nimic diferit fata de societatile comerciale romane. Singura
diferenta consta in faptul ca capitalul lor poate fi ori integral strain, ori un capital strain in asociere cu un
capital romanesc. Evident, avandu-si sediul statutar pe teritoriul Romaniei, ele sunt considerate persoane
juridice romane, iar regimul lor juridic va fi supus dispozitiilor dreptului intern, prezentand anumite
particularitati date de elementul de extraneitate care consta in provenienta straina a capitalului social.
Dispozitia principala se regaseste in art. 286 Legea 31/1991 — constituirea de societati comerciale
cu participare straina in asociere cu persoane juridice sau fizice romane sau cu capital integral strain se
efectueaza cu respectarea dispozitiilor prezentei legi (si ale legii privind investitiile straine, care nu mai
exista acum).
Evident, capacitatea acestei persoane juridice este determinata de legea romana deoarece ele sunt
persoane juridice romane. Codul civil roman nu mai prevede principiul specialitatii capacitatii de folosinta a
persoanei juridice, astfel incat societatea cu participare straina poate avea orice drepturi si obligatii civile,
afara de acelea care prin natura lor sau potrivit legii nu pot apartine decat persoanei fizice.
Obiectul concret de activitate al unei asemenea societati se stabileste in functie de clasificarea
activitatilor din economia nationala (codul CAEN), acestea putand desfasura, in temeiul unei licente, chiar si
acele activitati care constituie monopol de stat. In acest sens, Legea 31/1996 privind regimul monopolului de
stat stabileste care sunt domeniile aflate sub monopol de stat si dispune in art. 6 ca “doar persoanele
juridice inregistrate in Romania pot derula activitati ce reprezinta monopol de stat”.
Dar, intre timp am aderat la UE, iar TUE prevede obligatia pentru statul roman de a permite
societatilor constituite pe teritoriul UE sa exercite activitati de comert in aceleasi conditii precum societatile
romane. Concluzia este ca si subiectele dreptului comertului international avand nationalitatea unui stat
membru UE ar trebui sa poata sa deruleze activitati asupra carora statul roman si-a instituit monopolul.
Constituirea unei asemenea societati — o societate cu participare straina se va putea constitui in
orice forma prevazuta de Legea 31: SA, SRL, SNC etc. In procedura de constituire, din cauza provenientei
capitalului, ar putea exista anumite cerinte suplimentare, cum ar fi depunerea unor documente care sa ateste
constituirea legala a persoanei juridice straine care aduce aportul respectiv sau care dovedesc nationalitatea,
resedinta persoanei fizice respective.
Operatiunile pe care le deruleaza societatile cu capital strain si intereseaza DCI sunt operatiunile
valutare. Actul normativ care reglementeaza aceste operatiuni este Regulamentul 4/2005 al BNR, Anexa 1
care dispune “operatiunile valutare sunt incasarile, platile, compensarile, transferurile, creditarile, precum
si orice tranzactii exprimate in valuta si care se pot efectua prin transfer bancar, in numerar, cu instrumente
de plata sau prin orice alte modalitati de plata paracticate de institutii de credit, in functie de natura
operatiunii respective”. Putem spune, asadar, ca o operatiune valutara este definita pe baza a 2 criterii:
i) un criteriu obiectiv — o operatiune valutara e o operatiune de plata in valuta (adica moneda straina)
ii) un criteriu subiectiv — o operatiune valutara poate fi considerata si o operatiune chiar efectuata in
moneda romana nationala, dar care are loc intre un strain si un roman (rezident si nerezident). In acest
caz, criteriul de definire a operatiunii valutare este dat de calitatea subiectelor de drept. Sunt considerati
“rezidenti” persoanele fizice avand domiciliul in Romania, persoanele juridice avand sediul in Romania
si sucursalele, reprezentantele, agentiile entitatilor straine inregistrate sau autorizate sa functioneze in
Romania.
!8
 Operatiunile valutare intre rezidenti si nerezidenti sunt de 2 feluri:
i) operatiuni curente
ii) operatiuni de capital — care nu implica o prestatie automata, reciproca, imediata — aici intra o
investitie straina, un contract de imprumut financiar.

! Operatiunile valutare se desfasoara in principiu prin conturi bancare.

REGULA: Operatiunile de incasari si plati efectuate de persoane juridice, PFA, II, IF, liberi profesionisti,
persoane fizice care desfasoara activitati in mod independent, asocieri si alte entitati cu sau fara personalitate
juridica, de la si catre oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza numai prin instrumente de
plata fara numerar.
*Exceptie — sunt instituite plafoane de 5000 de lei sau 10.000 de lei cand se pot efectua in numerar.

Personalul acestor societati

Aceasta persoana juridica poate angaja atat personal roman, cat si personal strain. Exista o precizare
in legatura cu nationalitatea personalului angajat ~ OG 194/2002 privind regimul strainilor in Romania
dispune in art. 2 lit. a) ca “prin strain intelegem persoana care nu are cetatenie romana, cetatenia unui alt
stat membru al UE sau al SEE ori cetatenia CHF”.
Personalul strain se incadreaza in 2 categorii:
i) personal angajat cu contract de munca — persoanele straine pot desfasura activitati salarizate in
Romania in baza unui aviz de angajare care se obtine in conformiate cu OG 25/2014 privind
incadrarea in munca si detasarea strainilor pe teritoriul Romaniei si pe baza unei vize de lunga
sedere. Prima data trebuie sa obtii avizul de angajare si abia apoi obtii viza de lunga sedere.
Lucratorul strain va trebui sa demonstreze ca detine mijloacele de intretinere necesare pe toata
durata sederii, cazierul judiciar si .. Numarul de lucratori straini pentru care se pot emite avize de
angajare se stabileste anual prin HG (acest numar creste anual).
ii) personal cu functii de conducere si administrare — persoanele acestea nu se afla in principal intr-
o relatie de munca cu persoana juridica cu capital strain, deci relatia se intemeiaza pe un contract de
mandat sau de management, astfel ca aceste persoane nu au nevoie de un permis de munca pentru a
derula acele activitati. In principal, ele primesc viza de lunga sedere daca indeplinesc urmatoarele
conditii:
• au calitate de administrator
• la data solicitarii vizei nu sunt asociati sau actionari la societatea in cauza sau la alta societate
romana si nu au avut aceste calitati in ultimii 2 ani
• la societatea in cauza nu mai exista un alt strain care a obtinut un drept de sedere in acest scop
• societatea in cauza a realizat un aport de capital sau un transfer de tehnologie de cel putin 50.000
euro (tocmai pentru a se evita constituirea de SRL cu capital de 200 de lei care sa fie folosit doar pt
obtinerea dreptului de sedere a administratorului sau)

FILIALELE acestei persoane juridice (desi par o prelungire a persoanei juridice cu capital strain) ar
trebui tratate ca o persoana juridica distincta, deci o societate comerciala distincta, dar care se afla sub
controlul societatii mama.
Avandu-si sediul in Romania, filiala va fi considerata subiect de sine statator cu nationalitate romana,
va avea un patrimoniu propriu si va participa la circuitul economic in nume propriu. Avand nationalitate
romana, va fi supusa legii romane — “Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al carui
teritoriu si-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabila persoanei juridice care a infiintat-o”.
Pornind de la aceasta idee, Regulamentul BNR considera filiala ca fiind rezident.
Totusi, diferenta fata de un SRL pe care societatea-mama si l-ar deschide in Romania consta in faptul
ca, in cazul filialei, controlul exercitat de societatea-mama fata de filiala e mai puternic, capitalul social al

!9
filialei e adus de societatea mama, iar acest control se exercita prin dreptul de vot al organelor societatii-
mama in organele de conducere ale filialei si prin modul de organizare si stabilire a organelor de conducere
si administrare.
Aceasta legatura puternica dintre filiala si societatea-mama trebuie analizate din 2 perspective:
i) juridic — legatura e data de faptul ca societatea-mama este asociat in cadrul filialei
ii) economic — filiala e dependenta de capitalul pus la dispozitie de societatea mama, doar ca, odata
constituita, filiala beneficiaza de autonomie economica in relatie cu societatea-mama, are patrimoniu
complet distinct.

SUCURSALELE SI REPREZENTANTELE, in principiu, sunt o modalitate de derulare a

activitatii pe teritoriul Eomaniei de catre o entitate straina. Nimic nu le impiedica pe societatile straine sa
deruleze acitvitati in Romania fara sa isi deschida nimic pe teritoriul Romaniei, ele pot incheia contracte la
fel de bine. Dar ele simt nevoia sa isi deschida niste sedii secundare in Romania.

SUCURSALA este un sediu secundar al societatii-mama, deschis in Romania, lipsit de

personalitate juridica proprie, care beneficiaza de un capital social afectat in intregime de societatea-
mama si care poseda o anumita autonomie juridica si economica fata de societatea mama.
Neavand personaliate juridica, nu are nici patrimoniu propriu, are doar acest capital controlat de
societatea-mama, deci ea poate face acte juridice numai pe seama societatii-mama.
Din perspectiva DIP, sucursala nu are o lex societatis proprie, statutul ei organic este guvernat de
legea care guverneaza statutul organic al societatii-mama. Sucursala este dependenta dpdv juridic si
economic de societatea mama, beneficiind si de anumite elemente de autonomie. Aceasta dependenta este
data de faptul ca, pe de-o parte, societatea-mama detine 100% din acel capital al sucursalei si, pe de alta
parte, sucursala, in relatiile cu tertii, va incheia acte in numele si pe seama societatii-mama sau in nume
propriu, dar pe seama societatii-mama, adica in calitate de mandatar sau comisionar al societatii-mama.
Elementele care configureaza o autonomie a sucursalei
i) dpdv juridic — art. 1065 C.proc.civ. dispune ca “instantele romane sunt de asemenea competente pt a
judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice, neavand sediul
principal in Romania, cand acest sediu secundar e situat in Romania la data introducerii cererii” => o
persoana juridica straina va putea fi chemata in judecata pentru activitatile desfasurate de sucursala la
instanta romana de unde isi are sediul sucursala. Avand o masa de bunuri, afectate derularii activitatii,
sucursala va putea fi supusa unei proceduri de faliment, independent de un posibil faliment al societatii-
mame. Deci o sucursala va putea fi dizolvata fara a dizolva in vreun fel societatatea-mama.
ii) dpdv economic — autonomia sucursalei se remarca din mai multe perspective:
• avand acest capital propriu, beneficiaza de o autonomie de gestiune, deci are bilant de venituri si
cheltuieli proprii
• sucursala e supusa inregistrarii fiscale la autoritatile romane, asemanandu-se cu o inregistrare pe care o
face o persoana fizica romana
• sucursala plateste impozite in Romania pentru activitatile desfasurate

Capacitatea de folosinta a sucursalei unei societati straine — se afla intr-o pozitie speciala, in
sensul ca, pe capul ei se regasesc 2 legi, pe de-o parte, legea straina, legea societatii-mama (pt ca sucursala e
o simpla prelungire a personalitatii societatii mama) si, pe de alta parte, legea romana, adica acel ansamblu
de acte normative romane ce contureaza capacitatea juridica a unei persoane straine ce isi desfasoara
activitatea in Romania. Aplicarea concomitenta a celor 2 legi atrage consecinte juridice:
• fiind supusa societatii-mama, nu va putea derula in Romania decat acele activitati atribuite de societatea-
mama si nu va putea face mai mult decat face societatea-mama in tara de origine + nu va putea face
niciodata mai mult, chiar daca legea romana i-ar permite.

!10
• dpdv valutar — sucursala e considerata de regulamentul BNR ca fiind rezident, astfel incat, in ceea ce
priveste operatiunile pe care le va desfasura in Romania cu alti rezidenti, acestea se vor putea desfasura
doar in moneda nationala. Ce inseamna asta? Deci si pentru o societate comerciala straina care si-a deschis
o sucursala in Romania si deruleaza operatiuni cu alti rezidenti se aplica regula “intre rezidenti,
operatiunile se realizeaza numai in moneda nationala”

Cursul 5 — 7 martie 2019

REPREZENTANTELE

Reprezentanta este, de fapt, un sediu secundar al societatii-mama, lipsit de personalitate juridica, care
nu are capital propriu si care poate efectua in Romania doar operatiuni de reprezentare a societatii-mama in
relatie cu partenerii comerciali din Romania.
Pentru ca nu are personalitate juridica proprie, reprezentanta nu va fi niciodata subiect de drept
distinct, ea fiind o prelungire a personalitatii juridice a societatii-mama. Astfel, legea care va guverna
reprezentanta ca lex causae va fi lex societatis a societatii-mama.
Reprezentanta va putea incheia acte juridice in calitate de reprezentant al societatii-mama, fiind un
fel de mandatar al acesteia pe teritoriul Romaniei. Sub acest aspect, se aseamana cu sucursala, care poate
derula activitati in numele si pe seama societatii-mama. Dar sucursalele pot incheia contracte si in nume
propriu, dar pe seama societatii-mama.
Reprezentanta nu are capital propriu, ea are doar o anumita masa de bunuri necesare exclusiv pentru
desfasurarea activitatii din Romania. Prin urmare, reprezentanta nu va putea efectua in Romania decat
operatiunile stabilite de societatea-mama, in limita obiectului de activitate al acesteia.

Procedura de infiintare a reprezentantei

*Ce ne intereseaza ca avocati — care e procedura pe care trebuie sa o urmeze societatea-mama
pentru a-si infiinta o reprezentanta.
Procedura de obtinere a unei autorizatii de functionare debuteaza cu o cerere a societatii-mama.
Competenta de solutionare a unei asemenea cereri apartine Ministerului Economiei. ! atentie — exista un
act normativ, Decretul-lege /1990 care vorbeste despre constituirea reprezentantei.
Cererea trebuie sa contina:
• denumirea,
• obiectul de activitate,
• durata de functionare (foarte important),
• sediul reprezentantei si
• care sunt persoanele si functiile acestora in cadrul reprezentantei deschise in Romania.
La cerere trebuie anexate anumite documente — scopul lor este de a evidentia statutul juridic al
societatii-mama, deci trebuie atasate:
• o atestare originala din partea registrului din tara de origine in care sa se prevada obiectul de activitate
al societatii-mama si capitaulul acesteia,
• un certificat de bonitate din partea bancii prin care societatea-mama isi desfasoara operatiunile
financiare si
• o imputernicire autentificata pe care societatea-mama o ofera reprezentantilor din Romania.
Ministrul Economiei trebuie sa se pronunte in 30 zile — daca e refuz, trebuie motivat. Daca sunt
indeplinite conditiile, se emite autorizatia care contine denumirea, durata si sediul reprezentantei, obiectul
de activitate si conditiile de exercitare a autoritatii din tara. Odata obtinuta autorizatia, reprezentanta trebuie
sa se inscrie in termen de 15 zile la autoritatea fiscala de la sediul social.

!11
 Obiectul de activitate al reprezentantei e precizat in autorizatia de functionare. Ce poate face o
reprezentanta? In primul rand, poate face reclama sau informare cu privire la societatea-mama (deci cand
vrei sa vii pe piata din Romania e bine sa te faci cunoscut inainte printr-o reprezentanta).
De asemenea, reprezentanta poate primi oferte de a contracta pt societatea-mama. O activitate mai
aproape de societatea-mama este aceea de a asigura asistenta tehnica/ prestari servicii pt masinile, utiliajele
pe care societatea-mama le livreaza in romania.
*Pt anumite domenii — agentii de transport, de presa, de tursim — reprezentanta poate face aceleasi
lucruri ca si societatea-mama. Reprezentantele pot face si alte lucruri in limita obiectului de activitate al
reprezentantei oferit de societatea-mama.

Capacitatea de folosinta a reprezentantei — reprezentanta, fiind o prelungire a societatii-mama,

va fi supusa in mare parte legii straine, legii societatii-mama (lex societatis), dar va fi supusa si legislatiei
Romaniei, desfasurandu-si activitatea pe teritoriul Romaniei.
Dpdv valutar, reprezentanta este considerata de Regulamentul BNR ca rezidenta (*eu: deci
inseamna ca operatiunile trebuie desfasurate in lei).
O reprezentanta va putea sa atraga competenta de solutionare a litigiilor ivite a instantelor de la
sediul reprezentantei. Regula in materie de competanta — instanta de la domiciliul paratului. Deci, in
principiu, ar trebui sa mergi in strainatate sa te adresezi instantei. Dar a venit C.proc.civ. si Regulamentul
Bruxelles 1 care au spus ca te poti adresa si la instantele de la sediul reprezentantei din Romania daca
contractul a fost incheiat prin aceasta reprezentanta.

SOCIETATILE EUROPENE
Ele au aparut ca o necesitate de a avea o piata economica unica, astfel, la nivelul UE, s-a dorit
crearea unei persoane juridice de drept european. Au fost reglementate societatile anonime europene,
grupurile de interes economic sau societatile cooperative europene.

➤ SOCIETATILE ANONIME EUROPENE

Ele sunt niste societati pe actiuni, cu personalitate juridica, in cadrul carora actionarii sunt persoane
juridice deja inregistrate si functionale la nivel national. Capitalul social al unei asemenea entiati va fi
exprimat in euro si nu va putea fi inferior sumei de 120.000 euro.
In cazul nostru (perspectiva romaneasca) — daca, pt o anumita activitate, legislatia romana impune
un capital social mai mare, atunci, societatea europeana va trebui sa respecte si exigentele legii romane.
*de ex. daca, pentru derularea unei activitati in domeniul jocurilor de noroc, legea romana prevede un capital
minim de 250.000 euro, atunci si o societate europeana care va ingloba in interioriul ei si o persoana juridica
romana va trebui sa respecte acest prag de 250 k euro.
Conditiile de subscriere si varsare a capitalului — aceleasi ca in Legea 31 pt SA.
Raspunderea actionarilor e limitata la capitalul social subscris.
Sediul social al unei asemenea societati europene trebuie sa fie situat in cadrul UE, in acelasi stat
membru ca si administratia centrala. Actul normativ principal care reglementeaza este Regulamentul
2157/2001. Regulamntul distinge intre SEDIUL STATUTAR si SEDIUL REAL, dar impune ca ambele sa
fie in acelasi stat membru al UE. Daca Sediul statutar si adminsitratia centrala nu se afla in acelasi stat,
situatia trebuie remediata, altfel societatea va fi lichidata ~ art. 64 Regulament. Mai mult, un stat membru
poate impune societatii europene inregistrate pe teritoriul sau obligatia de a-si amplasa administratia centrala
si sediul social in acelasi loc.

!12
 Cadrul juridic aplicabil societatii europene
Acesta va fi reglementat de Regulament, de statutul propriu al societatii europene (cand
Regulamentul permite in mod expres), de dispozitiile legale din statele membre aplicabile in mod special
societatii europene.
In cazul sistemului de drept romanesc, e vorba de art. 270 din L31/1990, dar si de HG 187/2007
privind procedurile de informare, consultare si alte modalitati de implicare a angajatilor in activitatea
societatilor europene. Mai pot fi aplicabile dispozitiile legale aplicabile societatii anonime consituite in
conformitate cu legea statului membru in care societatea europeana isi are sediul social. De asemenea, vor fi
aplicabile dispozitiile din statutul societatii in aceleasi conditii ca pt o societate anonima consituita in
conformitate cu dreptul statului membru in care societatea europeana isi are seidul.
Constituirea societatii europene
In principal, o societate europeana poate fi constituita prin fuziunea a 2 sau mai multe societati
anonime care au sediul si administratia centrala pe teritoriul UE, cu conditia ca cel putin 2 dintre ele (daca
sunt mai multe) sa fie reglementate de legislatia unor state membre diferite. Fuziunea se poate face prin
absorbtie si prin constituirea unei noi societati.
In al doilea rand, e posibila transformarea unei societati anonime in societate europeana. Art. 2 alin.
(4) din Regulament impune mai multe conditii societatii anonime pt a realiza aceasta operatiune:
i) ea trebuie sa fie constituia in temeiul dreptului unui stat membru
ii) sa aiba sediul social si administratia centrala pe teritoriul UE
iii) sa detina de cel putin 2 ani o filiala reglementata de dreptul altui stat membru
In acest caz nu vom avea de a face nici cu … , vorbim de aceeasi societate care procedeaza la
schimbarea formei de organizare.
In al treilea rand, societatile anonime si societatile cu raspundere limitata consituite in temeiul legii
unui stat membru avand sediul social si administratia centrala pe teritoriul UE pot constitui o societate
europeana holding cu conditia ca cel putin 2 dintre ele sa fie reglementate de legislatia unor state membre
diferite sau sa detina de cel putin 2 ani o filiala reglementata de legislatia unui alt stat membru sau o
sucursala pe teritoriul altui stat membru.
A 4-a varianta, societatile de la nivelul statelor membre pot constitui o filiala care sa aiba forma
juridica a unei societati europene cu conditia ca 2 dintre ele sa fie reglementate de legislatia unor state
membre diferite sau sa detina de cel putin 2 ani o filiala reglementata de legislatia unui alt stat membru.
CONCLUZIA: elementul transfrontalier la nivelul UE este caracteristic si determinant pt a constitui
o societate europeana. O societatea europeana cu sediul social in Romania va avea personalitate juridica de
la data inregistrarii la ReCom.

Structura organizatorica
O societate europeana are organizare similara unei SA: o adunare generala a actionarilor si, fie un
organ de supraveghere si unul de conducere (sistem dualist), fie un organ de administratie (sistem monist),
in functie de forma adoptata prin statut.
Membrii organelor societatii sunt numiti pe o perioada prevazuta in statut care nu poate depasi 6 ani.
Cu exceptia cazurilor in care Regulamentul sau statutul societatii europene contin dispozitii contrare,
cvorumul de sedinta e intrunit cand la sedinta participa cel putin jumatate din membri si adoptarea deciziilor
se face cu majoritatea membrilor prezenti. In absenta unor dipozitii speciale, presedintele ficarui organism
are votul decisiv in cazul in care voturile sunt egal impartite.

!13
 ➤ Grupurile europene de interes economic (GEIE)
Sunt reglementate la nivel european de Regulamentul nr. 2137/1985 privind grupul european de
interes economic. La nivel intern, prevederile specifice grupului european de interes economic se regasesc in
capitolul 2 al titulului 5 din Legea 161/2003 privind unele masuri pt asigurarea transparentei in exercitarea
demnitatilor publice a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionea coruptiei.

Principalele caracteristici:
i) Acest grup reprezinta acea asociere dintre 2 societati sau alte entitati juridice care au administratia
centrala in state membru diferite sau dintre 2 persoane fizice care isi desfasoara activitati principale in
state membre diferite sau dintre o societate sau alta entitate juridica si o persoana fizica dintre care
persoana juridca are adminsitratia centrala intr-un stat membru, iar persoana fizica isi desfasoara
activitatea principala intr-un alt stat membru.
ii) Un grup difera de o societate comerciala prin scopul sau — GEIE are doar scopul de a facilita sau
dezvolta activitatile economice ale membrilor sai pt a-i sprijini sa obtina rezultate mai bune. Activitatile
unui grup european de interes economic trebuie sa fie activitatile legate de cele ale membrilor sai, dar sa
nu le substituie.
iii) Din preambulul Regulamentului constatam ca pt a permite unui grup sa-si indeplineasca obiectivul,
acesta trebuie sa fi investit cu personalitate juridica, iar reprezentarea grupului fata de terti trebuie sa
fie facuta de un organism distinct de cele care au preorgativa reprezentarii membrilor grupului si
independent de acestea.
iv) Constituirea unui asemenea grup se face prin semnarea unui contract de asociere care se inregistreaza
in registrele nationale desemnate de statele membre pe teritoriul carora membrii grupului au stabilit
sediul grupului european de interes economic. Prin inregistrarea actului constituiv si depunerea tuturor
documentelor pe care statul membru pe care grupul si-a stabilit sediul le solicita, GEIE dobandeste
personalitate juridica. *In Romania — obligatia de a constitui contractul in forma autentica si
denumirea lui de act constitutiv. In termen de 15 zile de la data autentificarii actului consitutiv,
fondatorii sau administratorii ori un imputernicit al acestora vor cere inamtricularea grupului in ReCom
in a carui raza teritoriala isi va avea sediul grupul. GEIE dobandeste personalitate juridica de la data
inmatricularii. Inmatricularea sau radierea din ReCom fac obiectul publicarii in Jurnalul Oficial al UE.
v) In relatiile cu tertii — GEIE va fi reprezentat doar de administrator (cand sunt mai multi, oricare dintre
ei).
vi) Legislatia UE stabileste anumite interdictii pt GEIE — de ex. un grup nu poate fi membru al altui grup
de interes economic sau un grup nu poate sa angajeze mai mult de 500 de persoane. Profiturile obtinute
de un asemenea grup sunt considerate a fi profiturile membrilor si se distribuie intre ei.

INVESTITIILE STRAINE IN ROMANIA

(din perspectiva interesului pe care l-a manifestat fiecare stat fost comunist dupa caderea regimului)

Sediul materiei: OUG 92/1997 privind stimularea investitiilor directe

Ce este investitorul strain? E un subiect al raportului de DCI.

Aceasta ordonanta defineste investitorul — orice persoana fizica sau juridica, rezidenta sau
nerezidenta, ce realizeaza in Romania o investitie in una din cele 2 forme prevazute de lege: investitii directe
sau investitii de portofoliu.
Pt clarificarea statului de rezident sau nerezident, OUG trimite la reglementarile BNR. In concret,
concludente pt a oferi calitatea de nerezident (adica investitor strain) sunt: domiciliul pt persoana fizica si

!14
sediul pt persoana juridica, evident, cu exceptia dispozitiilor exprese prevazute in legislatiile interne sau in
conventiile internationale la care Romania e parte.
Deci, un investitor strain va fi o persoana nerezidenta in Romania (o persoana fizica cu domiciliu in
strainatate sau o persoana juridica cu sediul in strainatate) care realizeaza in Romania investitii directe sau
de portofoliu.

Investitia directa — participarea investitorului strain la constituirea sau la extinderea unei

intreprinderi in oricare din formele prevazute de lege, dobandirea de actiuni sau de parti sociale ale unei
societati comerciale cu exceptia unor investitii de portofoliu sau infiintarea si extinderea in Romania a unei
sucursale de catre o societate straina prin aport financiar in moneda nationala sau valuta convertibila, prin
aport in natura de bunuri imobile sau bunuri mobile corporale si necorporale sau prin participarea la
cresterea activelor unei intreprinderi, prin orice mod legal de finantare.
* Rapoartele anuale ale BNR privind investitiile straine detaliaza notiunea de investitie straina directa =>
constituie investitie straina directa o relatie investitionala de durata, intre o entitate rezidenta si o entitate
nerezidenta. De regula, acest lucru implica exercitarea de catre investitor a unei influente manageriale
semnificative in intreprinderea in care a investit.
Sunt considerate investitii straine directe:
i) capitaulul social varsat si rezervele ce revin unui investitor nerezident care detine cel putin 10% din
capitalul social subscris al unei intreprinderi rezidente
ii) creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte si intreprinderea rezidenta in care a investit
iii) profitul reinvestit de catre acestia
iv) investiile de capital sau creditele provenite de la societati nerezidente care au o participatie sub 10%, dar
care fac parte din grupul unui investitor direct in societatea respectiva (societati surori) — de ex. exista
grupul de societati A din care face parte societatea A1 cu sediul in cipru si societatea A2 cu sediul in
romania. Actionarii A2 detin 95% din actiuni, iar A1 5%. Daca A1 ofera un credit societatii A2 e o
investitie straina, chiar daca se situeaza sub 10%.
v) societatile rezidente asupra carora investitorul strain exercita o influenta semnificativa pe cale indirecta,
si anume, investitorul nerezident detine cel putin 10% din capitalul social subscris.

Cursul 6 — 14 martie 2019

De ce vorbim despre investiiile straine? Pentru ca investitorul strain ar putea sa fie tratat din
perspectiva unuia din subiectele raportului jurdic de DCI.
Ce face de investitorul? Investitorul strain, de fapt, aduce capital.
De ce investeste? Pentru a obtine profit.
De unde obtine profit? Din activitatea pe care o desfasoara.
Deci, cu alte cuvinte, cineva investeste, dar din perspectiva juridica el intra intr-un raport juridic cu
statul roman. Deci noi trebuie sa analizam investitorul din perspectiva unui raport juridic cu element de
extraneitate.
Elementul de extraneitate principal al investitorului strain nu este cetatenia, ci:
• domiciliul pentru PF
• sediul despre PJ
Asadar, de principiu, un cetatean roman cu domiciliul in strainatate va beneficia de calitatea de
investitor stran, dar un cetatean strain cu domiciliul in Romania, nu.

Investiile sunt reglemenatate de OUG 92/1997 care reglementeaza investitiile directe si care nu face
distinctia intre investitori strani si investitori romani. Doar ca investitiile pot sa fie investitii directe sau
investitii de portofoliu. OUG se refera, dupa cum ii spune si numele la investitiile directe (evident).
!15
 INTREPRINDEREA CA INVESTITIE STRAINA DIRECTA
Conform acelorasi rapoarte BNR (in acest taram, vorbim fie de OG privind investitiile, fie de niste
reglementari BNR) intreprinderera, investitie straina directa de gradul I, este o intreprindere rezidenta cu
sau fara personalitate juridica, in care un investitor nerezident detine cel putin 10% din voturi sau din
capitalul social subscris, respectiv din capitalul social de dotare (de lucru), evident, in cazul intreprinderilor
fara personalitate juridica.
DE RETINUT!
Detinerea a cel putin 10% din voturi sau din capitalul social subscris, respectiv din activele corporale
(capital de lucru/dotare) este ESENTIALA in stabilirea relatiei de investitie directa.

Mai vorbesc rapoartele si de intreprinderea investitie straina directa de grarul II ca fiind o

intreprindere rezidenta cu personalitate juridica in care un investitor strain direct controleaza, prin
intermediul unei intreprinderi investitie straina directa, cel putin 10% din capitalul social subscris.
Intreprinderile investitie straina directa grad II sunt FILIALE SAU ASOCIATE ale intreprinderilor
investitie straina de gradul I.
• FILIALELE — reprezinta companiile rezidente in care intreprinderile investitie straina directa detin cel
putin 50% din voturi sau din capitalul social subscris.
• ASCOCIATELE — sunt companiile rezidente in care intreprinderile investitie straina directa detin intre
10%-50% din capitalul social subscris.
Cand vorbim, pe tema aceasta, depre intreprinderile fara personalitate juridica, trebuie sa avem in
vedere intotdeauna aici sucursalele deoarece alte prelungiri, precum reprezentantele sau punctele de lucru,
nu sunt considerate investitie straina.

➤ Clasificarea investitiilor straine directe

1. Dupa operatiunea prin care investitia directa are loc
i) Fuziuni si achizitii — constau in preluarea integrala sau partiala de intreprinderi de catre investitorii
straini de la rezidenti.
ii) Dezvoltarea de intreprinderi — consta in faptul ca investitorul strain isi majoreaza detinerea de capital
intr-o intreprindere investitie straina deja existenta, adica el deja a realizat o investitie straina si la un
moment dat isi majoreaza capitalul.
iii) Restructurarea de intreprinderi — investitorul strain finanteaza printr-un aport de capital o
intrerpidere investitie straina directa cu pierderi in vedere rentabilizarii acesteia
iv) De tip greenfield — investiii pornite de la 0 care constau in infiinatrea de intreprinderi de catre
investitorii straini

2. Din perspectiva tarii care beneficiaza de investitie

i) Investitii straine directe care constituie un substitut pentru importuri — caz in care intreprinderea
beneficiara produce bunuri care au facut anterior obiectul importului de catre tara gazda
ii) Investia straina care contribuie la cresterea exporturilor — genul acesta de intreprindere este motivat
de cautarea unor noi surse de materii prime de catre intreprinderea investitoare si care vor duce la
cresterea exporturilor catre tarile unde isi desfasoara activitatea intreprinderea investitoare
iii) Investitii straine directe initiative guvernamentale — in acest caz investitia are loc ca urmare a
stimulentelor acordate de catre guvernele nationale.

!16
 ➤ INVESTITIILE DE PORTOFOLIU
Conform art. 2 lit. b din OG 92/1997 privind investiiile straine directe care, desi nu trateaza,
defineste acest tip de investitie. Astfel, investitia de portofoliu sau de capital consta in dobandirea de
valori mobiliare pe pietele de capital organizate si reglementate si care nu permit participarea directa
la administrarea societatii comerciale, ci doar obtinerea de profit.
Investitiile de portofoliu, dar si investitiile directe, pot sa insemne cumparare de actiuni la o
societate. Diferenta fata de investitiile directe este ca, in cazul investitiilor de portofoliu, cei care realizeaza
investiile nu doresc sa participe la conducerea, la gestionarea, la administrarea societatii, adica sa participe la
viata societatii. Ei cumpara doar un anumit tip de actiuni in scopul de a obtine profit prin revanzare.
Adica sunt actiuni care nu dau drept de vot si nu te intereseaza participarea la conducerea societatii.
OUG 92/1997, desi defineste investitia de portofoliu, nu o trateaza, ci precizeaza ca “regimul
investiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea beneficiaza, se stabileste prin legi speciale”.
Adica actul asta normativ ne trimite la ideea ca investitiile de portofoliu ar trebui sa fie reglementate de o
lege speciala.
De fapt, investitiile de portofoliu sunt supuse unor dispozitii dispersate in diverse acte normative care
reglementeaza materia valorilor mobiliare.
Totusi, actul normativ de baza este Legea 297/2004 privind piata de capital care nu defineste
investitia de portofoliu. Aceasta lege reglementeaza infiintarea si functionarea pietelor si instrumentelor
financiare cu toate institutiile si operatiunile specifice acestora, precum si a organismelor de plasament
colectiv in scopul mobilizarii disponbilitatilor financiare prin intermediul investitiilor in instrumente
financiare” .
Un alt act normativ este OG 66/1997 privind regimul investitiilor straine in Romania realizate prin
cumpararea de titluri de stat. Ce inseamna asta? Inseamana ca va putea fi considerata o investitie straina
de portofoliu cumpararea de un investitior strain de titluri emise de statul roman.

Investitiile de potofoliu constau in dobandirea de valori mobiliare, mai degraba cu un scop

speculativ, spre deosebire de investitiile directe, unde investitorul urmareste dobandirea controlului asupra
manangementului intreprinderilor respective.
Orice tip de investitie are ca scop profitul, iar in cazul investitiilor de portofoliu se realizeaza prin
instrainarea ulterioara a valorilor mobiliare dobandite.

Evident ca toate activitatile specifice investiiilor de portofoliu au loc prin intermendiul

OPERATIUNILOR BURSIERE si NU AU CA SCOP REALIZAREA UNEI RELATII INVESTITIONALE
DE DURATA.

➤ Drepturile, garantiile si facilitatile pe care actele normative romane le ofera investitorilor straini
De ce le ofera actele normative romane aceste drepturi/garantii/facilitati? Pentru a-i atrage.
Ce este de fapt legislatia unui stat privind investitiilor straine?
Aceasta este, dpdv o juridic, o oferta de a contracta – adica te invita pe tine ca investitor sa
realizezi o investitie, adica sa intri intr-un raport juridic. Daca tu realizezi o investitie, aceasta echivaleaza
cu acceptarea ofertei. In momentul in care se intalneste ofera cu acceptarea avem un acord de vointe =>
principiul consensualismului.
Dar ce este oferta? Este un act juridc unilateral care da nastere unui raport juridic:
a) SUBIECTELE — creditor (cel caruia i se adreseaza oferta) + debitor (ofertantul)
b) CONTINUTUL — creditorul are dreptul de a-i cere debitorului sa incheie contractul => se naste
doar o obligatie de a face de care este tinut cel care a facut oferta, anume obligatia de a incheia un
contract. Dupa ce se intalneste oferta cu acceptarea avem contract.
!17
De ex. Promisiune de casatorie — nu e obligat sa se casatoreasca, dar daca nu se casatoreste sufera niste
consecinte.

OUG 92/1997 reglementeaza anumite drepturi, garantii, facilitati pentru investitorii strani. Conform
art. 4, investitorii straini beneficiaza, in principal, de urmatoarele garantii si facilitati:
1. Posibilitatea efectuarii de investitii in orice domeniu si in orice forma juridica prevazute de lege
2. Egalitatea de tratament. Ei vor beneficia de un tratament just, echitabil, nediscriminator. Acest
tratament va trebui sa fie ca atare atat pentru investitorii stranii, cat si pentru investotrii romani ca sa
nu faci nicio distinctie ca stat intre investitorul strain si investitorul tau national.
3. Se vorbeste despre garantii impotriva nationalizarii, exproprierii sau altor masuri cu efect echivalent.
4. Facilitati vamale si fiscale
5. Asisitenta privind parcurgerea formalitatilor administrative
6. Dreptul la conversia in valuta a sumelor in lei ce le revin din investii, precum si la transferul valutei
in tara de origine potrivit regimului valutar.
7. Dreptul de a alege instantele judecatoresti/arbitrare pt solutionarea eventualelor litigii.
8. Posibilitatea reportarii pierderilor inregistrate in cursul unui exercitiu financiar pe seama profitului
impozabil al exercitiilor financiare urmatoare.
9. Posibilitatea utilizarii amortizarii accelerate
10. Deducerea cheltuielilor pentru reclama si publicitate din profitul impozabil
11. Posibilitatea angajarii de cetateni straini in conformitate cu prevederile legale in vigoare.

Tot la aceasta categorie a drepturilor, facilitatilor, garantiilor avem art. 6 OUG care precizeaza ca “o
societate persoana juridica NEREZIDENTA poate dobandi orice drepturi reale asupra bunurilor
imobile, in masura necesara derularii activitatii sale potrivit obiectului social, cu respectarea dispozitiilor
legale privind dobandirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de catre straini”.

➤ Garantia impotriva indisponibilizarii investitiilor

Pe langa OUG 92/1997, aceasta garantie isi are temeiul si in art. 44 Constitutia Romaniei (3,4,6)
- “Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica stabilita potrivit legii, cu
dreapta si prealabila despagubire”
- “Sunt interzise nationalizarea sau orice alta masura de trecere silita in proprietate publica a unor
bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de orice alta natura discriminatorie
a titularului”
- “Despagubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, in caz de divergenta, prin justitie”

Aceste texte sunt texte generale, in sensul ca ele se refera in general la interzicerea nationalizarii,
exproprierii etc. Noi le transpunem pe taramul DCI si le vedem ca o garantie pentru investitorul strain si
spunem “ uite, tie ti se aplica acelasi regim, in sensul ca nu iti va fi nationalizata, expropriata etc investitia”.
(investitia = proprietatea investitorului)

Primul text coroborat cu art. 8 OUG ne spune ca investitiile nu pot fi nationalizate, expropriate sau
supuse unor masuri cu efect echivalent, exceptand cazurile in care o asemenea masura intruneste cumulativ
urmatoarele conditii:
⇨ Sunt necesare pentru o cauza de utilitate publica
⇨ Sunt nediscriminatorii
⇨ Se realizeaza in conformitate cu prevederile exprese ale legii
⇨ Se fac cu plata unei despagubiri prealabile, adecvate si efective
!18
 ~ Ce insemana ca este prealabila si efectiva?
Adica valoarea ei trebuie sa fie nu doar determinata ci si platita inainte ca exproprierea sa aiba
loc.
~ Ce inseamna sa fie adecvata?
Insemana ca modalitatea de plata trebuie sa corespunda valorii de piata a investitiei
indisponibilizate.
Trebuie, de asemenea, sa fi echivalenta cu valoarea justa pe piata a investiieii expropriate de la
momentul imediat anterior exproprierii sau inainte ca exproprierea iminenta sa devina cunoscuta
intr-un mod care sa afecteze valoarea investitiei.

E foarte important, cand stabilesti valoarea despagubirii, sa o gandesti, inainte de a sti ca va fi

nationalizata sau expropriata, pentru ca doar teoretic ar trebuie sa fie valoarea reala a investiei (la noi se
alfa dinainte ca vor fi nationalizate/ expropriate anumite zone pentru ca urmeaza sa treaca autostrada prin
acel loc si astfel crestea valoarea acelor bunuri. Atunci, cei care stiau, cumparau la un pret mic, asteptau sa
fie expropriati si sa obtina despagubiri de la stat mai mari decat era valoarea terenului).

Despagubirile se vor determina prin acordul partilor. Care sunt partile? Statul si investitorul
pentru ca lui i se nationalizeaza/expropriaza investitia.
In cazul in care partile nu ajung la un acord, investitorul se poate adresa unei autoritati
judiciare. Ajungem acum la un alt drept, facilitate, garantie, si anume dreptul investitorul de a alege
instanta in fata careia sa se judece in legatura cu un posibil litigiu.
In legatura cu acesta drept avem art. 11 in OUG care spune ca “litigiile dintre investiitorii
NEREZIDENTI si statul roman cu privire la indisponibilizarea investitiei pot fi solutionate, fie de
instantele judecatoresti nationale, fie pe calea arbitrajului.” Mai mult, litigiile dintre investoriii strani si statul
roman vor fi solutionate, la alegerea investitorului, potrivit procedurilor instituite prin:
1. Legea contenciosului administrativ, dublata de dispozitiile CPC privind procesul civil international
2. Conventia pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si persoane ale
altor state, incheiata la Washington in 1965. Potrivit acesteia “atunci cand investitorul strain e
cetateanul unui stat parte la conventie, diferendul dintre el si statul gazda va putea fi solutionat prin
conciliere sau arbitraj.” Cu alte cuvinte, i se ofera posibilitatea investitorului strain sa apeleze la
instantele romane, pe baza legii contenciosului administrativ, in litigiul cu statul, normele de
procedura etc. Insa este foarte probabil ca investitorul sa nu aiba incredere, el fiind investitor strain,
sa se judece cu statul gazda in fata organelor statului gazda, astfel ca i se da posibilitatea sa isi duca
litigiul la EXCID.
3. Regulamentul de arbitraj UNCITRAL, adica sa opteze pentru un arbitraj international.

!19
 Cursul 7 — 21 martie 2019

CONVENTIA DE LA WASHINGTON
Aceasta conventie a fost incheiata in anul 1965. Romania este parte la aceasta conventie din anul
1975. Scopul acesteia este acela de a oferi partilor o alternativa atractiva in ceea ce priveste solutionarea
litigiilor ce izvorasc din investitii – alternativa fata de:
- Posibilitatea solutionarii acestor litigii de catre instantele nationale ale statului gazda
- Protectia diplomatica acordata de statul de nationalitate a investitorului, protectie diplomatica care
se realiza, de fapt, atunci cand statul de nationalitate se subroga in drepturile investitorului in scopul
solutionarii litigiului dintre el si statul gazda al investitiei

Prin conventie s-a creat un mecanism de conciliere si arbitraj la care aveau acces atat investitorul
strain, cat si statul gazda a investitiei.
Avantajele:
- Pentru investitor – el va avea acces efectiv si direct la un organism international neutru cu
competenta in solutionarea exclusiva a unui asemenea tip de litigiu. Aceasta cale de solutionare a
litigiului ii ofera mai multe garantii de impartialitate, de independenta fata de alternativa deducerii
litigiului in fata instantelor statului gazda.
- Pentru statul gazda:
o Acceptand jurisdictia CIRDI/ICSID – statul gazda se protejeaza pe el insusi in fata unui posibil
litigiu de drept international pe care l-ar putea avea cu statul de nationalitate a investitorului
(pe care ar risca, cu efecte destul de neplacute, sa il piarda).
o Acceptand jurisdictia, ofera posibilitatea investitorilor straini sa fie mai doritori sa investeasca
pe teritoriului statului gazda pentru ca vor avea mai multa incredere ca, in cazul in care vor fi
nemultumiti de raportul care se va naste cu statul gazda, vor avea acces la un organism perfect
neutru.

Pentru realizarea scopurilor Conventiei de la Washington s-a creat Centrul International pentru
Reglementarea Diferendelor Relative la Investitii. Scopul acestui organism a fost acela de a oferi
mijloacele de conciliere si arbitraj in vederea solutionarii litigiilor relative la investitii. Centrul beneficiaza
de personalitate juridica, avand, prin urmare, capacitate deplina de a incheia contracte, de a dobandi bunuri
mobile si imobile, de a dispune de ele, precum si de a sta in justitie.
Conventia a fost adoptata sub egida Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare (care este
unul din organismele Bancii Mondiale, alaturi de FMI). Acest lucru este important pentru ca BIRD-ul are o
legatura directa cu CIRDI. Un prim exemplu – reprezentarea statelor – se pastreaza aceeasi proportie pe care
o au statele semnatare in cadrul BIRD si in ceea ce priveste reprezentarea statelor in cadrul CIRDI.
Nu CIRDI solutioneaza litigiile, ci niste tribunale arbitrale sau comisii de conciliere. CIRDI este
doar organismul care ofera aceste mecanisme pentru solutionare.

➤ STRUCTURA CIRDI
Are doua organisme: Consiliul Administrativ (principalul organism) si Secretariatul General al
Centrului.
Consiliul Administrativ are in componenta cate un reprezentant din fiecare stat semnatar al
conventiei. Numirea reprezentantului este lasata la latitudinea fiecarui stat semnatar. Se poate intampla ca
aceeasi persoana numita pentru structura BIRD sa fie si in componenta Consiliului Administrativ al CIRDI.

!20
 Principalele atributii ale Consiliului Administrativ (din perspectiva litigiilor):
i) Presedintele consiliului are atributii cu privire la listele de conciliatori si arbitri – acesta este
desemnat, alaturi de statele semnatare, sa numeasca un numar de 10 persoane (pe lista de conciliatori
sau pe cea de arbitri)
ii) Daca tribunalul nu a fost constituit in cele 90 de zile urmatoare notificarii inregistrarii cererii de catre
Secretariatul General, sau in orice alt termen convenit de parti, presedintele, la sesizarea partii mai
diligente, numeste arbitrul sau arbitrii care nu au fost inca desemnati (dupa consultarea partilor, daca
este posibil). Arbitrii numiti de presedinte nu trebuie sa fie cetateni ai statului contractant, parte la
diferend, sau ai statului contractant....
iii) Atunci cand se vacanteaza un loc – presedintele Consiliului Administrativ are posibilitatea de a numi o
alta persoana de pe lista pentru a completa instanta arbitrala
iv) Atunci cand comisia de conciliere sau tribunalul de arbitraj nu reuseste sa solutioneze o cerere de
recuzare ce il vizeaza pe un conciliator sau un arbitru – solutionarea cererii de recuzare va apartine
tot presedintelui Consiliului Administrativ
v) In situatia in care ulterior pronuntarii sentintei de catre tribunalul arbitral, una dintre parti formuleaza o
cerere de anulare a sentintei pentru unul dintre motivele prevazute in conventie (aceasta fiind si
singura cale de atac), presedintele Consiliului Administrativ este abilitat sa numeasca imediat un
comitet ad-hoc (3 membri de pe lista de arbitri) care sa solutioneze cererea de anulare a sentintei.

Secretariatul General al Centrului – un secretar general + mai multi secretari adjuncti + personal. Atat
secretarul general, cat si cei adjuncti au mandat de 6 ani, dar pot fi realesi. Secretarul general este
reprezentatul general al CIRDI in raporturile cu tertii.
Secretariatul general tine lista cu toate statele contractante si informatii in legatura cu fiecare stat
contractant. Acesta are si niste atributii privind derularea procedurii de conciliere si arbitraj:
i) Secretarul general este implicat in numirea conciliatorilor sau arbitrilor pt ca numirile conciliatorilor si
arbitrilor trebuie sa ii fie notificate
ii) Cererea de conciliere sau arbitraj trebuie sa ii fie adresata secretarului general – acesta are
obligatia de a ii comunica paratului copia cererii si documentele care o insotesc. Odata depusa cererea,
se stabileste de catre secretariatul general si taxele ce incumba partii (din perspectiva asta, secreatariatul
se comporta ca o grefa).
iii) Secretarul general are dreptul de a refuza inregistrarea cererii atunci cand, analizand datele
continute in cerere, constata ca diferendul depaseste competentele CIRDI – dar indiferent ca admite
sau refuza inregistrarea cererii, secretarul are obligatia de a comunica acest lucru partilor.
iv) Dupa finalizarea procedurii si solutionarea diferendului, secretarul general are obligatia de a trimite
partilor copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe sentinta. Rolul acestei proceduri –
sentinta se considera pronuntata la momentul comunicarii?
v) Secretarul general are atributia de a primi cererile partilor de revizuire sau anulare a sentintei.
Dupa ce le primeste se comporta ca un grefier – le trimite spre solutionare presedintelui consiliului
administratiei.

➤ LISTELE DE CONCILIATORI SI ARBITRI

Pe aceste liste urmeaza sa figureze persoane competente care sa isi fi manifestat acceptul de a figura
pe o asemenea lista.
Competentele pe care trebuie sa le aiba aceste persoane – dincolo de buna reputatie morala,
acestea trebuie sa aiba competenta recunoscuta in domeniile (unul dintre): juridic, comercial, industrial sau
financiar.
!21
 Se acorda fiecarui stat semnatar al conventiei posibilitatea de a desemna 4 persoane (care nu
trebuie sa fie neaparat cetateni ai statului care ii desemneaza).
Pe langa cele 4 persoane numite de fiecare stat, presedintele Consiliului Administrativ mai poate
numi 10 persoane. Ca regula, numirea se face pe 6 ani (dar nimic nu impiedica statele sa desemneze
aceleasi persoane apoi).

➤ JURISDICTIA ICSID (competenta)

Art. 25 din Conventie – competenta centrului cuprinde diferendele de ordin juridic intre un stat
contractant (sau o anumita colectivitate publica sau un anume organism dependent de acesta si pe care il
desemneaza) si persoana unui alt stat contractant, care sunt in relatie directa cu o investitie, diferende
pe care partile au consimtit in scris sa le supuna centrului. Prin urmare, atunci cand partile si-au dat
consimtamantul pentru jurisdictia centrului, niciuna dintre ele nu va putea sa retraga unilateral.
Din citirea acestui text – se stabileste pe de o parte competenta personala (cine se poate adresa
centrului) + competenta materiala (tipul de litigiu).

Persoanele care se pot adresa centrului

i) Persoana fizica dintr-un stat contractant – este acea persoana fizica care poseda nationalitatea unui
stat contractant, altul decat statul parte la diferend .....cu exceptia oricarei persoane care la una sau la alta
dintre aceste date poseda si nationalitatea unui stat parte la diferend. Inseamna ca pentru a stabili daca
o persoana fizica indeplineste conditia pt a fi reclamant trebuie sa verifici doua momente cumulativ
in care ea sa aiba alta nationalitate decat nationalitatea statului gazda: momentul manifestarii de
vointa pt competenta centrului si momentul in care se adreseaza centrului.
ii) Persoana juridica – poate sesiza centrul:
• orice persoana juridica care poseda nationalitatea unui stat contractant altul decat statul parte
la diferend la data la care partile au consimtit sa supuna diferendul concilierii sau arbitrajului si
• orice persoana juridica care poseda nationalitatea statului contractant parte la diferend la
aceeasi data si pe care partile au convenit, in vederea realizarii telurilor prezentei conventii, sa o
considere ca apartinand unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia
de catre interese straine (criteriul controlului pentru stabilirea nationalitatii)
Deci exista un singur moment – momentul in care isi exprima consimtamantul cu privire la
competenta centrului.

Orice stat contractant poate ca, in momentul ratificarii (acceptarii sau aprobarii, dupa caz), sa faca
cunoscuta centrului categoria/categoriile de diferende pe care le considera ca pot/nu pot sa fie supusa
centrului – asadar, se ofera posibilitatea statelor de a stabili sfera litigiilor.

CARACTERUL CONSENSUAL AL JURISDICTIEI

Un tribunal arbitral se va putea constitui doar daca exista acordul partilor, DAR odata ce a existat
manifestarea de vointa, jurisdictia devine ferma si obligatorie. Avand aceasta latura pur consensuala,
este foarte important – consimtamantul partilor reprezinta o conditie indispensabila pentru atragerea
competentei centrului. Asadar, simplul fapt al ratificarii conventiei de catre statul gazda, respectiv de catre
statul de nationalitate a investitorului nu este suficient – nu obliga statul sau investitorul sa apeleze la centru,
ci ofera doar o vocatie de a opta pentru aceasta jurisdictie.

!22
 Cursul 8 — 28 martie 2019

CONSIMTAMANTUL PENTRU ATRAGEREA COMPETENTEI JURISDICTIEI CIRDI

Pentru a fi competent Centrul International pt Solutionarea Diferendelor consimtamantul celor 2 parti
(adica al investitorului si al statului gazda) este esential. Pentru acest consimtamant, exista 2 exigente
prevazute in Conventia de la Washington: forma consimtamantului si momentul in care acesta trebuie sa fie
exprimat.
Forma consimtamantului. Conventia de la Washington impune ca acest consimtamant sa imbrace o
forma scrisa, nu exista acea prezumtie bazata pe principiul consensualismului din dreptul comun.
Consimtamantul scris trebuie sa fie clar comunicat intre parti. Totusi, Conventia nu e foarte stricta si lasa
partilor la alegere modalitatile de exprimare a acordului lor.
1. Clauza compromisorie — de dorit ar fi ca acordul de vointe al partilor sa se materializeze intr-un
singur instrumentum si, de obicei, acest instrumentum ar trebui sa ia forma unei clauze compromisorii,
clauza cuprinsa in acordul privind investitiile. Cu alte cuvinte, clauza compromisorie (prin care se investeste
cu competenta Centrul) poate fi definita ca acea prevedere contractuala prin care se stabileste ca litigiile
viitoare nascute din operatiuni de investitie vor fi deduse spre solutionare Centrului.
2. Compromisul de arbitraj — se mai poate intampla sa nu existe o clauza compromisorie in
contract, dar ulterior aparitiei litigiului, partile sa isi manifeste acordul ca litigiul deja nascut sa fie solutionat
de catre centru. Aceasta forma de manifestare a acordului reprezinta un compromis de arbitraj.
Regula ar trebui sa fie ca manifestarea de vointa a celor 2 parti sa se intalneasca intr-un singur
instrumentum, dar Conventia de la Washington nu obliga la asta, deci exista posibilitatea ca cele 2
manifestari de vointa concordante sa se gaseasca in 2 instrumentum diferite. De ex. in Romania, statul gazda,
prin legislatia sa interna destinata sa promoveze investitiile, decide sa supuna competentei Centrului
diferendele din anumite categorii de investitii, aceasta legislatie fiind de fapt manifestarea de vointa a
statului in sensul acceptarii jurisdictiei Centrului, iar investitorul strain isi va putea manifesta vointa ulterior,
acceptand oferta pe care statul o face prin legislatia sa.
Momentul in care trebuie exprimat consimtamantul. Data acordarii consimtamantului pt
competenta Centrului este cea in care partile au consimtit in scris sa supuna litigiul centrului. Evident ca
daca partile nu si-au manifestat acordul in aceeasi zi, momentul acceptarii consimtamantului se considera
data la care a fost exprimat cel de-al doilea consimtamant.
Intalnirea celor 2 consimtaminte prin acte diferite e foarte importanta cand exista aceasta oferta din
partea statului gazda, iar investitorul urmeaza sa-si manifeste acordul de vointa ulterior, in sensul acceptarii.
In aceasta situatie, evident ca momentul final e cel care intereseaza, pt ca in acel moment investitorul strain
accepta jurisdictia Centrului. Aceasta acceptare poate fi realizata:
• in mod direct, expres — printr-o manifestare scrisa de vointa (adica poate da o declaratie ca accepta
jurisdictia centrului)
• tacit — deci va lua forma cererii pe care o introduce investitorul la centru.
Daca investitorul nu-si manifesta expres alegerea, statul gazda nu va avea acces la centru, deci se va
putea adresa (cand investitorul nu isi executa obligatiile) doar instantelor nationale.

O problema s-ar putea ridica atunci cand statul gazda, prin legislatia sa interna (cum e cazul
Romaniei) sau prin tratat bilateral, accepta jurisdictia centrului, iar in perioada respectiva investitorul strain
realizeaza investita in Romania fara a face o declaratie expresa de acceptare a jurisdictiei Centrului, ulterior
se adreseaza Centrului pt un diferend care s-a ivit intre el si statul gazda, doar ca, intre timp, statul gazda si-a
modificat legislatia, iar noua legislatie nu mai ofera posibilitatea adresarii Centrului sau chiar elimina
anumite categorii de dfierende ce pot fi deduse jurisdictiei Centrului. Ce s-ar putea intampla intr-o asemenea
situatie? (de gandit)
!23
 CONTRACTELE DE COMERT INTERNATIONAL

Foarte important: incheierea contractului, aspectele ce tin de negocierea contractelor, in momentul de

fata — incheierea contractelor pe cale electronica.

➤ Incheierea de contracte in mediul electronic — mai multe variante:

1. Prin posta electronica (email) — se apropie foarte mult de forma clasica a contractelor (contractele
incheiate prin corespondenta sunt stramosii lor), calculatorul si reteaua sunt doar vehicule pt
transmiterea mesajului (evident ca diferenta fata de posta clasica e ca manifestarea de vointa e
dematerializata). Avantajul e dat de celeritate, pt ca se permite partilor sa negocieze foarte rapid clauzele
contractuale indiferent de distanta care le desparte.
2. Prin interactiunea cu site-ul furnizorului — aceasta modalitate e utilizata de site-urile comerciale,
cumparatorul trebuie sa urmeze mai multi pasi, sa se identifice, sa se inscrie in baza de date a
furnizorului, sa precizeze coordonatele unde marfa urmeaza sa fie livrata sau, daca e vorba despre
prestarea unui serviciu, locul unde trebuie prestat serviciul, trebuie sa aleaga metoda de plata si sa
confirme comanda prin bifarea unei casute care are ca scop tocmai confirmarea comenzii. Evident ca in
aceasta situatie posibiliul cumparator interactioneaza cu un sistem informatic, neavand de-a face cu un
schimb de informatii care exista si in cazul contractelor prin email.
3. Prin schimb de date informatizate — aceasta modalitate este complet automatizata deoarece nu
implica interventia directa a oamenilor. Sistemul informatic este folosit pt a determina cadrul contractual
cel mai potrivit in baza algoritmilor continuti de program si, fara o manifestare umana, ia decizia de a
emite o comanda. De ex. programul de gestiune al unui magazin constata ca un anumit produs a fost
epuizat din stoc, in mod automat va emite o comanda pt achizitionarea unei noi cantitati din acel bun,
cantitatea va fi determinata pe baza unui algoritm care va lua in considerare vanzarile medii dintr-o
anumita perioada. Comanda transmisa automat e receptionata de calculatorul producatorului care fie
admite cererea, fie ofera alte raspunsuri prestabilite (ca nu eixtsa cantitatea solicitata disponibila).
Evident, actiunea calculatoarelor are la baza un contract cadru pe care se intemeieaza fiecare comanda si
fiecare livrare de bunuri. Programele informatice au fost corelate si verificate de cei 2 profesionisti astfel
incat cererea emisa de unul sa fie corect citita si prelucrata de celalalt.

In cazul contractelor incheiate electronic e foarte importanta informarea corespunzatoare a

potentialilor cumparatori — in acest sens, furnizorul care ofera bunuri sau servicii in mediul electronic are
anumite obligatii fata de partenerii de afaceri. In acest sens, furnizorul e obligat sa puna la dispozitia
beneficiarului, inainte de incheierea contractului, cel putin urmatoarele informatii care trebuie sa fie
exprimate in mod clar, neechivoc si intr-un limbaj accesibil:
i) etapele tehnice care trebuie urmate pt incheierea contractului
ii) daca contractul, odata incheiat, este stocat sau nu de catre furnizor si daca este accesibil sau nu
iii) mijloacele tehnice pentru identificarea si corectarea erorilor survenite cu ocazia introducerii datelor
iv) limba in care se poate incheia contractul
v) codurile de conduita relevante la care furnizorul subscrie si informatii despre modul in care aceste
coduri pot fi consultate prin mijloace electronice

Se permite profesionistilor in raporturile comerciale dintre ei sa deroge de la aceste exigente.

Intelegerea comerciantilor poate fi expresa sau tacita. Clauzele si conditiile generale ale contractului propus
in mediul electronic trebuie puse la dispozitia destinatarului ofertei intr-un mod care sa-i permita acestuia sa
le stocheze si sa le reproduca, lucru pe care il regasim in Legea comertului electronic in art. 8 alin. (1).
Aceste prevederi din Legea comertului electronic referitoare la obligatia de informare nu se aplica in
privinta contractelor incheiate exclusiv prin posta electronica.
!24
 ➤ Momentul incheierii contractelor in mediul electronic
In ceea ce priveste incheierea contractelor prin mijloace electronice, ne intereseaza momentul
incheierii unui astfel de contract — Legea comertului electronic prevede ca “daca partile nu au convenit
altfel, contractul se considera incheiat in momentul in care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la
cunostinta ofertantului”. Se observa ca nu se deroga de la dreptul comun in ceea ce priveste momentul
incheierii contractului intre absenti atunci cand legea romana este lex causae.
Prin exceptie — contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare
imediata a prestatiei caracteristice, se considera incheiat in momentul in care debitorul acesteia a inceput
executarea.
*Exista si o exceptie de la exceptie — cand ofertantul solicita expres ca prealabil executarii sa i se
comunice acceptarea ofertei.

In cazul in care beneficiarul bunurilor/ serviciilor trimite oferta de a contracta sau acceptarea ofertei
ferme de a contracta, furnizorul are obligatia de a confirma primirea ofertei sau a acceptarii acesteia in unul
din urmatoarele moduri:
i) prin trimiterea unei dovezi de primire prin posta electronica sau printr-un alt mijloc de comunicare
individuala echivalent la adresa indicata de catre destinatar fara intarziere
ii) prin confirmarea primirii ofertei sau a acceptarii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat
pentru trimiterea ofertei sau a acceptarii ofertei de indata ce oferta sau acceptarea a fost primita de
furnizor. Aceasta confirmare trebuie sa poata fi stocata si reprodusa de partenerul contractual.

➤ Locul incheierii contractului in forma electronica

Regula: un asemenea contract se considera a fi incheiat la locul unde se afla ofertantul, altfel spus,
locul incheierii contractului este cel in care se reunesc cel mai tarziu cele 2 manifestari de vointa.
*Exceptie — locul incheierii contractului e cel unde se afla ofertantul pt acel contract care prin
natura sa ori la cererea beneficiarului impune o prestatie imediata a prestatiei caracteristice (in cazul acestui
contract, momentul in care se incheie contractul e cel al executarii imediate a obligatiei, de aceea locul
incheierii contractului este locul in care se afla debitorul care incepe executarea imediata).

➤ Riscul in contractele de comert international

In general, contractele de comert international se incheie pe perioada medie sau lunga. Ce inseamna
asta? Inseamna ca sunt contracte cu executare succesiva si se incheie pe perioade mai mari de 3-5 ani.
Tocmai din aceasta cauza, in executarea contractelor pe aceasta perioada intinsa de timp pot aparea anumite
riscuri. Evident ca perioada indelungata a executarii contractului favorizeaza si aparitia riscurilor mai mari,
mai variate.
Def. Riscul este un factor exetern raportului juridic, aleatoriu, previzibil, dar incert care
dezechilibreaza ordinea contractuala, producand prejudicii uneia sau uneori chiar ambelor parti
contractante. In general, notiunea de risc se raporteaza la notiunea de obligatie sau altfel spus riscul nu
poate fi analizat decat prin prisma obligatiilor pe care le afecteza.
Doctrina imparte riscurile in 2 mari categorii: riscuri comerciale si riscuri necomerciale.
RISCURILE COMERCIALE sunt si ele de 2 tipuri:
i) riscuri valutare — care se refera la variatia cursului de schimb al monedei in care se exprima pretul
contractual fata de moneda de referinta sau de calcul sau fata de un alt element de referinta
ii) riscuri nevalutare — care sunt tot evenimente economice cum ar fi schimbarile semnificative ale
preturilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport, primelor de asigurare,
comisioanelor, dobanzilor bancare etc.

!25
 RISCURILE NECOMERCIALE sunt si ele de 2 tipuri:
i) riscuri politice — embargo-ul, masuri vamale restrictive, exproprieri, nationalizari — acestea afecteaza
echilibrul contractual
ii) calamitati naturale — incendii, indundatii, cutremure.

➤ Clauze asiguratorii in contractele de comert international

Pt ca exista aceste riscuri, partile unui contract de comert international trebuie sa fie foarte diligente
si sa prevada in continutul contractului clauze asiguratorii impotriva riscurilor. Aceste clauze asiguratorii
au ca obiect fie mentinerea valorii contractului, fie adaptarea contractului.

CLAUZELE DE MENTINERE A VALORII CONTRACTULUI

Aceste clauze privesc prestatia in bani si urmaresc mentinerea prestatiei impotriva risucurilor
valutare si nevalutare ce ar putea interveni.

1. CLAUZA DE INDEXARE — instituie un procedeu de reevaluare automata a prestatiilor in raport

cu variatia unui indice de referinta stabilit prin aceasta clauza pentru acoperirea deprecierii monedei in care
se face plata. In functie de etalonul utilizat, clauzele de indexare (de revizurie a pretului) se subclasifica in:
i) Clauze cu indexare unica — pretul contractual va fi raportat la o unitate de masura uzuala unui produs
determinat (de ex. la titei, la energie, la carbune — de regula, la un produs ce formeaza obiectul
contractului)
ii) Clauze cu indexare cumulativa — pretul contractual e raportat la mai multe elemente de referinta (de
regula, la 2 elememente, de ex. la valoarea energiei electrice si la forta de munca)
iii) Clauze cu indexare generala — pretul contractual e raportat la valoarea intregului ansamblu de bunuri
si servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de moneda in care este exprimat pretul intr-o anumita zona
geografica determinata (de ex. raportam la rata inflatiei care e data de un ansamblu de elemente de pe o
piata determinata la un anumit moment)

2. CLAUZELE VALUTARE — clauzele prin care partile stabilesc in contract 2 categorii de monede:
o moneda de plata (sau de facturare) si o moneda de referinta (de calcul, de cont). Monedele de referinta
sunt niste monede pe care partile le considera mult mai stabile, mai puternice.
Scopul unei clauze valutare e acela de a evita riscul variatei cursului de schimb al monedei de plata
fata de moneda de cont dintre momentul incheierii contractului si momentul efectiv al platii.
Clauzele valutare se subclasifica in:
i) Clauze monovalutare — in cazul acestora, partile prevad ca pretul marfii sau serviciilor exprimat in
moneda de cont se va plati in moneda de plata prevazuta in contract la cursul de la data platii (de ex. se
incheie un contract de vanzare-cumparare intre 2 societati comerciale, una din ungaria, una din romania
si se stabileste ca moneda de plata e leul, pretul e 5 milioane de lei, si in paralel se stabileste o moneda
de cont (euro, dolar, lira) si se stabileste echivalentul in euro a 5 milioane de lei, iar la momentul platii
se plateste in lei). Daca, la momentul efectuarii platii, moneda de plata a suferit o devalorizare prin
raportare la moneda de cont, pretul efectiv platit in moneda de plata va creste corespunzator devalorizaii.
Exista si varianta reciproca: daca moneda de plata va cunoaste o crestere prin raportare la moneda de
cont, pretul efectiv platit va fi mai mic decat cel stabilit la momentul incheierii contractului.
ii) Clauze plurivalutare — sunt impartite in 2 categorii:
• Clauze plurivalutare bazate pe un cos valutar stabilit de parti — aceste clauze prevad ca moneda
de plata nu se mai raporteaza la 1 singura moneda de cont, ci se raporteaza la mai multe monede de
cont, alese de parti, care impreuna formeaza un cos valutar. De ex. partile stabilesc ca moneda de
plata este leul, dar il raporteaza la un cos valutar format din paritatea a 4 valute: dolar, lira sterlina,
!26
 euro, yen japonez. Prin urmare, se stabileste pretul in moneda de plata si se raporteaza la momentul
respectiv fata de cursul valutar al celor 4 monede, adica fata de paritatea cursului celor 4 monede.
Avantajul e ca daca au loc oscilatii doar cu una dintre monedele de cont, aceasta oscilatie este
atentuata de celelalte monede care sustin cosul si atunci moneda de cont e mult mai stabila.
• Clauze plurivalutare bazate pe un cos valutar institutionalizat — aici cosul valutar nu mai e
stabilit de parti, ci elementul de referinta al monedei de plata e institutionalizat, adica monedele din
cosul valutar si modalitatile de calcul a paritatii vor fi stabilit de un organ specializat. De ex. DST
(drept special de tragere — e o unitate de cont a FMI).

Prin aceste clauze, contractul nu se modifica (tocmai se evita modficarea lui), ci se mentine valoarea
pe care partile au avut-o in vedere la momentul incheierii contractului.

CLAUZE DE ADAPTARE A CONTRACTULUI

Acestea, spre deosebire de clauzele de mentinere a valorii contractului, au un obiect mai larg decat
mentinerea valorii efective a contractului, vizand intreaga economie contractuala.
Ne intereseaza doar 3 clauze de acest gen:

1. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

Este acea clauza care ii permite beneficiarului clauzei sa solicite promitentului clauzei o modificare a
contractului in considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist (daca eu primesc o oferta
mai buna de la un tert, tu promitent te angajezi sa renegociezi contractul cu mine). Aceste oferte mai
favorabile vin tocmai ca urmare a riscurilor (pt ca au intervenit anumite evenimente care afecteaza cererea si
oferta de pe piata). De regula, aceasta clauza produce efecte in favoarea beneficiarului clauzei, dar nu e
exclus ca ambele parti ale contractului sa fie beneficiare ale clauzei ofertei concurente.
Ce este esential aici? Esential e caracterul mai favorabil al ofertei. Aprecierea caracterului mai
favorabil al ofertei presupune o comparatie dintre oferta tertului si oferta corespunzatoare contractului in
derulare.
Desi poate ca aceasta clauza sa aiba un efect automat, totusi, de regula si de dorit este ca producerea
efectelor acestei oferte a tertului sa fie conditionata de aportul promitentului. Altfel spus, promitentul,
dupa ce afla de la beneficiarul clauzei ca acesta a primit o oferta mai favorabila, va putea:
• sa modifice contractul in sensul celor prevazute in oferta,
• dar promitentul poate sa spuna ca nu poate modifica contractul in conformitate cu oferta tertului si sa
dispuna fie suspendarea contractului in curs, fie rezilierea contractului in curs.
• exista si varianta in care partile, pornind de la oferta tertului, sa renegocieze contractul, dar nu in sensul
celor prevzute in oferta concurenta.
Efectele clauzei nu se produc automat pentru ca, daca s-ar produce, atunci promitentul ar fi expus
unui risc major: beneficiarul clauzei sa se inteleaga fraudulos cu un tert ca acesta din urma sa ii faca o oferta
de a contracta mult mai avantajoasa, desi, in realitate, nu ar urma sa se incheie niciun contract, singurul scop
al ofertei tertului fiind declansarea efectelor acestei clauze cuprinse in contractul initial.

2. CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

Aceasta se aseamana, adica isi are izvorul in celebra clauza a natiunii celei mai favorizate din dreptul
international public. In cazul acesteia, exista promisiunea unei parti prin care aceasta parte, promitentul, se
obliga sa-i furnizeze partenerului sau contractual conditiile mai favorabile pe care le va consimti ulterior fata
de un alt client al sau.

!27
 Diferenta mare fata de clauza ofertei concurente este ca, daca in cazul clauzei oferte concurente avem
de-a face doar cu o oferta venita de la un tert, aici promitentul tocmai ce a incheiat un alt contract in conditii
mai favorabile cu un tert si se angajase ca, in cazul acesta, sa ofere aceleasi conditii mai favorabile si in
privinta contractului deja incheiat.
Pentru a putea produce efecte aceasta clauza, e necesar ca prestatiile sau bunurile sa fie comparabile,
evaluate dupa o metodologie precisa. Mai mult, e nevoie ca promitentul sa aduca la cunostinta beneficiarului
conditiile pe care le-a agreat cu alti clienti, deci aceasta clauza trebuie dublata de o obligatie de
informare.
Ca regula, efectele se produc automat, dar nu e obligatoriu — se pot produce si prin renegociere, in
functie de vointa partilor. De ce? Pt ca s-ar putea ca beneficiarul sa constate din curprinsul clauzelor ca
aceste clauze din contractul cu tertul nu ii convin, chiar daca pretul pare mai bun (de ex. ar avea mai multe
obligatii). Deci trebuie sa analizam toate conditiile contractelor respective inainte de a opera aceasta clauza.

Cursul 9 — 4 aprilie 2019

3. CLAUZA DE HARDSHIP (CLAUZA DE IMPREVIZIUNE)
Este o clauza produs al practicii. Continutul acestei clauze a fost uniformizat prin intermediul
principiilor UNIDROIT. Clauza de impreviziune este o clauza contractuala prin care se prevede obligatia
partilor de a proceda la negociere in vederea readaptarii contractului sau, dupa caz, de a apela la un tert
(eventual un arbitru) in scopul readaptarii contractului, daca pe perioada derularii contractului se produc
anumite evenimente de orice natura, independent de culpa vreuneia din parti, ce afecteaza grav echilibrul
contractual, producand o ingreunare substantiala a executarii contractului pentru cel putin una din parti si
care ar fi inechitabil sa fie suportata exclusiv de partea afectata.
Conform principiilor UNIDROIT, “exista hardship atunci cand survin evenimente care altereaza
fundamental echilibrul prestatiilor, fie in sensul ca a crescut costul obligatiilor, fie in sensul ca s-a diminuat
valoarea contraprestatiei, iar:
a. aceste evenimente au survenit sau au fost cunoscute de partea lezata ulterior incheierii contractului
b. partea lezata nu a putut in momentul incheierii contractului in mod rezonabil sa ia in considerare
asemenea evenimente
c. aceste evenimente scapa controlului partii lezate
d. riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea lezata”
In caz de hardship, partea lezata poate cere (asta e scopul clauzei) inceperea renegocierilor. Aceasta
solicitare trebuie sa fie efectuata fara intarziere si trebuie sa fie motivata. Dar aceasta solicitare nu
confera prin ea insasi partii lezate dreptul de a suspenda executarea propriilor obligatii. Daca partile nu
ajung la un acord (scopul e sa ajunga la un acord) intr-un termen rezonabil, oricare dintre cele 2 parti va
putea sesiza o instanta judecatoreasca sau un tribunal arbitral (in functie de clauzele existente in contract).
Daca instanta sau tribunalul arbitral ajunge la concluzia ca exista un caz de hardship si daca estimeaza ca
fiind rezonabil, poate:
i) sa puna capat contractului la o data si in conditiile pe care le stabileste
ii) sa adapteze contractul in scopul de a restabili echilibrul prestatiilor (asta e de dorit).
*Observatie: Nu trebuie sa uitam ca e o clauza contractuala, trebuie sa stim sa jonglam cu aceasta
clauza, mai sus e doar uniformizarea data acestei parghii pe care juristul o are la indemana, deci poti
modifica continului acestei clauze contractuale, dar respectand acest sablon.
De ex. Se incheie un contract de vanzare-cumparare intre o societate romana si societate franceza,
prin care societatea romana se obliga sa transporte x tone de grau la Marsilia, dar la Bosfor exista o blocada
si din aceasta cauza, pentru a-si executa obligatia contractuala, societatea romana asteapta 20-30 de zile sa se
deblocheze ruta, face cheltuieli si ajunge in Marsilia cu intarzieri, deci va fi obligata la plata de daune
moratorii. Daca societatea romana prevede ca ar putea exista anumite evenimente care sa o impiedice in
executarea propriei obligatii, atunci va introduce o clauza de hardship in contract => daca exista clauza de
!28
hardship, nu mai suporta societatea romana toate cheltuielile, ci are posibilitatea sa ceara societatii franceze
sa renegocieze contractul pentru echilibrarea prestatiilor.

➤ Conditiile clauzei de hardship

i) Imprejurarea de hardship are caracter de generalitate — deci e o imprejurare de orice natura ce ar
putea aparea pe parcursul executarii contractului, deci clauza de hardship acopera orice fel de riscuri
(valutare si nevalutare), riscuri ce ar putea sa schimbe in mod grav elementele avute in vedere de parti la
momentul incheierii contractului.
ii) Mecanismul clauzei de impreviziune presupune existenta unui eveniment independent de culpa
vreuneia dintre parti si trebuie sa fie imprevizibil la momentul incheierii contractului si exterior
vointei partilor — adica total independent de puterea de control a partilor. *Aceste caractere descriu, de
fapt, caracterul imprevizibil si insurmontabil, deci aminteste de forta majora (diferenta este ca forta
majora duce la o imposibilitate de executare a contractului, in timp ce impreviziunea face doar sa fie
excesiv de oneroasa executarea contractului).
iii) Important — e un criteriu obiectiv de apreciere a partii care invoca clauza, deci trebuie sa ne
raportam la comportamentul unui comerciant rezonabil si prudent aflat in aceeasi situatie.
iv) Evenimentul trebuie sa perturbe in mod grav echilibrul contractual, adica sa produca o ingreunare
substantiala a prestatiei contractuale pentru cel putin una din parti (f important). Si pt parti, dar si pt
instanta de judecata sau arbitrala, acest criteriu al ingreunarii substantiale trebuie sa se aprecieze prin
raportare la un criteriu concret, de natura economica, cum ar fi, de ex. cresterea obligatiei financiare in
raport cu profitul rezultat din operatiunea respectiva intr-o perioada de timp determinata.
v) Trebuie sa fie inechibtail ca respectivele efecte sa fie suportate exclusiv de partea care le sufera.
*Distinctia intre hardship si leziune consta in: la leziune disporoportia vadita intre prestatii trebuie sa
existe la momentul incheierii contractului, dar la impreviziune modificarea echilibrului contractual
intervine ulterior momentului incheierii acestuia (asemanarea consta in faptul ca amandoua produc o
disproportie vadita intre prestatiile partilor, deci genereaza un prejudiciu pt cel putin una dintre ele).

➤ Efectele clauzei de hardship

Nu opereaza niciodata automat. Scopul ei este sa declanseze renegocierea de catre parti a
contractului sau apelarea la un tert pentru adaptarea contractului.
Mecanismul de adaptare a contractului in temeiul clauzei de hardship - etape:
1. Notificarea formulata de partea afectata, parte care este cea interesata sa incerce readaptarea
contracului, iar readaptarea contractului nu se poate realiza pe baza de negociere — notificarea trebuie sa
intervina in termenul prevazut in contract (deci trebuie stabilit un anumit interval din momentul producerii
evenimentului de impreviziune in care cel prejudiciat sa notifice) sau intr-un termen rezonabil din momentul
aparitiei clauzei de hardship (acest termen rezonabil se stabileste in functie de situatia concreta in care se
afla partile).
2. Renegocierea contractului trebuie sa se desfasoare cu buna-credinta si in spiritul obligatiei de
cooperare contractuala. Ce se poate intampla? Sunt posibile mai multe situatii:
2.1. Cel caruia i se notifica recunoaste existenta evenimentului si partile convin asupra readaptarii
contractului astfel incat sa fie executat in conditiile noi stabilite intre parti.
2.2. Cocontractantul fie refuza sa recunoasca aparitia situatiei de hardship, fie, desi recunoaste evenimentul,
refuza readaptarea contractului. In acest caz, in functie tot de vointa partilor manifestata prin alte prevederi
contractuale, se poate intampla urmatorul lucru — oricare din parti se poate adresa unui tert (inclusiv
instanta, arbitru) care, pe baza analizei situatiei faptice:

!29
2.2.1. Daca tertul va constata ca nu exista situatie de hardship, atunci va respinge cererea de
readaptare a contractului. Daca va constata existenta evenimentului si, potrivit altor dispozitii din
contract are aceasta posibilitate, va dispune adaptarea contractului la noile imprejurari prin
reechilibrarea prestatiilor partilor, astfel incat pierderile sa nu fie executate de o singura parte.
2.2.2. Tertul poate dispune suspendarea efectelor contractului atunci cand constata ca evenimentul
de hardship are un caracter temporar, iar dupa incetarea acestui evenimnet, contractul se poate relua
fara sa existe pierderi pt parti.
2.2.3. Tertul poate dispune rezilierea contractului in cazul in care salvarea acestuia nu e posibila si,
daca prin contract se prevede, poate sa ia orice alta soutie pe care o considera acceptabila pt situatia
respectiva.

!30
 CONTRACTUL DE VANZARE INTERNATIONALA DE MARFURI
CONVENTIA DE LA VIENA

Sediul materiei: Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri
adoptata la Viena la 11 aprilie 1980. Romania a aderat la Conventie prin Legea 24/1991. Din momentul in
care avem Legea 24, Conventia de la Viena face parte din dreptul intern roman (deci daca lex causae e legea
romana se aplica aceasta conventie, fara a fi necesar sa prevada partile ca e aplicabila).
Conventia de la Viena e impartita in 4 parti: dispozitii generale, formarea contractului (incheierea
contractului), vanzarea marfurilor (executarea contractului) si dispozitii finale.
Aceasta Conventie e foarte importanta pt ca a reusit sa realizeze un compromis intre reglementarile
sistemului de drept anglo-saxon si sistemului de drept romano-germanic. Sistemul de drept anglo-saxon se
manifesta mai ales in ceea ce priveste continutul si executarea contractului, iar sistemul de drept romano-
germanic se manifesta la incheierea contractului.
Conventia de la Viena are caracter supletiv, deci partile pot sa excluda aplicarea Conventiei prin
inserarea in contract a unei clauze in acest sens. Aceasta excludere se poate realiza fie expres (printr-o clauza
contractuala), fie implicit prin faptul ca partile trimit la o lege nationala care nu cuprinde, ca sistem de drept,
si Conventia de la Viena. ! atentie — Prevederea in contract a unor clauze sau a unor uzante codificate,
regulile INCOTERMS de exemplu, nu exclude Conventia de la viena, ci se completeaza cu Conventia de la
Viena.
Acest contract pe care il reglementeaza Conventia e contractul de vanzare-cumparare comerciala
internationala de marfuri. E o specie comerciala a contractului de vanzare-cumparare care se particularizeaza
prin faptul ca in cuprinsul sau are un element de extraneitate.

➤ Domeniul de aplicare
Dpdv temporal. Conventia a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1988, iar pt Romania a intrat in vigoare la
1 iunie 1992.
Dpdv personal (rationae personae). Conventia se aplica contractelor de vanzare de marfuri intre
parti care isi au sediul in state diferite, in principal, statele diferite fiind ambele state semnatare ale
Conventiei.
Exista si varianta in care partile isi au sediile in state semnatare diferite, ambele state semnatare ale
Conventiei, dar partile prevad prin contract ca legea aplicabila sa fie un sistem de drept apartinand unui stat
care nu e parte la Conventie, deci nu se va aplica Conventia.
Exista si situatia inversa: partile sa fie din state diferite, nesemntare ale Conventiei, dar prin vointa
lor sa trimita la un sistem de drept al unui stat semnatar, deci Conventia se va aplica.
Dpdv material (rationae materiae). Potrivit Conventiei, ea se aplica contractului de vanzare
internationala de marfuri: “sunt considerate vanzari, contractele de furnizare de marfuri ce urmeaza a fi
fabricate sau produse”.
N-o sa gasim in Conventie o definitie a contractului de vanzare si nici definitia notiunii de marfa,
ceea ce inseamna ca notiunile vor fi regasite in lex causae aplicabila in speta. Desi nu exista o definitie in
Conventie, totusi, din toate prevederile acesteia, rezulta ca ea se aplica pt vanzarea de bunuri mobile
corporale, prezente si viitoare.
In Conventie este prevazut expres faptul ca aceasta nu se aplica anumitor tipuri de vanzari si
anumitor elemente ale contractului de vanzare.
1. Vanzarile care nu intra in incidenta Conventiei
1.1. Marfurile cumparate pentru folosinta personala sau casnica, in afara de cazurile in care
vanzatorul, in orice moment, inainte sau cu ocazia incheierii contractului, nu a stiut sau nu s-a considerat ca
stie ca aceste marfuri sunt cumparate pt asemenea folosinta.
!31
 1.2. Vanzarile la licitatie (sunt supuse unor reglementari speciale).
1.3. Vanzarile de marfuri aflate sub sechestru sau orice alte vanzari efectuate de o autoritate judiciara.
1.4. Vanzarea de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni).
1.5. Vanzarea de efecte de comert (cambia, bilet la ordin).
1.6. Vanzarea de monede.
1.7. Vanzarea de nave, vapoare, aeronave (ele nu intra sub incidenta Conventiei pt ca in multe
sisteme de drept aceste nave sunt asimilate imobilelor si sunt supuse unor formalitati de inregistrare care le
confera un regim juridic de circulatie specical).
1.8. Vanzarea de electricitate (pt ca prezinta particularitati speciale acest bun imaterial).
1.9. Contractele de furnizare de marfuri ce urmeaza a fi produse sau fabricate in cazul in care partea
care le comanda furnizeaza o parte esentiala din elementele materiale necesare fabricarii sau producerii lor.

2. Conventia nu reglementeaza anumite aspecte ale contractului de vanzare:

2.1. Validitatea contractului (conditiile de validitate, inclusiv viciile de consimtamant exced
prevederilor conventiei, deci se completeaza cu lex cause),
2.2. Sunt excluse efectele pe care contractul poate sa le aiba asupra proprietatii marfurilor (Conventia
nu reglementeaza trasnferul proprietatii),
2.3. Raspunderea vanzatorului pt decese sau leziuni corporale cauzate ca urmare a folosirii obiectului
vandut (pt ca tin mai mult de raspunderea delictuala pt fapta lucrului).

➤ FORMAREA CONTRACTULUI reprezinta tot procesul de realizare a consimtamantului

necesar pt incheierea contractului. Exista 2 elemente: oferta si acceptare.

1. Oferta de a contracta e definita in Conventie ca fiind “o propunere de a incheia un contract”

care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii de validitate:
i) sa fie adresata uneia sau mai multor persoane determinate — o oferta adresata unor persoane
nedeterminate e considerata doar o invitatie de a oferta, in afara de cazul in care persoana care a facut
propunerea a indicat contrariul
ii) oferta trebuie sa fie suficient de precisa — este suficient de precisa cand denumeste marfurile,
stabileste expres sau implicit pretul sau ofera indicatii care permit ca pretul sa fie determinat, stabileste
expres sau implicit cantitatea marfii sau ofera indicatii care permit determinarea acesteia.
iii) oferta sa denote vointa ofertantului de a se angaja in caz de acceptare — oferta trebuie sa fie data in
stare de angajament juridic, adica sa contina animus
iv) momentul in care oferta isi produce efectele — teoria receptiunii: oferta isi produce efectele in
momentul in care ajunge la destinatar.
Conventia de la Viena utilizeaza notiunea de “retractarea ofertei” distinct de “revocarea ofertei”
— la prima vedere am putea spune ca cele 2 notiuni exprima aceeasi institutie juridica, dar deosebirea dintre
cele 2, potrivit Conventiei, consta in faptul ca sfera lor de aplicare difera: retractarea intervine cand
renuntarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai tarziu in acelasi timp cu oferta insasi, revocarea este
renuntarea care opereaza dupa ce oferta a ajuns la destinatar, dar pana in momentul incheierii contractului.
Datorita acestei diferente, retractarea nu este impedicata de faptul ca oferta e denumita ca oferta
irevocabila (pt ca devine oferta cu ade vcand ajunge la destinatar).
Revocarea reprezinta regula, exceptia ar fi oferta irevocabila.
*Exista exceptii de la regula revocabilitatii ofertei:
i) atunci cand prin insasi oferta se fixeaza un termen determinat pt a accepta sau cand se prevede
expres ca oferta e irevocabila. In aceste cazuri, irevocabilitatea e consecinta vointei ofertantului.

!32
v) ipoteza in care e rezonabil pt destinatar sa considere ca oferta e irevocabila. Pt a determina intentia
acceptantului, precum si a ceea ce ar fi considerat o persoana rezonabila, se va tine cont de
circumstantele pertinente dintre parti, de conditiile dintre ei.

Efectele ofertei inceteaza cand neacceptarea ofertei ajunge la ofertant. Oferta poate fi refuzata
expres sau implicit (cand destinatarul ofertei trimite un raspuns care contine completari sau alte modificari
fata de continutul ofertei, ce poate fi considerata drept o contraoferta).

2. Acceptarea ofertei este definita ca fiind “declaratia sau o alta manifestare de vointa a
destinatarului ofertei care exprima acordul acestuia cu privire la oferta”. In acest tip de definitie
includem acceptarea expresa si cea tacita.
Regula: Tacerea sau inactiunea destinatarului ofertei nu pot constitui acceptare.
*Pe cale de exceptie — tacerea sau inactiunea pot produce efecte juridice cand acest lucru rezulta din
lege, din vointa partilor, din uzante comerciale sau din obisnuintele stabilite intre parti.

Efectele acceptarii se produc in functie de cum acceptarea este expresa sau tacita:
Acceptarea expresa. Conventia face o subdisctinctie dupa cum formarea contractului se realizeaza
intre absenti sau intre prezenti.
In cazul contractului incheiat intre absenti — regula: acceptarea ofertei produce efecte la
momentul in care ea parvine ofertantului (e aplicabil sistemul receptiunii). *Prin exceptie — “acceptarea nu
produce efecte daca aceasta indicatie nu parvine ofertantului in termenul de acceptare pe care l-a stipulat
sau, in lipsa unei astfel de stipulatii, intr-un termen rezonabil, tinand seama de imprejurarile tranzactiei si de
rapiditatea mijloacelor de comunicatie folosite de ofertant”.
In cazul contractului incheiat intre prezenti, Conventia prevede ca o oferta verbala trebuie sa fie
acceptata imediat, in afara de cazul in care din imprejurari rezulta contrariul.
Acceptarea tacita. Atunci cand, in temeiul ofertei, al obisnuintelor dintre parti sau al uzantelor,
destinatarul ofertei poate arata ca accepta oferta prin indeplinirea unui act care se refera la: expedierea
marfurilor sau plata pretului (enumerarea e exemplificativa, poate fi orice alt act care denota intentia clara a
destinatarului ofertei de a accepta), fara a comunica anterior in mod direct acel lucru ofertantului.
Acceptarea produce efecte in aceasta situatie in momentul in care respectivul act e indeplinit in masura in
care e facut in termenul de acceptare acordat, iar daca nu s-a acordat un termen, intr-un termen rezonabil in
functie de imprejurari.

Continutul acceptarii — Conv institutie o regula, o exceptie de la regula si o exceptie de la

exceptie.
Regula: Un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine completari, limitari sau
alte modificari fata de continutul ofertei, reprezinta o respingere a ofertei si constituite o noua oferta
(inseamna ca, de fapt, regula impune o acceptare pura si simpla, perfect concordanta cu continutul ofertei,
fara alte completari).
*Exceptie: Constituie o acceptare si un raspuns care contine elemente complementare ofertei sau
diferite fata de continutul ofertei initiale, dar care nu altereaza in mod substantial termenii ofertei.
Conventia enumera elementele esentiale cu privire la care nu pot exista modificari: pretul, modalitatile de
plata, cantitatea si calitatea marfii, locul si momentul predarii, intinderea responsabilitatii unei parti fata de
cealalta sau rezolvarea litigiilor. Deci cand modificarile nu altereaza substantial oferta, contractul se
considera incheiat in termenii ofertei cu micile modificari cuprinse in acceptare.
***Exceptie de la exceptie: Un raspuns care nu altereaza in mod substantial termenii ofertei nu va
fi considerat acceptare in cazul in care ofertantul, fara intarziere nejustificata, a informat acceptantul ca nu e

!33
de acord cu modificarile propuse. Atunci cand ofertantul a obiectat, destinatarul ofertei nu mai poate accepta
oferta in forma ei initiala.

Acceptarea tardiva — acceptarea care parvine ofertantului dupa termenul stipulat de ofertant sau
dupa epuizarea unui termen rezonabil. Totusi, in legatura cu acceptarea tardiva, Conventia face o distinctie
in privinta posibilelor efecte ale acesteia: intre situatia in care intarzierea acceptarii implica sau nu culpa
acceptantului.
Vom considera ca tardivitatea e imputabila acceptantului cand a trimis acceptarea peste termen =>
acceptarea nu produce efecte, cu exceptia cazului in care ofertantul fara intarziere il informeaza pe acceptant
ca e de acord cu acceptarea tardiva.
O acceptare tardiva nu va fi imputabila acceptantului cand acesta a trimis acceptarea in termen si
in mod firesc trebuia sa ajunga la ofertant tot in termen, dar intarzierea e cauzata de evenimente
neimputabile acceptantului. In aceasta situatie, acceptarea tardiva va produce efecte intocmai ca o acceptare
normala. Prin exceptie, aceasta acceptare nu va produce efecte cand ofertantul instiinteaza pe destinatarul
ofertei de faptul ca el considera ca oferta a devenit caduca, demonstrand imediat ca este in imposibilitate de
a o mai onora din motive obiective.

Retractarea acceptarii — acceptarea poate fi retractata daca retractarea ajunge la ofertant inainte de
momentul in care acceptarea ar trebui sa produca efecte, adica inainte ca acceptarea sa ajunga la ofertant.

Momentul incheierii contractului

i) acceptare expresa intre absenti — cand acceptarea parvine ofertantului
ii) acceptare expresa intre prezenti — cand se realizeaza acordul de vointa al partilor
iii) acceptare tacita — cand actul de acceptare tacita a fost indeplinit

Cursul 10 — 11 aprilie 2019

➤ EXECUTAREA CONTRACTULUI

1. Obligatiile vanzatorului
1.1. Obligatia de predare a marfii
Locul predarii marfii — Conventia ofera mai multe solutii, aplicabile in scara:
i) marfa se considera predata daca este pusa la dispozitia cumparatorului in locul prevazut in contract
ii) daca in contract nu se prevede locul de predare, marfa se va considera predata la locul in care este
remisa primului transportator pentru a fi transmisa cumparatorului (atunci cand contractul de vanzare
implica si transportul marfii — in proportie de 90% in dci implica si transportul marfii)
iii) in cazurile neprevazute mai sus, atunci cand contractul se refera la un bun individual-determinat sau un
bun determinat prin caractere generice care trebuie prevalat dintr-o masa de bunuri sau atunci cand
contractul se refera la un bun ce urmeaza sa fie fabricat sau produs (bun viitor) si cand in momentul
incheierii contractului partile stiau ca bunurile se gasesc sau urmeaza sa fie fabricate intr-un loc special,
obligatia de predare se considera a fi executata in momentul in care marfurile sunt puse la dispozitia
cumparatorului in acel loc special
iv) in toate celelalte situatii, marfa va fi considerata remisa catre cumparator prin punerea acesteia la
dispozitia cumparatorului in locul unde vanzatorul isi avea sediul la momentul incheierii contractului
Prin urmare, rezulta ca, potrivit Conventiei de la Viena, in ceea ce priveste pe vanzator, obligatia
este cherabila, nu portabila.
!34
 Momentul predarii marfii
i) o data fixa prevazuta in contract sau cand, in functie de felul contractului, data ar putea fi determinata
ii) daca a fost fixata in contract sau determinata prin referire la acesta o perioada de timp in care urmeaza sa
fie predata marfa (de ex. trimestrul 3 al anului 2019), predarea se va face in orice moment in cursul
acelei perioade, cu precizarea ca partile trebuie sa determine tot prin contract care dintre ele are dreptul
de a alege ziua exacta. Cand partile nu au prevazut acest lucru, alegerea va reveni vanzatorului (pt ca el
e debitorul obligatiei de predare “in dubio pro debitoris”).
iii) in toate celelalte cazuri, predarea trebuie sa se faca intr-un termen rezonabil de la data incheierii
contractului.

Transferul proprietatii nu este analizat de Conventia de la Viena pentru ca statele nu s-au inteles
asupra momentului si modului de transmitere, astfel incat aceasta obligatie este guvernata de lex causae.
Obligatia de transfer al proprietatii este mentionata explicit in art. 34 al Conventiei, fara a fi reglementata.

1.2. Obligatia de remitere a documentelor referitoare la marfa

In practica se intalnesc 2 situatii:
i) daca s-a prevazut modalitatea de remitere a documentului in contract, vanzatorul trebuie sa respecte
contractul
ii) daca nu s-a prevazut nimic in contract, vanzatorul e obligat sa remita acele docuemnte emise potrivit
legii, uzantelor comerciale sau practicilor dintre parti

1.3. Obligatia de conformitate a marfurilor

Conventia de la Viena aduna in conditiile acestei notiuni toate elementele ce tin de marfa: cantitate,
calitate, tip de marfa, ambalaje, si chiar ideea de conformitate in sens restrans, adica marfa sa fie in
concordanta cu folosirea ei in mod corect.
Pentru a fi repsectata obligatia de conformitate, se fac urmatoarele distinctii:
i) marfa trebuie sa fie conforma prevederilor contractuale
ii) in lipsa unor prevederi contractuale, marfa e conforma daca:
• este adecvata intrebuintarilor la care servesc in mod obisnuit marfuri de acelasi tip
• daca vanzatorul a cunoscut ca marfa avea o intrebuintare speciala, obligatia de conformitate se
socoteste indeplinita daca va fi adecvata acelei intrebuintari speciale
• cand marfa livrata poseda calitatile unei marfi pe care vanzatorul a prezentat-o cumparatorului ca
esantion sau model
• este ambalata intr-un mod obisnuit pentru marfurile de acelasi tip sau intr-un mod adecvat protectiei si
conservarii ei

1.4. Obligatia de a garanta pentru evictiune

Vanzatorul trebuie sa predea marfa libera de orice drept sau pretentie a unui tert, exceptand
cazurile in care cumparatorul insusi accepta sa preia marfuri in aceste conditii (cand stie ca se vinde bunul
altuia de ex.). Pe cale de exceptie, deci, i se permite cumparatorului sa cumpere o marfa chiar daca exista o
pretentie a unui tert, pretentie ce poate consta si intr-o actiune in revendicare. Deci se poate vinde si bunul
altuia, fara ca prin acest lucru sa fie afectata valabilitatea contractului.

!35
 ➤ Mijloacele de care dispune cumparatorul in caz de incalcare a obligatiilor de catre vanzator
(echivaleaza cu raspunderea vanzatorului)

Foarte important: Conventia de la Viena nu foloseste sintagma de incalcarea contractului, ci aceea de

“contraventie in contract”. Conventia prevede ca in cazul in care vanzatorul isi incalca obligatiile,
cumparatorul poate sa ceara in primul rand, daune-interese, apoi executarea in natura, rezolutiunea. Atunci
cand vanzatorul se afla intr-unul din cazurile de responsabilitate speciala, cumparatorul isi va adapta
mijloacele de tragere la raspundere in functie de contraventia savarasita de vanzator.
*Precizare prealabila — exista in Conventie interdictia privind termenul judiciar de gratie
“niciun termen de gratie nu poate fi acordat vanzatorului de catre judecator sau arbitru cand cumparatorul se
prevaleaza de unul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract”. Totusi, Conventia
reglementeaza posiblitatea si chiar obligatia, in anumite cazuri, pt cumparator de a acorda vanzatorului un
termen supliementar pt executare.

Cumparatorul poate cere daune-interese. Art 45 din Conventie “cumparatorul nu pierde dreptul de
a cere daune interese daca isi exercita dreptul de a recurge al un alt mijloc”, deci daunele-interese se
cumuleaza cu celelelte mijloace.

Cumparatorul poate cere executarea in natura a oricarei obligatii asumate, cu exceptia cazului in
care cumparatorul s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu asemenea cereri (nu poti cere si rezolutiunea si
executare in natura).

Daca vanzatorul nu si-a respectat obligatia privind conformitatea marfii, cumparatorul are la
dispozitie anumite drepturi speciale:
1. Cumparatorul poate cere predarea unor marfuri de inlocuire in cazul in care lipsa de
conformitate consitutie o contraventie esentiala la contract, daca a fost ceruta de cumparator in
momentul denuntarii lipsei de conformitate sau intr-un termen rezonabil calculat de la acea denuntare.
Notiunea de “contraventie esentiala la contract” e definita in art. 25: “o contraventie la contract
savarsita de una din parti este esentiala cand ea cauzeaza celeilalte parti un prejudiciu prin care o priveaza in
mod substantial de ceea ce aceasta era in drept sa se astepte de la contract, in afara de cazul in care partea in
culpa nu a prevazut un astfel de rezultat, iar o persoana rezonabila cu aceeasi pregatire si aflata in aceeasi
situatie nu l-ar fi prevazut nici ea”. Ca atare, e considerata o incalcare esentiala fapta savarsita de una din
parti prin care se cauzeaza un prejudiciu substantial celeilalte parti (adica cealalta parte e lipsita in mod
substantial de la ceea ce era indreptatita sa se astepte de la contract).
*Prin exceptie, partea in culpa, desi sunt indeplinite conditiile, nu se va considera ca a savarsit o
contraventie esentiala daca nu a prevazut rezultatul pagubitor pt cealalta parte si, mai mult decat atat, o
persoana rezonabila, cu aceeasi pregatire si regasita in aceeasi situatie, nu l-ar fi putut prevedea. Partea
respectiva poate fi exonerata de raspundere daca nu a prevazut acel rezultat, iar atitudinea acestei parti va fi
analizata dupa un criteriu obiectiv, cel al omului rezonabil.
2. Cumparatorul poate cere vanzatorului repararea lipsei de conformitate cand o asemenea solutie
e rezonabila in functie de imprejurari. Aceasta solicitare trebuie sa survina fie in momentul denuntarii lipsei
de conformitate, fie intr-un termen rezonabil calculat de la aceasta denuntare.
3. Cumparatorul poate reduce pretul proportional cu diferenta dintre valoarea pe care marfurile o
aveau in momentul predarii si valoarea pe care marfurile conforme ar fi avut-o in acest moment.
* Totusi, daca vanzatorul repara orice deficienta a obligatiilor sau daca cumparatorul refuza sa accepte
executarea din partea vanzatorului, cumparatorul nu poate reduce pretul.

!36
 4. Vanzatorul, chiar dupa data predarii, poate sa-i ceara cumparatorului sa repare pe cheltuiala
sa orice lipsa a obligatiei vanzatorului cu conditia ca aceasta sa nu atraga o intarziere nerezonabila si sa nu
cauzeze cumparatorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini in ce priveste rambursarea de
catre vanzator a cheltuielilor facute de cumparator. Cumparatorul pastreaza dreptul de a cere daune-interese.

Rezolutiunea e o solutie pe care Conventia o prevede cu rezerva si o reglementeaza la nivel de

exceptie pentru ca ar duce la desfiintarea contractului si prevaleaza principiul favor contractus. Conventia
reglementeaza dreptul de a cere rezolutiunea dupa sistemul anglo-saxon facand o distinctie intre
neexecutarea obligatiei de predare a marfii si celelalte obligatii:
i) daca vanzatorul nu a executat oricare obligatii, in afara de cea de predare — contractul va putea fi
rezolvit daca incalcarea e esentiala (contraventie esentiala)
ii) daca vanzatorul nu si-a respectat obligatia de predare a marfurilor — cumparatorul poate sa-i acorde
un termen suplimentar pt executare (un termen de gratie conventional — de multe ori e obligatoriu,
ca un remediu pt salvarea contractului). Daca vanzatorul nu preda marfa nici in termenul suplimentar
sau spune ca nu va executa, incalcarea devine esentiala si cumparatorul are dreptul de a cere
rezolutiunea contractului.
Concluzia: rezolutiunea prevazuta de Conventie e strans legata de contraventia esentiala la contract.
Potrivit Conventiei, rezolutiunea e extrajudiciara, poate fi declarata de celalata parte (derogare de la
sistemul de drept romano-germanic unde regula e ca rezolutiunea se pronunta de instanta de judecata).

Daca vanzatorul realizeaza o predare partiala a marfurilor sau numai o parte din marfurile
predate nu sunt conforme cu contractul, cumparatorul beneficiaza de toate mijloacele reglementate de
Conventie care se vor aplica numai cu privire la partea lipsa sau partea neconforma, iar cumparatorul nu va
putea declara rezolutiunea intregului contract, decat in cazul in care neexecutarea respectiva (partiala)
constituie o contraventie esentiala a intregului contract.
Daca vanzatorul face o predare anticipata, cumparatorul are posibilitatea de a prelua marfa sau de a
o refuza.
In cazul in care vanzatorul preda o cantitate superioara celei prevazute in contract, cumparatorul
poate accepta sau refuza preluarea cantitatii predate excedentar, dar, daca accepta, trebuie sa plateasca
cantitatea excedentara la pretul din contract.

2. Obligatiile cumparatorului
2.1. Obligatia de plata a pretului
In Conventie, obligatia cumparatorului de plata a pretului e definita putin mai vast, include si pe
aceea de a lua orice masuri, de a indeplini orice formalitati destinate sa permita transferul sumei exprimand
pretul de la cumparator catre vanzator potrivit contractului, legii sau altor reglementari.
In legatura cu determinarea pretului, regula este ca pretul marfurilor vandute trebuie sa fie
determinat in contract in mod expres sau implicit sau sa existe o dispozitie contractuala prin intermediul
careia pretul sa poata fi determinat.
*Exceptia (situatia speciala): vanzarea e valabil incheiata chiar daca pretul nu a fost determinat sau
determinabil, Conventia instituind o prezumtie privind modul de determinare a pretului care are, de fapt,
valoarea unei determinari legale a pretului. Caracterul valabil al contractului incheiat fara ca pretul sa fie
determinat sau determinabil se apreciaza tinand cont de sistemul de drept aplicabil ca lex causae, deoarece
Conventia nu reglementeaza valabilitatea contractului sau a vreuneia din clauzele sale.
Deci numai in cazul in care lex causae admite valabilitatea unui contract cu pret nedeterminat
sau nedetemrinabil se aplica determinatarea legala a pretului in temeiul Conventiei.

!37
 Conventia instituie un mecanism de determinare a pretului, in sensul ca, daca pretul este
nedeterminat in contract, partile se considera ca s-au referit in mod tacit:
i) la pretul practicat in mod obisnuit in ramura comerciala respectiva (deci nu pretul practicat de vazantor,
ci pretul practicat de bursele caracteristice marfurilor ce fac obiectul contractului sau pretul mentionat in
mercurialele organizatiilor profesionale in materie) sau
ii) la pretul practicat pt aceleasi marfuri, identice cu cele contractate sau marfurile cele mai similare sau la
pretul pt vanzari de marfuri in imprejurari comparabile. Astfel, Conventia impune ca la determinarea
pretului sa se aiba in vedere conditii accesorii, livrarea marfurilor, facilitati de plata etc.
Momentul de referinta pt stabilirea legala a pretului este cel al incheierii contractului. Aceasta
reglementare este expresia faptului ca in Conventia de la Viena nu e reglementata teoria impreviziunii, astfel
incat, in lipsa unei clauze asiguratorii in contract, patrimoniul vanzatorului (creditorul pretului) va fi
influentat pozitiv sau negativ de fluctuatia pretului marfii intre momentul incheierii contractului si cel al
platii.
O situatie speciala va fi considerata si ipoteza in care partile au stabilit ca pretul va fi determinat in
functie de greutatea marfurilor, caz in care cumparatorul va plati pt greutatea neta, nu si pt cea a ambalajului.
Prin urmare, din analiza Conventiei, rezulta ca organul de jurisdictie competent sa solutioneze un
eventual litigiu in materia asta are atributii limitate, el putand numai sa constate pretul stabilit potrivit
Conventiei, pret la care partile sunt prezumate ca au convenit in mod tacit (de regula determinarea aceasta se
fundamnteaza pe o expertiza).

Locul platii pretului:

i) locul prevazut in contract
ii) la sediul vanzatorului (e portabila)
iii) in locul unde se face remiterea marfii sau a documentelor justificative asupra marfurilor, daca partile au
prevazut in contract ca plata pretului se va face contra acestor actiuni

Momentul platii pretului:

i) locul prevazut in contract (nu e necesara o punere in intarziere)
ii) in lipsa acestei prevederi, se plateste cand vanzatorul pune la dispozitie cumparatorului fie marfurile, fie
documentele justificative asupra marfurilor
iii) daca nu ne aflam in niciuna din aceste situatii, vanzatorul poate face din plata pretului o conditie pentru
remiterea marfii sau a documentelor justificative, situatie in care plata pretului va trebui sa fie anterioara
remiterii marfii sau a documentelor

2.2. Obligatia de preluare a marfurilor — cumparatorul trebuie sa indeplineasca orice act care e
acceptat in mod rezonabil din partea lui pt a permite vanzatorului sa efectueze predarea. Cumparatorul are
obligatia de a prelua marfa. Momentul preluarii marfii are consecinte extrem de importante pe planul
transferului riscurilor.

2.3. Obligatia cumparatorului de a preciza caracteristicile marfurilor — exista atunci cand acele
marfuri urmeaza sa se produca dupa trasaturi specifice, deci cumparatorul e obligat sa-i transmita
specificatiile respective vanzatorului tocmai pt a-i permite acestuia sa produca marfa respectiva.

!38
 Cursul 11 — 18 aprilie 2019
➤ Mijloacele de care dispune vanzatorul in cazul incalcarii obligatiilor de catre cumparator

Exista 3 categorii de mijloace:

1. Posibilitatea de a cere executarea in natura a obligatiilor de catre cumparator — plata pretului,
preluarea marfii predate sau executarea altor obligatii prevazute in contract, cu exceptia cazului in care
s-a prevalat de un alt mijloc incompatibil cu asemenea cereri (daca a cerut rezolutiunea nu poate cere si
executarea in natura a obligatiilor)

2. Posibilitatea de a declara rezolutiunea contracrtului — care va putea fi solicitata de vanzator in 2

situatii:
• in caz de neexecutare de catre cumparator a oricarei obligatii contractuale ce reprezinta contraventie
esentiala la contracte (cu asta se ocupa conventia de la Viena);
• in cazul in care cumparatorul nu isi executa obligatia de plata a pretului sau nu preia marfa predata in
termenul suplimentar acordat de vanzator sau declara ca nu o va face in termenul astfel acordat.

3. Vanzatorul mai are si niste mijloace specifice la indemana in cazul in care cumparatorul nu isi
executa obligatia de a transmite specificatiile cu privire la marfa. Evident ca aceasta situatie
intervine doar acolo unde in contract se prevede obligatia pentru cumparator de a specifica forma,
masura sau alte caracteristici ale marfurilor, iar cumparatorul nu face aceste mentiuni in termenul
stipulat in contract sau intr-un termen rezonabil, calculat de primirea unei asemenea cereri din partea
vanzatorului. Daca cumparatorul nu isi indeplineste aceasta obligatie, vanzatorul poate sa efectueze
singur precizarile potrivit cu nevoile cumparatorului care i-ar putea fi cunoscute. In acest sens,
vanzatorul trebuie sa comunice precizarile pe care le considera potrivite cumparatorului si sa-i acorde
acestuia un termen rezonabil pt ca acesta sa faca mentiuni diferite, iar in cazul in care din nou
cumparatorul nu raspunde, specificatiile vanzatorului vor deveni definitive si el va executa si livra marfa
conform acelor specificatii.

➤ Dispozitii comune
I. Riscul contractului
Momentul transferului riscurilor de la vanzator la cumparator e legat de momentul predarii marfii.
Conventia nu reglementeaza transferul proprietii. Trebuie sa facem o distinctie intre situatia in care
contractul de vanzare cumparare implica sau nu transportul marfurilor:
1. Daca implica transportul marfurilor de catre un tert — 2 variante:
1.1. Daca vanzatorul e tinut sa remita marfa transportatorului intr-un anumit loc determinat, atunci
riscurile se transfera de la vanzator la cumparator in momentul in care marfa e remisa de catre vanzator
transportatorului in acel loc stabilit.
1.2. Daca vanzatorul nu e tinut sa remita marfa intr-un loc determinat, atunci transmiterea riscurilor
are loc in momentul remiterii marfii catre primul transportator cu scopul de a fi transmise cumparatorului
conform contractului.
2. Daca nu implica transportul marfurilor — subdistinctie:
2.1. Daca cumparatorul e tinut sa preia marfa in alt loc decat la sediul vanzatorului, riscurile se
transmit in momentul in care predarea e facuta, iar cumparatorul stie ca marfurile sunt puse la dispozitia sa
in acel loc.
2.2. In toate celelalte cazuri, transferul riscurilor are loc in momentul in care cumparatorul preia
marfurile in termenul contractual. Daca cumparatorul nu preia marfurile in termenul contractual, riscurile se
transfera la cumparator din momentul in care marfurile sunt puse la dispozitia sa in locul prevazut in
contract.
!39
 ! atentie — In toate cazurile, pentru a opera transferul riscurilor e necesar ca marfa sa fie
individualizata ca fiind pentru acel cumparator.

II. Regimul daunelor-interese

Daunele-interese pot fi acordate pt neexecutarea oricarei obligatii contractuale si se pot cumula cu
oricare dintre mijloacele pe care Conventia le pune la dispozitia oricarei parti. Daunele-interese pentru o
contraventie la contract savarsita de una din parti sunt egale cu pierderea suferita si castigul nerealizat din
cauza acestei contraventii pe care partea in culpa le-a prevazut sau ar fi trebuit sa le prevada in
momentul incheierii contractului.
Concluzie: in ceea ce priveste intinderea daunelor-interese, Conventia adopta conceptia potrivit
careia daunele-interese vor acoperi atat damnum emergens, cat si lucrum cessans.
Potrivit art. 74 “daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite si castigului nerealizat pe care
partea in culpa le-a prevazut sau ar fi trebuit sa le prevada in momentul incheierii contractului”, ceea ce
permite sa afirmam ca doar daunele previzibile sunt reparabile.

In cazul in care contractul este rezolvit, partea interesata are la dispozitie 2 modalitati de stabilire a
daunelor-interese:
i. Daca cumparatorul, intr-o maniera responsabila si intr-un termen rezonabil a procedat la o
cumparare de inlocuire (sau invers: vanzatorul a procedat la o vanzare compensatorie), partea care cere
daune-interese poate obtine diferenta dintre pretul din contract si pretul de inlocuire sau cel al vanzarii
compensatorii.
de ex. A ii vinde lui B capsuni si apoi nu isi executa contractul, contractul e rezolvit, exista
posibilitatea ca B sa cumpere capsuni de pe piata, adica de la altcineva, adica sa procedeze la o cumparare
de ilocuire, si ii va cere lui A, ca daune-interese, diferenta dintre pretul contractual si pretul, poate mai mare,
cu care a achizitonat capsunile de pe alta piata. Invers: vanzatorul vinde produsele, mai ales daca sunt
perisabile, le vinde mai ieftin altui cumparator, el va solicita cumparatorului initial daune-interese in
cuantum egal cu diferenta dintre pretul contractual si pretul cu care a vandut marfa.

ii. Daca nu s-a procedat la asta, iar marfurile au un pret curent pe piata, atunci se pot cere daune
echivalente cu diferenta dintre pretul stabilit in contract si pretul curent al marfurilor din momentul
rezolvirii, precum si alte daune-interese ce pot fi stabilite si cerute in temeiul ideii ca daunele-interese
acopera atat damnum emergens, cat si lucrum cessans.

Cu toate acestea, daca partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit dupa ce a intrat in
posesia marfurilor, e aplicabil ca etalon pt stabilirea daunelor-interese pretul curent din momentul intrarii
in posesia marfurilor si nu din momentul rezolvirii contractului.
Pretul curent e cel al locului unde ar fi trebuit facuta predarea marfii sau, in lipsa unui pret curent in
acel loc, pretul curent va fi cel practicat intr-un alt loc care in mod rezonabil poate fi considerat ca loc de
referinta tinand seama la cheltuielile de transport ale marfii.

Cu toate acestea, partea care invoca contraventia la contract si unele daune-interese e obligata sa ia
toate masurile rezonabile pt a limita pierderea si castigul nerealizat. Daca neglijeaza acest lucru, partea
in culpa poate cere o reducere a daunelor-interese egala cu cuantumul pierderii care ar fi putut fi evitat.

III. Exonerarea de raspundere

Conventia reglementeaza situatia de forta majora ca situatie care poate duce la exonerare de
raspundere. Desi o reglementeaza, Conventia nu foloseste efectiv expresia de forta majora.

!40
 Conventia spune ca o parte e exonerata de raspundere pt neexecutarea oricarei obligatii contractuale
daca dovedeste ca neexecutarea a fost determinata de o piedica ce indeplineste urmatoarele conditii
cumulative:
i. sa fie independenta de vointa partii care o invoca
ii. partea sa nu se fi putut astepta in mod rezonabil la momentul incheierii contractului la aparitia unei
asemenea piedici
iii. sa fie imprevizibila si insurmontabila, in sensul ca partea nu poate sa o previna si nici sa o
depaseasca si nici sa ii previna sau sa ii depaseasca consecintele

Conventia stabileste si o procedura ce trebuie urmata in cazul intervenitei unor asemenea

evenimente: partea ce a suferit imprejurarea de forta majora trebuie sa o informeze pe cealalta de interventia
piedicii si despre efectele pe care acest eveniment le are asupra capacitatii sale de a executa contractul.
Existenta acestui eveniment trebuie transmisa imediat. In lipsa unei notificari intr-un termen rezonabil, care
curge din momentul in care partea a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca respectiva piedica, partea care a
omis sa notifice va datora daune-interese care nu isi vor avea izvorul in executarea contractului, ci vor
avea ca scop repararea prejudiciului pe care cocontractantul l-ar fi putut evita daca ar fi fost notificat in
timpul stabilit.

PRESCRIPTIA EXTINCTIVA IN MATERIA VANZARII INTERNATIONALE DE MARFURI

E reglementata in Conventia asupra prescriptiei in materia vanzarii internationale de marfuri

incheiata la New York in 1974 tot sub egida ONU.
Prescriptia reglementata in Conventia de la NY inglobeaza problema intervalului de timp in care
partile unui contract international de vanzare de marfuri pot incepe demersurile privind pretentiile nascute
din contract sau conexe acestuia.
Conventia de la NY este anterioara Conventiei de la Viena (1980) — Conventia de la NY a fost
amendata cu un protocol ce a avut ca scop tocmai punerea in acord a prevederilor sale cu cele ale Conventiei
de la Viena. Romania a aderat la Conventia de la NY si la Protocolul de amendare prin Legea 24/1992.
Prevederile Conventiei de la NY au caracter supletiv, deci partile pot inlatura total sau partial
reglementarile ei printr-o manifestare expresa de vointa.

➤ Domeniul de aplicare a Conventiei de la New York este corespunzator domeniului de aplicare a

Conventiei de la Viena (e logic, Conventia de la NY reglementeaza doar prescriptia in materia vanzarii
internationale de marfuri).
Dpdv personal, Conventia de la NY se va aplica daca, in momentul incheierii contractului, partile isi
au sediul in state semnatare diferite sau regulile de drept international privat fac aplicabila contractului legea
unui stat contractant.
Dpdv temporal, fiecare stat semnatar a aplicat dispozitiile Conventiei din momentul aderarii si
intrarii in vigoare. In cazul Romaniei, din 1992.
Dpdv material, art. 1 “Prezenta Conventie determina conditiile in care drepturile si actiunile
reciporoce ale unui cumparator si ale unui vanzator nascute dintr-un contract de vanzare internationala de
marfuri nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirarii unui anumit interval de timp (termen de prescriptie)”.

➤ Durata termenului de prescriptie

art. 8 — termenul general este de 4 ani.
Printr-o dispozitie speciala (art. 23), Conventia mai stabileste o limitare generala a termenului de
prescriptie, in sensul ca, indiferent de cauzele de incetare a curgerii termenului de prescriptie sau de
prelungire a lui, termenul general expira cel mai tarziu la 10 ani de la momentul la care a inceput sa curga.
!41
 Inceputul curgerii termenului de prescriptie
1 regula si mai multe reguli speciale asemanatoare in linii mari cu cele din dreptul intern.
Regula generala: termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul nasterii dreptului material la
actiune (prescriptia e o sanctiune pt creditor - el are un drept la actiune pe care nu si-l exercita).

Prevederi speciale care nu constituie exceptii de la regula, ci aplicatii ale acestei reguli in anumite
cazuri particulare:
1. In cazul actiunii in raspundere contractuala rezultata din incalcarea contractului — actiunea poate
fi exercitata (termenul de prescriptie incepe sa curga) de la data incalcarii contractului.
2. In cazul actiunii intemeiate pe neconformitatea marfii — termenul de prescriptie incepe sa curga de
la data la care marfa a fost in mod efectiv remisa cumparatorului sau de la data la care oferta de remitere
a marfii a fost refuzata de cumparator pentru ca acesta o considera neconforma (acest caz are in vedere
actiunea in raspundere pt vicii aparente = acele vicii care pot fi observate in momentul in care se
primeste marfa respectiva).
3. In cazul unei actiuni intemeiate pe dol — termenul de presriptie incepe sa curga de la data descoperirii
dolului sau de la data in care in mod rezonabil ar fi trebuit descoperit. Prin urmare, Conventia
fixeaza 2 momente, un moment subiectiv (data descoperirii dolului) si un moment obiectiv (momentul
la care dolul ar fi trebuit sa fie descoperit — e obiectiv pt ca determinarea se realizeaza prin raportare la
o persoana rezonabila aflata in aceeasi situatie).
4. In cazul unei actiuni pentru neconformitatea bunului vandut, daca exista o garantie expresa cu
privire la buna functionare a bunului — termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care
cumparatorul notifica vanzatorului faptul ca doreste exercitarea acestei actiuni, insa, cel mai tarziu, la
data expirarii garantiei. Deci sunt tot 2 momente: unul subiectiv (momentul notificarii dupa constatarea
viciilor) si unul obiectiv (momentul expirarii termenului de garantie).
5. In materia rezolutiunii contractului — 2 situatii:
5.1. Daca declararea rezolutiunii intervine inainte de scadenta, termenul de prescriptie incepe sa
curga de la data declaratiei adresata celeilalte parti (e o rezolutiune aniticipata).
5.2. Daca rezolutiunea e declarata la data sau dupa data fixata pt executare, termenul de prescriptie
curge de la data scadentei.

Incetarea curgerii termenului de prescriptie

Conventia foloseste termenul de “incetare a termenului de prescriptie” care corespunde celei de
intrerupere a cursului prescriptiei extinctinve din dreptul intern.
Cazurile de incetare a curgerii termenului de prescriptie:
1. Termenul inceteaza sa curga la indeplinirea de catre creditor a unui act introductiv al oricarei
proceduri impotriva debitorului (atat o procedura judecatoreasca, cat si arbitrala sau administrativa).
Este necesar ca procedura initiata de creditor sa se finalizeze printr-o hotarare privind fondul cauzei. Nu
vom fi in prezenta unui caz de incetare a curgerii termenului de prescriptie daca creditorul renunta la
proces sau daca procedura se perima sau daca instanta dispune anularea actiunii. In niciuna dintre aceste
situatii nu vom avea de a face cu o solutie pe fondul problemei.
2. Termenul inceteaza sa curga la indeplinirea de catre creditor a oricarui alt act cu efect intreruptiv
de prescriptie potrivit legii statului unde debitorul isi are sediul (daca pe teritoriul statului
debitorului sunt reglementate alte proceduri prin care sa inceteze prescriptia pe care nu le-au putut
prevedea cei care au scris conventia)

!42
3. Termenul inceteaza sa curga din momentul recunoasterii facute de debitor — recunoasterea, ca
regula, trebuie efectuata in scris. Totusi, Conventia accepta si valoarea unei recunoasteri tacite, daca
este, spre exemplu, vorba de plata dobanzilor sau de o executare partiala a unei obligatii de catre debitor
(enumerarea nu e limitativa).

Prelungirea termenului de prescriptie

Este similara sau nu celei de suspendare din dreptul intern. Conventia de la NY reglementeaza o
singura cauza de prelungire a termenului de prescriptie in art. 21, cauza ce vizeaza ipoteza fortei majore.
Nici Conventia de la NY si nici Conventia de la Viena nu folosesc notiunea de forta majora. Totusi,
din conditiile prevazute in art. 21, rezulta ca am fi in prezenta unei cauze de forta majora definita sintetic
prin elementele consitutive ale acesteia — ne aflam in prezenta unui caz de prelungire a termenului de
prescriptie atunci cand au intervenit evenimente ce indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:
i. evenimentele nu sunt imputabile creditorului
ii. creditorul nu le putea evita sau invinge
iii. aceste imprejurari il aduc pe creditor in imposibilitatea de a face sa inceteze cursul prescriptiei
extinctive
Daca sunt indeplinite cumulativ aceste conditii, termenul de prescriptie se prelungeste cu 1 an din
momentul in care acele imprejurari au incetat sa existe. Consider ca prevederile art. 21 au in vedere
cazul in care termenul de prescriptie ar fi fost considerat ca indeplinit in afara acestor dispozitii.

Efectele expirarii termenului de prescriptie

Art. 25 din Conventie “Niciun drept nu este recunoscut si nici nu devine executoriu in nicio
procedura inceputa dupa expirarea termenului de prescriptie” = stingerea dreptului material la actiune.
Art. 26 “Daca debitorul executa obligatia dupa expirarea termenului de prescriptie, el nu are dreptul
sa ceara restituirea, chiar daca in momentul executarii ignora faptul ca termenul de prescriptie a expirat” =
executarea unei obligatii naturale (nu plata nedatorata).

UZANTELE INCOTERMS (International Commercial Terms)

Regulile Incoterms sunt uzante specifice comertului international elaborate, codificate de Camera de
comert si industrie de la Paris. Prina codificare a fost in 1928. De-a lungul timpului, aceste reguli au fost
reformulate, rescrise, iar in momentul de fata avem cea mai recenta forma a regulilor Incomterms -
Incoterms 2010.
Ele au un caracter eminamente facultativ, nu reprezinta o conventie internationala, ci rezultatul
vointei comerciantilor, iar atunci cand ele sunt incluse in contract, ele au forta juridica a unei clauze
contractuale.
Regulile Incoterms din 2010 contin 11 reguli, fiecare dintre ele avand ca scop impartirea obligatiilor
intre cumparator si vanzator. In principal se au in vedere urmatoarele categorii de obligatii: cheltuieli ce tin
de livrarea marfii, cheltuieli de transport, cheltuieli de export, tranzit si import al marfii.
Avantajele regulilor Incoterms
i. Se realizeaza o economie de timp si spatiu contractual, de fapt partile nu negociaza fiecare obligatie in
parte, fiecare element al regulii, ci vor negocia pt care din regulile Incoterms opteaza, ei vor incorpora in
contract regula, scriind spre ex. vanzarea se va face fob Incoterms constanta 2010.
ii. Existenta acestor reguli asigura securitatea circuitului comercial, data de interpretarea comuna a
clauzelor contradictorii (regulile sunt f bine cunoscute de comercianti, astfel incat sunt excluse
interpretarile divergente, contradictorii, care ar putea sa apara daca am avea clauze obisnuite in
contract).

!43
 Cursul 12 — 25 aprilie 2019

Clasificarea regulilor Incoterms

1. Dupa natura transportului marfii: termeni care pot fi folositi pt orice fel de transport si termeni pt
transportul maritim si fluvial (FOB, FAS, CFR, CIF)

FAS — Free Alongside Ship (Liber de-a lungul vasului)

Se adauga portul de incarcare a marfii (daca se introduce in contract regula: fas port constanta).
Aceasta regula prezinta cele mai putine obligatii pt vanzator si cele mai multe pt cumparator. Pas cu pas,
celelalte 3 reguli contin mai multe obligatii pt vanzator.
Regula FAS contine cele mai multe obligatii pt cumparator — de aici deriva faptul ca si portul de
incarcare pe care il mentionam in contract se afla, in principiu, in tara vanzatorului.
Inseamna ca predarea marfii si transferul riscurilor au loc atunci cand marfurile sunt depuse de
catre vanzator in portul de incarcare (in Constanta de ex.). Pana la Constanta, daca vanzatorul isi are sediul
in Slatina, cheltuielile si tot ce inseamna trasnportul de la locul producerii marfii(Slatina) si pana in port sunt
suportate de vanzator. In schimb, obligatia de a transporta marfa din Constanta in Marsilia va apartine
cumparatorului.
Momentul transmiterii marfii si al riscurilor este acela in care marfa, individualizata pt un anumit
cumparator, e depusa pe cheiul portului de incarcare la data sau intr-o perioada de timp stabilita. Astfel, daca
cumparatorul caruia ii revine obligatia de a transporta marfa pe mare intarzie in aducerea navei pe chei la
data sau in intervalul stabilit, riscul pieirii sau deteriorii marfii s-a transmis de la momentul in care
cumparatorul ar fi trebuit sa aduca nava la chei.
Obligatia de a suporta cheltuielile de transport apartine cumparatorului, deci contractul de inchiriere
a navei (navosire?) va fi incheiat de catre cumparator, el fiind cel care va angaja un vas compatibil, apt sa
transporte intreaga cantitate de marfa pana la portul de destinatie. In situatia in care vasul nu e adecvat acelui
tip de transport, riscul pieirii marfii va apartine cumparatorului pe perioada transportului.
Cheltuielile de incarcare a marfii pe vas, dar si cheltuielile de descarcare a marfii in portul de
destinatie vor incumba cumparatorului. Regulile Incoterms 2010, mai precis FAS 2010, nu prevede in cazul
acesta obligatia de a asigura marfa, dar, in principiu, daca este cazul (in proprotie de 99% e cazul),
cheltuielile de asigurare a marfii vor fi suportate tot de cumparator.
Cheltuielile de conservare a marfii pe timpul trasnportului revin tot cumparatorului.
Formalitatile si cheltuielile privind exportul marfii din tara vanzatorului sunt in sarcina vanzatorului.
Acest lucru inseamna ca suntem in prezenta unei vanzari externe (daca aceasta categorie de obligatii ar
reveni cumparatorului — ar fi o vanzare interna — pentru ca vanzatorul s-ar fi comportat ca si cum i-ar
vinde cuiva din Constanta, elementul care face ca vanzarea sa fi e externa e suportarea taxelor de export de
catre vanzator). Formalitatile si cheltuielile de import in tara cumparatorului, dar si formalitatile si
cheltuielile privind tranzitul marfii prin diferite state vor fi suportate de cumparator.

FOB — Free On Board (liber la bordul vasului) (FOB incoterms 2010 portul de incarcare)
Riscul se transfera cand marfa ajunge la bordul vasului in portul de incarcare convenit. Cheltuielile
de incarcare a marfii vor reveni acum vanzatorului. Cumparatorul incheie si aici contractul de navosiere
(inchirierea vasului).
Transportul pana la Constanta incumba vanzatorului, iar transportul Constanta-Marsilia
cumparatorului.
Asigurarea si conservarea marfii va reveni tot cumparatorului.

!44
 E tot o vanzare externa pt ca vanzatorului ii revin obligatiile privind toate operatiunile de export din
tara. Dar formalitatile privind tranzitul marfii prin diferite state si cheltuielile de import vor reveni
cumparatorului.
Se pastreaza aceeasi mentiune — nici aici nu se prevede obligatia de asigurare a marfii, dar daca va
simti nevoia, cumparatorul incheie acest contract (de multe ori contractul de asigurare e mai important decat
marfa).

CFR — Cost and Freight (cost si nava)

Se adauga portul de descarcare a marfii (CFR incoterms 2010 Marsilia).
Predarea marfii si transferul riscurilor are loc de la vanzator la cumparator in momentul in care
marfa ajunge la bordul vasului in portul de incarcare (e un fel de fob). Transportul pana la portul de
incarcare incumba vanzatorului, cheltuielile de imbarcare incumba tot vanzatorului, cheltuielile de export
din tara sa revin vanzatorului (ca la fob) si, in plus, vanzatorului ii revine obligatia de a incheia contractul de
navosire.
Cumparatorului ii revin doar obligatiile de conservare si de asigurare a marfii, cheltuielile pentru
tranzitul marfii prin diferite state si cheltuielile de import in tara sa.

CIF — Cost Insurance and Freight (cost, asigurare si nava)

Se adauga numele portului de destinatie (ca la cfr).
Regula CIF are specific faptul ca vanzatorului ii revine obligatia de a incheia contractul de asigurare
a marfii. In rest toate obligatiile sunt la fel.

CONTRAPARTIDE DE MARFURI

➤ Clasificare
In general contractele de comert international pot fi, in functie de complexitatea lor:
i. contracte unitare (contin un singur acord de vointa - un singur negotium) si
ii. operatiuni de contractare complexa — au in structura lor 2 sau mai multe acorduri de vointa
legate intre ele printr-o finalitate economica si juridica comuna. Dpdv economic, scopul incheierii
mai multor contracte pe care le punem intr-o singura forma e acela de a compensa importul cu
exportul (desi in contractele respective sunt prevazute toate elementele, marfa, pret, pretul nu se
plateste efectiv din fiecare contract, ci doar diferenta dintre preturile contractelor care intra in
structura). Dpdv juridic, legatura e data mereu de intentia comuna a partilor, intentia de a stabili
daca si prin ce elemente se leaga aceste contracte. Cu alte cuvinte, ce leaga aceste contracte este tot
manifestarea de vointa a partilor.

➤ Formele contrapartidei
1. In functie de tipul de contracte care intra in structura lor:
• contrapartida axata pe contractul de vanzare — e cea mai frecventa, aceasta forma de contrapartida se
prezinta in principal in 2 modalitati diferite in functie de tehnica contractuala folosita. Cea mai simpla ar fi
o contrapartida prin 2 sau mai multe contracte de import si export paralele. A doua varianta ar fi o
contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, insotite de un contract-cadru de export, iar
acest contract-cadru creeaza in general doar obligatii de a face, adica de a incheia in viitor unul sau mai
multe contracte propriu-zise.
• contrapartida axata pe contractul de schimb

!45
• contrapartida axata pe contractul de cooperare economica internationala — consta in constituirea
unei societati comerciale de catre cei doi parteneri la raportul de comert international, spre ex. un contract
de import, adica un contract de vanzare de marfuri, urmat de un contract de cooperare economica
internationala, in sensul ca, partile din primul contract convin realizarea impreuna a unei activitati de
colaborare care sa aiba ca scop obtinerea unui nou produs destinat ulterior unui export ulterior.

2. In functie de numarul partilor

• contrapartida bilaterala — e cea mai simpla varianta: avem 2 parti, 2 contracte, intr-un contract A e
vanzator si B cumparator, iar in al doilea contract paralelel B e vanzator si A cumparator
• contrapartida trilaterala — sunt 3 parti: A vanzator dintr-o tara si B cumparator din alta tara, iar din
tara cumparatorului B avem C alt vanzator care ii livreaza lui A marfa
• contrapartida complexa (cvadrilaterala) — 4 parti: in fiecare tara exista si vanzator si cumparator: un
roman ii vinde unei firme din pakistan haine, iar alta firma din pakistan vinde unei altei firme din
romania care are o legatura cu prima.

ARBITRAJUL INTERNATIONAL

Este o jurisdictie pt solutionarea litgiilor comerciale internationale arbitrabile intre persoane de drept
privat sau intre acestea si persoane de drept public, actionand de jure gestionis. Aceasta jurisdictie e
efectuata de un tribunal arbitral compus din persoane neinvestite cu autoritate publica (adica arbitri), a carui
competenta izvoraste din vointa partilor litigante sau, in situatii exceptionale, din conventii internationale,
jurisdictie desfasurata pe baza unei proceduri speciale care in principiu se finalizeaza printr-o hotarare
definitiva si obligatorie pentru parti.

E o modalitate specifica de solutionare a litigiilor de comert international — trasaturi:

i. temeiul competentei arbitrilor e reprezentat de vointa partilor, vointa materizalizata printr-o conventie de
arbitraj
ii. arbitrii (cei care solutioneaza litigiul) sunt persoane particulare, adica nu sunt incadrate in sistemul
public al unui stat (oricine poate fi arbitru)
iii. hotararea pronuntata este, in principiu, definitiva si obligatorie pentru parti

➤ Elementele esentiale ale arbitrajului international

i. E o jurisdictie pentru ca arbitrii au competenta de a judeca, de a spune dreptul (iurisdictio), adica arbitrii
aplica legea la o situatie de fapt litigioasa. Prin aceasta trasatura de jurisdictie, arbitrajul se aseamana cu
instantele judecatoresti. Deosebirea este foarte mare fata de alte institutii juridice apropriate, cum ar fi
comisiile de conciliere si mediere, ele nu spun dreptul, nu sunt jurisdictii. Deci arbitrajul solutioneza
litgiile internationale comerciale.
ii. Pot fi supuse arbitrajului doar litigiile arbitrabile, adica acele litigii care se nasc in legatura cu anumite
drepturi de care partile pot dispune sau cu privire la care partile pot tranzactiona.
iii. De principiu, prin arbitraj comercial international se solutioneaza litigii aparute intre subiecte de drept
privat. In anumite situatii speciale, pot fi solutionate pe calea arbitrajului si litigii dintre persoane de
drept privat si persoane de drept public (de exemplu arbitrajul organizat de ICSID).
iv. Jurisdictia arbitrala e infaptuita de un tribunal arbitral, acesta va solutiona pe fond litigiul. Nu trebuie
confundat tribunalul arbitral cu insititutia care organizeaza arbitrajul (tribunalele se constituie pt fiecare
!46
 litigiu intre parti, ICSID e institutia). Tribunalul arbitral e compus din persoane particulare neinvestite cu
atributii de putere publica, arbitrii nu sunt functionari publici, fapt ce ii diferentiaza clar de judecatori.
Datoria faptului ca arbitrii nu sunt persoane investite cu putere publica, arbitrajul internatioanl comercial
e o forma de justitie privata, la baza sa sta vointa partilor.
v. Competenta de solutionare a litigiului isi are izvorul in vointa partilor, vointa exprimata prin conventia
de arbitraj. Exista si situatii in care, in cazuri exceptionale, temeiul competentei arbitrilor se regaseste in
prevederile unei conventii internationale.
vi. Procedura.
Arbitrajul, in principal, se desfasoara pe baza unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun
(procedura instantelor judecatoresit). Deci in arbitraj avem reguli proprii care prezinta anumite
particularitati. Dar, de fiecare data, regulile proprii vor fi completate, unde nu sunt reglementari, cu
dispozitiile de procedura de pe teritoriul statului unde functioneaza tribunalul arbitral (e cazul in Curtii
Internationale de Arbitraj de la Bucuresti care are reguli proprii de procedura ce se completeaza cu
normele procedurii civile).
Procedura se finalizeaza cu pronuntarea unei hotarari definitive si obligatorii pt parti (aceasta
reprezinta natura jurisdictionala a arbitrajului).
Dupa terminarea procedurii, singura cale de atac impotriva unei asemenea sentine poate fi o actiune in
anulare introdusa in fata instantei judecatoresti superioare celei care ar fi fost competente sa solutioneze
litigiul daca nu am fi avut conventie de arbitraj. Actiunile in anulare vizeaza doar aspecte de
procedura — niciodata apararile nu trebuie sa fie pe motive de fond, instanta nu poate interveni pe
fond. ! atentie — ar putea interveni pe fond doar cand constata ca nu exista conventie de arbitraj si
atunci anuleaza hotararea arbitrala si retine cauza pentru judecarea fondului.
vii. Conventia de arbitraj — reprezinta acordul de vointa al partilor prin care acestea convin ca un litigiu
existent sau viitor sa fie solutionat prin arbitraj. Conventia de arbitraj e izvorul arbitrajului. Exista 2
forme ale conventiei de arbitraj:
• clauza compromisorie — clauza contractuala prin care partile stabilesc ca un posibil litigu (viitor) sa
fie solutionat prin arbitraj
• compromisul de arbitraj — acordul partilor privind solutionarea prin arbitraj a unui litigiu deja nascut
(partile n-aveau clauza comporimisorie)
• In anumite situatii e posibil ca o clauza compromisorie sa fie dublata de un compromis de arbitraj,
pt ca e posibil ca clauza compromisorie sa fie sumara si prin compromis se dezvolta anumite elemente
nereglementate.

Efectul conventiei de arbitraj — se inlatura competenta instantelor de drept comun (efectul

negativ) si se investeste o instanta arbitrala cu solutionarea acelui litigu (efectul pozitiv).

Clauza compromisorie are o natura juridica interesanta, ea are o autonomie relativa fata de
contractul principal pt ca are un regim juridic diferit — anumite cauze de nevalabilitate a contractului nu vor
afecta si clauza compromisorie. Asta inseamna ca arbitrii stabiliti prin clauza compromisorie vor ramane
competenti sa solutioneze litigul in temeiul unei clauze compormisorii, desi in fata lor se solicita nulitatea
contractului.
Prin urmare, exista cauze de nulitate care afecteaza doar contractul, nu si clauza compromisorie (de
ex. eroarea asupra naturii bunului), dar exista si cauze de nulitate care vizeaza contractul principal si clauza
compromisorie (nulitati convergente — de ex. dolul in general viciaza intregul consimtamant).

!47
 ➤ Clasificare

In functie de caracterul temporar sau permanent al arbitrajului:

i. Arbitrajul ad-hoc — are caracter temporar, fiind organizat pt solutionarea unui singur litigiu, iar in
momentul pronuntarii hotararii, acel tribunal arbitral isi inceteaza existenta. El prezinta un
inconvenient — lipsa unui aparat administrativ care sa ajute la organizarea activitatii efective a
instantei arbitrale. Exista totusi posibilitatea ca arbitrajul ad-hoc sa se desfasoare pe langa o institutie
arbitrala (poti folosi aparatul administrativ al curtii de arbitraj).
ii. Arbitrajul institutionalizat — e permanent, e organizat de curti de arbitraj care isi desfasoara
activitatea pe baza unor regulamente proprii.

In functie de puterile conferite partilor:

i. Arbitrajul in drept strict (de jure) — in acest caz, arbitrii judeca in temeiul unor norme juridice
interne sau a unor conventii internationale. Arbitrii respecta si prevederile legale din sistemul de
drept aplicabil.
ii. Arbitrajul in echitate (de facto) — in acest caz, arbitrii dispun de mai mare libertate, ei nu sunt
tinuti pt motivarea pe baza unor acte nromative, ci ei pot motiva pe considerente de echitate in
functie de speta. Arbitrii pot elimina in demersul lor anumite dispozitii de drept pe care le considera
impotriva echitatii in ceea ce priveste o situatie concreta dedusa judecatii. Este o exceptie, pt ca
doar partile pot conferi arbitrilor aceasta aptitudine de a judeca in echitate, daca nu exista o
prevedere in acest sens in contract, ei trebuie sa judece in drept strict.
Exista totusi niste limite pt arbitri — limite privind anumite principii de procedura pe care nu poti
sa le ignori nici cand judeci in echitate: contradictorialitatea, disponibilitatea, dreptul la aparare si
limite privind regulile de fond (s-ar putea sa existe anumite norme de ordine publica de la care sa nu
se poata deroga prin asa zisele principiile de echitate).

!48