CURS I

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Obiectul criminologiei - subiect de controverse teoretice

Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume interesează

cercetarea criminologică. În acest sens, un prim indiciu îl reprezintă etimologia noţiunii de
criminologie, alcătuită din două cuvinte de origine greacă, respectiv: crimen (cu sensul său
originar de acuzaţie sau de infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, iar ulterior
ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic prezentat, se poate formula chiar o definiţie
prealabilă, în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la crimă sau ştiinţa crimei,
o definiţie care este în mod evident incompletă.
Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări practice legate de
combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia. Putem spune, prin urmare, că
interesul cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de ordin practic
desemnate în literatura de specialitate ca pactici anti-criminale.
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse teoretice
care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de
exploatare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii
fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi
combaterea acestuia.
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea congres de criminologie de
la Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în cadrul Raportului general
cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care susţinea ideea potrivit căreia,
criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai optimiste
care au susţinut o altă opinie, conform căreia, criminologia este ştiinţa care se află deasupra
tuturor, fiind o super ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al criminologiei îl
costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori, ca de exemplu
E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infracţiunea ca
fenomen social incluzând în concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc
încălcări ale legii de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost
considerată ca o anexă a dreptului penal.
Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea
unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare proprii acestor ştiinţe,
rezultatul obţinut fiind fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi
şi aspecte ale fenomenului infracţional cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii
care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
1
 Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit ulterior
o constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului drept cauză
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În consecinţă, infractorul,
criminalul sau deviantul erau plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt
specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi
psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin
înţelege prin crimă, orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans
Goppiniger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca
fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de ordin
statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice între care
teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultură, într-o
măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă
socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se confundă cu sociologia devianţei.
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.
Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei
fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei
cantitative, fie explicând socialul prin social, neglijează parţial sau total personalitatea celui
care încalcă legea penală.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra obiectului
criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce stau la baza
comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra cauzelor criminalităţii reprezintă
un remarcabil progres în raport cu poziţiile anterioare dar ea nu este aptă să integreze
diferitele niveluri de analiză cauzală într-un model explicativ, unitar, ci mai degrabă, o listă
bogată de factori implicaţi în geneza crimei.
Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul
crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de
tratament şi resocializare a infractorilor. Descoperirea cauzelor criminalităţii este absolut
necesară în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea
acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de studiu al
criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată.
2
 Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de
dependenţă faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut,
împrumutând obiectul său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a
principalelor concepte dintr-o perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea etichetări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul criminologiei ar
include structurile de putere care impun normele legale precum şi mecanismele formale şi
informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului criminologiei nu au
dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o
oarecare lărgire a orizontului de cercetare criminologică având astăzi două puncte de
focalizare, frecvent unite şi care îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia
socială.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca fiind
totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social, afirma că
aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul, victima şi
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o
accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea de crimă
folosită în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.

A. Criminalitatea ca fenomen social

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de analiză
evită considerarea criminalităţii ca totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu,
într-o perioadă determinată, poziţie care sublinează doar latura cantitativă a fenomenului
studiat.
Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi
legală. Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor
penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă
sunt sau nu cunoscute.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la
cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe cazuri nu
intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este incontestabilă, unul dintre
motive putându-l constitui faptul că între 50 şi 60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu
sunt identificaţi.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
3
 Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea
ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.

B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus şi
alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale
infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 17 din C. pen. (fapta ce reprezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală). În aceste condiţii, vom spune că
în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al
proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

C. Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional contribuţia
victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că
direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime având
antecedente penale.

4
 E. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să
ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a actului
de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate
cu normele internaţionale privind drepturile omului. Deasemenea poate oferi soluţii viabile
de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite
profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi
la tendinţele sale evolutive.

F. Practica anti-criminală - al doilea obiect al cercetării criminologice

În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este
însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”
respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere social.

5
 În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem
afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen
individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen
colectiv, respectiv, criminalitatea.

2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea
unei politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.