Temă și viziune într-un basm studiat (eseu-model)

- Integrarea în epocă/orientare literară/curent literar pe baza a două trăsături

În epoca marilor clasici (a doua jumătate a secolului al-XIX-lea), alături de Eminescu,

Caragiale și Slavici, Creangă este Povestitorul prin excelență (care proiectează în fabulos lumea
țărănească dragă lui). Opera sa se remarcă prin: tratarea realistă a fabulosului, construcția de
caractere verosimile cu o psihologie inconfundabilă, arta narațiunii seducătoare prin umor
(savuros) Povestea lui Harap Alb (Convorbiri literare, 1977) este considerată o veritabilă sinteză
a basmului românesc în care autorul cult supune modelul popular al speciei unui proces de
inovare/înnoire asiduă.

- Prezentarea temei în relație cu două scene/secvențe narative ilustrative pentru

viziunea autorului

Textul împletește temele tradiționale* din specia folclorică: confruntarea simbolică

dintre bine și rău și călătoria cu teme ce reprezintă marca originalității autorului cult: inițierea și
destinul. Eroului i se prorocește, de către un personaj-oracol, că e predestinat să ajungă în scurt
timp împărat, cum „n-a mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”. Dar
numai după ce va trece de mari încercări, „pentru că nu-i după cum gândește omul, ci după cum
vre Domnul” (Sf. Duminică). Pentru aceasta, mezinul craiului pornește la drum cu statutul de
novice/neinițiat, naiv, fără experiență și lipsit de capacitatea de a sesiza aparențele înșelătoare.
El va parcurge etapele maturizării și desăvârșirii sale ca viitor împărat, primind o nouă identitate
(Harap-Alb) după ce este adus prin înșelăciune la condiția de rob/slugă a forțelor răului (motivul
supunerii prin vicleșug). Temele sunt tratate în viziunea realismului clasic, susținut de umorul
tonic și stilul sentențios (dat de proverbe și zicători) cu rol educativ. Perspectiva narativă
este obiectivă, cu narațiune la persoana a III-a a unui narator omniscient atent la detalii. În unele
pasaje naratorul devine mai implicat, prin comentarii adesea hazlii/umoristice sau/și rimate (ex:
“Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la
moară... ”) sau dialoghează direct cu cititorul și renunțând la omnisciență pt. a crea suspans:
“Așe cu Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbândi să ieie fata împăratului Roș, poate nu, cum le-o fi
norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”.

- Prezentarea a patru elemente de construcție specifice textului epic (incipit, final,

secvențe narative, tehnici narative, conflict, perspectivă narativă, construcția
subiectului, construcția personajelor, limbaj etc.)

Acțiunea este densă și dezvoltă tiparul narativ fix/convențional al speciei: starea de

echilibru iniţial (expoziţiune minimală, acumulând, adeseori, detalii pregătitoare ale intrigii),
tulburarea echilibrului printr-o lipsă sau/şi un furt (intriga), aventura reparatoare a eroului, de
refacere a echilibrului, presărată de probe (desfășurarea acțiunii și punctul culminant).
Deznodământul aduce o nouă situație de echilibru, prin izbânda asupra răului și recompensarea
eroului. Cele opt secvențe narative, relativ autonome, sunt unite prin tehnica înlănțuirii; la
înserierea lor contribuie repetarea de 7 ori a formulelor mediane, cu rol de recaptare a interesului
cititorului. O particularitate de compoziție este faptul că intriga e construită gradat, în trepte: lipsa
urmașului la tronul lui Verde împărat, lipsa de curaj a fiilor mari ai craiului, încălcarea interdicției
paterne de către mezin și furtul de identitate. O (altă) particularitate compozițională este că
deznodământul unei secvențe narative este și intriga următoarei secvențe: de exemplu, în timpul
ospățului dat în cinstea aducerii pielii cerbului, își face apariția pasărea în care e metamorfozată
fata împăratului Roș, a. î. Spânul decide să-l trimită pe erou să i-o aducă de soție.
 Incipitul și finalul sunt reprezentate de formula introductivă și finală cu rol de a plasa
acțiunea în timp și spațiu nedeterminate, de a amplifica ruptura dintre realitate și fabulosul
speciei. În mod original, la Creangă ele sunt orientate spre crearea impresiei unei lumi verosimile,
căci autorul cult umple de continut realist atemporalitatea și aspatialitatea basmului popular:
,,Amu cică era odată într-o țară îndepărtată un craiu...”. Oferind detalii explicative numeroase (ex.
“pe vremile acelea” drumurile erau cu primejdie, nu ca “în ziua de azi”), dimensiunea fabulosului
pare să aibă logică apropiată de a realului cunoscut cititorului. Atitudinea ludică a naratorului la
final, când sugerează că ar fi fost invitat la ospăț (“un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”)
are același efect.

Înaintarea acțiunii se realizează prin repetiții, grație tehnicii triplicării de ex: tatăl își
testează în același fel pe toți cei trei fii, Spânul trebuie să reapară de trei ori în calea eroului
pentru a-l convinge să încalce sfatul părintesc și să-l accepte călăuză, apoi eroul are de trecut
trei probe echivalând cu etapele sale de inițiere: maturizarea fizică (confruntarea cu ursul,
animal chtonian, pentru a aduce salatele rare; maturizarea spirituală, trecută prin ascultare și
rezistența la ispite (proba cu cerbul vrăjit/solomonit, animalul solar, pentru obținerea pietrelor
prețioase și pețirea fetei împaratului Roș care echivalează simbolic cu maturizarea afectivă, căci
se încheie cu descoperirea iubirii. În mod original, Creangă supralicitează procedeul
compozițional al triplicării (existent și în specia folclorică), cu rol de a alimenta suspansul și
de a amâna deznodământul previzibil. Astfel că, ultima probă e constituită dintr-un lanț de alte
probe cerute de împăratul Roș: găzduirea în camera încinsă, ospățul pantagruelic, separarea
macului din nisip și încă trei probe care au în centru personajul căutat: păzirea fetei-pasăre pe
timp de noapte, recunoașterea ei de fata de lapte din împărăție și întrecerea turturicii fetei pentru
a aduce apa vie (probă executată de cal), apa moartă și cele trei smicele de măr dulce de unde
se bat munții cap în cap.

Și în construcția personajelor Creangă are o rară capacitate de inovație. În mod tradițional,

forțele binelui reflectă calitățile omului iar forțele răului, defectele. Personajele basmului se
grupează în tipuri/tipologii specifice: eroul (Harap-Alb, sensibil, curajos, ascultător, loial,
prietenos), falșii eroi (frații, lași), opozantul/adversarul (Spânul, împaratul Roș, vicleni),
adjuvanții și donatorii, personaje cu puteri supranaturale, unele oferindu-i obiecte magice care
să echilibreze balanța în luptă cu forțele răului (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lați-Lungilă, crăiesele albinelor și furnicilor), trimițătorul
(craiul, ș.a.m.d). Viziunea originală a autorului cult reiese din câteva particularități: de ex. unele
personaje transgresează mai multe tipologii, cum ar fi fata împăratului Roș care joacă și rolul de
opozant (,,farmazoană cumplită” îi testează vigilența), dar și de trimițător, ea având darul să
prevadă viitorul și, în cele din urmă, de adjuvant, căci îl demască pe Spân și îl readuce la viață pe
erou. Alt aspect original este lipsa de idealizare a eroului și umanizarea/tratarea realistă a
fabulosului: eroul nu e tipic, ci complex, având slăbiciuni/defecte (naiv, neîncrezător, slab de
înger) și lipsindu-i puterile supranaturale; opozanții nu sunt ființe ireale, ca zmeii sau balaurii, ci
oameni însemnați sau animale cu unele puteri neobișnuite; personajul miraculos (Sf. Duminică)
are limbaj sfătos de bătrână din lumea satului moldovenesc, cei cinci năzdrăvani întruchipează
metehne ale omului din popor și sunt supuși deformării caricaturale, grotești, sub influeanța cultă
a lui Rabelais, de pildă. O calitate este și conturarea profilului psihologic inconfundabil al
fiecarui personaj în parte, individualizează puternic toate personajele comparativ cu modul
schematic în care sunt conturate în basmele populare. Aceasta se obține prin creșterea
importanței/ponderii dialogului și prin abundență realistă de detalii privind atitudinea, mentalitatea,
limbajul* Astfel, chiar și împărații, pers.secundare, se diferențiază moral: înțelept, naiv, crud.
Astfel, două scene semnificative pentru ilustrarea temei și a conflictului principal, dar și
pentru conturarea profilelor psihologice ale protagoniștilor, sunt cea a înșelării eroului de către
Spân în pădurea-labirint și cea din punctul culminant. Robirea de către rău se realizează nu prin
puteri supranaturale, ci prin defecte și comportamente tipic omenești: cu viclenie și impostură
adversarul profită de naivitatea mezinului care se lasă deposedat de paloș și coboară în fântâna
devenită temniță infernală. Îi preia apoi toate semnele identiății, punându-l să jure că îi va fi rob
credincios „până va muri și iar va învia”. Însă, conform regulilor basmului și ale moralei
tradiționale, oricât va încerca răul să-l piardă pe erou, acesta devine mai puternic, bunătatea;
perseverența și onoarea îi vor fi răsplatite lui Harap-Alb, în timp ce lipsa de omenie a Spânului se
cere pedepsită. Astfel, scena finală este relevantă pentru rezolvarea conflictului. Ar părea că
Spânul nu are darul de a prevedea lucrurile și, crezând că Harap Alb l-a trădat, reacționează
impulsiv, tăindu-i capul. În fapt, el îl dezleagă atunci de jurământ, moartea și renașterea simbolice
marcând ieșirea din etapa de inițiere și trecerea în cea de inițiat. Pedeapsa forțelor răului e
administrată în mod original de către calul năzdrăvan, fapt ce are încărcătură etică: fiul de
împărat, acum cu un nou statut ce îl recomandă drept model, rămâne astfel nepătat/pur. El va
guverna o lume nouă din care din care, tocmai datorită răbdării și reușitelor lui, sămânța răului a
fost eliminată, deci echilibrul final este superior celui inițial.

- Formularea argumentată a unei opinii despre modul cum tema sau viziunea se
reflectă în basmul ales

Consider că basmul lui Creangă este un original bildumgsroman fabulos cu adânc mesaj
educativ întrucât modul ingenios de tratare a temei confruntării bine-rău scoate la iveală un
mare adevăr: răul are, adesori, un rol pozitiv în formarea caracterului uman. Acest mesaj se
face vizibil prin vocea unor personaje care exprimă concepția autorului, calul și Sfânta
Duminică: ,,că și rău-n lumea asta prinde bine la ceva”: învață pe cei naivi ,,să prindă la minte”.
Greutățile, nedreptățile, umilințele prin care trece îl călesc pe erou pentru a ști ce înseamnă
suferința și necazul, pentru ca atunci când va ajunge puternic să fie tolerant, drept și înțelept.
De aceea, cel mai important rol în inițierea eroului i se atribuie adversarului, Spânul, pedagog
rău/aspru și adjuvat implicit (nu calului, pedagog rezervat, sau Sfintei Duminici, pedagog bun
care îi dă rezolvarea problemei), pentru că îi cere imposibilul sub amenințarea pedepsei
maxime, forțându-l astfel să-și descopere cele mai alese însușiri latente. Se reflectă aici o
filosofie de viață ce vine din înțelepciunea folclorică filtrată prin viziunea povestitorului realist.

*particularități ale limbajului la Creangă – surse ale oralității cu exemple:

Cuvinte regionale și populare

Expresii și locuțiuni
Interjecții
Diminutive și augmentative
Superlative expresive
Construcții în vocativ
Exclamații și interogații etc.