DEMORALIZAREA ROMÂNIEI (I)

http://www.familiaortodoxa.ro/2014/07/03/demoralizarea-romaniei-i/

De douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o fierbere, într-o oală sub presiune, la care ne-
am deprins să rezistăm plecând de la gândul că schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă puţin, mai este nevoie de
ele. Dar tot amăgindu-ne (sau lăsându-ne amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum, am deznădăjuit.
Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte stări de spirit prea puţin pozitive au devenit
numitorul comun al ultimilor ani. Cei vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane, observă că lumea
nu mai este ca înainte, fără să poată da diagnosticul exact. Tinerii însă nu ştiu ce se întâmplă cu ei, căci altă lume
nu au cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi, plictisiţi şi deprimaţi, în aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi,
de ce nu, a Apocalipsei – „hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi. Nu-i mai interesează
nimic.
Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l înţelegem? O devenire necesară în
istoria universală? Sau avem de-a face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l oferă,
surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă lumea modernă…
 
Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare psihosocială să transforme
lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt
adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci
mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării. Şi astfel lumea,
oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt
altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici de manipulare socială.
„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”
Iuri Bezmenov, cunoscut în Vest sub numele de Tomas Schuman, a lucrat în KGB sub acoperirea de jurnalist al
agenţiei sovietice „RIA Novosti” până la începutul anilor ’70. Această agenţie a acţionat în timpul Războiului Rece ca
oficină a KGB-ului pentru spionaj, propagandă, dezinformare şi subversiune. Acestea erau atunci principalele
mijloace prin care statul sovietic dorea să-şi înfrângă oponenţii – metode folosite, din păcate, şi astăzi, în contextul
războaielor moderne. Schuman a fugit în Vest din New Delhi, India, părăsind astfel KGB-ul. A devenit corespondent
al mai multor televiziuni din Canada şi a ţinut numeroase conferinţe pe teme legate de comunism şi subversiune.
În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, el sintetizează principalele etape de transformare a unei ţări:
demoralizare, destabilizare, criză, normalizare. Scrisă în 1984, această carte prezintă interes pentru cetăţeanul
român datorită punctelor comune dintre tehnicile descrise de autor şi realitatea socială actuală. Ne vom concentra
atenţia asupra primei etape, cea de demoralizare, care prezintă numeroase asemănări cu societatea românească de
după 1989.
Cu toţii auzim parcă prea des cuvintele „Mi-e ruşine să spun că sunt român” sau „Mai bine pleci afară, că aici mori de
foame!”. Cum de s-a ajuns ca nivelul de stimă al poporului român să scadă atât de mult?![1] Cum este posibil ca
românii să-şi aplice asemenea etichete, mai rele decât ar putea să o facă chiar străinii? Schuman arată că acestea
sunt efectele demoralizării. Etapa aceasta durează până la cincisprezece-douăzeci de ani. De ce atât de mult? Pentru că
aceasta este perioada minimă de educare a unei generaţii (elevi, studenţi, cetăţeni) din ţara-ţintă. Şi, de asemenea,
pentru că această perioadă este îndeajuns de lungă ca să iasă de sub percepţia de timp a individului. Este necesar ca
toate elementele care s-ar opune acestui proces – precum tradiţia, valorile morale, credinţa – să fie eliminate. În
absenţa oricărui liant moral, procesul de subversiune devine mai uşor de realizat.
„Bătălia cea mai grea se dă pentru religie…”
România de după 1989 a intrat în procesul de tranziţie către o societate democratică[2]. Necesitatea acestui proces se
subînţelegea în condiţiile în care românii se săturaseră de comunism şi voiau să se îndrepte cât mai repede către
standardele occidentale. Ciudat şi, din păcate, prea puţin conştientizat, acest proces de tranziţie nu s-a mai încheiat,
rămânând un laitmotiv al devenirii societăţii după 1990. Lumea s-a obişnuit atât de mult cu ideea, că oamenii nu
şi-au mai pus întrebarea firească: către ce ne îndreptăm, de fapt? – în condiţiile în care această tranziţie nu se
mai opreşte. Şi mai curios a fost că tranziţia nu se desfăşura pe baza unor investigaţii ştiinţifice ale opiniei savanţilor,
ci avea ca dreptar instrucţiunile venite de undeva, de departe – de unde însă, nimeni nu poate preciza exact.
Care este semnificaţia acestei tranziţii fără sfârşit prin care a trebuit să treacă poporul român după 1990? Din
nefericire, logica ei poate fi urmărită foarte uşor în analiza pe care Tomas Schuman o face cu privire la mijloacele de
demoralizare a unei naţiuni.
El împarte etapa de demoralizare pe trei niveluri, la care se opereaza simultan: idei, structuri sociale şi structuri
materiale.
La nivelul ideilor, demoralizarea atacă zone esenţiale ale societăţii, precum religia, educaţia, media şi cultura.
Acestea sunt „centrii nervoşi” ai oricărei societăţi. Bătălia cea mai grea se dă pentru religie, pentru că ea reprezintă
inima unui popor – de aceea, procesul demoralizării urmăreşte discreditarea Bisericii. După studiile prezentate de
Schuman, Biserica poate fi discreditată dacă este politizată ori implicată în scandaluri – scandaluri politice, corupţie,
instigare la ură, încălcarea drepturilor omului, subminarea autorităţii slujitorilor ei etc. Războiul se duce pe mai multe
fronturi: într-un loc se creează un scandal pe tema scoaterii icoanelor din şcoli, în alt loc se ridiculizeaza credincioşii
din cauza îmbulzelii la pomeni şi sfinte moaşte (de exemplu, la Sfânta Parascheva de la Iaşi), între timp apar statistici
cu taxele percepute de preoţi şi, în paralel, apar reportaje alarmante cu averile preoţilor din România.
Dar cel mai pervers atac este acela care duce discuţia despre Biserică dinspre zona duhovnicească în zona
argumentelor legislative, politice şi financiare – exact aşa cum indica Schuman. Sfinţenia Bisericii şi lucrarea ei de
mântuire sunt scoase din discuţie, şi rămân doar cifrele şi statisticile: mii de preoţi şi călugări, zeci de mii de
biserici, zeci de mii de hectare, milioane de euro, sute de milioane de euro, toate combinate cu acuzaţii. Şi de la aceste
date, zise „obiective”, este un pas mic până la argumentele supreme reprezentate de „drepturile omului”, „valorile
europene”, „separarea Bisericii de Stat”. Şi imediat se aruncă în spaţiul public şi conceptele-cheie: toleranţă,
minorităţi, secularism.
Cu acest tertip de manipulare aparent raţional şi logic, se distruge evlavia şi dragostea pe care românii o au
pentru Biserică. Cu emisiuni care prezintă „adevărul”, cu analişti şi intelectuali „obiectivi”, dar atei cu toţii, cu
discuţii „imparţiale” şi „deschise”, deşi cu o structură dinainte planificată, românii sunt intoxicaţi cu propaganda
antihristică.
Acesta este rezultatul demoralizării pe linie religioasă. Lipsiţi de echilibrul spiritual, de susţinerea pe care credinţa
le-o conferă, oamenii devin mult mai vulnerabili în faţa procesului de demoralizare. Nu mai vorbim de faptul
cunoscut încă din timpul poporului lui Israel: că principala metodă de cucerire a unui popor este să-l lipseşti de
ajutorul real, concret pe care îl poate primi de la Domnul Dumnezeu.
„Sistemul de învăţământ este în declin”
Un alt punct unde demoralizarea loveşte cu perseverenţă este educaţia. În România, sistemul de învăţământ este în
declin. Rezultatele de la bacalaureat, dar şi experienţa profesorilor cu fiecare nouă generaţie arată că ceva se petrece
cu elevii şi studenţii români. Pe lângă influenţa calculatorului şi a Internetului, educaţia este sectorul unde s-au
aplicat cele mai multe schimbări şi reforme, încât elevii sunt derutaţi la maximum. Nivelul ei este scăzut, şi
combinat cu declinul reperelor morale (atacul împotriva Bisericii), precum şi cu starea economiei (despre care
Schuman arată că este alt sector supus demoralizării), elevii, într-adevăr, devin categoria cea mai confuză şi mai
vulnerabilă din societate. Accentul se pune pe elementele cele mai disolutive: schimbări şi reforme permanente,
programă şcolară şi testări peste puterile elevilor, eliminarea reperelor morale şi naţionale – şi, peste toate, sentimentul
că este inutil ca elevii să facă atâta şcoală când pot să facă bani uşor, cum văd la televizor.
Efectul este deosebit de nociv pentru elevi şi studenţi. Aceştia, odată trecuţi prin procesul demoralizării, devin ei
înşişi agenţi ai demoralizării ca viitori cetăţeni români.
Câţi dintre cei care lucrează în învăţământ s-au întrebat în ultimii ani de ce evaluarea profesorilor se face după
numărul punctelor acumulate în formări şi nu după performanţele obţinute de elevii pe care ei i-au pregătit?
Dacă scopul profesorilor este ridicarea nivelului de pregătire al elevilor, de ce sunt ei obligaţi să plătească tot felul
de cursuri de formare şi dezvoltare personală (care, în afară de faptul că le scoate banii din buzunar, mai mult îi
epuizează şi chiar le spală creierul, decât să le ridice nivelul profesional şi educativ)? Există măcar un studiu care să
demonstreze că aceste formări sunt eficiente pentru dezvoltarea competenţelor educative ale elevilor, cu efect direct în
creşterea nivelului clasei şi în succesul şcolar al elevilor pe care ei îi pregătesc?
„Mass-media a fost cucerită”
Media este un alt punct de atac în cadrul procesului de demoralizare. Însă aici apar două elemente noi. Primul: media
a încetat să mai fie atacată, pentru că a fost cucerită. Acum ea însăşi a devenit instrumentul prin care este atacată
societatea românească. Şi al doilea element: media este singura putere din stat pe care nu a ales-o nimeni.
Schuman se întreabă: au fost televiziunile alese de cetăţeni printr-un proces democratic? Atunci cum este posibil ca
ele să aibă putere absolută în cadrul societăţii (româneşti, în cazul nostru) de informare/dezinformare a cetăţenilor?
Cum este posibil ca televiziunile să-şi aroge dreptul de a crea agenda de preocupări şi percepţii ale cetăţeanului, fără
ca nimeni să le fi acordat această putere? Cine le-a ales? Interesele cui le reprezintă?
Schuman explică că un alt element de demoralizare a unui stat este crearea de instituţii nealese democratic, care
parazitează structura societăţii – aşa cum sunt, de exemplu, unele posturi de televiziune sau ziare. Ţinând cont de
faptul că mass-media are cea mai puternică influenţă în formarea mentalităţilor şi răspândirea curentelor şi modelor
sociale, oare nu ar fi fost necesar ca statul să se asigure că acestea reprezintă interesul naţional sau că, cel puţin, nu
susţin interese străine, disolutive pentru cultura, identitatea şi credinţa poporului român? De ce oare nu se consideră
important faptul că marea parte a mass-media este controlată din străinătate, că derizoriul, falsul şi depravarea
guvernează, prin ea, minţile şi conştiinţele oamenilor?
Desigur, televiziunile afirmă că difuzează ceea ce publicul cere – iar publicul afirmă că se uită la ceea ce televiziunile
transmit. Însă televiziunile ştiu foarte bine că populaţia poate fi educată prin programe TV, iar scuza că
transmit „ce cere publicul” este falsă, pentru că televiziunile sunt cele care stabilesc primele conţinutul şi calitatea
programelor, și numai în pasul al doilea publicul ia contact cu acestea.
Promovarea superficialității şi a imoralității
O altă zonă de acţiune a demoralizării este cultura de massă. Prin diferite fundaţii, organizaţii şi burse sunt promovați
artişti obscuri, spectacole triviale, trupe şi stiluri de muzică ce încurajează desfrâul, superficialitatea şi imoralitatea,
filme homosexualiste, piese de teatru şi picturi iraţionale – şi, în general, tot ceea ce ar promova în rândul tineretului
goana după bani, sex şi insubordonarea faţă de valori, tradiţii şi autoritate.
Schuman arată că aceste transformari sociale nu sunt secrete sau invizibile – ci, dimpotrivă, sunt legitime,
democratice, la vedere. Cine ar putea susţine că programele de educaţie sexuală din şcoli sunt canalele de
demoralizare a tineretului, ce acţionează prin educaţie şi ar trebui interzise? Aceste acuze nu pot fi demonstrate
din punct de vedere legal în instanţă – pentru că educaţia sexuală este chiar legală, fiind susţinută de U.E şi O.N.U.
Cine ar putea aduce dovezi legale că televiziunea reeducă minţile telespectatorilor şi că ar trebui luate măsuri? Nu se
pot aduce nici un fel de acuzaţii, pentru că activitatea televiziunilor chiar este legală, şi legea nu stabileşte ce este şi ce
nu este program cu caracter subversiv.
Deci subminarea României prin diferite canale şi mijloace se petrece chiar sub ochii noştri, pentru că este legală, şi
nimeni nu poate să o conteste, din moment ce legislaţia românească şi cea europeană protejeaza aceste procese şi
„drepturi”.
 (va urma)

Dan Alexandru
Articol publicat în numărul 66 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.