14) Stabilirea autenticitatii si vechimii inscrisurilor

Determinarea autenticităţii unui înscris constituie o operaţie efectuată curent de către

organele de urmărire penală, de către instanţele de judecată, de alte autorităţi sau reprezentanţi ai
unor instituţii publice sau private.
Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticităţii unui înscris sau
document sunt următoarele:
a) îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris, acesta
trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistrat, eventual numerotat
b) aflarea actului în termenul de valabilitate, care în majoritatea situațiilor, este
limitat la o anumită perioadă de timp, specificată în document
c) corespondența între înfățisarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscrisul
pe care aceasta și-l atribuie, precum și a corespondenței dintre datele referitoare la
identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se
legitimează
d) existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste
autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea sa

Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt:

a) securitatea hârtiei:
o securitate pasivă = realizată prin modificări ale compoziției pastei hârtiei și
prin filigranare
o securitate activă = încorporarea în masa hârtiei a unor fire colorate, pastile
fluorescente, tipice cercurilor de călătorie, ori a unor fire de securitate,
inclusiv asigurarea unui fond de protecție
b) imprimarea de securitate, concepută în funcție de natura imprimării și prin grafica
elementelor imprimate, realizate într-o formă deosebit de variată
c) perfecționarea elementelor succesorii de identificare – la documentele de identitate, în
prezent, se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, procedeu
aplicat de exemplu la pașapoarte (la efectele bancare se generalizează protecția
magnetică, folosindu-se benzi și cerneală magnetică, precum și imprimarea fotografiei
posesorului de documente fiduciare sau de identitate, inclusiv pașapoarte).

Stabilirea vechimii unui înscris:

Este mai oportun, mai apropiat de posibilitățile reale ale expertizei criminalistice, să se
întrebuințeze termenul de ”vechime” a înscrisului și nu cel de ”dată” a întocmirii actului scris,
aceasta presupunând o precizie absolută în determinarea momentului întocmirii, nu imposibil,
însă greu de stabilit în unele cazuri.
Sunt, însă, frecvente împrejurările în care se poate stabili data exactă a redactării unui
înscris, în special în cazul înlăturării acesteia și înlocuirii cu o altă dată, împrejurare în care ne
aflăm în fața unui fals prin înlăturare de text. Uneori nici nu interesează data, întrucât este
suficient să se stabilească neconcordanța perioadelor pentru a atrage nulitatea unui înscris.
Astfel, vechimea unui înscris poate fi determinată de:
a) necondordanța dintre data pe care se pretinde că o are documentul și vechimea reală
a înscrisului, cu alte cuvinte orice anacronism indică falsul.
 Forma și conținutul textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei și cernelii, precum și
gradul lor de îmbătrânire sunt elemente semnificative ale unui înscris, asupra cărora expertul
trebuie să-și concentreze atenția, pentru stabilirea vechimii acestuia.
b) examinarea caracteristicilor hârtiei și a gradului ei de îmbătrânire – se determină
compoziția și modul de fabricare specifice unei anumite perioade
c) examinarea cernelurilor, ele oferind posibilitatea stabilirii vechimii înscrisurilor, ca
urmare a proceselor fizico-chimice pe care le parcurge.
Astfel, gradul de oxidare, raportat și la condițiile de păstrare a înscrisului (căldură,
lumină, umiditate), determină modificări ale nuanței de culoare a cernelii. Gradul de migrare, de
pătrundere în masa hârtiei a componentelor de clor și sulf din cerneală este un indiciu important
al vechimii înscrisurilor. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaților se
întinde pe o perioadă ce depășește 10 ani.
d) intersectarea trăsăturilor de cerneală indică diferențe de vechime. În situațiile
normale, trăsăturile rândului inferior se suprapun peste cele ale rândului superior.
Totodată, la intersectarea trăsăturilor nu se constată difuzări sau revărsări de cerneală.
La trăsăturile executate în perioade diferite, cum este de ex. – falsul prin adăugare de
text, se constată o suprapunere a traseului unui rând superior peste cel inferior,
precum și o revărsare a cernelii din trăsătura proaspătă în trăsătura mai veche, uscată
e) tipul de instrument scriptural, folosit în redactarea înscrisului.