Metafora (fr. métaphore, gr.

metaphora = “transport, transfer, strămutare”) este o

figură de stil de nivel lexico-semantic care constă în folosirea unui termen
impropriu, dar plastic, evocator sau sugestiv, în locul termenului propriu.

Atenție, termenul impropriu cu care este înlocuit termenul propriu nu este folosit ca
sinonim, ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat.

Pentru o mai bună înțelegere, să ținem cont și de definiția care prezintă metafora ca
fiind o figură prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens impropriu,
prin intermediul unei comparații subînțelese (prescurtată). Prescurtarea comparației
înseamnă renunțarea la termenul care trebuie comparat și la elementele care leagă
termenii comparației (ca, ca și, precum, asemenea cu). Altfel spus, termenul care
trebuie comparat este înlocuit cu însușirile lui, astfel încât se realizează o concentrare
care oferă expresivitate mesajului poetic.

Contextul este cel care ajută la identificarea primului termen al presupusei comparații,
chiar dacă lipsește. Fără context metafora nu poate fi înțeleasă.

Explicarea unei metafore

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. (M. Eminescu – Scrisoarea III)

În exemplul de mai sus metafora uragan înseamnă război distrugător. Dacă ar fi să

imaginăm o comparație pentru acest exemplu, ea ar suna astfel: războiul distrugător ca
și uraganul. Din dorința de maximizare a expresivității, termenul care trebuie
comparat – război distrugător și elementul de legătură – ca și sunt eliminate, rămânând
doar însușirea termenului, uraganul – metafora. Înțelegem această metaforă datorită
contextului, din informațiile exprimate anterior de autor: toată Europa creștină se
pregătea să facă față armatelor (a ridica = a strânge, a aduna oaste) Imperiului Otoman
(semilună = simbolul Imperiului Otoman).

Clasificare

După aria de răspândire, metaforele sunt de două feluri:

– metafore poetice

– metafore lingvistice sau lexicale – se împart în metafore tocite și metafore vii

– metafore tocite – și-au pierdut de-a lungul timpului orice urmă de expresivitate;
folosirea acestora nu trezește în mintea vorbitorului o imagine vie
(broasca ușii, piciorul mesei, aripa avionului); se împart în: metafore seci, metafore
moarte, metafore uzate
– metafore vii – presupun existența unui sens propriu și figurat (om ursuz, meliță); se
împart în: metafore expresive, metafore sensibile

Exemple de metafore poetice

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Zadarnic paiul sec al minții-l treieri,

Drapându-i golul ei cu reci imagini
Nimic nu iese dintr-un dram de creieri. (M. Eminescu – Ureche)

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina nopții moartă. (M. Eminescu – Melancolie)

– O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,

https://Versuri.ro/w/1ly1
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc (M. Eminescu – Călin)

Credința-i val, iubirea vânt

Și viața fum. (G. Coșbuc)

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri. (O. Goga – Rugăciune)

Materia, în trecerea-i de om,

E-o pasăre ce plânge într-un pom. (M. Sorescu)

Gura ta sub firișoare-i

Pafta cu mărgăritare. (T. Arghezi)

Mi-e sufletul o mare ce clocotă-n apus. (Ion Voinea)

O fată frumoasă e
mirajul din zariște,
aurul graiului,
lacrima raiului. (L. Blaga)

Din vârf de munți amurgul suflă