UNIVERSITATEA “POLITEHNICA” TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII

ŞTEFAN HĂRĂGUŞ

CÂMPURI ŞI UNDE
ELECTROMAGNETICE

CURS

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

TIMIŞOARA

2006
 Prefaţă

Acest curs este destinat studenţilor din anul II de la Facultatea de

Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Universităţii “Politehnica”
Timişoara. El acoperă programa analitică actuală a disciplinei “Câmpuri şi
Unde Electromagnetice”.
Aria de cuprindere a fenomenelor electromagnetice fiind extrem de
largă, la selectarea materialului pentru cursul de faţă s-au avut în vedere
două aspecte principale. În primul rând s-a pornit de la faptul că această
disciplină trebuie să furnizeze cunoştiinţele fundamentale pentru buna
înţelegere a multor discipline de specialitate. Simplul răspuns la acest
deziderat ar conduce la o structură oarecum eterogenă a materiei. Datorită
omniprezenţei fenomenelor electromagnetice în natură şi în tehnică, s-a
completat materialul selectat pe baza criteriului menţionat astfel încât să
rezulte o prezentare coerentă, sistematică şi structurată logic a acestor
fenomene.
În primul modul se introduc mărimile fizice necesare enunţării
legilor care guvernează fenomenele electromagnetice. Cu ajutorul acestor
mărimi fizice se poate trece de la o prezentare calitativă a fenomenelor
electromagnetice la una cantitativă, adică la o teorie. Cele patru legi
fundamentale sunt prezentate, în formă integrală, în modulul 2. Tot aici sunt
prezentate şi două legi de conservare, precum şi principalele legi de material.
În modulul 3 sunt prezentate formele locale ale legilor fundamentale, atât
pentru domenii de continuitate ale vectorilor câmp, cât şi în puncte ale unor
suprafeţe de discontinuitate. Cu ajutorul ecuaţiilor lui Maxwell este pusă în
evidenţă propagarea prin unde electromagnetice a variaţiei unui câmp
electric sau magnetic. În modulul 4 este studiată propagarea undelor plane
uniforme sinusoidale în spaţii extinse. Două regimuri particulare ale
câmpului electromagnetic - câmpul electric static şi câmpul electrocinetic
staţionar, respectiv câmpul magnetic staţionar - sunt studiate în modulele 5 şi
6.
Fiecare modul se încheie cu un scurt rezumat, respectiv o listă de
întrebări şi probleme pentru verificarea gradului de însuşire a materialului.

Autorul
 CUPRINS

Prefaţă

Modulul 1………………………………………………………….........1
MĂRIMI FIZICE ELECTRICE ŞI MAGNETICE
0.Introducere………………………………………………………......…1
1. Câmpuri scalare şi vectoriale …………………………………………2
2. Sarcina electrică……………………………………………………….6
3. Intensitatea câmpului electric………………………………………….8
4. Intensitatea curentului electric. Densitatea de curent………………...10
5. Inducţia magnetică…………………………………………………...12
6. Polarizaţia…………………………………………………………….13
7. Magnetizaţia………………………………………………………….16
Rezumat…………………………………………………………………18
Întrebări şi probleme……………………………………………………18

Modulul 2………………………………………………………….…..19
LEGILE ELECTROMAGNETISMULUI
0. Integrala de linie şi de suprafaţă a unui câmp vectorial…………….19
1. Legea fluxului electric………………………………………………20
2. Calculul câmpului electric cu ajutorul legii fluxului electric……….21
3. Legea fluxului magnetic…………………………………………….26
4. Legea circuitului magnetic………………………………………….27
5. Calculul câmpului magnetic cu ajutorul teoremei lui Ampere……...29
6. Legea inducţiei electromagnetice…………………………………...33
7. Legea conservării sarcinii electrice…………………………………37
8. Legea conducţiei electrice……………………………………..........38
9. Legea polarizaţiei temporare…………………………………..........40
10. Legea magnetizaţiei temporare…………………………………......41
11. Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curenţi…..43
Rezumat…………………………………………………………………45
Întrebări şi probleme……………………………………………………46

Modulul 3…………………………………………………………………..47
ECUAŢIILE LUI MAXWELL
0. Divergenţa şi rotorul unui câmp vectorial……………………………….47
1. Forma locală a legii fluxului electric…………………………………....49
2. Forma locală a legii fluxului magnetic………………………………….50
3. Forma locală a legii circuitului magnetic……………………………….51
4. Forma locală a legii inducţiei electromagnetice………………………...52
5. Forma locală a legii conservării sarcinii electrice………………………52
6. Ecuaţiile lui Maxwell……………………………………………………53
7. Vectorul Poynting. Teorema puterii electromagnetice………………….57
Rezumat…………………………………………………………………….61
Întrebări şi probleme……………………………………………………….62

Modulul 4…………………………………………………………………..63
UNDE ELECTROMAGNETICE
1. Ecuaţiile undelor electromagnetice……………………………………..63
2. Unde plane uniforme…………………………………………………....64
3. Unde plane uniforme în medii fără pierderi…………………………….69
4. Unde plane în medii disipative. Adâncimea de pătrundere……………...73
Rezumat…………………………………………………………………….79
Întrebări şi probleme……………………………………………………….80

Modulul 5…………………………………………………………………..81
CÂMPURI ELECTRICE STATICE ŞI STAŢIONARE
0. Gradientul unui câmp scalar…………………………………………….81
1. Ecuaţiile câmpului electrostatic………………………………………....82
2. Formulele integrale pentru câmpul şi potenţialul electric……………...83
3. Metale în câmp electrostatic…………………………………………….87
4. Capacitatea electrică…………………………………………………….89
5. Energia câmpului electric……………………………………………….91
6. Ecuaţiile câmpului electrocinetic staţionar……………………………...92
7. Rezistenţa electrică……………………………………………………...93
Rezumat…………………………………………………………………….94
Întrebări şi probleme……………………………………………………….95

Modulul 6………………………………………………………………….97
CÂMPURI MAGNETICE STAŢIONARE
1. Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar………………………………….97
2. Calculul câmpului magnetic produs de curenţi…………………………98
3. Câmpul magneţilor permanenţi………………………………………..100
4. Circuite magnetice……………………………………………………..101
5. Inductivităţi proprii şi mutuale………………………………………...104
6. Energia câmpului magnetic……………………………………………109
7. Forţe în câmp magnetic………………………………………………..112
Rezumat…………………………………………………………………...114
Întrebări şi probleme……………………………………………………...115
 MODULUL 1

Mărimi fizice electrice şi magnetice

Subiecte:
1. Câmpuri scalare şi vectoriale.
2. Sarcina electrică.
3. Intensitatea câmpului electric.
4. Intensitatea curentului electric. Densitatea de curent.
5. Inducţia magnetică.
6. Polarizaţia.
7. Magnetizaţia.

Evaluare: Prin răspunsuri la întrebările şi problemele finale.

1.0 Introducere
Primul pas în trecerea de la descrierea calitativă a unui fenomen fizic
la un model matematic îl reprezintă definirea unor mărimi fizice asociate
stărilor sau proprietăţilor fizice măsurabile. O mărime fizică este
reprezentată printr-o valoare numerică şi o unitate de măsură; valoarea
numerică rezultă comparând mărimea fizică cu o mărime etalon, de aceiaşi
natură fizică.
Mărimile fizice introduse direct pe baza unor determinări
experimentale, se numesc mărimi primitive. O altă clasă de mărimi fizice,
numite mărimi derivate, se definesc exprimându-le, cu ajutorul unor relaţii
matematice, în funcţie de mărimile primitive.
Legăturile matematice, descoperite experimental, sau postulate şi
confirmate experimental, între diferitele mărimi fizice, reprezintă legile
domeniului studiat. Pornind de la legi, prin formalisme matematice, pot fi
deduse alte relaţii; dintre acestea, cele de interes mai general reprezintă
teoremele teoriei respective. Ansamblul legilor, teoremelor şi formulelor de
calcul corespunzătoare unui anumit domeniu al fizicii, reprezintă modelul
matematic al domeniului respectiv. Modelul matematic este util pentru a
prezice noi proprietăţi ale domeniului considerat, sau pentru proiectarea unor
dispozitive bazate pe fenomenele fizice implicate. Validarea modelului
matematic are loc prin confruntarea predicţiilor efectuate pe baza modelului,
cu realitatea pe care el se presupune că o modelează.
O dificultate majoră în studiul electromagnetismului o reprezintă
absenţa unei percepţii directe, în cele mai multe cazuri, a fenomenelelor
electromagnetice. De regulă percepem aceste fenomene indirect, prin
efectele lor mecanice, termice, acustice, optice, ş.a. Sunt două
consecinţe importante ale acestei situaţii. În primul rând accesul practic la
fenomenele electromagnetice este intermediat prin aparate şi instrumente
adecvate, de regulă complexe, a căror manevrare necesită o pregătire
superioară a operatorului. Măsurarea unui curent într-un circuit electric este
o operaţie mai complexă decât măsurarea diametrului unui şurub cu un
şubler. În al doilea rând, modelele teoretice ale fenomenelor
electromagnetice sunt şi ele complexe. Într-o primă fază de dezvoltare
acestor modele a predominat o viziune mecanicistă, înlăturată treptat,
dezvoltarea culminând cu relevarea, pe lângă substanţă, a unei noi forme de
existenţă a materiei, numită câmp.
În acest curs va fi prezentată teoria clasică a electromagnetismului,
în sensul că vor fi neglijate efectele cuantice şi relativiste. În aplicaţiile
tehnice curente, aceste efecte nu intervin, ceea ce justifică poziţia adoptată.
Substanţa va fi privită la scară macroscopică, ca un continuu, făra a face
referiri detaliate la caracterul discret al acesteia.
Sistemul de unităţi de măsură folosit în curs este cel oficial, adică
sistemul internaţional de unităţi (SI); unităţile pentru electromagnetism se
exprimă cu ajutorul subsistemului MKSA (metru- kilogram - secundă -
amper). În acest context este util să reamintim cei mai utilizaţi multiplii şi
submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură:

1 pico =10-12 1 nano = 10-9 1 micro = 10-6 1 mili = 10-3

(p) (n) (µ) (m)

1 kilo = 103 1 mega = 106 1 giga = 109 1 tera=1012

(k) (M) (G) (T)

1.1 Câmpuri scalare şi vectoriale

Scalari şi vectori
Un scalar este o mărime caracterizată complet prin valoarea şi semnul
algebric asociat. Exemple de mărimi scalare întâlnite în fizică: masa, timpul,
temperatura, presiunea, potenţialul electric, etc.
Spre deosebire de scalari, un vector are trei atribute:
- mărime (sau modul);
- direcţie;
- sens.
Exemple de mărimi vectoriale în fizică: forţa, viteza, acceleraţia, intensitatea
câmpului electric, etc. Aceste trei informaţii, necesare pentru caracterizarea
completă a unui vector, se obţin grafic dacă reprezentăm vectorul printr-un
segment de dreaptă orientat, astfel încât lungimea lui să corespundă mărimii
vectorului (Fig.1).
OBSERVAŢIE. În acest curs vectorii vor fi notaţi cu caractere aldine în
text (spre exemplu A) şi prin supralinierea simbolului, în relaţii şi figuri (de
exemplu A ).

Fig.1 Fig.2
Vectorul u de modul unitar se versor sau vector unitar. Atunci, vectorul
A, cu aceiaşi direcţie şi sens cu u, se este exprimă prin relaţia A=Au.
Într-un sistem de coordonate cartezian (Fig.2), poziţia unui punct
P(x, y, z) este determinat de intersecţia a trei plane reciproc ortogonale: x=ct,
y=ct, respectiv z=ct. Un vector A cu originea în P are expresia
A = Ax u x + Ay u y + Az u z
unde ux, uy şi uz sunt versori axelor, notaţi şi cu i, j şi k.

Operaţii elementare cu vectori

a). Suma a doi vectori A şi B este un nou vector C, obţinut grafic cu ajutorul
regulei paralelogramului (Fig.5a), sau a poligonului (Fig.5b).

a) b)
Fig.5
 Într-un sistem de coordonate cartezian
A = Ax u x + A y u y + Az u z , B = B x u x + B y u y + B z u z ,
.
⇒ C = A + B = ( Ax + B x )u x + ( A y + B y )u y + ( Az + B z )u z
b). Produsul unui vector A cu un scalar k este un vector kA, coliniar cu A şi
de k ori mai mare.
c). Produsul scalar a doi vectori A şi B este un scalar C=A⋅B=ABcosθ, unde
θ este unghiul format de cei doi vectori. Produsul scalar este comutativ (
A⋅B=B⋅A) şi distributiv ( A⋅(B+C)=A⋅B+A⋅C). Produsul scalar se poate
exprima şi în funcţie de proiecţiile celor doi vectori.pe axele de coordonate.
Spre exemplu, într-un sistem de coordonate cartezian,
A ⋅ B = Ax B x + Ay B y + Az B z
d). Produsul vectorial a doi vectori A şi B este un nou vector C=AxB, având
:

modulul C=ABsinθ;

direcţia perpendiculară pe planul determinat de vectorii A şi B
(Fig.6);

sensul dat de regula burghiului drept (Fig.6): se roteşte un burghiu,
sau un şurub cu filet pe dreapta, astfel încât să suprapunem vectorul
A cu B pe drumul cel mai scurt; sensul în care înaintează burghiul
astfel rotit ne dă sensul lui C (Fig.6).
Observaţie. Există şi o regulă echivalentă, numită regula mâinii
drepte, care rezultă cu uşurinţă observând desenul din Fig.7.

Fig.6 Fig.7
Într-un sistem de coordonate cartezian
ux uy uz
A × B = Ax Ay Az .
Bx By Bz
e). Produsul mixt a trei vectori A⋅(BxC) este un scalar. Permutări circulare
drepte ale factorilor A, B şi C nu modifică valoarea produsului.
f). Dublul produs vectorial Ax(BxC) se poate exprima prin relaţia
A × ( B × C ) = B( A ⋅ C ) − C ( A ⋅ B) ,
numită şi regula “BAC-CAB”.
Câmpuri scalare
Într-un anumit domeniu spaţial D spunem că există un câmp scalar definit
printr-o funcţie scalară f dacă funcţia asociază fiecărui punct P(r) din acel
domeniu o valoare bine determinată, pe care o notăm cu f(P). Funcţia care
defineşte câmpul se mai numeşte şi funcţie de punct, fiindcă valoarea ei este
determinată de poziţia punctului. Într-o exprimare mai puţin formală, prin
câmp scalar definit de o funcţie scalară înţelegem mulţimea valorilor acelei
funcţii, asociate punctelor din domeniul considerat. Un exemplu de câmp
scalar îl reprezintă câmpul temperaturilor T(x, y, z, t) dintr-un bloc metalic
pus în contact cu o sursă de căldură (Fig.8). Un câmp este uniform dacă
valoarea funcţiei este aceiaşi în întreg domeniul considerat; în caz contrar,
câmpul este neuniform. Dacă valorile funcţiei f nu se modifică în timp,
atunci câmpul se numeşte staţionar; în caz contrar, câmpul se numeşte
nestaţionar, sau variabil în timp.
Pentru a vizualiza un câmp scalar se trasează suprafeţele, sau curbele, pe
care f=ct. În cazul unui câmp termic, aceste suprafeţe sau curbe se numesc
izoterme. În Fig.1 sunt reprezentate curbele izoterme într-o secţiune mediană
printr-un bloc metalic aflat în contact cu o sursă punctiformă de căldură.

a) b)
Fig.8 Fig.9

Câmpuri vectoriale
Un câmp vectorial se defineşte în mod similar. Funcţia de punct este acuma
o funcţie vectorială, astfel că fiecărui punct din domeniu spaţial considerat i
se asociază un vector, cu originea în punctul respectiv. Mulţimea acestor
vectori defineşte un câmp vectorial în acel domeniu. Câmpurile vectoriale
sunt în general câmpuri de forţe. Un exemplu de câmp vectorial îl reprezintă
câmpul gravitaţional: în fiecare punct din spaţiul în care este plasat un corp
există o forţă – forţa de atracţie gravitaţională – care poate fi pusă în
evidenţă plasând în acel punct un mic corp.
Câmpurile vectoriale se vizualizează desenând linii de câmp: o linie
de câmp este o curbă cu proprietatea că în fiecare punct al ei vectorul câmp
este tangent acesteia (Fig.2a). De regulă liniile de câmp se trasează calitativ,
ţinând cont de proprietăţile fizice ale câmpului respectiv. Se trasează atâtea
linii de câmp câte sunt necesare pentru a produce o imagine clară a câmpului
respectiv. Aceste linii de câmp formează spectrul câmpului respectiv.
Densitatea liniilor de câmp dintr-o zonă a câmpului este proporţională cu
mărimea câmpului din acea zonă. Spre exemplu, Fig.2b reprezintă spectrul
câmpului vitezelor particulelor unui fluid care curge laminar printr-o
conductă. În vecinătatea pereţilor conductei, datorită frecării, viteza este mai
mică decât în firul central al conductei, fapt relevat de densitatea mai mare a
liniilor de câmp din zona centrală.

1.2 Sarcina electrică

Starea de încărcare electrică este o stare fundamentală a materiei, care se
manifestă atât la nivel microscopic, cât şi macroscopic. Corpurile pot fi
aduse în acestă stare prin diferite procedee; prin frecare, prin iradiere, etc.
Mărimea fizică prin care se descrie starea de încărcare electrică a unui corp
se numeşte sarcină electrică (not. q sau Q).
OBSERVAŢIE. Pentru simplificarea exprimării, adesea se spune
“sarcină electrică” în loc de “corp încărcat electric”; nu trebuie însă pierdut
din vedere că sarcina electrică este o mărime fizică şi nu un corp.
Unitatea de măsură pentru sarcina electrică este coulombul (C). Se
defineşte cu ajutorul relaţiei care leagă curentul electric de sarcina electrică,
aşa cum vom vedea mai departe.
Experienţa arată următoarele caracteristici importante ale stării de
încărcare electrică:
1. Există două tipuri de sarcină electrică, numite convenţional sarcină
pozitivă, respectiv negativă; din motive istorice electronului i se atribuie o
sarcină negativă, iar protonului, o sarcină pozitivă;
2. Între corpurile încărcate cu acelaşi tip de sarcină electrică se exercită forţe
de respingere, iar între corpuri încărcate cu tipuri diferite, forţe de atracţie.
Aceste forţe satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii precum şi principiul
superpoziţiei efectelor din mecanică;
3. Dacă corpurile sunt plasate în vid, iar dimensiunea lor este neglijabilă în
raport cu distanţa dintre ele (sarcini punctiforme), atunci forţa cu care ele
interacţionează este dată de legea lui Coulomb:
 q1q 2
F 2 = −F 1 = u 12 , (1)
4πε 0 r 2
unde q1 şi q2 sunt sarcinile celor două corpuri, r este distanţa dintre ele, u12
este versorul segmentului care uneşte cele două corpuri şi este orientat de la
primul corp către al doilea (Fig.1).

Fig.1
Mărimea ε0 este o constantă universală, numită permitivitatea vidului.
Unitatea de măsură pentru ε0 este F/m (farad/metru). Valoarea lui ε0 este
1
ε0 = 9
≅ 8,854 ⋅10 −12 F / m .
4π ⋅ 9 ⋅10
4. Sarcina electrică a oricărui corp este un multiplu al unei valori elementare,
numită din acest motiv sarcină elementară sau cuantă de sarcină. Sarcina
electrică este aşadar o mărime cuantificată, discretă. În SI cuanta de sarcină
electrică are valoarea
e ≅ 1,602.10-19 C.
Sarcina electronului este –e, iar a protonului, +e. În stare naturală atomul
este neutru din punct de vedere electric întrucât numărul de electroni este
egal cu numărul de protoni
5. Sarcina electrică dintr-un domeniu spaţial, izolat electric, se conservă:
dacă într-o zonă a domeniului apare o sarcină Q, într-o altă zona a
domeniului trebuie să apară o sarcină – Q. ( domeniul se spune că este izolat
electric dacă prin suprafaţa care îl delimitează nu trec sarcini electrice).
La nivel macroscopic un corp este format dintr-un număr extrem de
mare de atomi; în mod normal corpul este neutru electric, ca şi atomii
constituienţi. Neutralitatea electrică naturală a unui corp poate fi perturbată
pentru a obţine anumite efecte utile. Prin diferite procedee, din corp pot fi
extraşi electroni, sau îi pot fi transferaţi electroni din exterior, rezultând
astfel un corp încărcat electric (pozitiv în primul caz, negativ în al doilea).
În aplicaţiile tehnice ale electromagnetismului, câmpurile electrice şi
magnetice sunt produse de ansambluri formate dintr-un număr extrem de
mare de sarcini electrice, distribuite discret într-un anumit volum v (Fig.2a).
În acest caz putem înlocui distribuţia discretă a sarcinilor printr-o distribuţie
continuă şi să definim o densitate volumică de sarcină prin relaţia
 ∆q dq
ρ v = lim = , (1)
∆v → 0 ∆v dv
unde ∆q este sarcina electrică din volumul ∆v. Volumul elementar dv
trebuie să conţină un număr suficient de mare de sarcini astfel încât variaţia
lui ρv de la un punct la altul să fie continuă (adică să nu fie influenţată de
caracterul discret al sarcinii).

a) b) c)
Fig.2
Dacă sarcina este distribuită pe o suprafaţă se defineşte o densitate
superficială de sarcină electrică (Fig.2b)
∆q dq
ρ s = lim = , (2)
∆s→0 ∆s ds
iar dacă este distribuită pe o curbă C, o densitate lineică de sarcină electrică
(Fig.2c)
∆q dq
ρ l = lim = (3)
∆l →0 ∆l dl
Dacă densitatea este aceiaşi în toate punctele, spunem că distribuţia este
uniformă; în caz contrar este neuniformă. Dacă distribuţia nu depinde de
timp, spunem că este staţionară; în caz contrar este nestaţionară, sau
variabilă.
Sarcina totală se obţine integrând densităţile respective de sarcină:
∫v
q = ρ v dv , q= ∫S ρ S ds , q= ∫C ρ l dl (4)
Dacă distribuţia de sarcină este uniformă, atunci ρ poate fi scos în faţa
integralei, rezultând relaţiile mai simple
q = ρv v , q = ρS S , q = ρl l . (5)
Dacă dimensiunea corpului încărcat electric este neglijabilă în raport cu
distanţa la care evaluăm efectele stării de încărcare, vorbim de o sarcină
punctiformă; în acest caz nu mai are importanţă modul în care este
distribuită sarcina în corpul respectiv ci numai sarcina totală q.
1.3 Intensitatea câmpului electric
Pentru a explica interacţiunea dintre corpurile încărcate, fără necesitatea unui
contact direct între ele, Faraday a presupus că spaţiul în care este plasată o
sarcină electrică dobândeşte proprietăţi fizice noi în prezenţa sarcinii: în
acest spaţiu apare un câmp electric produs de sarcina respectivă, care
intermediază interacţiunile dintre sarcini.
Câmpul electric, indiferent de cine îl produce, este caracterizat printr-o
mărime fizică vectorială numită intensitatea câmpului electric, definită prin
relaţia
F
E= (1)
q
unde F este forţa electrică exercitată asupra unei sarcini punctiforme q aflată
în repaus (Fig.1); sarcina q în acest caz se mai numeşte şi sarcină sau corp
de probă. Unitatea de măsură pentru E este N/m. În practică se foloseşte
unitatea echivalentă V/m (volt/metru).

Fig.1
Rel.(1), scrisă în forma
F = qE , (2)
este utilă pentru calculul forţei exercitate de câmpul electric asupra unei
sarcini punctiforme, când se cunoaşte intensitatea câmpului electric.
O imagine de ansamblu a câmpului electric, numită spectrul câmpului, se
obţine trasând un număr suficient de linii de câmp electric. Ne reamintim că
o linie de câmp electric este o curbă trasată astfel încât în fiecare punct al ei
vectorul E din acel punct să fie tangent curbei. Liniile de câmp se pot desena
calitativ ţinând cont de anumite particularităţi ale câmpului respectiv şi de
simetria problemei. Spre exemplu, în Fig.2a şi 2b sunt reprezentate o parte
din liniile de câmp pentru o sarcină punctiformă.
 a) b) c)
Fig.2
Un alt mod de a reprezenta grafic distribuiţia spaţială a câmpului constă
în desenarea vectorului E în nodurile unei reţele spaţiale. În Fig.2c este
reprezentat câmpul unei sarcini punctiforme pozitive; pentru simplificarea
desenului s-a renunţat la desenarea vârfurilor vectorilor.
Intensitatea câmpului electric satisface principiul superpoziţiei efectelor:
Intensitatea câmpului electric produs de un ansamblu de corpuri încărcate
electric este egală cu suma vectorială a intensităţilor câmpurilor electrice
produse de fiecare corp în parte,
N
E= ∑ E k , respectiv E = ∫ d E .
k =1
Acest principiu este foarte util pentru calcularea câmpului electric produs de
mai multe sarcini discrete, sau de o distribuţie continuă de sarcină.
Sursele principale de câmp electric sunt reprezentate de corpurile
încărcate electric. Mai există o clasă de corpuri, neîncărcate electric, dar care
produc câmp electric, numite electreţi.
APLICAŢIA 1. Câmpul electric al unei sarcini punctiforme
Fie Q sarcina punctiformă care produce câmpul electric şi fie q sarcina de
probă, plasată în repaus la distanţa r de Q (Fig.3).

Fig.3
Cu ajutorul legii lui Coulomb şi a relaţie de definiţie, obţinem
 Qq F Q
F= ur , E= = ur .
4πε0 r 2 q 4πε0 r 2

1.4 Intensitatea curentului electric. Densitatea de

curent
Prin curent electric se înţelege o deplasare ordonată de sarcini electrice.
Corpurile încărcate electric implicate în acest proces se numesc purtători
mobili de sarcină electrică (p.m.s.). Mediile în care se poate stabili un curent
electric se numesc conductoare. În metale, p.m.s. sunt electronii liberi, adică
electronii de pe ultimul nivel energetic atomic, slab legaţi de atomul de care
aparţin, puşi îi libertate de către mişcarea de agitaţie termică. În materialele
numite semiconductoare există două specii de p.m.s. - electronii liberi şi
“golurile” (asimilabile unor p.m.s. pozitivă).
Apariţia unui curent electric este aşadar condiţionată de doi factori:
existenţa unor p.m.s. şi prezenţa unei forţe care să le imprime o mişcare
ordonată. O astfel de forţă ordonatoare este forţa electrică F=qE, datorată
câmpului electric E (Fig.1). Un alt exemplu de forţă ordonatoare este
diferenţa de concentraţie de p.m.s. (gradientul de concentraţie) între două
regiuni ale unui corp. Curenţii datoraţi gradientului de concentraţie, numiţi şi
curenţi de difuzie, joacă un rol esenţial în funcţionarea dispozitivelor
semiconductoare.

Fig.1
Mărimea fizică folosită pentru caracterizarea cantitativă a curentului
electric care străbate o suprafaţă S se numeşte intensitatea curentului electric
( sau, mai simplu, tot curent electric), definită prin relaţia
∆Q dQ
i = lim = , (1)
∆t →0 ∆ t dt
unde ∆Q reprezintă sarcina electrică transportată prin suprafaţa S în
intervalul de timp ∆t. Unitatea de măsură pentru curent, amperul (A), a fost
aleasă drept unitate fundamentală SI pentru electromagnetism. Amperul se
defineşte cu ajutorul forţei care se exercită între două conductoare paralele
parcurse de curenţi electrici (forţa electrodinamică). Toate celelalte unităţi de
măsură electrice şi magnetice se exprimă cu ajutorul celor patru unităţi de
măsură MKSA( Metru, Kilogram, Secundă, Amper). Spre exemplu, pentru
coulomb, din rel.(1), rezultă
1C = 1A.1s.
Intensitatea curentului electric este o mărime globală întrucât se referă la
curentul prin toată suprafaţa străbătută de curent. Este convenabil să
introducem o nouă mărime fizică vectorială J, prin care să caracterizăm local
procesul de conducţie, al cărei flux printr-o suprafaţă S să dea chiar curentul
i prin acea suprafaţă:

∫
i = J ⋅ds ; (2)
S

J se numeşte densitate de curent şi se măsoară în A/m2. Dacă J are aceiaşi

valoare în orice punct al suprafeţei S (distribuţie uniformă a curentului),
atunci din rel.(2) rezultă
i
i = J ⋅ S , respectiv J = . (3)
S
Între densitatea de curent J şi viteza vd a mişcării ordonate a p.m.s.,
numită şi viteză de drift sau de transport, există relaţia
J = n q v d = ρv v d (4)
unde n este concentraţia volumică a p.m.s., q este sarcina unui p.m.s. , iar ρv
= nq este densitatea volumică a sarcinii acestora. Conform acestei relaţii,
liniile de câmp ale vectorului J, numite linii de curent, coincid cu liniile lui
vd, respectiv cu traiectoriilor p.m.s. în mişcarea ordonată.
Dacă la conducţie participă mai multe tipuri de p.m.s., spre exemplu
goluri şi electroni (ca în cazul semiconductorilor), atunci rel.(4) devine
J = ρ + v+ + ρ − v−
unde ρ+ , ρ- sunt densităţile de sarcină corespunzătoare celor două tipuri de
purtători, iar v+ şi v- sunt vitezele de drift respective.
Viteza de drift are o valoare mică, Spre exemplu, electronii liberi
dintr-un conductor din Cu, cu secţiunea transversală S = 1mm2, parcurs de
curentul I = 2 A (deci J= 2 A/ mm2) au o viteză de drift de 0,147 mm/s. La
această viteză pentru a parcurge o distanţă de 1cm în lungul conductorului,
un electron are nevoie de 68 s! Viteza de drift a electronilor nu trebuie
confundată cu viteza cu care o schimbare în configuraţia câmpului electric la
un capăt al firului se propagă în lungul conductorului (unda
electromagnetică), viteză care este de ordinul vitezei luminii.
1.5 Inducţia magnetică
Dacă sarcina de probă cu ajutorul căreia am detectat prezenţa unui câmp
electric nu este în repaus ci în mişcare, atunci este posibil să detectăm o nouă
forţă, cu alte caracteristici decât forţa electrică; spre deosebire de forţa
electrică nouă forţă depinde de viteză şi este perpendiculară pe direcţia
acesteia. Dacă în regiunea considerată nu există câmp electric, atunci forţa
exercitată asupra sarcinii de probă aflată în mişcare o atribuim prezenţei în
regiunea respectivă a unui nou câmp, numit câmp magnetic. Acest câmp este
caracterizat printr-o mărime fizică vectorială numită inducţie magnetică B,
definită astfel încât forţa F exercitată asupra unei sarcini punctiforme q, care
se deplasează cu viteza v să fie dată de expresia
F = q (v × B ) , (1)
numită forţă Lorentz.
Sursele principale de câmp magnetic sunt reprezentate de
conductoarele parcurse de curenţi electrici şi de anumite corpuri, numite
magneţi permanenţi. În regim variabil, câmp magnetic produc şi câmpurile
electrice variabile în timp (şi reciproc), aşa cum rezultă din legile
fundamentale ale electromagnetismului (v. cap.2 şi 3).
Indiferent de sursa câmpului magnetic, inducţia magnetică B dintr-
un punct arbitrar este definită cu ajutorul forţei Lorentz. Fiind exprimată
printr-un produs vectorial, forţa Lorentz are următoarele caracteristici:
- modulul (mărimea)este dat de relaţia
F = qvB sin α
α fiind unghiul dintre vectorii v şi B (Fig.1)
- direcţia este perpendiculară pe planul determinat de vectorii v şi B;
- sensul este dat de regula burghiului drept: rotind burghiul de la v
către B, sensul lui de înaintare ne dă sensul forţei (dacă q >0).

Fig.1
Unitatea de măsură pentru B se numeşte tesla (T).
Forţa exercitată de câmpul electric asupra sarcinii de probă nu depinde de
starea de mişcare a acesteia. Condiţia de repaus pentru sarcina de probă, pe
care am impus-o în definiţia intensităţii câmpului electric, avea rolul de a
decela forţa electrică de o posibilă forţă magnetică. Dacă într-o regiune din
spaţiu există simultan atât un câmp electric E cât şi un câmp magnetic B,
atunci, lăsând sarcina de probă în repaus, vom detecta forţa electrică FE=qE.
Când sarcina de probă este în mişcare, mai apare în plus forţa magnetică
FB=q(vxB). Asupra sarcinii aflată în mişcare se exercită deci forţa rezultantă
F = q E + q (v × B ) . (2)
Unii autori numesc această forţă, forţă Lorentz.

1.6 Polarizaţia
Din punct de vedere al comportării în câmp electric, materialele se clasifică
în două mari categorii:

Materiale conductoare. Acestea conţin p.m.s. şi deci pot conduce
un curent electric.

Materiale izolante, numite şi dielectrici. În acestea concentraţia
p.m.s. este practic nulă şi deci nu pot conduce curent electric.
Comportarea în câmp electric a unui material dielectric este determinată
de configuraţia lui atomică sau moleculară. Din acest punct de vedere există
două mari clase de materiale dielectrice:
1. Materiale a căror atomi se polarizează sub acţiunea câmpului electric.
În acest caz, sub acţiunea câmpului electric apare o deformare a norului
electronic al atomului respectiv, atomul comportându-se în final ca o pereche
de sarcini electrice, egale în modul şi opuse ca semn, situate la o mică
distanţa una de cealaltă (configuraţie numită dipol electric) - Fig.1a, b.

a) b) c)
Fig.1
Atomul polarizat produce un câmp electric a cărui mărime depinde de
mărimea fizică
p = q ∆l , [C.m] (1)
numită moment dipolar; vectorul ∆l este orientat de la -q către +q (Fig.1c).
Materialul dielectric se comportă acum ca un ansamblu de dipoli electric
elementari aliniaţi după direcţia câmpului electric local - spunem că
dielectricul s-a polarizat (Fig.2b).
 a) b)
Fig.2

2. Materiale ale căror molecule se prezintă ca nişte dipoli electrici şi în

absenţa câmpului electric (materiale cu molecule polare). În absenţa
unui câmp electric exterior aceste molecule dipolare sunt orientate aleator şi
prin urmare câmpul electric rezultant produs de acestea este nul; materialul
nu este polarizat electric, deşi este format din molecule polare.
În prezenţa unui câmp electric, dipolii moleculari se rotesc şi se aliniază
după direcţia câmpului electric, starea materialului fiind acuma aceiaşi ca în
Fig.2b, adică materialul s-a polarizat .
Indiferent de mecanismul prin care se polarizează, un dielectric polarizat
produce un câmp electric (câmpul propriu), care se însumeză cu câmpul
exterior E0 în care este introdus dielectricul. Sarcina totală a unui corp
polarizat nu se modifică, rămânând nulă. Starea de polarizare este deci
calitativ diferită de starea de încărcare electrică a corpurilor.
Dacă starea de polarizare a unui corp dispare odată cu anularea câmpului
electric exterior, starea de polarizare se numeşte temporară. Prin anumite
procedee tehnologice se pot obţine dielectrici care rămân polarizaţi şi după
anularea câmpului electric exterior. În acest caz vorbim de o polarizare
permanentă, materialele respective numindu-se electreţi. Aceştia sunt
folosiţi în anumite aplicaţii tehnice, spre exemplu, la construcţia
microfoanelor sau difuzoarelor.
Pentru a defini o mărime fizică adecvată caracterizării stării de
polarizare, vom considera un mic volum ∆v din dielectric, care conţine un
număr N suficient de mare de dipoli elementari (Fig.3)

Fig. 3
Prin definiţie, mărimea vectorială
 N
∑ pk (2)
1
P= lim , [C/m2]
∆ v →0 ∆v
unde pk (k=1, N) reprezintă momentele dipolilor din ∆v, se numeşte
polarizaţie.
Dacă corpul este nepolarizat, atunci momentele pk fie sunt nule, fie sunt
orientate aleator; în ambele suma lor vectorială este nulă, deci P=0. În
prezenţa unui câmp electric dipolii se aliniază cu atât mai bine cu cât acest
câmp este mai mare; corespunzător creşte şi P. Prin urmare P constituie o
măsură a gradului de polarizare al unui dielectric.
Pentru calculul câmpului electric produs de un corp polarizat este
convenabil să înlocuim corpul polarizat cu o distribuţie de sarcină electrică,
numită sarcină de polarizaţie, plasată în vid în locul corpului dielectric, care
produce acelaşi câmp ca şi corpul polarizat. Sarcina de polarizaţie se mai
numeşte şi sarcină legată, pentru a o deosebi de sarcinile electrice care
determină starea de încărcare electrică a unui corp şi pe care le numim
sarcini libere. Din condiţia de echivalenţă rezultă o relaţie între sarcina de
polarizaţie şi polarizaţia P. Avantajul principal al acestei metode constă în
aceea că metodele de calcul a câmpului produs de sarcinile libere pot fi
folosite şi pentru calcului câmpului produs de corpurile polarizate.
Rigiditatea dielectrică
Dacă intensitatea câmpului electric aplicat depăşeşte o anumită valoare, specifică fiecărui
material în parte, forţa exercitată de câmp asupra electronilor devine aşa de mare încât
“smulge” unii electroni din atomii de care aparţin, îi accelerează şi astfel se iniţiază un proces
în avalanşă de producere a noi electroni “eliberaţi”; în final, în dielectric apare un “canal”
conductor. Spunem că dielectricul a “străpuns”. Curentul electric intens care străbate canalul
conductor determină o degajare masivă de căldură care conduce la arderea şi distrugerea
materialului izolant.
Valoarea maximă a intensităţii câmpului electric Estr,ce se poate stabili într-un dielectric
fără a provoca străpungerea acestuia, se numeşte rigiditate dielectrică. Aceasta este o
mărime caracteristică fiecărui dielectric în parte. De exemplu, aerul uscat, în condiţii normale
de presiune şi temperatură, are Estr ≈ 30 kV/cm, hârtia are Estr =(100-200) kV/cm, pertinaxul
(100-150) kV/cm, etc.

1.7 Magnetizaţia
Într-un corp introdus în câmp magnetic apare un proces prin care corpul
devine el însuşi o sursă de câmp magnetic - spunem că corpul s-a
magnetizat.
Multe dintre proprietăţile corpurilor magnetizate se pot explica prin
înlocuirea corpului magnetizat cu un ansamblu de mici bucle parcurse de
curenţi electrici, numite dipoli magnetici.
 Comportarea unui dipol magnetic în câmp magnetic este complet
caracterizată prin mărimea fizică
m = ( I∆S )n , (1)
numită moment magnetic, unde ∆S este aria buclei parcursă de curentul I, iar
n este normala la suprafaţa buclei, având sensul corelat cu al curentului I
prin regula burghiului drept (Fig.1).

Fig.1
Unitatea de măsură pentru m este A.m2.
Vom defini o mărime fizică prin care să caracterizăm starea de
magnetizare a substanţei referindu-ne la un mic volum ∆v, care conţine un
număr N suficient de mare de dipoli magnetici elementari (Fig.2).

Fig.2
Prin definiţie, mărimea vectorială
N

∑m
k =1
k
(1)
M = lim ,
∆ v →0 ∆v
unde mk (k=1…N) reprezintă momentele magnetice ale dipolilor din ∆v, se
numeşte magnetizaţie. Unitatea ei de măsură este A/m.
Un raţionament similar celui de la polarizarea dielectricilor ne
asigură că magnetizaţia M este o măsură a stării de magnetizare a corpului.
Dacă prin anularea câmpului exterior starea de magnetizare dispare,
adică M se anulează, atunci starea de magnetizare se numeşte temporară; în
caz contrar ea se numeşte permanentă, iar corpul respectiv, magnet
permanent.
 Pentru calculul câmpului magnetic produs de un corp magnetizat
este convenabil să înlocuim corpul magnetizat cu o distribuţie de curent
electric, care să producă un câmp magnetic identic cu cel al corpului
magnetizat. Acest curent se numeşte curent legat. Din condiţia de
echivalenţă rezultă o relaţie între densitatea J’ a curentului legat şi
magnetizaţia M.

Rezumat

Mărimile de stare electromagnetică a corpurilor sunt următoarele:

Denumirea mărimii fizice Relaţia de definţie Unitatea de măsură SI

Sarcina electrică; Q - mărime primitivă; C (coulomb) ;
Densitatea de sarcină ρv=dQ/dv C/m3, C/m2, C/m
Curentul electric; i=dQ/dt; A (amper);
Densitatea de curent di=J.ds A/m2
Momentul electric dipolar; p=Qdl; C.m;
Vectorul polarizaţie P=dp/dv C/m3
Momentul magnetic dipolar; m=idS; A.m2;
Vectorul magnetizaţie M=dm/dv A/m

Mărimile de stare ale câmpului electromagnetic sunt următoarele:

Denumirea mărimii fizice Relaţia de definţie Unitatea de măsură SI

Intensitatea câmpului electric E=F/q V/m (volt/m)
Inducţia magnetică F=q(vxB) T (tesla)

Întrebări şi probleme

1. În ce constă starea de încărcare electrică a unui corp şi ce mărime fizică

se foloseşte pentru caracterizarea ei ?
2. Ce proprietăţi are sarcina electrică ?
3. Ce este forţa lui Coulomb ?
4. Ce se înţelege prin câmp electric şi cum se defineşte intensitatea lui ?
5. Ce este o linie de câmp electric ?
6. Când spunem că un mediu este parcurs de curent electric şi ce mărime
caracterizează această stare ?
7. Cum se defineşte densitatea de curent? Ce diferenţe există între intensitatea
curentului electric şi densitatea de curent ?
8. Ce este forţa Lorentz ?
9. Ce se înţelege prin câmp magnetic şi cum se defineşte inducţia lui ?
10. În ce stare trebuie să fie sarcina de probă pentru a pune în evidenţă un câmp
electric, respectiv unul magnetic ?
11. Care este diferenţa dintre un material conductor şi unul izolat (dielectric) ?
11. Ce este un dipol electric ? Ce mărime fizică îl caracterizează ?
12. Ce se înţelege prin starea de polarizare a unui dielectric? Ce mărime fizică
o caracterizează ?
13. Ce se înţelege prin polarizare temporară? Dar prin polarizare permanentă ?
14. Ce sunt sarcinile de polarizaţie ?
15. Ce este un dipol magnetic ? Ce mărime fizică îl caracterizează ?
16. Ce se înţelege prin starea de magnetizare a unui corp ? Ce mărime fizică o
caracterizează ?
17. Care este diferenţa dintre starea de magnetizare temporară şi aceea de
magnetizare permanentă ?
18. Ce sunt curenţii legaţi ?
19. Un corp punctiform are un exces de 1010 electroni. Ce valoare are E la o distanţă
de 30 cm de corp? Dacă în acest punct plasăm o altă sarcină punctiformă, care are un
exces de doi electroni, ce forţă se va exercita asupra ei şi în ce sens?
20. Câţi electroni trec într-o secundă prin secţiunea transversală a unui conductor,
dacă curentul prin conductor este de 20mA?
21. O sarcină punctiformă q= 1 nC se deplasează cu viteza v=105 m/s în vid. Un
observator aflat în repaus faţă de electron constată că asupra acestuia se exercită o
forţă perpendiculară pe direcţia de deplasare, de valoare 0,1 mN. Un alt observator,
care se deplasează odată cu sarcina, detectează o forţă asupra sarcinii de valoare 1
µN. La ce concluzie ajung cei doi observatori ?
 MODULUL 2

Legile electromagnetismului
Subiecte:
0. Integrala de linie şi de suprafaţă a unui câmp vectorial.
1. Legea fluxului electric.
2. Calculul câmpului electric cu ajutorul legii fluxului electric.
3. Legea fluxului magnetic.
4. Legea circuitului magnetic.
5. Calculul câmpului magnetic cu ajutorul teoremei lui Ampere.
6. Legea inducţiei electromagnetice.
7. Legea conservării sarcinii electrice
8. Legea conducţiei electrice.
9. Legea polarizaţiei temporare.
10. Legea magnetizaţiei temporare.
11. Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curenţi
electrici.

Evaluare: Cu ajutorul întrebărilor şi problemelor finale.

2.0 Integrala de linie şi de suprafaţă a unui câmp

vectorial
Integrala de linie (curbilinie) a unui vector F, în lungul unei curbe C, se
defineşte în felul următor:
- se împarte curba în N segmente de linie ∆l, orientate toate în acelaşi
sens (sensul de integrare), suficient de mici pentru a putea considera vectorul
F constant în lungul unui segment (Fig.1);

Fig.1 Fig.2
 N
- se calculează apoi suma S N = ∑F
k =1
k ⋅ ∆l k ;

- limita şirului {SN}, când N→∞ şi ∆l→0, reprezintă integrala de linie a

lui F în lungul curbei C, ∫ F ⋅ dl .
C
Mărimea vectorială dl se numeşte element vectorial de linie (sau de curbă);
sensul lui reprezintă sensul de integrare în lungul curbei respective. Dacă
curba este închisă, atunci integrala se numeşte circulaţia vectorului în lungul
acelei curbe. Prin convenţie, curbele închise vor fi notate cu litera Γ, iar
simbolul integralei va fi completa cu un cerculeţ.
În câmp electric integrala de linie a intensităţii câmpului electric,
∫
u = E ⋅ dl ,
C
se numeşte tensiune electrică; se măsoară în volt (V).
Integrala de suprafaţă a unui vector se defineşte în acelaşi mod ca şi
integrala de linie: se împarte suprafaţa în mici suprafeţe ∆s k = ∆s k n k , unde
n k este versorul normalei la suprafaţă în centrul elementului de suprafaţă
N
considerat (Fig.2), şi se calculează suma S N = ∑F
k =1
k ⋅ ∆s k . Limita

şirului {SN}, când N→∞, reprezintă integrala de suprafaţă ∫ F ⋅ ds . În cazul

S
unei suprafeţe închise, sensul elementului de suprafaţă ds este orientat, prin
convenţie, către exteriorul suprafeţei.
Integrala de suprafaţă a unui câmp vectorial se numeşte flux.
Fluxul unui vector printr-o suprafaţă este proporţional cu numărul
liniilor de câmp care străbat acea suprafaţă
În câmp magnetic fluxul vectorului inducţie magnetică,
Φ = ∫ B ⋅ ds ,
S
se numeşte flux magnetic; se măsoară în weber (Wb): 1 Wb=1T.1m2.

2.1 Legea fluxului electric

Electromagnetismul se bazează pe patru legi fundamentale: legea fluxului
electric, legea fluxului magnetic, legea circuitului magnetic şi legea inducţiei
electromagnetice. Aceste legi au rezultat prin generalizarea şi sistematizarea
a numeroase experienţe. Vom începe prezentarea legilor fundamentale cu
legea fluxului electric.
 Legea fluxului electric se referă la fluxul vectorului inducţie
electrică D, definit prin relaţia
D = ε0 E + P ; (1)
2
se măsoară în C/m . Rel.(1) se numeşte legea legăturii dintre D, E şi P,
deşi nu este o lege în sensul uzual atribuit acestui termen. În vid P=0,
deci D=ε0E, adică vectorii D şi E sunt coliniari.
Legea fluxului electric are următorul enunţ:
Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă arbitrară Σ este egal cu sarcina
liberă totală Q din volumul delimitat de suprafaţa considerată,

∫ D ⋅ ds = Q .
Σ
(2)

Fig.1
Această lege pune în evidenţă faptul că fluxul electric printr-o suprafaţă
închisă este determinat numai de sarcinile din interiorul suprafeţei şi este
independent de modul în care ele sunt distribuite. Fluxul electric are aceiaşi
valoare prin orice suprafaţă închisă atâta timp cât suprafaţa închide aceleaşi
sarcini.
În vid rel.(2) devine
1
∫E ⋅ ds =
ε0
Q, (3)
Σ
cunoscută şi sub denumirea de teorema lui Gauss.

2.2 Calculul câmpului electric cu ajutorul legii

fluxului electric
Forma integrală a legii fluxului electric,
∫ D ⋅ ds = Q ,
Σ
(1)
respectiv teorema lui Gauss,
1
∫ E ⋅ ds = ε 0 Q , (2)
Σ
pot fi utilizate pentru calculul câmpului electric produs de anumite distribuţii
simetrice de sarcină. Algoritmul acestei metode este următorul:
1. Se analizează simetria problemei pentru a stabili direcţia
vectorului E (respectiv forma liniilor de câmp) şi coordonatele de care
depinde modulul acestuia;
2. Se alege o suprafaţă închisă Σ în concordanţă cu tipul de simetrie
al problemei, astfel încât pe Σ, sau pe porţiuni ale acesteia, unghiul
dintre vectorii E şi ds, precum şi modulul E să rămână constant;
3. Se calculează fluxul lui E (sau D) prin Σ.
4. Se calculează sarcina liberă totală din volumul delimitat de Σ.
5. Se înlocuiesc rezultatele în (1) sau (2), de unde rezultă E sau D.
APLICAŢIA 1. O sarcină Q este uniform distribuită, cu densitatea
ρv, într-o sferă de rază a. Să se calculeze intensitatea câmpulul electric într-
un punct arbitrar, situat la distanţa r de centrul sferei (Fig.1).

a) b).
Fig.1
Rezolvare. Dacă distribuţia de sarcină este uniformă, din considerente de
simetrie rezultă că vectorul E are direcţie radială, iar modulul lui este acelaşi
în orice punct situat la aceiaşi distanţă de centrul sferei- câmpul electric are o
simetrie sferică, la fel ca în cazul unei sarcini punctiforme. Suprafaţa închisă
Σ pentru care vom scrie legea fluxului electric va fi o sferă concentrică cu
sfera dată. Va trebui să considerăm două cazuri, după cum punctul este situat
în interiorul sferei încărcate, respectiv în exteriorul ei. În ambele situaţii
vectorii E şi ds în punctele suprafeţei Σ sunt coliniari astfel că E.ds=E.ds.
a). r<a (Fig.1a). Fluxul lui E prin suprafaţa Σ este
∫ E ⋅ ds = ∫ E.ds = E ∫ ds = 4πr
2
E. (3)
Σ Σ Σ
Sarcina conţinută în volumul delimitat de Σ are expresia
4πr 3
Q= ∫ ∫
ρ v dv = ρ v dv =
3
ρv . (4)
vΣ vr
Înlocuind (3) şi (4) în (2), obţinem
r r
E= ρv , D = ε0 E = ρv . (5)
3ε 0 3
b). r>a (Fig.1b). În mod similar
∫ E ⋅ ds = ∫ E.ds = E ∫ ds = 4πr
2
E (6)
Σ Σ Σ
Sarcina conţinută în volumul delimitat de Σ se găseşte acuma în toată sfera
încărcată, de rază a:
4πa 3
Q= ∫ ∫
ρ v dv = ρ v dv =
3
ρv . (7)
vΣ va
Cu ajutorul teoremei lui Gauss obţinem
a3 a3
E= ρv , D = ε 0 E = ρv (8)
3ε 0 r 2 3r 2
Putem exprima expresiile obţinute pentru E (sau D) în funcţie de sarcina
totală Q, cu ajutorul rel.(4):
r
E= ⋅ Q (pentru r < a ), (9)
4πε 0 a 3

Q
E= (pentru r > a ). (10)
4πε 0 r 2
OBSERVAŢIE
Din rel.(14) rezultă că în exteriorul unei sfere uniform încărcată câmpul
electric este acelaşi cu al unei sarcini punctiforme de aceiaşi mărime cu
sarcina totală a sferei.
APLICAŢIA 2. Sfera de rază a din aplicaţia precedentă este realizată dintr-
un dielectric omogen şi izotrop. Să se calculeze D într-un punct arbitrar,
situat la distanţa r de centrul sferei.
Rezolvare. În cazul unui dielectric omogen şi izotrop consideraţiile de
simetrie din aplicaţia precedentă pentru E sunt valabile şi pentru D. Aplicând
legea fluxului electric, la fel cum am aplicat teorema lui Gauss în aplicaţia
precedentă, obţinem
rρ
D= v ( r < a ), (11)
3
respectiv
 a 3ρ v
D= ( r > a ). (12)
3r 2
APLICAŢIA 3. O sarcină electrică este uniform distribuită,
cu densitatea ρl, pe un fir rectiliniu infinit lung, situat în vid. Să se calculeze
intensitatea câmpului electric într-un punct arbitrar P, situat la distanţa r de
fir (Fig.2).
Rezolvare. Din consideraţii de simetrie rezultă că vectorul E este
perpendicular pe firul încărcat, iar modulul său, într-un punct arbitrar, are
aceiaşi valoare pe suprafaţa laterală a unui cilindru coaxial cu firul care trece
prin punctul respectiv; câmpul are deci simetrie cilindrică. Vom scrie
teorema lui Gauss pentru o suprafaţă închisă Σ de formă cilindrică, coaxială
cu firul, care trece prin punctul dat (Fig.2). Pe suprafaţa laterală Sl vectorii E
şi ds sunt coliniari, deci E.ds=E.ds; pe bazele S1 şi S2 ei sunt perpendiculari,
deci E.ds=0.

Fig.2
Calculăm fluxul lui E prin Σ:
∫ E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds + ∫ E ⋅ ds + ∫ E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds = E ∫ ds = ES
Σ S1 S2 Sl Sl Sl
l = 2πε 0 rlE , (13)

l fiind lungimea cilindrului. Sarcina electrică închisă în Σ este distribuită pe

segmentul de fir delimitat de cele două baze ale cilindrului:
∫
Q = ρ l dl = ρ l l .
(14)
l

Înlocuind (13) şi (14) în rel.(2), obţinem

ρl
E= . (15)
2πε 0 r
 APLICAŢIA 4. O sarcină electrică este uniform repartizată,
cu densitatea ρs, pe un plan. Să se calculeze intensitatea câmpului electric
într-un punct arbitrar P, situat la distanţa x de plan (Fig.3)
Rezolvare. Din consideraţii de simetrie rezultă că vectorul E este
perpendicular pe plan, iar modulul său, într-un punct arbitrar, are aceiaşi
valoare în orice punct al planului paralel cu planul încărcat, care trece prin
punctul considerat; câmpul are simetrie plan-paralelă (Fig.3a). Vom aplica
teorema lui Gauss pentru o suprafaţă închisă cilindrică, perpendiculară pe
plan, cu bazele paralele cu planul încărcat, situate simetric faţă de plan
(Fig.3b). Pe cele două baze vectorii E şi ds sunt coliniari, iar pe suprafaţa
laterală sunt perpendiculari.

a) b)
Fig.3
Fluxul lui E prin această suprafaţă este
∫ E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds + ∫ E ⋅ ds + ∫ E ⋅ ds = ∫ E.ds + ∫ E.ds = 2E.S , (16)
Σ S1 S2 Sl S1 S2
unde S este aria uneia din baze. Sarcina închisă în cilindrul Σ este distribuită
pe porţiunea din plan intersectată de cilindru, de arie tot S:
Q = ρ s .S (17)
Înlocuind (18) şi (19) în (2), obţinem
ρ
E= s (18)
2ε 0
Se observă că E nu depinde de distanţa x până la planul încărcat. Câmpul
electric produs de un plan uniform încărcat este deci un câmp uniform.
APLICAŢIA 5. Folosind rezultatul aplicaţiei precedente şi principiul
superpoziţiei să se calculeze intensitatea câmpului electric produs de două
plane paralele încărcate cu sarcini egale şi opuse ca semn, uniform
distribuite cu densităţile ±ρs (Fig.4).
 Fig.4

Rezolvare. Conform principiului superpoziţiei E = E + + E − , unde E+ şi

E- sunt intensităţiile câmpului electric produse de fiecare plan în parte, care
au expresiile
ρ
E+ = E− = s
ε0
Rezultă atunci
ρ
E ext = E + − E − = 0 , E int = E + + E − = s .
ε0
Câmpul electric este localizat între plane şi este un câmp uniform.

2.3 Legea fluxului magnetic

Această lege are următorul enunţ:
Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă arbitrară Σ este întotdeauna nul,

∫ B ⋅d s = 0 . (1)
Σ

Fig.1 Fig.2
Indiferent de sursele de câmp magnetic din interiorul unei suprafeţe
închise, fluxul lui B este nul. Altfel spus, numărul liniilor de câmp care ies
din suprafaţa este egal cu cel al liniilor care intră în suprafaţa respectivă.
Cum suprafaţa poate fi aleasă arbitrar, acest lucru nu este posibil decât dacă
liniile de câmp sunt curbe închise (Fig.2). Un astfel de câmp de numeşte
solenoidal. Linii de câmp închise înseamnă totodată că nu există sarcini
magnetice, de pe care să pornească sau să ajungă liniile câmpului B, aşa cum
este în cazul sarcinilor electrice.
O altă consecinţă a legii fluxului magnetic o reprezintă faptul că
fluxul magnetic printr-o suprafaţă care se sprijină pe o curbă nu depinde de
forma suprafeţei. Acest lucru se demonstrează simplu considerând încă o
suprafaţă delimitată de aceiaşi curbă şi aplicând legea fluxului magnetic
suprafeţei închise formată prin reuniunea celor două suprafeţe.

2.4 Legea circuitului magnetic

Pentru caracterizarea câmpului magnetic este util să definim un nou vector,
numit intensitatea câmpului magnetic, prin relaţia
B
H= −M , (1)
µ0
unde µ0 este o constantă universală numită permeabilitatea vidului:
H
µ 0 = 4π.10 −7 ;
m
în unitatea de măsură a lui µ0, H (henry) este unitatea de măsură a
inductivităţii. Intensitatea câmpului magnetic H se măsoară în A/m.
Relaţia (1), scrisă în forma
B = µ 0 (H + M ) , (2)

reprezintă legea legăturii dintre B, H şi M. În vid M=0 şi deci B = µ 0 H .

Legea circuitului magnetic are următorul enunţ:
Integrala de linie a intensităţii câmpului magnetic H în lungul unei
curbe închise arbitrare Γ este egală cu suma dintre curentul de conducţie
total care străbate o suprafaţă deschisă arbitrară SΓ delimitată de curba Γ,
şi derivata în raport cu timpul a fluxului electric prin suprafaţa respectivă,
d
∫ H ⋅ dl = ∫ J ⋅ ds + dt ∫ D ⋅ ds . (3)
Γ SΓ SΓ

Sensurile elementului de linie dl şi al elementului de suprafaţă ds sunt

corelate prin regula burghiului drept (Fig.1).
 Fig.1 Fig.2
Pentru corpuri în repaus putem inversa ordinea operatorilor de derivare şi
integrare, rezultând
∂D
∫ ∫
H ⋅ dl = J ⋅ ds +
∂t
⋅ ds . ∫ (4)
Γ SΓ SΓ
Termenul
∂D
iD = ∫ ∂ t ⋅ ds , (5)
S
cu dimensiunea fizică de curent, se numeşte curent de deplasare. Prezenţa
lui în rel.(4) ne arată că în regim variabil un câmp magnetic poate apare şi în
absenţa unui curent de conducţie, deci şi în vid.
În regim staţionar rel.(3) devine

∫ H ⋅dl = ∫ J ⋅ds , (6)

Γ SΓ

numită şi teorema lui Ampere. Dacă SΓ este intersectată de conductoare

filiforme, atunci teorema lui Ampere se poate scrie în forma
N

∫ H ⋅ dl = ∑ Ik , (7)
Γ k =1
unde Ik (k=1,…, N) reprezintă curenţii prin conductoarele respective (Fig.2).
Dacă sensul curentului Ik coincide cu al elementului de suprafaţă ds, atunci
el intervine în sumă cu semnul “+”; în caz contrar, intervine cu semnul “-“.
Pentru corpuri în mişcare, din forma generală (3) rezultă că membrul
drept al rel.(4) trebuie completat cu încă două tipuri de curenţi: curentul de
convecţie, respectiv curentul Roentgen. În aplicaţiile tehnice uzuale aceşti
doi curenţi sunt neglijabili faţă de curentul de conducţie şi cel de deplasare.
Ei pot fi deci neglijaţi, astfel că forma (4) a legii circuitului magnetic este
practic valabilă şi pentru corpuri în mişcare.
2.5 Calculul câmpului magnetic cu ajutorul teoremei
lui Ampere
Dacă câmpul magnetic are o simetrie particulară, atunci putem folosi
teorema lui Ampere,
∫ H ⋅dl = ∫ J ⋅ds , (1)
Γ SΓ
pentru calculul lui H. Metoda constă din următorii paşi:
1. Folosind consideraţii de simetrie se stabileşte direcţia vectorului H şi
variabilele spaţiale de care depinde modului său. Metoda este aplicabilă dacă
H este constant în lungul unei linii de câmp şi dacă linia de câmp are o formă
geometrică cunoscută.
2. Se calculează circulaţia lui H în lungul unei linii de câmp care trece
prin punctul în dorim să calculăm H.
3. Se calculează curentul de conducţie total prin SΓ.
4. Se înlocuiesc rezultatele de la 2 şi 3 în teorema lui Ampere şi se
explicitează H.
APLICAŢIA 1. Un conductor rectiliniu filiform, infinit lung, este
parcurs de curentul continuu I (Fig.1). Să se calculeze intensitatea câmpului
magnetic dintr-un punct arbitrar P, situat la distanţa r de conductor.

Fig.1
Rezolvare. 1. Din motive de simetrie, liniile câmpului B sunt cercuri
situate în plane perpendiculare pe conductor, cu centrele pe conductor. În
plus, pe aceiaşi linie de câmp modulul B este constant. În vid B şi H sunt
coliniari deci liniile lui H vor avea aceleaşi proprietăţi.
2. Circulaţia lui H pe linia de câmp care trece prin P este
∫ H ⋅ d l = ∫ H d l = H ∫ d l = H ⋅ 2π r . (2)
Γ Γ Γ
 3. Alegem drept suprafaţă SΓ din teorema lui Ampere chiar
suprafaţa cercului Γ. Curentul total care străbate această suprafaţă este I;
sensul lui, adică sensul lui J, şi sensul lui ds coincid, astfel că
∫ J ⋅ d s =I (3)
SΓ
Înlocuind rel.(2) şi (3) în (1), obţinem
I
H= (4)
2πr
Sensul vectorului H este asociat cu sensul curentului I prin regula burghiului
drept.
APLICAŢIA 2. Un conductor rectiliniu infinit lung, de secţiune
circulară cu raza a, este parcurs de curentul continuu I, uniform distribuit pe
secţiunea transversală (Fig.2). Să se calculeze intensitatea câmpului
magnetic dintr-un punct arbitrar P, situat la distanţa r de axul conductorului.

a) b)
Fig.2
Rezolvare. Problema prezintă acelaşi tip de simetrie ca şi problema
din aplicaţia 1. Liniile de câmp sunt deci cercuri concentrice, cu centrele pe
axul conductorului, iar H este constant în lungul aceleiaşi linii de câmp.
Pe o linie de câmp Γ de rază r, care trece prin P, circulaţia lui H este
∫ H ⋅d l = ∫ H d l = H ∫ d l = H ⋅2π r .
Γ Γ Γ
(5)

Curentul total care străbate suprafaţa Sγ delimitată de curba Γ diferă,

după cum punctul considerat este în interiorul conductorului, sau în
exteriorul lui.
1. Cazul r<a (Fig.2a). Vectorii J şi ds sunt coliniari, iar modulul J
este constant în punctele suprafeţei SΓ (distribuţie uniformă a
curentului).Atunci
 ∫ J ⋅d s = ∫ J d s = J ∫ d s = J ⋅π r
2
,
(6)
SΓ SΓ SΓ

sau, dacă ţinem cont că densitatea curentului este dată de expresia

I r2
J=
πa 2
, obţinem ∫
SΓ
J ⋅ d s =I
a2
(7)

Înlocuind (5) şi (7) în (1), rezultă

Ir
H= . (8)
2π a 2
2. Cazul r>a (Fig.2b). Din suprafaţa SΓ, de rază r, doar porţiunea intersectată
de conductor este parcursă de curent. Atunci
∫ J ⋅d s = ∫ J d s = J ∫ d s = J ⋅π a
2
=I.
(9)
SΓ Sa Sa

I
Înlocuind (9) şi (5) în (1), obţinem H = .
2π r
Se observă că în exteriorul conductorului câmpul magnetic este dat de
aceiaşi relaţie ca la conductorul filiform.
APLICAŢIA 3. Un cablu coaxial este format din două conductoare
cilindrice, unul central, plin, iar celălalt tubular (conductorul exterior sau
tresa metalică), coaxiale, între care se găseşte un dielectric (Fig.3 - secţiune
transversală prin cablu). Prin cele conductoare circulă curenţi egali şi opuşi
ca sens, de mărime I. Să se calculeze intensitatea câmpului magnetic produs
de aceşti curenţi.

Fig.3
Rezolvare. Simetria problemei este de acelşi tip ca în aplicaţiile
precedente, deci liniile de câmp sunt din nou cercuri situate în plane
perpendiculare pe cilindrii, cu centrele pe axa acestora. Pentru calculul
câmpului vom proceda ca în aplicaţiile precedente, dar va trebui să
considerăm patru cazuri, după cum punctul este situat în conductorul central,
în dielectricul dintre conductoare, în conductorul exterior, respectiv în
exteriorul cablului. Primele două cazuri sunt la fel ca în aplicaţia 2, curentul
din conductorul exterior necontribuind la câmp în aceste regiuni.
Pentru cazurile b<r<c, respectiv r>c, circulaţia lui H are aceiaşi
expresie ca în aplicaţia 2:

∫ H ⋅ d l = ∫ H d l = H ∫ d l = H ⋅ 2π r .
Γ Γ Γ
(10)
Curentul care străbate suprafaţa mărginită de linia de câmp, în cazul
b<r<c, este
I
∫ J ⋅ds = I + ∫ J
SΓ S'
2 ⋅ ds = I − J 2 .S ' = I −
π( c 2 − b 2 )
⋅ π( r 2 − b 2 ) .
(11)

Înlocuind (10) şi (11) în (1), obţinem

I  r 2 − b2 
,
H= 1 − b<r<c. (12)
2πr  c 2 − b 2 

Pentru r>c, suprafaţa SΓ este străbătută de curentul I într-un sens, şi
de acelaşi curent în sens contrar. Prin urmare, curentul total prin SΓ este nul,
∫ J ⋅ds = I − I = 0 ;
SΓ
(13)

câmpul magnetic în exteriorul cablului este şi el nul:

H = 0, r > c . (14)
APLICAŢIA 4. O bobină are N spire înfăşurate pe o carcasă
cilindrică de lungime l, parcurse de curentul continuu I (Fig.4). Să se
calculeze intensitatea câmpului magnetic, presupunând că lungimea bobinei
este mult mai mare decât diametrul ei (“bobină lungă”).

Fig.4
 Rezolvare. Simetria problemei nu mai permite aplicarea teoremei lui
Ampere pentru calculul lui H. Dacă vrem totuşi să ne folosim de această
metodă, trebuie să facem unele aproximaţii.
În primul rând, presupunem că fiecare linie de câmp înlănţuie toate
cele N spire ale bobinei, ca în Fig.4. Atunci, teorema lui Ampere scrisă pe o
linie de câmp arbitrară Γ,
∫ H ⋅d l = ∫
Γ 12 i nt
H int ⋅ d l + ∫H
21 e x t
ext ⋅ d l = NI ,
(15)

ne arată că în exteriorul bobinei H este mai mic decât în interiorul ei,

deoarece porţiunea din exterior a liniei de câmp este mai lungă decât cea din
interiorul bobinei. Cu cât lungimea bobinei creşte, cu atât liniile de
câmp devin mai răsfirate în exteriorul bobinei. Dacă lungimea bobinei este
suficient de mare, atunci pentru o linie arbitrară lext>>lint , respectiv
Hext<<Hint,, iar rel.(15) devine
∫ H ⋅d l ≅ ∫ H
Γ 12 i nt
int ⋅ d l = NI .
(16)

Pe de altă parte, în ipoteza admisă că o linie înlănţuie toate spirele

bobinei şi dacă bobina este suficient de lungă, porţiunile din interiorul
bobinei ale liniilor de câmp sunt practic paralele între ele şi echidistante, deci
în interior H este uniform. Atunci rel.(16) devine
∫H
12 i nt
int ⋅ d l =H int ⋅ l = NI ,

de unde
NI
H int = . (17)
l
Sensul lui H este corelat cu sensul curentului I prin regula
burghiului drept. Rel.(17) este o bună aproximaţie pentru câmpul în centrul
unei bobine pentru care lungimea este l≥5D, unde D este diametrul bobinei.
Pe măsură ce ne apropiem de capetele bobinei, H scade faţă de valoare dată
de rel.(17).

2.6 Legea inducţiei electromagnetice

Experimental s-a descoperit că dacă fluxul magnetic printr-o suprafaţă
mărginită de o curbă închisă variază în timp, atunci în lungul curbei apare o
tensiune, numită tensiune electromotoare indusă (prescurtat t.e.m.). Acest
fenomen se numeşte inducţie electromagnetică. Dacă conturul închis este
conductor, atunci t.e.m. indusă dă naştere unui curent electric prin acest
contur, de unde şi denumirea de tensiune electromotoare.
Relaţia dintre t.e.m. indusă şi variaţia fluxului magnetic inductor
reprezintă legea inducţiei electromagnetice,sau legea lui Faraday:
T.e.m. indusă într-un contur închis arbitrar Γ, datorită variaţiei în timp a
fluxului magnetic printr-o suprafaţă arbitrară SΓ care se sprijină pe curba Γ,
este egală şi de semn contrar cu derivata în raport cu timpul a fluxului
respectiv,
dφ
ue = − . (1)
dt
Dacă ţinem cont că prin definiţie
∫
u e = E ⋅ dl , φ= ∫ B ⋅ ds , (2)
Γ SΓ
rel.(1) devine
d
∫ E ⋅ dl = − dt ∫ B ⋅ ds , (3)
Γ SΓ
cu următorul enunţ:
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric în lungul unei curbe
închise arbitrare Γ este egală şi de semn contrar cu derivata în raport cu
timpul a fluxului magnetic printr-o suprafaţă arbitrară SΓ delimitată de
acea curbă.
Sensurile vectorilor ds şi dl din rel.(3) sunt asociate prin regula burghiului
drept (Fig.1).

Fig.1
Sensul curentului indus se poate determina cu ajutorul regulei lui
Lentz:
Curentul indus într-un contur conductor are un astfel de sens încât
câmpul magnetic pe care îl produce (câmpul indus) se opune variaţiei
fluxului magnetic inductor.
Fenomenul de inducţie electromagnetică are numeroase aplicaţii practice,
de la generatoare de energie electrică la scară industrială, la senzori şi
telecomunicaţii. Aceste aplicaţii exploatează faptul că fluxul magnetic printr-
o suprafaţă variază datorită cel puţin a unuia din următorii factori:

variaţia în timp a câmpului magnetic ;

deplasarea curbei închise.
Aceşti factori apar mai vizibil dacă se efectuează derivata din expresia (3) a
legii. Se obţine atunci forma integrală dezvoltată a legii,
∂B
∫ E ⋅ dl = − ∫ ∂ t ⋅ ds + ∫ (v × B) ⋅ dl , (4)
Γ SΓ SΓ
unde primul termen din membrul drept reprezintă t.e.m. indusă datorită
variaţiei în timp a inducţiei magnetice, iar al doilea, t.e.m. indusă datorită
deplasării curbei Γ cu viteza v.
APLICAŢIA 1. O spiră conductoare imobilă este plasată într-un câmp
magnetic uniform, de inducţie B variabilă sinusoidal în timp (Fig.2). Să se
stabilească sensul tensiunii electromotoare şi a curentului indus în spiră.

Fig.2 Fig.3
Rezolvare. Întrucât sensul lui B şi al derivatei lui se modifică pe parcursul
unei perioade, trebuie să aplicăm regula lui Lenz pe fiecare din cele 4
cadrane. Vom exemplifica regula pentru cazul ω∈[π/2, π]. Presupunem că
vectorul B are la un moment dat sensul din Fig.2, iar modulul scade în timp;
atunci φ>0 şi scade în timp. Conform regulei lui Lentz, câmpul indus B1
trebuie să se opună scăderii fluxului inductor φ. Pentru aceasta B1 trebuie să-
l întărească pe B, adică să aibe acelaşi sens cu el. Regula burghiului drept ne
spune că curentul indus i trebuie să parcurgă spira în sensul indicat pe figură;
acesta este şi sensul t.e.m. induse.
APLICAŢIA 2. Într-o regiune există un câmp magnetic uniform de
inducţie B(t)=Bmsinωt. Să se arate că tensiunea dintre două puncte arbitrare a
şi b situate în acest câmp depinde de curba de integrare aleasă între cele două
puncte(Fig.4). Să se comenteze rezultatul obţinut.
 Rezolvare. Fie C1 şi C2 două curbe arbitrare de integrare între punctele a
şi b şi Γ=C1∪C2 conturul închis format de acestea. Conform legii inducţiei
electromagnetice
dφ
∫ ∫
E ⋅ dl = E ⋅ dl + ∫
E ⋅ dl = −
dt
= −ωBm S cos ωt . (5)
Γ aC1b bC 2 a

Prin definiţie
C1 C2
∫ E ⋅ dl = u ab , ∫ E ⋅ dl = uba .
aC1b bC2 a
Rel.(5) devine atunci
C1 C2
u ab + u ba = −ωBm S cos ωt , (6)
respectiv
C1 C2
u ab = u ab − ωBm S cos ωt . (7)
În regim staţionar ω=0, deci
C1 C2
u ab = u ab . (8)
În regim variabil tensiunea dintre două puncte depinde şi de curba de
integrare. Această proprietate are serioase implicaţii practice. Astfel, când
măsurăm tensiunea dintre două puncte, cele două fire de legătură şi
voltmetrul materializează curba de integrare. Conform relaţie (7),
modificând poziţia acestora se va modifica şi valoarea indicată de voltmetru.
În consecinţă, nu mai putem asocia în mod univocă o tensiune electrică
celor două puncte.
Pentru a minimiza dependenţa tensiunii de curba de integrare, în practică
firele de legătură trebuie să fie cât mai scurte şi cât mai apropiate una de
cealaltă (de exemplu răsucindu-le sau folosind un cablu coaxial).
Ţinând cont de aceste măsuri, în cazurile uzuale (frecvenţe şi curenţi nu
foarte mari) al doilea termen al sumei din rel.(7) este neglijabil în raport cu
primul, adică
C C
u ab1 ≅ u ab2 , (9)
la fel ca în regim staţionar.
APLICAŢIA 3. Principiul de funcţionare al transformatorului electric
Transformatorul electric este un dispozitiv electromagnetic format din două
bobine (înfăşurări) plasate pe un miez feromagnetic (Fig4).
 Fig.4
Una din înfăşurări, numită înfăşurare primară, este alimentată cu un curent
alternativ, care produce un câmp magnetic variabil în timp. Liniile de câmp
se închide în principal prin miezul feromagnetic, ajungând să străbată spirele
celeilalte înfăşurări, numită înfăşurare secundară. Fluxul magnetic prin
înfăşurarea secundară dă naştere, prin inducţie electromagnetică, unei t.e.m.
induse. Dacă la bornele secundarului se conectează un consumator electric,
acesta va fi străbătut de un curent electric.
Să presupunem că primarul are N1 spire parcurse fiecare de curentul
i1(t)=i1msinωt, iar secundarul, având N2 este în gol, adică i2=0. Dacă miezul
este liniar magnetic, atunci fluxul magnetic printr-o secţiune transversală a
miezului variază şi el sinusoidal în timp, φ(t)=φmsin(ωt).
Presupunând că toate liniile de câmp magnetic se închid prin miezul
feromagnetic, ceea ce este cu atât mai acceptabil cu cât µ este mai mare,
atunci fluxul prin fiecare spiră este egal cu cel prin secţiunea transversală a
miezului, adică este φ.
În baza legii inducţiei electromagnetice, t.e.m. indusă într-o spiră a
secundarului este
dφ
u 1e 2 = − = −ωφ m cos ωt . (10)
dt
T.e.m. indusă în cele N2 spire ale secundarului este atunci
u e 2 = N 2 u 1e 2 = −ωN 2 φ m cos ωt (11)
cu valoarea efectivă
u e 2m 2π
U e2 = = fN 2 φ m ≅ 4,44 fN 2 φ m . (13)
2 2
În mod similar se arată că valoarea efectivă a t.e.m. induse în primar este
u1m 2π
U e1 = = fN1φ m ≅ 4,44 fN1φ m . (14)
2 2
Împărţind rel.(14) la rel.(13) se obţine
U e1 N 1
= =n, (15)
U e2 N 2
unde n se numeşte raport de transformare. Se observă că dacă primarul are
mai multe spire decât secundarul (N1 > N2 ), atunci Ue1 >Ue2, adică avem un
transformator “coborâtor” de tensiune. În mod similar, dacă N2 > N1
transformatorul este “ridicător” de tensiune. Pentru un transformator cu
randament 1 (caz ideal) puterea absorbită de primar este egală cu puterea
debitată de secundar unui consumator. Atunci, un transformator care coboară
tensiunea va ridica curentul şi invers.

2.7 Legea conservării sarcinii electrice

Experienţa arată că sarcina electrică a unui sistem izolat rămâne constantă.
Aceasta înseamnă că dacă într-o regiune a sistemului apare un exces de
sarcină electrică, o sarcină de aceiaşi mărime şi semn trebuie să “dispară”
dintr-o altă regiune a lui. Cu alte cuvinte, dacă într-o regiune a sistemului
apare o sarcină electrică de un anumit semn, într-o altă regiune trebuie să
apară o sarcină de aceiaşi mărime, dar de semn opus. Această proprietate
reprezintă principiul conservării sarcinii electrice în sisteme izolate electric
(adică pentru care nu există schimb de sarcină cu exteriorul).
Dacă sistemul nu este izolat, adică există un transport de sarcină electrică
prin suprafaţa închisă Σ care îl delimitează de exterior, atunci acest curent
electric modifică sarcina totală din sistem.
Relaţia dintre curentul prin Σ şi variaţia sarcinii din interior este dată de
legea conservării sarcinii electrice, cu următorul enunţ:
Curentul electric de conducţie care străbate o suprafaţă închisă arbitrară
Σ este egal şi de semn opus cu viteza de variaţie a sarcinii libere totale Q din
volumul delimitat de suprafaţa respectivă,
dQ
∫ J ⋅ ds = − dt . (1)
Σ
În particular, dacă prin suprafaţa Σ nu trece curent (sistem izolat), atunci J=0
în orice punct al suprafeţei Σ, iar rel.(1) devine
dQ
= 0 ⇔ Q = const. (2)
dt
adică tocmai principiul conservării sarcinii unui sistem izolat.
OBSERVAŢIE. Legea conservării sarcinii electrice poate fi dedusă cu
ajutorul legii circuitului magnetic şi a legii fluxului electric.

2.8 Legea conducţiei electrice

În prezenţa unui câmp electric E electronii liberi sunt acceleraţi de către
forţa electrică F=qE până când se ciocnesc de ionii ficşi ai metalului, după
care sunt din nou acceleraţi ş.a.m.d. Această mişcarea este asemănătoare cu a
unei bile metalice în josul unei scări de beton, sub acţiunea câmpului
gravitaţional, ricoşând din treaptă în treaptă. Deşi mişcarea bilei este o suită
de accelerări şi decelerări, punctul de contact cu treptele scării se deplasează
în josul scării cu o viteză constantă. Analogul acestei viteze constante, în
cazul conducţiei electrice, este viteza de transport sau de drift vd , în direcţia
câmpului electric şi în sens contrar acestuia (deoarece q<0). Mişcarea fiind
imprimată de câmpul electric din conductor, viteza de drift este
proporţională cu intensitatea câmpului electric,
vd =µE. (1)
Constanta µ se numeşte mobilitate şi depinde de tipul p.m.s. şi de material.
Înlocuind rel.(1) în expresia densităţii de curent, obţinem
J = ρ v v d = µρ v E , (2)
respectiv
J = σE , (3)
unde σ = µnq = µρ v este o constantă de material, numită conductivitate
electrică. Relaţia (3) poartă numele de legea conducţiei electrice, sau forma
locală a legii lui Ohm şi are următorul enunţ:
Într-un punct arbitrar dintr-un mediu conductor omogen densitatea
curentului de conducţie este proporţională intensitatea câmpului
electric din acel punct; vectorii respectivi sunt coliniari.
Datorită prezenţei constantei σ, legea conducţiei electrice este o lege de
material. Inversul conductivităţii se numeşte rezistivitate electrică: ρ=1/σ.
Unitatea de măsură pentru σ este (Ω.m)-1, unde Ω (ohm) este unitatea de
măsură a rezistenţei electrice; atunci [ρ]=Ω.m. Inversul ohmului a primit
denumirea de siemens (S), astfel că [σ]= S/m.
Un material conductor pentru care σ nu depinde de punct se numeşte
omogen (în caz contrar este neomogen); dacă σ nu depinde de valoarea lui
E, materialul se numeşte liniar (în caz contrar este neliniar); dacă σ nu
depinde de direcţia lui E materialul este izotrop (în caz contrar este
anizotrop).
Valorile conductivităţii electrice pentru câteva materiale uzuale sunt
date întabelul de mai jos.
Materialul Cu Al Apă de Ge Si Pamânt
mare uscat
σ [S/m] 5,8.107 3,5.107 4 2,2 1,6.10-3 10-5

Mişcarea p.m.s. poate fi determinată şi de alte cauze decât forţa electrică:

diferenţe de concentraţie de p.m.s. (“gradienţi” de concentraţie), diferenţe de
temperatură între capetele conductorului (“gradienţi” termici), ş.a.. Efectul
acestor cauze neelectrice poate fi echivalat printr-un câmp electric Ei care ar
determina un curent de aceiaşi mărime cu cel determinat cauzele neelectrice;
acest câmp se numeşte câmp imprimat. Câmpuri imprimate de natură
chimică, de exemplu, apar în bateriile electrice.
În prezenţa câmpului imprimat, legea conducţiei electrice are expresia
J = σ( E + E i ) (5)
Conductivitatea, respectiv rezistivitatea electrică depind de
temperatură. Pentru intervale de variaţie a temperaturii nu foarte mari,
dependenţa poate fi considerată liniară:
ρθ = ρ 0[1 +α(θ − θ 0 )] , (6)
unde ρ0 este rezistivitatea la temperatura de referinţă θ0, ρθ este rezistivitatea
la temperatura θ, iar α este o constantă de material numită coeficientul
termic al rezistivităţii. Pentru unele materialele α>0 (materiale PTC -
Positive Thermal Coefficient), iar pentru altele α<0 (materiale NTC-
Negative Thermal Coefficient).
Dependenţa de temperatură a rezistivităţii poate fi folosită pentru
măsurarea temperaturii unui corp. Un senzor de temperatură bazat pe acest
efect este termistorul, care este un rezistor realizat dintr-un oxid metalic
având α mare. O consecinţă nedorită a dependenţei rezistivităţii de
temperatură o reprezintă modificarea parametrilor unor elemente de circuit
(”derivă termică”), cele mai afectate fiind rezistoarele şi componentele
semiconductoare.
Pentru conductoare filiforme legea conducţiei (3) conduce la relaţia
lui Ohm, u = R i , unde u este tensiunea între capetele conductorului, i este
l ρl
curentul care străbate conductorul, iar R = = reprezintă rezistenţa
σS S
electrică a porţiunii respective de conductor.

2.9 Legea polarizaţiei temporare

Starea de polarizare temporară a unui dielectric este în relaţie directă cu
valoarea câmpului electric în care este plasat dielectricul. Relaţia dintre
polarizaţia temporară Pt şi intensitatea câmpului electric E,
Pt = f ( E ) (1)
reprezintă legea polarizaţiei temporare.
Dacă polarizaţia P într-un punct nu depinde de direcţia vectorului E din
acel punct, spunem că materialul este izotrop; în caz contrar este anizotrop.
Pentru un dielectric izotrop legea polarizaţiei temporare are expresia
 Pt = ε 0 χ e E , (2)

unde χe este o constantă de material adimensională, numită susceptivitate

electrică.
Dacă susceptivitatea electrică are aceiaşi valoare în oricare punct al
dielectricului, atunci dielectricul este omogen (în caz contrar este
neomogen); dacă χe nu depinde de mărimea câmpului electric E, atunci
dielectricul este liniar (în caz contrar este neliniar).
Pentru dielectrici fără polarizare permanentă, cu ajutorul rel.(2)
legătura dintre D, E şi P poate fi scrisă în forma:
D = ε 0 E + Pt = ε 0 E + ε 0 χ e E = ε 0 (1+χ e )E . (3)
Mărimea adimensională ε r = 1 + χ e se numeşte permitivitate relativă, iar
ε = ε 0 ε r este permitivitatea dielectricului; unitatea ei de măsură este F/m
(F-farad).
Cu aceste notaţii, rel.(3) devine
D = εE . (4)
Criteriile de clasificare a dielectricilor în (ne)omogeni, (ne)liniari,
respectiv (an)izotropi, pe baza lui χe se aplică şi permitivităţii ε .
În vid şi în metale P=0 şi deci χe0=1, respectiv εr=1. Pentru aer
εr=1,0006, deci practic se comportă ca şi vidul.

2.10 Legea magnetizaţiei temporare

Starea de magnetizare temporară a unui material este determinată de câmpul
magnetic. Prin urmare, între magnetizaţia M şi intensitatea câmpului
magnetic H există o relaţie numită legea magnetizaţiei temporare:
M = M (H ) . (1)
Pentru materialele izotrope ( adică M nu depinde de direcţia
vectorului H), rel.(1) are forma
M =χmH , (2)

unde constanta adimensională χm reprezintă susceptibilitate magnetică a

materialului.
Din punct de vedere al raspunsului la un câmp magnetic aplicat,
materialele se clasifică în trei mari categorii:
 Materiale χm µr Exemple
diamagnetice χm<0; µr<1; χm Cu=-10.10-6;
(M este opus lui H) (mic) µr≈1 χm Ag=19.10-6
paramagnetice χm >0 ; µr >1; χm Al=22.10-6;
(M acelaşi sens cu H) (mic) µr≈1 χm Pt = 330.10-6.
feromagnetice χm>>0; µr>>1 χm Permalloy = 104
(M acelaşi sens cu H) (mare) (permalloy=78,5%Ni,
21,5% Fe)
De interes tehnic sunt numai materialele feromagnetice. În stare magnetizată
acestea devin surse de câmp magnetic mult mai mare decât câmpul folosit
pentru magnetizarea lor, fiind un fel de “amplificatoare” de câmp magnetic.
Mediile în care vectorii M şi H dintr-un punct arbitrar nu sunt
coliniari se numesc anizotrope. Dacă χm are aceiaşi valoare în orice punct,
mediul este omogen (magnetic); în caz contrar, este neomogen. Dacă
mărimea lui χm nu depinde de valoarea lui H, mediul este liniar; în caz
contrar este neliniar. Pentru un mediu liniar dependenţa M(H) este o dreaptă,
a cărei pantă este chiar χm .
Pentru materialele izotrope şi fără magnetizaţie permanentă, dacă
înlocuim rel.(2) în legea legăturii dintre B, H şi M, obţinem
( ) ( )
B = µ 0 H + M = µ 0 H + χ m H = µ 0 (1 + χ m )H . (3)
Mărimea adimensională µ r = 1 + χ m se numeşte permeabilitate relativă, iar
µ = µ 0 µ r este atunci permeabilitatea materialului; µ se măsoară în H/m
(henry/m). Cu aceste notaţii, rel.(3) devine
B = µH . (4)
Pentru materialele feromagnetice dependenţa B(H) este neliniară, adică µ
depinde de valoarea lui H. Să presupunemă că introducem un corp
feromagnetic, iniţial nemagnetizat, într-o bobină alimentată în c.c. Mărind
curentul prin bobină, creşte câmpul magnetic H produs de aceasta, materialul
feromagnetic se magnetizează din ce în ce mai tare, iar punctul de
coordonate (H, B), pe care îl vom numi punct de funcţionare, descrie în
planul H-B porţiunea 01(Fig.2a). Această curbă, numită curbă de primă
magnetizare, are patru porţiuni (Fig2b):
- OM, neliniară, în care B creşte rapid cu creşterea lui H ;
- MN, practic liniară;
- NP, neliniară, în care B creşte tot mai greu cu creşterea lui H;
- PR, liniară, cu o pantă foarte mică, în care M a atins valoarea
maximă Ms, numită magnetizaţie de saturaţie şi deci creşterea lui B se
datorează numai creşterii lui H din relaţia B=µ0(H+M); materialul se spune
că este saturat magnetic.

a) b)
Fig.2
După ce materialul a atins o anumită stare de magnetizare,
corespunzătoare lui H=Hmax, reducem valoarea curentului din bobină până la
zero. Vom constata că punctul de funcţionare nu revine pe curba 01, ci pe o
curbă 12 situată deasupra curbei de primă magnetizare. Intersecţia ei cu axa
B determină o valoare Br numită inducţie remanentă. În acest punct, deşi
bobina nu mai este alimentată cu curent, materialul este totuşi magnetizat
(magnetizaţie remanentă).
Inversând sensul curentului din bobină (adică al lui H) şi mărind
valoarea lui, B scade, devenind zero când H atinge valoarea Hc, numită câmp
coercitiv.
Mărind în continuare curentul, punctul de funcţionare descrie curba
34. Reducând continuu valoarea curentului până la zero, se obţinem
porţiunea 45 din bucla de histerezis. Schimbând din nou sensul curentului şi
mărind valoarea lui până când H=Hmax, se obţine porţiunea 567, punctul 7
fiind foarte aproape de punctul 1. Dacă “antrenăm” materialul feromagnetic,
adică repetăm ciclul de mai multe ori, în cele din urmă cele două puncte
ajung să coincidă, iar curba se închide, devenind o buclă simetrică faţă de
originea O, numită buclă sau ciclul de histerezis.
O proprietate specifică materialelor feromagnetice constă în faptul
că peste o temperatură critică, numită temperatură (punct) Curie, îşi pierd
proprieţătile feromagnetice. Spre exemplu, fierul are punctul Curie la 7740C.

2.11 Legea transformării energiei electrice în conductoare

parcurse de curenţi electrici
În procesul de conducţie, datorită ciocnirilor repetate ale p.m.s. cu ionii
reţelei cristaline, energia acestora se transferă ionilor, mărind astfel energia
internă a conductorului. Pe de altă parte, energia p.m.s. se datorează lucrului
mecanic efectuat de forţele electrice care acţionează asupra lor. Prin urmare,
în conductor are loc o transformare a energiei câmpului electric în căldură.
Acesta este efectul Joule–Lenz, sau efectul termic al curentului electric.
Legătura dintre energia disipată sub formă de căldură şi câmpul electric este
dată de legea transformării energiei în conductoare parcurse de curenţi
electrici, cu următorul enunţ:
Energia disipată sub formă de căldură, în unitatea de timp şi în
unitatea de volum, într-un conductor parcurs de curent, este dată de
produsul scalar dintre densitatea de curent şi intensitatea câmpului electric.

pv = J ⋅ E . (1)
Cu ajutorul legii conducţiei electrice, rel.(1) se scrie şi în forma

pv = σ E 2 = ρ J 2 . (2)
Puterea disipată în întreg volumul v al conductorului se obţine
integrând pv pe volumul respectiv, iar căldura dezvoltată în intervalul ∆ t =
t2 - t1 în întreg volumul conductorului se obţine integrând P pe intervalul de
timp respectiv.
În cazul conductoarelor filiforme J=i/S, E=u/l, astfel că
i u ui
pv = ⋅ = , P = p v v = u.i . (3)
S l v
Ţinând cont că u=Ri, mai obţinem
u2
P = Ri 2 = . (4)
R

APLICAŢIA 1. Să se calculeze căldura disipată în intervalul ∆t într-un

conductor filiform, de rezistenţă R, parcurs de curent, în următoarele cazuri:
a). Curentul constant în timp, de valoare I;
b). Curentul este alternativ, i=imaxsinωt, iar ∆t=T (T fiind perioada).
Ce valoare trebuie să aibă un curent continuu astfel încât să producă în
intervalul ∆t=T aceiaşi căldură ca şi curentul alternativ ?
U2
Rezolvare. a). P=UI, iar Q = U I ∆t = RI 2 ∆t = ∆t .
R
b). P=ui=Ri2=R(imaxsinωt)2, iar
t2 T T
 1 − cos 2ωt  1 2
∫ ∫
P dt = R (i max sin ωt )2 dt = Rimax ∫
2
Q=  dt = Rimax T .
 2  2
t1 0 0

Impunând condiţia de egalitate a căldurii dezvoltate în intervalul T,

 1 2 i
RI 2 T = Ri max T , obţinem I = max .
2 2
Această valoare se numeşte valoarea efectivă (sau eficace) a curentului
alternativ sinusoidal. Dacă curentul variază periodic, dar nu sinusoidal,
condiţia de egalitate a căldurii dezvoltate este
T T
1 2
∫
RI 2 T = R i 2 dt , de unde I =
0
T ∫
i dt ,
0
care reprezintă relaţia generală de definiţie a valorii efective a unui curent
periodic. Expresia de sub radical reprezintă chiar valoarea medie a lui i2, de
unde şi denumirea de valoare rms pentru valoarea efectivă, folosită în ţările
anglofone ( de la “root mean square”, adică “radical din valoarea medie a
pătratului funcţiei).
Încălzirea conductoare parcurse de curent electric limitează puterea
maximă a dispozitivelor, aparatelor şi maşinilor electrice. Pe de altă parte,
efectul termic al curentul are şi multe aplicaţii tehnice.

Rezumat

Studiul câmpului electromagnetic în prezenţa corpurilor este facilitat prin

introducerea a două noi mărimi fizice:
Denumirea mărimii fizice Relaţia de definiţie Unitatea de măsură SI
Inducţia electrică D D=ε0E+P C/m2
Intensitatea câmpului magnetic H B=µ0(H+M) A/m

Constantele universale ε0 şi µ0 se numesc permitivitatea, respectiv
permeabilitatea vidului şi au valoarea
ε0=1/(4π.9.109) F/m, µ0=4π.10-7 H/m.

Cele patru legi fundamentale ale electromagnetismului sunt următoarele:
Denumirea legii Forma integrală

Legea fluxului electric ∫ D ⋅ ds = Q

Σ

Legea fluxului magnetic ∫ B ⋅ ds = 0

Σ
d
Legea circuitului magnetic ∫ H ⋅ dl = ∫ J ⋅ ds + dt ∫ D ⋅ ds
Γ SΓ SΓ
 d dφ
Legea inducţiei electromagnetice ∫ E ⋅ dl = − dt ∫ B ⋅ ds sau ue = −
dt
Γ SΓ

Din aceste legi fundamentale rezultă legea conservării sarcinii electrice,

dQ
∫ J ⋅ ds = − dt .
Σ

Comportarea materialelor în câmp electric şi magnetic este descrisă de trei legi
de material, în care apar parametrii de material corespunzători:
Denumirea legii Relaţia matematică Parametrii de material
Legea conducţiei electrice J=σE, J=σ(E+Ei) σ- conductivitate electrică (Ωm)-1
Legea polarizaţiei temporare Pt=ε0χeE χe - susceptivitate electrică
Legea magnetizaţiei temporare Mt=χmH χm - susceptibilitate magnetică

Materialele pentru care parametrii de material au aceiaşi valoare în orice punct se
numesc omogene; în caz contrar sunt neomogene.

Materialele pentru care parametrii de material au aceiaşi valoare indiferent de
mărimea câmpului aplicat se numesc liniare; în caz contrar sunt neliniare.

Materialele pentru care parametrii de material nu depind de direcţia câmpului
aplicat se numesc izotrope; în caz contrar sunt anizotrope.

Pentru mediile fără polarizaţie, respectiv magnetizaţie permanentă, cele două legi
de material se pot înlocui prin două relaţii de legătură
Relaţia Parametrul de material
D=εE ε=ε0εr; εr=1+χe ; ε-permitivitate (F/m); εr - permitivitate relativă
B=µH µ=µ0µr; µr=1+χm ; µ - permeabilitate (H/m) ; permeabilitate relativă

Conductoarele parcurse de curenţi electrici se încălzesc, fenomen numit efect

Joule - Lenz. Căldura disipată în unitatea de timp şi de volum a unui conductor
este dată de legea transformării energiei în conductoare parcurse de curenţi
electrici: pv=J.E.

Întrebări şi probleme

1. Să se enunţe legea fluxului electric.

2. Să se enunţe legea fluxului magnetic.
3. Să se enunţe legea circuitului magnetic.
4. Ce este curentul de deplasare ?
5. Pentru corpurile în mişcare ce alte tipuri de curenţi, pe lângă cel de conducţie şi
de deplasare, mai apar în legea circuitului magnetic ? Care este impactul practic al
acestor curenţi ?
6. În ce constă fenomenul de inducţie electromagnetică ?
7. Să se enunţe legea inducţiei electromagnetice.
8. Să se enunţe regula lui Lenz.
9. Să se enunţe legea conservării sarcinii electrice.
10. Să se enunţe legea conducţiei electrice.
11. Să se enunţe legea polarizaţiei temporare.
12. Să se enunţe legea magnetizaţiei temporare.
13. Să se enunţe legea transformării energiei în conductoare parcurse de curenţi
electrici.
14. Ce valoare are B în centrul unei bobine cilindrice lungi, dacă lungimea ei este de
30 cm, are 3000 de spire şi este parcursă de un curent de 3A? Dar dacă curentul are o
valoare dublă?
15. Ce valoare are H în centrul unei bobine cilindrice lungi, dacă bobina este
parcursă de un curent de 1A? Bobina are N=3000 spire şi lungimea l=40 cm. Dar
inducţia magnetică, dacă bobina este fără miez feromagnetic?
16. Bobina precedentă are un miez de fier, cu µr=1000. Cum se modifică H şi B? Cât
este M ?
 MODULUL 3

Ecuaţiile lui Maxwell

Subiecte:
0. Divergenţa şi rotorul unui câmp vectorial.
1. Forma locală a legii fluxului electric.
2. Forma locală a legii fluxului magnetic.
3. Forma locală a legii circuitului magnetic.
4. Forma locală a legii inducţiei electromagnetice.
5. Forma locală a legii conservării sarcinii electrice.
6. Ecuaţiile lui Maxwell.
7. Vectorul Poynting. Teorema puterii electromagnetice.

Evaluare: Cu ajutorul întrebărilor şi problemelor finale.

3.0 Divergenţa şi rotorul unui câmp vectorial

Divergenţa. Transformarea Gauss-Ostrogradski
Divergenţa (div) este un operator diferenţial folosit pentru caracterizarea
locală a unui unui câmp vectorial. Într-un sistem de coordonate cartezian
∂F ∂F y ∂Fz
div F = x + + , (1)
∂x ∂y ∂z
unde Fx, Fy şi Fz sunt proiecţiile vectorului câmp F.
Cu ajutorul operatorului diferenţial şi vectorial
∂ ∂ ∂
∇≡ ux + uy + uz , (2)
∂x ∂y ∂z
numit nabla, divF se exprimă ca produsul scalar dintre operatorul nabla şi
vectorul considerat:
div F = ∇ ⋅ F (3)
Pentru o suprafaţă închisă arbitrară Σ este valabilă relaţia

∫ F ⋅ ds = ∫ (div F )dv , (4)

Σ v

numită transformarea sau teorema lui Gauss-Ostrogradski; ds este orientat

către exteriorul suprafeţei închise (Fig.1).
 Fig.1 Fig.2
Această relaţie transformă integrala pe o suprafaţă închisă Σ a unui vector F
într-o integrală pe volumul v delimitat de Σ a divergenţei vectorului
considerat.
Câmpurile a căror divergenţă este nulă se numesc câmpuri solenoidale.
Conform rel.(4) fluxul unui câmp solenoidal printr-o suprafaţă închisă este nul. Un
astfel de câmp este câmpul inducţiei magnetice B.
Rotorul. Transformarea Stokes
Rotorul (rot) este un operator diferenţial şi vectorial folosit pentru
caracterizarea locală a unui unui câmp vectorial. Într-un sistem de
coordonate cartezian
 ∂F ∂F y  ∂F ∂F  ∂F ∂F 
rot F =  z − u x +  x − z u y +  y − x u z , (5)
  ∂y 
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x
relaţie care poate fi scrisă, formal, ca şi un determinat
ux uy uz
∂ ∂ ∂
rot F = . (6)
∂x ∂y ∂z
Fx Fy Fz
Cu ajutorul operatorului ∇, rel.(6) se poate scrie ca produsul vectorial dintre
nabla şi vectorul respectiv:
rot F = ∇ × F , (7)
Pentru o curbă închisă arbitrară Γ este valabilă relaţia

∫ F ⋅ dl = ∫ (rot F ) ⋅ ds , (8)
Γ SΓ

numită transformarea Stokes, sau teorema lui Stokes; SΓ este o suprafaţă

arbitrară care se sprijină pe curba Γ, iar sensurile vectorilor dl şi ds sunt
corelate prin regula burghiului drept (Fig.2). Relaţia (8) transformă circulaţia
unui vector F de-a lungul unei curbe arbitrare Γ în fluxul rotorului acestuia
printr-o suprafaţă arbitrară delimitată de curba Γ.
 Câmpurile a căror rotor este nul se numesc câmpuri irotaţionale.
Conform rel.(8) astfel de câmpuri au circulaţia nulă, motiv pentru care se
mai numesc şi conservative.

3.1 Forma locală a legii fluxului electric

Relaţia
∫ D ⋅ ds = Q (1)
Σ
exprimă legea fluxului electric în formă integrală, deoarece stabileşte o
legătură între două mărimi globale- fluxul electric printr-o suprafaţă închisă
arbitrară, respectiv sarcina liberă totală închisă de această suprafaţă.
Pentru a obţine o formă locală a acestei legi, vom presupune că sarcina Q
este continuu distribuită cu densitatea ρv în volumul delimitat de Σ, iar D
este continuu în punctele acestui volum. Aplicând transformarea Gauss-
Ostrogradski membrului stâng al rel.(1) obţinem
∫ D ⋅ ds = ∫ (div D )dv = ∫ ρ v dv , (2)
Σ vΣ vΣ
de unde
div D = ρ v . (3)
Această relaţie, numită forma locală a legii fluxului electric, exprimă faptul
că în orice punct al unui domeniu de continuitate a lui D, divergenţa lui este
egală cu densitatea de volum a sarcinii libere din punctul respectiv.
Pentru o suprafaţă S12 de discontinuitate a vectorului D forma locală a
legii are expresia
( )
n12 ⋅ D 2 − D1 = ρ s , (4)
unde D1 şi D2 sunt valorile lui D într-un punct al lui S12 (Fig.1).

Fig.1
Dacă notăm cu D1n şi D2n componentele normale ale lui D la suprafaţa S12 ,
rel.(4) devine
D2 n − D1n = ρ s . (5)
Dacă pe S12 nu există o distribuţie de sarcină electrică liberă, atunci din (5)
rezultă
D1n = D 2 n , (6)
relaţie care reprezintă conservarea componentei normale a inducţiei
electrice.

3.2 Forma locală a legii fluxului magnetic

Pornim din nou de la forma integrală a legii,

∫ B⋅d s = 0 . (1)
Σ

Dacă B este continuu în domeniul delimitat de suprafaţa închisă Σ, putem

aplica membrului stâng al rel.(1) transformarea Gauss-Ostrogradski:
∫ B ⋅d s = ∫ (div B) ⋅ ds =0 , (2)
Σ vΣ
de unde
div B = 0 . (3)
Această relaţie reprezintă forma locală a legii fluxului magnetic. Ea relevă
faptul că în orice punct divergenţa lui B este nulă. Această relaţie pune în
evidenţă faptul că nu există sarcini magnetice care să fie sursa câmpului
magnetic, întrucât, spre deosebire de forma locală a legii fluxului electric, în
rel.(3) “densitatea de sarcină” din membrul drept este nulă.
Pentru suprafeţe de discontinuitate a lui B forma locală are expresia
( )
n 12 ⋅ B 2 − B 1 = B1n − B2 n = 0 , (4)
notaţiile având semnificaţiile din Fig.1.

Fig.1
Rel.(4), scrisă în forma
B1n = B2 n , (5)
exprimă conservarea componentei normale a inducţiei magnetice.
3.3 Forma locală a legii circuitului magnetic
Pornim de la forma integrală pentru corpuri în repaus,
∂D
∫ ∫
H ⋅ dl = J ⋅ ds + ∫∂t
⋅ ds , (1)
Γ SΓ SΓ
care este însă practic valabilă şi pentru corpuri în mişcare.
Cu ajutorul transformării Stokes, aplicată membrului stâng al rel.(1),
obţinem
∂D
rot H = J + , (3)
∂t
care reprezintă forma locală a legii circuitului magnetic pentru corpuri în
repaus.
În membrul drept, pe lângă densitatea curentului de conducţie J, mai
apare densitatea curentului de deplasare JD=∂D/∂t. În regim staţionar JD=0 ,
astfel că
rot H = J , (4)
care reprezintă forma locală a teoremei lui Ampere.
Pentru o suprafaţă S12 de discontinuitate a vectorului H forma
locală a legii are expresia
H 2t − H 1t = J s , (5)
unde Js reprezintă densitatea pe unitatea de lungime transversală a curenţilor
superficiali care circulă pe suprafaţa S12, iar H1t şi H2t sunt componentele
tangenţiale ale vectorului H (Fig.1).

Fig.1 Fig.2
Dacă în lungul suprafeţei de discontinuitate nu există curenţi superficiali
(Js=0), atunci
H 1t = H 2t (6)
relaţie care exprimă conservarea componentei tangenţiale a vectorului H
(Fig2)
3.4 Forma locală a legii inducţiei electromagnetice
Pornim de la forma integrală dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice,
∂B
∫
E ⋅ dl = −
∂t∫ ∫
⋅ ds + (v × B) ⋅ dl . (1)
Γ SΓ SΓ
Aplicăm integralelor curbilinii transformarea Stokes:
∂B
∫
rot E ⋅ ds = − ∫
∂t ∫
⋅ ds + rot (v × B) ⋅ ds . (2)
SΓ SΓ SΓ
Rezultă atunci
∂B
rot E = − + rot (v × B) , (3)
∂t
forma locală a legii inducţiei electromagnetice.
Pentru corpuri în repaus rel.(3) devine
∂B
rot E = − . (4)
∂t
Forma locală a legii, pentru suprafeţe de discontinuitate a vectorului
E şi considerând corpurile în repaus, are expresia
E1t = E 2t , (5)
unde mărimile au semnificaţiile din Fig.1.

Fig.1
Relaţia (5) reprezintă conservarea componentei tangenţiale a intensităţii
câmpului electric pentru suprafeţe de discontinuitate aflate în repaus.

3.5 Forma locală a legii conservării sarcinii electrice

Forma integrală a legii conservării sarcinii electrice este
dQ
∫J ⋅ ds = −
dt
.
(1)
Σ
Ne vom referi la cazul cel mai frecvent întâlnit când suprafaţa închisă Σ nu
este ataşată unor corpuri încărcate electric şi aflate în mişcare. Dacă sarcina
Q este continuu distribuită în volumul v cu densitatea ρv., rel.(1) devine
d ∂ρ v
∫ J ⋅ ds = − ∫
dt v ∫
ρ v dv = −
∂t
dv .
(2)
Σ v
Aplicând transformarea Gauss-Ostrogradski membrului stâng al rel.(2),
obţinem
∂ρ v
∫
(div J )dv = −
∂t∫ dv , (3)
v v
de unde
∂ρ v
div J = − . (4)
∂t
Această relaţie reprezintă forma locală a legii conservării sarcinii electrice
pentru corpuri în repaus.
Pentru o suprafaţă de discontinuitate a vectorului J forma locală este
∂ρ
J 2 n − J 1n = − s , (5)
∂t
unde J1n şi J2n reprezintă componentele normale ale vectorului J (Fig.1).

Fig.1
În regim staţionar, sau dacă nu există sarcină distribuită superficial,
J 1n = J 2 n , (6)
relaţie care exprimă conservarea componentelor normale ale lui J.

3.6 Ecuaţiile lui Maxwell

Formele locale ale celor patru legi generale prezentate, pentru medii în
repaus şi fără discontinuităţi, poartă în mod tradiţional numele de ecuaţiile
lui Maxwell.
 La stabilirea acestora au contribuit mai mulţi oameni de ştiinţă
(Gauss, Faraday, Ampere ş.a.) dar Maxwell a fost cel care a exprimat
relaţiile în forma elegantă cunoscută, pe care o rescriem mai jos:
∇ ⋅ D = ρv , (1)

∇⋅B = 0 (2)
∂D
∇×H = J + , (3)
∂t
∂B
∇× E = − .
∂t (4)

Denumirea de “ecuaţiile lui Maxwell” se poate folosi şi pentru formele

integrale corespunzătoare.
Ecuaţiile lui Maxwell au fost generalizate pentru medii în mişcare de
către H. Hertz, cunoscute ca ecuaţiile Maxwell-Hertz.
Ecuaţiile lui Maxwell, respectiv Maxwell-Hertz, constituie ecuaţiile
fundamentele ale electromagnetismului, cu aceiaşi importanţă ca şi ecuaţiile
lui Newton pentru mecanică. Ele permit rezolvarea unei game extrem de
largi de probleme, dar dificultăţile matematice pot deveni prohibitive.
Rezolvarea concretă a ecuaţiilor lui Maxwell, care reprezintă un sistem de
ecuaţii cu derivate parţiale, a progresat semnificativ prin folosirea metodelor
numerice şi a calculatorului.
Pentru cazul uzual al mediilor omogene, liniare, izotrope, fără
câmpuri electrice imprimate, polarizaţie şi magnetizaţie permanente, descrise
prin relaţiile de material simple
D = ε E , J = σ E, B = µ H , (5)
ecuaţiile (1-4) devin
ρ
∇⋅E = v , (6)
ε
∇⋅H =0, (7)
∂E
∇× H = J + ε , (8)
∂t
∂H
∇ × E = −µ . (9)
∂t
În aceste relaţii sursele corporale de câmp sunt reprezentate prin densitatea
de sarcină ρv şi densitatea curentului de conducţie, câmpul electric prin
intensitatea câmpului electric E, iar câmpul magnetic prin intensitatea
câmpului magnetic H. O teoremă din teoria câmpurilor vectoriale afirmă că
dacă se cunosc în fiecare punct dintr-un domeniu divergenţa şi rotorul
vectorului câmp, precum şi valorile acestuia pe suprafaţa frontieră, atunci
câmpul din domeniul respectiv este univoc determinat. În virtutea acestei
teoreme, dacă se cunosc:
1. distribuţiile de sarcină electrică şi de curent electric, ρv(r, t), J(r, t);
2. parametrii electromagnetici de material ε, µ şi σ;
3. valorile iniţiale E(r, 0) şi H(r, 0) (“condiţiile iniţiale”),
4. valorile vectorilor E şi H pe frontiera domeniului (“condiţiile pe
frontieră”),
atunci ecuaţiile (6)-(9) au o soluţie E(r, t), H(r, t) unică. Operatorii din
rel.(6)-(9), aplicaţi vectorilor câmp, sunt liniari, ceea ce face posibil
principiul superpoziţiei (suprapunerii) efectelor:
Două sau mai multe distribuţii de sarcină (sau de curent) produc un câmp
rezultant egal cu suma vectorială a câmpurilor produse de fiecare
distribuţie în parte.
O consecinţă extrem de importantă a ecuaţiilor lui Maxwell o
reprezintă predicţia existenţei undelor electromagnetice. Spre exemplu, în
puncte din vid (ρv=0, J=0) relaţiile (8) şi (9) devin
∂E
∇ × H = ε0 , (10)
∂t
∂H
∇ × E = −µ 0 . (11)
∂t
Prin aceste relaţii câmpurile electrice şi magnetice variabile sunt cuplate
între ele. Spre exemplu, o variaţie a câmpului magnetic dintr-un punct
determină, conform rel.(11), o variaţie a câmpului electric din acel punct.
Conform rel.(10), o variaţie a câmpului electric determină o variaţie a
câmpului magnetic ş.a.m.d. (Fig.1).

Fig.1
În concluzie, în regim variabil câmpul electric şi cel magnetic nu pot
fi separate unul de celelalt, ele formând o entitate numită câmp
electromagnetic.
Forma soluţiilor ecuaţiilor lui Maxwell conduc la concluzia că o
perturbaţie în câmpul electric sau magnetic dintr-un punct al domeniului
câmp se propagă din aproape în aproape, cu viteză finită, către toate
punctele domeniului, ca o undă. Confirmarea experimentală a existenţei
undelor electromagnetice a fost realizată de Hertz. Undele electromagnetice,
spre deosebire de undele elastice, nu au nevoie de un mediu pentru a se
propaga; ele se propagă şi în vid (de fapt, cel mai bine se propagă în vid).
Pentru a ilustra aceste afirmaţii să presupunem că într-un punct din
spaţiul vid apare brusc o sursă de câmp magnetic constant în timp. În
punctele din spaţiul înconjurător nu se stabileşte simultan un câmp magnetic
staţionar, ci este nevoie de un anumit timp până când în fiecare punct
inducţia magnetică se stabileşte la valoarea constantă finală corespunzătoare
acelui punct. O analogie mecanică este reprezentată în Fig.1: dacă se ridică
brusc capătul unei corzi aflată iniţial întinsă pe o suprafaţă orizontală
(Fig.1a), coarda nu atinge instantaneu poziţia finală din Fig.1c ci este nevoie
de un timp pentru ca perturbaţia apărută la un capăt al ei să se propagă în
lungul corzii.
În mod analog se propagă şi perturbaţia magnetică menţionată. Fie
doi magneţi permanenţi identici, iniţial alăturaţi ca în Fig.1a. Câmpurile lor
magnetice se anulează reciproc, astfel că în exteriorul lor câmpul magnetic
este nul. La un moment dat magnetul din dreapta este basculat brusc către
poziţia din Fig.1b. Cele două câmpuri se vor întări reciproc, rezultând în
final un câmp magnetic constant în timp, a cărui valoare scade pe măsură ce
ne depărtăm de magneţi (Fig.1c).

Fig.1
O situaţie intermediară este reprezentată în Fig.1b. În puncte mai apropiate
de magneţi (r<r1 ) câmpul magnetic a atins valoarea lui finală, în timp ce în
celelalte puncte (r>r2 ) el este încă zero. În zona intermediară r1<r<r2 are loc
trecerea de la valoarea iniţială nulă a câmpului magnetic la o valoare finală
nenulă. Această variaţie locală a câmpului magnetic determină apariţia unui
câmp electric indus, variabil în timp. Întrucât în zona respectivă E şi B sunt
variabili în timp, în acea zonă există câmp electromagnetic, iar perturbaţia
produsă în zona magneţilor se propagă în spaţiul înconjurător sub forma unui
puls electromagnetic. Dacă se reia periodic bascularea magnetului, se obţine
un tren de pulsuri electromagnetice. Un mod mai practic de a genera unde
electromagnetice este de a trece un curent electric variabil în timp printr-un
conductor.
Din acest exemplu simplu rezultă că de fiecare dată când conectăm
sau deconectăm un consumator electric, apare o undă electromagnetică.
Dacă variaţia nu este suficient de rapidă, câmpul electric indus este slab şi
unda nu este percepută. În natură există un număr foarte mare de situaţii
când apare unde electromagnetice: un fulger (sau trăsnet) este un curent
variabil în timp, care generează pulsuri electromagnetice; mişcările tectonice
care preced cutremurele produc, prin frecare şi efect piezoelectric, sarcini
electrice variabile în timp, adică câmpuri electrice variabile, deci unde
electromagnetice; sculatul sau aşezatul pe scaun modifică sarcina cumulată
electrostatic pe hainele individului, determinând astfel un curent electric
variabil, deci o undă electromagnetică şi exemplele ar putea continua încă
mult.
Rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell se simplifică dacă se analizează
regimuri particulare, cum ar fi:
1. Regimul electrostatic: mărimile de stare sunt constante în timp,
sarcinile electrică sunt în repaus; nu există surse de câmp magnetic.
2. Regimul electrocinetic staţionar: mărimile de stare sunt constante în
timp, sarcinile pot fi în mişcare, dar aceasta trebuie să fie uniformă;
există deci curent electric, care este constant în timp; implicit există
câmp magnetic, care este de asemenea constant în timp.
3. Regimul staţionar magnetic: mărimile magnetice sunt constante în
timp.
4. Regimul cvasistaţionar: curentul de deplasare în mediile conductoare
poate fi neglijat în raport cu curentul de conducţie.
Regimurile particulare apar în multe situaţii reale, sau pot aproxima suficient
de bine unele regimuri reale. Ele vor fi studiate în cap. 5, respectiv 6.

3.7 Vectorul Poynting. Teorema puterii

electromagnetice
Ecuaţiile lui Maxwell conţin în ele o relaţie importantă privind bilanţul
energiei în câmp electromagnetic. Această relaţie se obţine cu ajutorul
formelor locale ale legii circuitului magnetic, respectiv inducţiei
electromagnetice:
∂D (1)
∇× H = J + ,
∂t
∂B
∇× E = − . (2)
∂t
Înmulţim scalar rel.(1) cu E, rel.(2) cu H şi apoi scădem expresiile obţinute:
∂D ∂B
E ⋅ (∇ × H ) − H ⋅ (∇ × E ) = J ⋅ E + ( E ⋅ +H⋅ ). (3)
∂t ∂t
Cu ajutorul identităţii vectorială
∇ ⋅ ( A × B) = B ⋅ (∇ × A) − A ⋅ (∇ × B ) , (4)
rel.(3) devine
∂D ∂B
− ∇ ⋅ (E × H ) = J ⋅ E + (E ⋅ +H⋅ ). (5)
∂t ∂t

Fig.1
Integrăm rel.(5) pe un domeniu v delimitat de suprafaţa închisă Σ (Fig.1):
∂D ∂B
∫ ∫
− ∇ ⋅ ( E × H )dv = J ⋅ Edv + ( E ⋅
∂t∫ +H⋅
∂t
)dv . (6)
v v v
După aplicarea transformării Gauss-Ostrogradski membrului stâng obţinem
∂D ∂B
∫ ∫
− ( E × H ) ⋅ ds = J ⋅ Edv + ( E ⋅ ∫
∂t
+H⋅
∂t
)dv . (7)
Σ v v
Vectorul din integrala de suprafaţă,
S =E×H , (8)
are dimensiune fizică de putere pe unitatea de suprafaţă:
 V A W
[ S ] = [ E ].[ H ] =
⋅ = . (9)
m m m2
Acest vector se numeşte vector Poynting; fluxul lui prin suprafaţa Σ care
delimitează domeniul v reprezintă puterea electromagnetică transmisă prin
această suprafaţă:
∫ ∫
PS = ( E × H ) ⋅ ds = S ⋅ ds . (10)
Σ Σ
Termenul
PJ = ∫ J ⋅ Edv (11)
vΣ
reprezintă puterea disipată prin efect Joule-Lenz în conductoarele din
volumul v.
Pentru a găsi semnificaţia fizică a celei de-a doua integrală din membrul
drept ne vom referi, pentru simplificarea expunerii, la medii având ε şi µ
constante. Atunci
∂D ∂ (ε E ) ∂E ∂ 1  ∂ 1  ∂ 1
E⋅ = E⋅ = εE ⋅ = ε  E⋅E =  εE ⋅ E  = ( D ⋅ E) . (12)
∂t ∂t ∂t ∂t  2  ∂t 2  ∂t 2
Dimensiunea fizică a termenului din ultima paranteză este:
C V A.s.V W .s J
[ D ].[ E ] = 2 ⋅ = 3
= 3 = 3 , (13)
m m m m m
adică energie pe unitatea de volum. Expresia
1
we = D ⋅ E (14)
2
reprezintă atunci densitatea de energie a câmpului electric. Integrând we pe
întreg volumul v se obţine energia câmpului electric din volumul respectiv,
1 1
We = ∫ D ⋅ E dv = εE 2 dv .
∫ (15)
2 2
v v
Un raţionament similar ne conduce la concluzia că expresia
1
wm = B ⋅ H (16)
2
reprezintă densitatea de energie a câmpului magnetic, iar
1 1
Wm = ∫
B ⋅ H dv = µH 2 dv
∫ (17)
2 2
v v
reprezintă energia câmpului magnetic din volumul v. Prin urmare,
  ∂D ∂B   ∂we ∂wm  ∂  
∫  E ⋅ ∂ t + H ⋅ ∂ t dv = ∫  ∂ t + dv =
∫ we dv + wm dv  =
∫
∂t  ∂t  
v v v v  , (18)
∂ ∂W
= (We + Wm ) = em
∂t ∂t
unde Wem reprezintă energia câmpului electromagnetic (sau energia
electromagnetică) din volumul v considerat.
Înlocuind rel.(10), (11) şi (18) în (7), şi rearanjând termenii, obţinem
∂Wem
− = PJ + PS , (19)
∂t
Această relaţie reprezintă un bilanţ energetic, numit teorema puterii
electromagnetice, cu următorul enunţ:
Viteza de variaţie, luată cu semn schimbat, a energiei câmpului
electromagnetic Wem dintr-un domeniu v este egală cu suma dintre puterea
PJ disipată în conductoarele din acel domeniu şi puterea electromagnetică
PS transmisă prin suprafaţa care mărgineşte domeniul considerat.
Puterea disipată prin efect Joule-Lentz este întotdeauna pozitivă întrucât
J.E=σE2.
Conform rel.(10), puterea electromagnetică PS este pozitivă dacă vectorul
Poynting este orientat către exteriorul suprafeţei Σ (atunci vectorii S şi ds fac
între ei un unghi mai mic decât 900), respectiv negativ, dacă S este orientat
către interior. Viteza de variaţie a energiei electromagnetice, ∂Wm/∂t, este
pozitivă dacă energia câmpului electromagnetic din volumul v creşte,
respectiv negativă, dacă aceasta scade.
Putem găsi acuma o interpretare pentru sensul vectorului Poynting.
Să presupunem, spre exemplu, că vectorul Poynting este orientat către
exteriorul suprafeţei Σ, adică PS >0. Atunci, din rel.(19) rezultă (∂Wm/∂t)<0,
adică energia electromagnetică din domeniul v scade în timp. Unde se duce
această energie ? O parte din energia câmpului electromagnetic se
transformă în căldură în mediile conductoare din volumul v. Cealaltă parte
trebuie să iasă cumva din acest domeniu. Singura modalitate o reprezintă o
undă electromagnetică, generată în domeniul v, care străbate suprafaţa
frontieră Σ către exterior transportând, în unitatea de timp şi prin unitatea de
suprafaţă, o energie egală cu PS. Prin urmare, sensul vectorului Poynting ne
arată sensul în care este transferată energia electromagnetică prin suprafaţa
respectivă.
Dacă în domeniul v nu există medii conductoare, atunci PJ=0. Dacă,
spre exemplu, vectorul Poynting este orientat către interiorul lui Σ, atunci PS
<0, iar din rel.(19) rezultă (∂Wm/∂t)>0, adică aportul de energie
electromagnetică prin suprafaţa frontieră se înmagazinează în câmpul din
domeniul respectiv.
În regim staţionar, din rel.(19) rezultă PS=-PJ <0, adică energia
disipată prin efect Joule-Lenz în conductoare provine din aportul de energie
electromagnetică prin suprafaţa care închide conductoarele respective.
Relaţia (19) se poate scrie, reordonând termenii, şi în forma
alternativă
∂Wem
∫
− S ⋅ ds = PJ +
∂t
, (20)
Σ
cu enunţul: puterea electromagnetică transferată unui domeniu prin
suprafaţa care îl delimitează se regăseşte în efectul Joule-Lentz din
conductoarele domeniului şi în creşterea energiei câmpului electromagnetic
din domeniul considerat.

Rezumat

Pentru domenii de continuitate ale vectorilor câmp, aplicând formelor integrale

ale legilor transformarea Gauss-Ostrogradski, respectiv Stokes, se obţin formele
integrale ale acestora:
Denumirea legii Forma locală Observaţii
Lg. fluxului electric divD=ρv
Lg. fluxului magnetic divB=0 Câmp solenoidal deci linii
de câmp curbe închise
Lg. circuitului magnetic rotH=J+∂D/∂t S-a neglijat contribuţia
curentului de convecţie,
respectiv roentgen
Lg. inducţiei electromagnetice rotE=−∂B/∂t +rot(vxB)
Lg. conservării sarcinii divJ=−∂ρv/∂t S-a neglijat curentul de
electrice convecţie

Pe suprafeţele care separă două medii vectorii câmp sunt în general discontinui.
În punctele unor astfel de suprafeţe formele locale ale legilor sunt următorele:
Denumirea legii Forma locală Observaţii
Lg. fluxului electric D2n-D1n=ρs
Lg. fluxului magnetic B2n-B1n=0
Lg. circuitului magnetic H2t-H1t=Js
Lg. inducţiei electromagnetice E2t-E1t=0 Pentru corpuri în repaus
Lg. conservării sarcinii electrice J2n-J1n=−∂ρs/∂t

Dacă pe suprafeţele respective nu există distribuţii de sarcină electrică sau de
curent, se obţin formele mai simple, dar mai frecvent întâlnite:
 Forma locală Observaţii
D2n=D1n Conservarea componentei normale a lui D
B2n=B1n Conservarea componentei normale a lui B
H2t=H1t Conservarea componentei tangenţiale a lui H
E2t=E1t Conservarea componentei tangenţiale a lui E
J2n=J1n Conservarea componentei normale a lui J

Formele locale ale celor patru legi fundamentale, pentru medii în repaus, sunt
cunoscute sub denumirea de ecuaţiile lui Maxwell:
divD=ρv rotE=−∂B/∂t
divB=0 rotH=J+∂D/∂t
Din aceste ecuaţii rezultă că o variaţia a lui E sau H dintr-un punct se
transmite din aproape în aproape, cu viteză finită, tuturor celorlalte puncte - apare
astfel o undă electromagnetică.

Transferul de energie electromagnetică printr-o suprafaţă, în unitatea de timp,
este dat de fluxul vectorului Poynting S=ExH prin acea suprafaţă: PS=∫S.ds.

Întrebări

1. Să se scrie cele patru ecuaţii ale lui Maxwell.

2. Ce se înţelege prin câmp electromagnetic ?
3. Ce este o undă electromagnetică ?
4. Definiţi regimurile electrostatic, electrocinetic staţionar, magnetic staţionar,
magnetic cvasistaţionar ?
5. Să se definească vectorul Poynting.
6. Ce semnificaţie are fluxul vectorului Poynting ?
7. Care este expresia densităţii energiei câmpului electric, respectiv magnetic ?
8. Să se enunţe teorema puterii electromagnetice transmise.
 MODULUL 4

Unde electromagnetice
Subiecte:
1. Ecuaţiile undelor electromagnetice.
2. Unde plane uniforme.
3. Unde plane uniforme în medii fără pierderi.
4. Unde plane în medii disipative. Adâncimea de pătrundere.

Evaluare: Cu ajutorul întrebărilor şi problemelor finale.

4.1 Ecuaţiile undelor electromagnetice

Vom deduce ecuaţiile undelor electromagnetice pentru un domeniu spaţial
extins la infinit, în care nu există distribuţii de sarcină liberă (ρv=0), iar
parametrii de material ε, µ şi σ au valori constante. În acest caz,ţinând cont şi
de legile de material, ecuaţiile lui Maxwell au forma:
∇⋅E =0 (1)
∇⋅ H = 0 (2)
∂E
∇×H = σ E + ε (3)
∂t
∂H
∇×E =−µ (4)
∂t
Aplicând operatorul rot ecuaţiei (4), obţinem:
 ∂H 
( )
∇× ∇ ×E = −∇ ×  µ  = −µ ∂ ∇ ×H .
( ) (5)
∂ t  ∂t
 
Înlocuind aici rel.(3), obţinem
∂E ∂2E
( )
∇× ∇ ×E = −µσ
∂t
− µε 2 . (6)
∂t
Ne folosim acum de dezvoltarea dublului produs vectorial,
 ( ) ( )
∇× ∇×F = ∇ ∇⋅F − ∇ 2 F , (7)
2
unde ∇ este operatorul Laplace vectorial. Într-un sistem de coordonate
cartezian acesta este dat de relaţia
( ) ( )
∇ 2 F = ∇ 2 Fx u x + ∇ 2 F y u y + ∇ 2 Fz u z , ( ) (8)
unde
∂ 2 Fx ∂ 2 Fx ∂ 2 Fx
∇ 2 Fx = + + (9)
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2
este operatorul Laplace aplicat componentei Fx. Expresii similare sunt
valabile pentru ∇2Fy şi ∇2Fz.
Cu ajutorul rel.(7), rel.(6) devine
∂E ∂2E
( )
∇ ∇ ⋅ E − ∇ 2 E = −µσ
∂t
− µε 2 , (10)
∂t
de unde, ţinând cont de rel.(1), obţinem

∂E ∂2E
∇ 2 E = µσ + µε 2 . (11)
∂t ∂t
Printr-un raţionament similar, aplicând operatorul rot ecuaţiei (3),
ajungem la ecuaţia

∂H ∂2H
∇ 2 H =µσ + µε 2 . (12)
∂t ∂t
Ecuaţiile (11) şi (12) sunt ecuaţii cu derivate parţiale, de ordinul 2, în care
variabilele independente sunt coordonatele spaţiale (x, y, z) şi variabila
temporală t, iar necunoscutele sunt funcţiile E=E(x, y, z, t) şi H=H(x, y, z, t).
Ecuaţiile (11) şi (12) reprezintă ecuaţiile undelor electromagnetice.
Rezolvarea ecuaţiilor de undă pentru cazul general este o problemă
dificilă şi se preferă considerarea unor situaţii particulare.

4.2 Unde plane uniforme

Cel mai simplu tip de undă electromagnetică este unda plană uniformă,
polarizată liniar (Fig.1): (i) frontul de undă, respectiv toate punctele care
oscilează în fază, este un plan perpendicular pe direcţia de propagare; (ii) în
acest plan vectorul E are aceiaşi valoare şi direcţie, lucru valabil şi pentru
vectorul H; (iii) direcţia vectorului E nu se modifică în cursul propagării
undei (privind din direcţia de propagare, toţi vectorii E se suprapun, fiind pe
aceiaşi linie).
 Fig.1 Fig.2
Ne vom referi la câmpuri E şi H sinusoidale:
E = E (t )u E , H = H (t )u H , (1)
unde
E (t ) = E m sin(ωt + ϕ E ) , H (t ) = H m sin(ωt + ϕ H ) , (2)
În acest caz putem folosi metoda reprezentării în complex. Celor două
module sinusoidale le asociem mărimile complexe
E = E m e jϕ E , H = H m e jϕ H . (3)
Faţă de regula folosită la analiza circuitelor electrice, modulul numărului
complex este egal cu amplitudinea sinusoidei şi nu cu valoarea ei efectivă.
Această regulă este mai convenabilă în problemele de câmp electromagnetic
deoarece simplifică o serie de relaţii.
Definim vectorii complecşi
E = EuE , H = H uH . (4)
Transformarea inversă, de la vectori complecşi la valorile lor instantanee, se
realizează cu relaţiile
E = Re( E e jω t ) , H = Re( H e jω t ) . (5)
Pentru rezolvarea ecuaţiilor de undă, în cazul undelor plane
uniforme, vom alege un sistem de coordonate cartezian cu una din axe, de
exemplu Ox, după direcţia vectorului E (Fig.2). Prin urmare vectorul E are
componentă numai după axa Ox:
E = E x ( z) u x .
Unda fiind uniformă, într-un plan z=ct Ex nu depinde de coordonatele (x, y)
În loc să particularizăm ecuaţiile generale ale undelor pentru cazul undei
plane uniforme sinusoidale, este mai convenabil să trecem ecuaţiile lui
Maxwell în complex şi să deducem de aici ecuaţiile undelor plane. Conform
metodei reprezentării în complex, trebuie să înlocuim
- vectorii reali prin vectorii complecşi corespunzători;
- derivatele în raport cu t ale vectorilor reali prin produsele dintre jω şi
vectorii complecşi corespunzători.
Aplicând aceste reguli ecuaţiilor (4.1.3) şi (4.1.4), obţinem
∇×H = (σ + jωε) E , (6)
respectiv
∇×E =− jωµ H , (7)
unde
E = E x ( z )u x , , H = H x ( z )u x + H y ( z )u y + H z ( z )u z . (8)
Explicităm rotorul din rel.(7) şi ţinem cont de rel.(8):
ux uy uz
∂ ∂ ∂ ∂E x
∇ ×E = = u y = − jωµ( H x u x + H y u y + H z u z ) . (9)
∂x ∂y ∂z ∂z
E x (z ) 0 0
De aici rezultă că H are componentă numai după axa Oy:
H = H y ( z )u y . (10)
Prin urmare, vectorii E şi H sunt perpendiculari unul pe celălalt şi pe axa
Oz, iar vectorul Poynting este perpendicular este paralel cu axa Oz. Aceasta
fiind direcţia după care se transferă energia electromagnetică, rezultă că
aceasta este şi direcţia de propagare a undei. Direcţia de propagare fiind
perpendiculară pe planul în care oscilează vectorii E şi H, unda
electromagnetică este o undă de tip transversal.
Dezvoltând rotorul din rel. (6) şi ţinând cont de direcţiile particulare ale
celor doi vectori, obţinem
ux uy uz
∂ ∂ ∂ ∂H y
∇ ×H = =− u x = (σ + jωε) E x u x (11)
∂x ∂y ∂z ∂z
0 H y ( z) 0
Rel.(9) şi (11) conduc la ecuaţiile
dE x
= − j ωµ H y , (12)
dz
dH y
= − ( σ + j ω ε )E x , (13)
dz
numite ecuaţiile de ordinul întâi ale undelor plane uniforme sinusoidale.
Dacă derivăm rel.(12) în raport cu z şi ţinem apoi cont de rel.(13),
obţinem
d 2Ex
= jωµ(σ + jωε) E x . (14)
dz 2
În mod similar, dacă derivăm (13) şi apoi ţinem cont de (12), obţinem
 d 2H y
= jωµ(σ + jωε) H y . (15)
2
dz
Relaţiile (14) şi (15) reprezintă ecuaţiile de ordinul al doilea ale undelor
plane uniforme. Ele se puteau obţine şi direct, prin trecerea în complex a
ecuaţiilor (4.1.11) şi ( 4.1.12 ).
Mărimea complexă
γ = jωµ(σ + jωε) = α + jβ (16)
se numeşte constantă de propagare; partea reală a ei (α) se numeşte
constantă de atenuare, iar partea reală (β), constantă de fază. Justificarea
acestor denumiri va fi prezentată ulterior. Cu notaţia (16), rel.(14) şi (15)
devin
d 2Ex
= γ2 E x , (17)
dz2
d 2H y
= γ2 H y . 2
(18)
dz
Soluţiile acestor ecuaţii diferenţiale de ordinul 2, în variabila z, sunt de
forma
−γ z γz
E x = E +m e + E m− e , (19)
+ −γ z γz
H y =Hm e + H m− e , (20)
unde E +m , E −m , H m+ , H m− sunt constante de integrare, care însă nu sunt
independente. În adevăr, soluţiile (19) şi (20) trebuie să satisfacă şi ecuaţia
(12), de unde
− γ E m+ e
−γ z
+ γ E m− e
γz
= − j ωµ H m+ e ( −γ z
+ H m− e
γz
), (21)
respectiv
(−γ E +
m + j ωµ H
+
m )e −γ z
(
+ γ E m + j ωµ H
− −
m )e γz
=0. (22)
Relaţie trebuie să fie satisfăcută pentru orice z, ceea ce este posibil numai
dacă expresiile din paranteze sunt simultan nule:
− γ E m+ + j ωµ H m+ = 0 , γ E m− − j ωµ H m− = 0 , (23)
de unde
E m+ E m− jωµ
+
=− −
= . (24)
H m H m
γ
Dimensiunea fizică a acestor rapoarte este de impedanţă:
 [E] V / m V
= = =Ω. (25)
[H ] A / m A
Expresia
E m+ E m− j ωµ
η= +
=− −
= (26)
H m H m
γ
se numeşte impedanţă intrinsecă, sau impedanţa de undă a mediului în care
se propagă unda. Folosindu-ne de rel.(16), obţinem
j ωµ
η= . (27)
σ+ j ω ε
Se observă că impedanţa de undă depinde atât de constantele de material ale
mediului în care se propagă unda, cât şi de frecvenţa oscilaţiei. În general
impedanţa de undă se cunoaşte, astfel că putem exprima două din
constantele de integrare în funcţie de celelalte:
E+ E−
H +m = m , H m −
=− m . (28)
η η
Rel.(20) devine atunci
+ −
E m −γ z E m γ z
Hy= e − e (29)
η η
Pentru explicitarea soluţiilor este convenabil să exprimăm mărimile
complexe E +m , E −m şi η în formă polară:
− j θη
E m = E m− e j θ ,
+
+ −
E m = E m+ e j θ , η = ηe . (30)
Expresiile (19) şi (20) devin atunci
+ −
E x = E m+ e − α z e − jβ z e j θ + E m− e α z e jβ z e j θ , (31)
E m+ + − jθ η E m− − − jθ η
H y = e −α z e − jβ z e j θ e − e α z e jβ z e jθ e . (32)
η η
Trecând la valori momentane, obţinem

E x ( z , t ) = Re{E x e jωt } = , (33)

= E m+ e −α z cos( ωt − β z + θ )+ +
E m− e α z cos (ωt −
+ βz + θ )
 H y ( z , t ) = Re{H y e jωt } =
E m+ E m− . (34)
= e −α z cos(ωt − β z + θ + − θ η )− e α z cos (ωt + β z + θ − − θ η )
η η

Din expresiile acestor soluţii rezultă că Ex(z, t) şi Hy(z, t) reprezintă unde care
se propagă în lungul axei z. Caracterul de undă rezultă din faptul că fazele
cosinusurilor depind atât de variabila temporală t, cât şi de variabila spaţială
z, ceea ce înseamnă că oscilaţiile se propagă în spaţiu.
4.3 Unde plane uniforme în medii fără pierderi
Pentru un mediu neconductor σ = 0, astfel că nu există curenţi de conducţie
şi deci nici disipare de energie sub formă de căldură, motiv pentru care
aceste medii se numesc nedisipative, sau fără pierderi.
Într-un mediu nedisipativ constanta de propagare este pur imaginară
(cf. rel.4.2.16),
γ= jω µε , α =0, β= ω µ ε , (1)
iar impedanţa intrinsecă a mediului (cf. rel.4.2.27) este pur reală,
µ µ
η= , η= , θ η = 0 . (2)
ε ε
Înlocuind (1) şi (2) în soluţiile generale (4.2.33) şi (4.2.34), obţinem
E x ( z, t ) = E m+ cos(ωt − β z + θ + ) + E m− cos(ωt + β z + θ − ) (3)

E m+ +
E m−
H y ( z, t ) = cos(ωt − β z + θ ) − cos(ωt + β z + θ − ) (4)
η η
Fiecare soluţie este o sumă de doi termeni. Termenul
E x+ ( z, t ) = E m+ cos(ωt − β z + θ + ) (5)
reprezintă o undă care se propagă în lungul axei z, în sensul crescător al
acesteia, motiv pentru care se numeşte undă directă, sau undă pozitivă.

Fig.1
Acest lucru rezultă dacă urmărim distribuţia spaţială a câmpului Ex+ la
două momente arbitrare de timp. În Fig.1 este reprezentat graficul funcţiei
Ex+(z, t) la momentele de timp t1, respectiv t2 > t1. Se observă că în acest
interval de timp fiecare punct al graficului s-a deplasat spre dreapta cu o
distanţă z2-z1. Punctele P(t1) şi P(t2) corespund aceluiaşi maxim al lui E x+ ,
astfel că din rel.(5) rezultă
ωt 1 − β z 1 + θ + = ωt 2 − β z 2 + θ + , (6)
respectiv
ω(t1 − t 2 ) = β( z1 − z 2 ) .
Punctul P a parcurs distanţa z2-z1 în intervalul de timp t2-t1 cu viteza
z − z1 ω
v= 2 = .
t 2 − t1 β
Întrucât punctul P este un punct de fază constantă al funcţiei, această viteză
se numeşte viteză de fază ,
ω
vf = . (7)
β
Altfel spus, aceasta este viteza cu care se deplasează un observator astfel
încât să fie în repaus faţă de undă (“călare pe val”). Prezenţa constantei β în
rel.(7) justifică denumirea de constantă de fază dată acesteia.
Înlocuind în rel.(7) expresia constantei de fază pentru cazul mediilor
nedisipative (rel.1), obţinem
1
vf = . (8)
µε
În particular, dacă unda se propagă în vid,
1
vf =c= = 3 ⋅ 10 8 [ m / s ]
µ0 ε 0
adică tocmai viteza luminii în vid. Acest rezultat, şi multe altele, au condus
la concluzia că lumina se comportă ca o undă electromagnetică.
Componenta Ex+(z, t), la un moment arbitrar t fixat,
E x+ ( z ) = E m+ cos(ωt − β z + θ + ) = E m+ cos(β z − ωt − θ + ) ,
este periodică spaţial, în raport cu variabila z, perioada fiind 2π. Dacă z1,
respectiv z2, sun coordonatele a două maxime consecutive, atunci
β z 2 − ω t − θ + = β z1 − ω t − θ + + 2 π . (9)
Distanţa λ=z2-z1 dintre cele două maxime consecutive se numeşte lungime
de undă λ. Conform rel.(9)
2π
λ= . (10)
β
Dacă ţinem cont de rel.(7) şi de faptul că ω=2πf=2π/T, mai obţinem
 vf
λ=v f T = . (11)
f
Relaţia (11) permite şi o altă interpretare pentru lungimea de undă:
lungimea de undă reprezintă distanţa parcursă de un punct de fază constantă,
sau mai simplu, de undă, într-un interval de timp egal cu o perioadă.
Un raţionament similar ne conduce la concluzia că termenul
E x− ( z, t ) = E m− cos( ωt + β z + θ − ) (12)
reprezintă o undă care se propagă în lungul axei z, dar în sensul negativ al
acesteia, numită undă inversă sau undă negativă. Viteza de undă şi
lungimea de undă sunt date de aceleaşi relaţii ca pentru unda directă.
Pentru unda magnetică Hy(z, t), dată de rel.(4), obţinem aceiaşi
interpretare: ea reprezintă suma a două unde, una directă, Hy+(z, t), respectiv
una inversă Hy-(z, t), fiecare proporţională cu componentele respective ale
undei electrice (întrucât η este o constantă scalară) -Fig.2.

Fig.2
Datorită semnului “-“ din rel.(4), unda magnetică inversă este defazată cu π
faţă de unda electrică inversă. Conform rel.(4), amplitudinea undei
magnetice directe este intrinsec legată de amplitudinea unda electrice
directe; aceiaşi observaţie este valabilă pentru undele inverse. Aceasta este
încă o confirmare a faptului că cele două unde nu pot fi despărţite, ele
formând o entitate fizică numită undă electromagnetică.
Puterea electromagnetică transportată de o undă care traversează o
anumită suprafaţă se obţine integrând vectorul Poynting pe acea suprafaţă. În
cazul undei plane, într-un punct al planului transversal z=ct, vectorul
Poynting este dirijat după axa Oz:
S = E × H = Ex u x × H y u y = Ex H y u z , (13)
În Fig.3 sunt reprezentaţi vectorii Poynting corespunzători undei
electromagnetice directe, respectiv inverse.
 Fig.3

Spectrul de frecvenţe ocupat de undele electromagnetice este foarte larg,

de la frecvenţele radio până la radiaţiile γ (Fig.4), rezultând de aici un
număr impresionant de aplicaţii tehnice.

Fig.4

APLICAŢIA 1.O undă electromagnetică plană şi uniformă, cu frecvenţa f

= 1 GHz, se propagă într-un mediu cu parametrii de material εr = 2,1 şi µr
= 1. Să se calculeze viteza de fază vf, impedanţa intrinsecă a mediului η,
constanta de fază β şi lungimea de undă λ.
Rezolvare. Aplicând direct relaţiile precedente, obţinem: vf =
8
2,07.10 m/s, η=260 Ω, λ=0,207 m, β=30,4 rad/s. Pentru comparaţie, dacă
unda s-ar propaga în vid, c = 3.108 m/s, η0 =377 Ω, λ0=0,3m, β0=20,9
rad/m. Se observă că vf şi η în mediul respectiv sunt cu cca. 31% mai mici
decât în vid.
APLICAŢIA 2. O undă plană uniformă având
π π
E = 100 sin(ω t + z )u x [V/m], H = 0,2 sin(ω t + z )u y [A/m].
3 3
se propagă în vid. Un cub cu latura a=2 m este plasat în calea undei, ca în
Fig.5. Să se calculeze:
a) Valoarea medie pe o perioadă a puterii electromagnetice transferată prin
faţa cubului situată în planul xoy.
b). Puterea electromagnetică transferată volumului cubului.
 Fig.5
Rezolvare. a). Pe suprafaţa considerată
∫
S = E × H = ( 20 sin 2 ωt )u z ; PS = − S ⋅ ds = − Sa 2 = −80 sin 2 ωt .
Întrucât PS este negativ, puterea electromagnetică intră în cub prin faţa
considerată. Valoarea medie pe o perioadă este :
T
1 − cos 2ωt
PS T
= 80
∫
0
2
dt = 40W .

b). ( PS ) z =2 = −( PS ) z =0 , iar pe celelalte feţe PS este nul. Prin urmare, puterea

electromagnetică totală transferată cubului este nulă.

4.4 Unde plane uniforme în medii disipative.

Adâncimea de pătrundere
În medii conductoare câmpul electric al undei dă naştere unor curenţi de
conducţie care, prin efect Joule- Lenz, conduc la o disipare de energie sub
formă de căldură; din acest motiv mediile conductoare se mai numesc medii
disipative, sau cu pierderi.
Datorită disipării de energie electromagnetică, energia transportată
de undă scade pe măsură ce unda avansează în mediul respectiv. Întrucât
această energie este proporţională cu pătratul amplitudinii câmpului electric,
sau magnetic (vezi aplicaţia 3 din cap4.3), amplitudinea undei se micşorează
progresiv, adică unda se atenuează.
În cazul mediilor cu pierderi constanta de propagare γ şi impedanţa
intrinsecă a mediului η sunt mărimi complexe. Separând partea reală şi
imaginară a lui γ din rel.(4.2.16), obţinem
1 2
 2 
ω µε   σ 
α= 1+  − 1 (1)
2   ωε  
 
 1 2
 2 
ω µε   σ 
β= 1+  + 1 (2)
2   ωε  
 
Valorile momentane ale intensităţii câmpului electric, respectiv magnetic,
sunt date de aceleaşi rel.(4.2.33) şi 4.2.34), rescrise mai jos:
E x ( z , t ) = Re{E x e jωt } =
(3)
= E m+ e − α z cos(ωt − β z + θ + )+ E m− e α z cos (ωt + β z + θ + ),
H y ( z , t ) = Re{H y e jωt } =
E m+ E m− , (4)
= e − α z cos (ω t − β z + θ + − θ η ) − e α z cos (ω t + β z + θ − − θ η ),
η η
dar cu α şi β din rel.(1) şi (2).
Termenii care intervin în aceste expresii au interpretări similare cu cele
de la propagarea undelor în medii fără pierderi, cu unele deosebiri
importante. Astfel, dacă ne referim la unda electrică directă,
E x+ ( z, t ) = E m+ e − α z cos(ωt − β z + θ + ) , (5)
amplitudinea ei E m+ e −α z scade exponenţial pe măsură ce unda progresează,
deoarece atât z>0 cât şi α>0 (Fig.1a). Gradul de atenuare este determinat de
mărimea lui α, care din acest motiv se numeşte constantă de atenuare.

a) b)
Fig.1
În mod similar, unda electrică inversă
E x− ( z, t ) = E m− e α z cos(ωt + β z + θ − ) (6)
se atenuează exponenţial pe măsură ce progresează în sensul negativ al axei
z (Fig.1b). Aceleaşi concluzii sunt valabile şi pentru componenta magnetică.
A două deosebire care apare faţă de propagarea în medii fără
pierderi se referă la defazajul dintre componenta electrică şi cea magnetică a
undei electromagnetice. La propagarea în medii fără pierderi, impedanţa de
undă este reală, deci argumentul θη este nul, şi deci componenta directă
electrică şi componenta directă magnetică sunt în fază; componentele inverse
sunt în opoziţie de fază. Pentru un mediu disipativ impedanţa de undă este
complexă, deci θη ≠0, astfel că cele două componente directe sunt defazate
între ele cu un unghi θη (Fig.2).

Fig.2
În concluzie, propagarea undei electromagnetice în medii cu pierderi are
următoarele particularităţi:
1. Amplitudinea undei scade progresiv( α≠0, dat de rel.(1));
2. Constanta de fază β este dată de rel.(2);
3. Impedanţa de undă este dată de rel.(4.2.27).
4. Lungimea de undă are aceiaşi expresie ca pentru medii fără pierderi,
2π vf
λ= = vfT = , însă cu β dat de rel.(2);
β f
5. Viteza de fază are aceiaşi expresie ca în medii fără pierderi,
ω 1
vf = = , dar cu β dat de rel.(2).
β µε

APLICAŢIA 1. O undă plană de frecvenţă f=1 MHz, se propagă

într-un bloc de cupru de dimensiuni foarte mari, având parametrii de
material σ=5,8.107 S/m, µr=1, εr=1. Să se calculeze constanta de atenuare,
constanta de fază, viteza de fază a undei şi impedanţa intrinsecă a mediului.
Rezolvare. Din rel.(1) şi (2) rezultă α=1,51.104 Np/m, β=1,51.104
rad/m. Viteza de fază şi lungimea de undă se obţin cu aceleaşi relaţiile ca
pentru propagarea în medii nedisipative, dar cu valoarea lui β calculată mai
sus:
ω 2π f vf
vf = = = 415,3 m s , λ= = 4,153 ⋅ 10 − 4 m ~
= 0,41 mm
β β f
Impedanţa de undă este:
j ωµ ~
η= = 3, 7 ⋅ 10 − 4 e j π 4 ,
σ + j ωε
cu modului η = 3,7.10-4 Ω şi argumentul θη = π / 4. Câmpul magnetic al
undei este aşadar defazat cu π /4 în urma câmpului electric.
 Gradul de atenuare al unei unde care se propagă într-un mediu
disipativ este dat de constanta de atenuare α. În practică se foloseşte şi o altă
mărime, numită adâncime de pătrundere. Prin definiţie, adâncimea de
pătrundere δ reprezintă distanţa după care amplitudinea undei este de e (e-
baza logaritmilor naturali) ori mai mică decât la început. Ţinând cont de
faptul că amplitudinea undei este determinată de factorul e − αz , condiţia
impusă în definiţie devine
e −α (z +δ ) 1
= (7)
e − αz e
de unde rezultă
1
δ= . (8)
α
Prin urmare, după fiecare distanţă δ, amplitudinea undei se reduce de e≅2,71
ori. După un parcurs egal cu 5δ, amplitudinea undei este de e5 ≅146 ori mai
mică decât la început, adică reprezintă 1/e5≈0,007 (sub 1%) din valoarea de
la începutul parcursului, fiind practic neglijabilă. După ce a parcurs o
distanţă de cca. 5δ unda este practic nu mai există! Adâncimea de pătrundere
δ ne oferă un ordin de mărime al distanţei până la care o undă pătrunde
practic într-un mediu disipativ. Adâncimea de pătrundere scade odată cu
creşterea frecvenţei. Spre exemplu, în cupru (σ=5,8.107 S/m, µ=µ0 ), la f =
50 Hz, δ=9,4mm, iar la f = 100 MHz, δ=6,6 µm. Practic unda nu pătrunde
într-un mediu bun conductor, motiv pentru care astfel de medii se folosesc
pentru ecranarea electromagnetică a unor incinte.
Conductivitatea mediului intervine în ecuaţiile lui Maxwell doar în
ecuaţia corespunzătoare legii circuitului magnetic:
∇×H = (σ+ jωε )E . (9)
Această ecuaţie poate fi scrisă în forma
 σ 
∇×H = jω ε + E, (10)
 jω 
Cu notaţia
σ
ε=ε− j , (11)
ω
rel.(10) devine
∇×H = jωε E . (12)
Formal, această relaţie este identică cu ecuaţia corespunzătoare mediilor fără
pierderi, la care se şi reduce dacă înlocuim σ=0. În concluzie, ecuaţiile lui
Maxwell într-un mediu cu pierderi au aceiaşi formă ca şi într-un mediu fără
pierderi dacă în locul permitivităţii reale ε punem permitivitatea complexă ε
definită prin rel.(11).

Fig.2
Argumentul numărului complex ε defineşte un unghi δ, numit
unghiul de pierderi al mediului (Fig.2). În practică se foloseşte tangenta
acestui unghi, numită tangenta unghiului de pierderi. Din Fig.2 rezultă
σ
tgδ = (13)
ωε
Pentru un mediu fără pierderi (dielectric perfect), σ=0, deci tgδ=0. Pentru
medii cu pierderi, unghiul de pierderi depinde şi de frecvenţa de lucru.
Cu ajutorul unghiului de pierderi putem clasifica mediile disipative
în două mari categorii:
1. Medii slab conductoare, sau buni dielectrici, pentru care
σ
<< 1 . (14)
ωε
În acest caz rel.(11) devine
σ  σ 
ε = ε − j = ε 1 −  ≅ ε,
ω  ωε 
la fel ca pentru un dielectric perfect. Folosind aproximarea
2 2
 σ  ~ 1 σ 
1+   =1+   ,
 ωε  2  ωε 
rel.(1) şi (2) devin
σ µ ~ ω µε . (15),
α~
= , β=
2 ε (16)
Înlocuind (16) în expresiile impedanţei de undă, respectiv vitezei de fază,
obţinem
µ 1 (17),
η~
= , vf ~
= .
ε µε (18)
Comparând rel.(15)-(18) cu cele pentru medii nedisipative (σ=0), observăm
că singura diferenţă este la constanta de atenuare α, care nu mai este nulă.
2. Medii bune conductoare, pentru care
σ
>> 1 . (19)
ωε
Expresiile generale ale constantelor α şi β, respectiv a impedanţei de undă
η, devin în acest caz
ωµ σ
α= β ~
= , (20)
2
ωµ
η= (1+ j ) . (21)
2σ
Ţinând cont de rel.(20), adâncimea de pătrundere a undei într-un mediu
bun conductor are expresia
2 1
δ= = (22)
ωµ σ π f µσ

OBSERVAŢII.

Criteriile de clasificare (14), respectiv (19) au legătura cu densitatea
curentului de conducţie J = σ E , respectiv de deplasare J D = ωε E . Într-
un dielectric JD >>J, ceea ce conduce la condiţia (14) ca mediul să fie un
bun dielectric. Într-un conductor J>>JD, ceea ce conduce la condiţia (19)
ca mediul să fie un bun conductor.

Ambele criterii depind de frecvenţă; ca urmare, într-o gamă de frecvenţe
mediul se poate comporta ca un bun dielectric, iar într-o alta, ca un bun
conductor.
APLICAŢIA 1. O undă electromagnetică plană se propagă în apa unui
ocean (σ=4 S/m, εr=80, µr=1). Să se determine parametrii de propagare α,
β , η , λ şi δ dacă frecvenţa undei este
a). f = 10 GHz;
b). f = 25 KHz.
Rezolvare.
a). La frecvenţa f=10 GHz rezultă σ /ωε=0,08 <<1, deci apa sărată se
comportă ca un bun dielectric. Cu relaţiile corespunzătoare rezultă atunci:
α=84,3 Np/m, β=1873 rad/m, η=42,15 Ω, λ=2π/β=3,35 mm,
δ=1/α=0,012m=12 mm.
Amplitudinea undei este practic neglijabilă după ce a parcurs distanţa
d=5δ=60 mm.
 b) La f=25 kHz rezultă σ /ωε =35.103 >> 1 şi deci apa sărată se
comportă acuma ca un bun conductor. Din relaţiile corespunzătoare rezultă
α=β=0,628, η ~= 0 ,05π(1+ j )Ω , λ=2π/β=10 m, δ=1/α=1,6 m.
La frecvenţe joase unda se propagă în apa oceanică pe o distanţă
considerabil mai mare decât la frecvenţe mari. Din acest motiv comunicaţiile
radio între obiectele submerse au loc la frecvenţe joase. În acest caz sunt
necesare antene de lungime foarte mare, materializate printr-un fir conductor
lung pe care obiectul submers îl trage după sine. Un obiect aeropurtat, care
comunică cu un obiect submers, pe aceiaşi frecvenţă joasă, trebuie să
folosească o antenă şi mai lungă, întrucât lungimea de undă în aer, la aceiaşi
frecvenţă, este mult mai mare decât în ocean. Pentru a evita acest lucru,
atunci când doreşte să comunice cu obiectul aeropurtat, obiectul submers
lansează o baliză care conţine un convertor de frecvenţe şi două antene – un
fir lung imersat, pentru legătura radio pe frevcvenţe mici în ocean, respectiv
o antenă scurtă, pentru legătura pe frecvenţe mari în aer cu obiectul aerian.

Rezumat

Într-o undă electromagnetică E şi H sunt indisolubil legaţi unul de celălalt. Dacă

unda este plană, E şi H sunt perpendiculari unul pe celălalt şi pe direcţia de
propagare.

Pentru o undă plană uniformă sinusoidală, care se propagă într-un mediu cu
parametrii de material ε, µ, σ, constanta de propagare, impedanţa intrinsecă a
mediului, viteza de fază şi lungimea de undă sunt date de relaţiile
j ωµ ω 2π vf
γ= jωµ(σ + jωε) = α + jβ , η = , vf = , λ= = vfT = .
σ+ j ω ε β β f

Pentru o undă care se propagă în vid
2πf 3 ⋅108
α = 0 , β0= 8
rad / m , η0 =120π ≅ 377 [Ω] , c = 3 ⋅ 108 [m / s] , λ 0 = [ m] .
3 ⋅ 10 f

Adâncimea de pătrundere a unei unde într-un mediu bun conductor este
δ =1 / π f µ σ .

Întrebări şi probleme

1. Ce este o undă plană uniformă, liniar poalrizată ?

2. Definiţi constanta de propagare, constanta de atenuare şi constanta de fază.
3. Definiţi impedanţa intrinsecă a unui mediu.
4. Definiţi viteza de fază.
5. Definiţi lungimea de undă.
6. Care sunt diferenţele principale dintre o undă care se propagă într-un mediu fără
pierderi şi una care se propagă într-un mediu cu pierderi ?
7. Definiţi adâncimea de pătrundere.
8. Ce este unghiul de pierderi al unui dielectric ?
9. Ce criteriu permite clasificarea mediilor cu pierderi în buni dielectrici, respectiv
bune conductoare ?
10. Se propagă o undă într-un mediu bun conductor ? Argumentaţi.
11. Arătaţi prin calcul că într-o undă care se propagă într-un mediu fără pierderi
jumătate din energia transportată de undă revine câmpului electric al undei, iar
cealaltă jumătate câmpului magnetic.
12. Este valabilă proprietatea precedentă şi în cazul unui mediu cu pierderi ?
13. O undă plană uniformă având E=Exux, se propagă într-un mediu fără pierderi
(εr=4, µr=1, σ=0) în direcţia +z. Ex variază sinusoidal, cu frecvenţa f=100 MHz şi are
un maxim de +10-4 V/m la t=0 şi z=1/8 m.
a). Să se scrie expresia valorii instantanee a lui Ex, respectiv Hy.
b). Să se determine poziţia maximului lui Ex la momentul t=10-8 s.
14. O undă plană uniformă, liniar polarizată, de frecvenţă 3 GHz, se propagă într-un
mediu cu µr=1, εr=2,5 şi tgδ=0,05. Să se calculeze:
a). Distanţa după care amplitudinea undei se înjumătăţeşte.
b). Impedanţa intrinsecă a mediului, lungimea de undă şi viteza de fază.
15. O undă cu frecvenţa f= 1 GHz şi amplitudinea câmpului electric de 250 V/m se
propagă într-un mediu cu µr=1, εr=2,5 şi tgδ=0,001. Calculaţi puterea medie disipată
în unitatea de volum.
16. Unele standarde privind protecţia la radiaţii impun ca în domeniul microundelor
densitatea de putere să fie mai mică decât 10 mW/cm2. Ce valoare maximă poate
avea atunci intensitatea câmpului electric al undei în vid ? Dar intensitatea câmpului
magnetic ?
17. Ştiind că rigiditatea dielectrică a aerului uscat este de cca 25 kV/cm, să se
calculeze valoarea maximă a densităţii de energie electromagnetică pe care o poate
transporta o undă electromagnetică plană.
 MODULUL 5

Câmpuri electrice statice şi staţionare

Subiecte:
1. Ecuaţiile câmpului electrostatic.
2. Formulele integrale pentru câmpul şi potenţialul electric.
3. Metale în câmp electrostatic.
4. Capacitatea electrică.
5. Energia câmpului electric.
6. Ecuaţiile câmpului electrocinetic staţionar.
7. Rezistenţa electrică.

Evaluare: Cu ajutorul întrebărilor şi problemelor finale.

5.0 Gradientul unui câmp scalar

Gradientul (grad) este un operator diferenţial şi vectorial folosit pentru
caracterizarea locală a unui câmp scalar. Într-un sistem de coordonate
rectangular, gradientul unei funcţii scalare de punct f(x, y, z) are expresia
∂f ∂f ∂f
gradf = ux + uy + uz
∂x ∂y ∂z
unde ux, uy, uz sunt versorii axelor ox, oy, oz. Aplicând operatorul nabla
funcţiei f obţinem chiar gradientul lui f:
gradf = ∇f
Cu ajutorul gradientului diferenţiala funcţiei de punct f se exprimă în forma
∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dz = ( gradf ) ⋅ dl
∂x ∂y ∂z
Vectorul gradf este perpendicular pe suprafeţele f=ct (Fig.1).

Fig.1
 Un câmp irotaţional F derivă din gradientul unui câmp scalar f,
adică
F = ∇f ,
unde f se numeşte potenţial. Din acest motiv un câmp irotaţional se mai
numeşte şi câmp potenţial.

5.1 Ecuaţiile câmpului electrostatic

Regimul electrostatic este caracterizat prin distribuţii de sarcină imobile şi
mărimi de stare constante în timp (v=0, d/dt=0). Drept urmare, nu există
curenţi electrici şi prin urmare nici câmp magnetic asociat. Neexistând
curenţi, nu există nici disipare de energie sub formă de căldură. Eventualele
corpuri cu polarizaţie permanentă se presupun în repaus.
În regim electrostatic ecuaţiile lui Maxwell referitoare la câmpul
electric, devin:
∇ ⋅ D = ρv . (1)
∇× E =0. (2)
Aceste ecuaţii, împreună cu legea legăturii şi legea polarizaţie temporare,
D = ε0 E + P , (3)

P t = ε 0χ e E . (4)
constituie ecuaţiile câmpului electrostatic. Dacă se dă distribuţia de sarcină
dintr-un domeniu şi valoarea câmpului pe frontiera domeniului, aceste
ecuaţii permit determinarea câmpului în orice punct din domeniul respectiv.
Dacă mediul nu are polarizaţie permanentă, adică P=Pp+Pt=Pt, relaţiile
(3) şi (4) pot fi înlocuite prin
D = εE , (5)
unde ε este permitivitatea mediului.
Conform rel.(2) câmpul electrostatic este un câmp irotaţional şi deci
poate fi exprimat ca şi gradientul unui câmp scalar V, numit în cazul acesta
potenţial electric:

E = −∇V . (6)
Semnul “-“ din membrul drept nu afectează formalismul matematic; el a fost
introdus din raţiuni fizice.
Relaţia (6) defineşte potenţialul electric până la o constantă aditivă.
Pentru a fixa această constantă se atribuie unui punct ales arbitrar potenţialul
zero - acest punct se numeşte punct de referinţă pentru potenţial.
 Punctele de acelaşi potenţial formează o suprafaţă echipotenţială.
Liniile de câmp electric intersectează suprafeţele echipotenţiale la unghiuri
de 900 (v. cap.5.0).
Fiind un câmp irotaţional, liniile de câmp ale câmpului electrostatic
sunt curbe deschise care pornesc de pe corpurile încărcate cu sarcină pozitivă
şi se termină pe corpurile încărcate cu sarcină negativă.
O consecinţă importantă a caracterului conservativ al câmpului
electrostatic o reprezintă faptul că tensiunea electrică dintre două puncte nu
depinde de curba de integrare aleasă între cele două puncte. În adevăr, dacă
în relaţia de definiţie a tensiunii electrice înlocuim E prin rel.(6), obţinem:
VB
U AB = ∫ E ⋅ dl = − ∫ ∇V ⋅ dl = − ∫ dV = V A − V B (7)
AB AB VA
Prin urmare, în regim electrostatic tensiunea electrică dintre două puncte este
egală cu diferenţa potenţialelor punctelor respective,
U AB = V A − V B . (8)
Dacă în rel.(7) A reprezintă un punct arbitrar P, iar B punctul de
referinţă P0 (VP0=0), atunci
VP = ∫ E ⋅ dl = − ∫ E ⋅ dl . (9)
PP0 P0 P

5.2 Formulele integrale pentru câmpul şi potenţialul electric

Pentru medii liniare (ε=ct), ecuaţiile câmpului electric sunt şi ele liniare, deci
E satisface principiul superpoziţiei efectelor: dacă o distribuţie de sarcină
electrică ρv’ produce un câmp E ' , iar o altă distribuţie ρv” produce un câmp
E" , atunci distribuţia ρv’+ρv” va produce un câmp E = E '+ E" . În cuvinte:
Intensitatea câmpului electric produs de mai multe distribuţii de sarcină
electrică este egal cu suma vectorială a intensităţiilor câmpurilor produse
de fiecare distribuţie de sarcină în parte.
În baza relaţiei liniare dintre E şi V principiul superpoziţiei este
valabil şi pentru potenţialul electric.
Principiul superpoziţiei permite deducerea unor formule de calcul a
intensităţii câmpului electric şi a potenţialului acestuia, dacă se cunosc
distribuţiile de sarcină.
1. Câmpul produs de un ansamblu de sarcini punctiforme
Intensitatea câmpului electric produs de o sarcină punctiformă Q, situată
într-un mediu de permitivitate ε, are expresia
 Q R Q
E == ⋅ 3 = uR , (1)
4πε R 4πεR 2
R fiind distanţa de la sarcina Q la punctul considerat, iar uR versorul direcţiei
respective.

Fig.1 Fig.2
Câmpul produs de un ansamblu de N sarcini punctiforme (Fig.1), conform
principiului superpoziţiei, este atunci
N N
Qk
E= ∑ Ek = ∑ 2
⋅uk . (2)
k =1 k =1 4πε 0 R k

2. Câmpul produs de o sarcină distribuită volumic

Dacă sarcina este distribuită continuu într-un volum v, cu densitatea ρv
(Fig.2), atunci împărţim mintal volumul v în elemente de volum dv. Fiecare
element de volum poartă o sarcină dq=ρvdv şi este asimilabil unei sarcini
punctiforme, producând un câmp elementar dat de rel.(1):
dq ρ v dv
dE = 2
uR = uR. (3)
4πε 0 R 4πε 0 R 2
În baza principiului superpoziţiei, câmpul produs de sarcina din volumul
v se obţine însumând aceste câmpuri elementare:
ρ v dv
E= ∫
4πε 0 R 2
uR , (4)
v
unde R reprezintă distanţa de la elementul de integrare la punctul considerat.
3. Câmpul produs de o sarcină distribuită superficial
Aplicând acelaşi raţionament pentru cazul când sarcina este distribuită pe
o suprafaţă S, cu densitatea ρs (Fig.3), obţinem
ρ s ds
E= ∫
4πε 0 R 2
uR , (5)
s
mărimile având semnificaţiile din Fig.3.
 Fig.3 Fig.4

4. Câmpul produs de o sarcină distribuită lineic

În mod similar, dacă sarcina este distribuită pe o curbă C, cu densitatea ρl,
obţinem
ρ l dl
E=∫ uR , (6)
C 4πε 0 R 2
unde mărimile au semnificaţiile din Fig.4.
5. Potenţialul produs de un ansamblu de sarcini punctiforme
Pentru calculul potenţialului produs de o sarcină punctiformă Q alegem
punctul de referinţă la infinit şi folosim rel.(5.1.9):
P(∞) P (∞ ) ∞ ∞
Q Q 1 Q
V= ∫ E ⋅ dl = ∫ E ⋅ dl = ∫ 4πεl 2 ⋅ dl = −   =
4πε  l  r 4πεr
, (7)
P(r ) P(r ) r
mărimile având semnificaţiile din Fig.5.

Fig.5
Pentru un ansamblu de N sarcini punctiforme, aplicând principiul
superpoziţiei, obţinem
N
1 N Qk
V = Vk = ∑
4π ε 0 k =1 R k
. ∑ (8)
k =1

6. Potenţialul unei distribuţii volumice, superficiale, respectiv lineice de

sarcină electrică
Procedând ca pentru calculului câmpului produs de distribuţii continue de
sarcină, prin aplicarea relaţiei (7) şi a principiului superpoziţiei, obţinem:
 ρ v dv ρ s ds ρ l dl (9),
V= ∫ 4πε 0 R , V =∫ , V =∫ , (10),
v S
4π ε 0 R C
4π ε 0 R (11).
semnificaţiile mărimilor fiind cele din Fig.2, 3, respectiv 4.
OBSERVAŢIE. Formulele (9)-(11) sunt valabile numai dacă distribuţiile
de sarcină ocupă domenii finite, întrucât numai în acest caz punctul de
referinţă pentru potenţial se poate alege la infinit. În caz contrar, punctul de
referinţă trebuie ales la o distanţă finită, iar relaţiile respective suferă
modificări.
APLICAŢIA 1. Să se calculeze potenţialul produs de un fir rectiliniu infinit
lung, uniform încărcat cu sarcină cu densitatea ρl.
Rezolvare. Nu putem aplica rel.(11) deoarece distribuţia de sarcină
nu ocupă un domeniu finit.

Fig.6
Soluţia corectă se obţine alegând un punct de referinţă P0 arbitrar,
dar situat la distanţa finită r0 de fir şi integrând E între P0 şi punctul curent P;
dacă ţinem cont că E este radial, este convenabil să alegem drumul de
integrare P0MP (Fig.6). Modulul lui E fiind dat de rel.(6), obţinem:
r
ρl ρl r
V =− ∫
P0 MP
E ⋅ dl = − ∫
P0 M
E ⋅ dl = ∫
P0 M
E ⋅ dl = ∫ 2πε
r0 0x
(− dx) = − ln
2πε 0 r0

APLICAŢIA 2. O sarcină electrică este uniform distribuită, cu densitatea ρs,

pe un plan infinit. Să se calculeze potenţialul într-un punct arbitrar P situat la
distanţa r de plan.
Rezolvare. Planul încărcat văzut din profil arată ca în Fig.6, doar că în loc de
ρl vom citi ρs. Câmpul produs de planul uniform încărcat este perpendicular
pe plan, orientat dinspre plan (dacă sarcina este pozitivă) şi are modulul
E=ρs/2ε0, Procedând ca în aplicaţia 1, obţinem:
 r
ρs ρs
V =− ∫ E ⋅ dl = − ∫ E ⋅ dl = ∫ E ⋅ dl = ∫ 2ε
PMP0 MP0 P0 M r0 0
dx =
2ε 0
(r0 − r ) .

APLICAŢIA 3. O sarcină electrică este uniform distribuită, cu

densitatea ρv, într-o sferă dielectrică de permitivitate ε şi rază a, situată în vid
(Fig.7). Să se determine potenţialul electric într-un punct arbitrar P situat la
distanţa r de centrul sferei.

a) b)
Fig.7
Rezolvare. Pentru această distribuţie de sarcină în aplicaţia 2/cap.2.2 s-a
calculat inducţia electrică. Ţinând cont de relaţia D=εE, obţinem pentru E
expresiile
 ρv r
 3ε r < a,
E= 3
a ρv
.
 r > a;
 3ε 0 r 2
Alegem punctul de referinţă pentru potenţial la infinit şi integrăm de acolo
până la punctul curent. Va trebui să considerăm două cazuri, după cum acest
punct este în sfera dielectrică sau în exteriorul ei
a). Cazul r<a:
a r
P r a 3ρ v ρv x a 2ρ v ρ v a 2 − r 2
V =− ∫
∞
E ⋅ dl = ∫
∞
E.(−dx) = − ∫ 3ε
∞ 0x
2
− ∫ 3ε
a
dx =
3ε 0
+
3ε
⋅
2
,

unde x este poziţia punctului curent de integrare.

b). Cazul r>a:
r
P r a 3ρ v a 3ρ v
V =− ∫∞
E ⋅ dl = ∫
∞
E.(− dx ) = − ∫ 3ε
∞ 0x
2
dx =
3ε 0 r

5.3 Metale în câmp electrostatic

Într-un corp metalic plasat într-un câmp electrostatic E0 are loc o deplasare a
electronilor liberi, în sens contrar câmpului E0, către suprafaţa corpului,
acumulându-se acolo (Fig.1a). Această redistribuire a sarcinii libere dă
naştere unui câmp electric E1 în interiorul corpului, opus câmpului E0
(Fig.1b). Deplasarea în continuare a electronilor liberi are loc sub acţiunea
câmpului rezultant E=E0+E1. La un moment dat E0 şi E1 se compensează
exact, astfel că E devine nul (Fig.1c).

a) b) c)
Fig.1
Din acest moment deplasarea electronilor liberi încetează, corpul ajungând
în echilibru electrostatic. Prin urmare, condiţia de echilibru electrostatic a
unui conductor metalic este
E = 0. (1)
Atingerea echilibrului electrostatic are loc într-un interval de timp de
ordinul de mărime al timpului de relaxare τ = ε/σ. Pentru conductoare σ este
mare, astfel că τ este extrem de mic. Spre exemplu, pentru cupru σ=57.106
S, ε=ε0=8,85.10-12 F/m, astfel că τ este de ordinul 10-19s – echilibrul
electrostatic se instalează practic instantaneu.
În starea de echilibru electrostatic sunt valabile următoarele proprietăţi:
1. Corpul metalic este echipotenţial; în particular, suprafaţa acestuia este
o suprafaţă echipotenţială.
2. Liniile de câmp electric sunt perpendiculare pe suprafaţa corpului
metalic.
3. Densitatea de sarcină în interiorul corpului este nulă.
O consecinţă cu efect practic a echilibrului electrostatic o reprezintă
ecranarea electrostatică: câmpul electric în interiorul unei cavităţi metalice,
în regim electrostatic, este nul (Fig.2). Efectul a fost pentru prima dată
observat de Faraday, de unde şi denumirea de cuşca lui Faraday pentru
incinta respectivă. Practic, ecranul electrostatic se realizează sub forma unei
cutii din tablă sau plasă metalică; un aparat sau un circuit introdus în incinta
metalică este astfel ferit de acţiunea unui câmp electrostatic exterior.
 Fig.2 Fig.3
Dacă în vecinătatea unui corp metalic neîncărcat M plasăm un corp
încărcat C, de exemplu cu sarcină pozitivă, atunci electronii liberi din M
sunt atraşi de sarcinile pozitive de pe C, acumulându-se pe suprafaţa
corpului metalic M (Fig.4). Sarcina totală iniţială a corpului metalic rămâne
aceiaşi, ea doar se redistribuie. Acest fenomen se numeşte inducţie
electrostatică. Corpul C poate fi dielectric, caz în care distribuţia iniţială a
sarcinii sale nu se modifică în prezenţa corpului metalic, sau poate fi la
rândul său un corp metalic, caz în care suferă acelaşi fenomen ca şi M.
Calculul câmpului electrostatic în prezenţa corpurilor metalice este
complicat de faptul că distribuţia sarcinilor libere pe suprafaţa corpului
metalic, produsă prin fenomenului de inducţie electrostatică, nu este
cunoscută a priori.

5.4 Capacitatea electrică

Un condensator electric este format din două corpuri metalice, numite şi
armături, separate printr-un dielectric fără polarizaţie permanentă (Fig.1).

Fig.1
Conectând armăturile la o sursă de tensiune, ele se încarcă cu sarcini
opuse ca semn. Dacă în vecinătatea armăturilor nu se mai găsesc alte corpuri
încărcate, sau alte corpuri metalice, atunci toate liniile de câmp care pornesc
de pe armătura încărcată cu sarcină pozitivă ajung pe armătura încărcată cu
sarcină negativă. Aceasta înseamnă că fluxul electric printr-o suprafaţă care
închide armătura pozitivă, este egal în modul cu fluxul printr-o altă
suprafaţă, dar care închide armătura negativă. Pe de altă parte, conform legii
fluxului electric, fluxul printr-o suprafaţă închisă este egal cu sarcina liberă
din interiorul acelei suprafeţe. În consecinţă, sarcinile de pe cele două
armături sunt egale în modul (şi opuse ca semn). În regim electrostatic ele
sunt distribuite pe suprafeţele armăturilor.
În regim electrostatic armăturile metalice sunt echipotenţiale, adică
fiecare punct al aceleiaşi armături are acelaşi potenţial; putem vorbi astfel de
potenţialui armăturii, fără a fi necesar să specificăm un punct anume.
Dacă dielectricul este liniar, atunci câmpul electric produs de sarcinile ±Q
este proporţional cu mărimea acestora, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru
potenţial. Prin urmare, între sarcina Q de pe una din armături şi diferenţa de
potenţial dintre ele există o relaţie de proporţionalitate,
Q = C (V1 − V2 ) . (1)
Constanta de proporţionalitate C reprezintă capacitatea electrică a
condensatorului. Prin urmare, relaţia de definiţie a capacităţii unui
condensator este
Q
C= (2)
V1 − V2
Capacitatea se măsoară în farad (F). Această unitate este prea mare pentru
capacităţile uzuale, astfel că se folosesc mai mult submultiplii faradului:
1pF=10-12F, 1nF=10-9F, 1µF=10-6F, 1mF=10-3F.
Capacitatea electrică a unui condensator depinde de forma geometrică a
armăturilor, de dimensiunea acestora şi de permitivitatea dielectricului.
Exprimarea capacităţii unui condensator în funcţie de aceşti factori
este o problemă de importanţă deosebită. Pentru unele geometrii simple acest
calcul se poate efectua analitic exact. Pentru multe alte configuraţii sunt
necesare metode aproximative, analitice sau numerice.
Cel mai simplu tip de condensator este condensatorul plan, care este
format din două plăci metalice, paralele între ele. Neglijând câmpul din
exteriorul plăcilor şi presupunând câmpul dintre plăci uniform, se obţine
pentru capacitatea condensatorului plan formula de calcul C = ε S / d , unde S
reprezintă aria unei armături, d distanţa dintre armături, iar ε permitivitatea
dielectricului dintre armături. Relaţia este cu atât mai exactă cu cât distanţa
dintre plăci este mai mică în comparaţie cu dimensiunea armăturilor,
condiţie de regulă îndeplinită de condensatoarele fabricate industrial.
APLICAŢIA 1. Un condensator cilindric este format din doi cilindrii
metalici coaxiali, de raze a, respectiv b>a şi lungime l, între care se găseşte
un dielectric de permitivitate ε (Fig.3). Să se calculeze capacitatea
condensatorului.
 Fig.3
Rezolvare. Presupunem cilindrii încărcaţi cu sarcinile ±Q. Dacă
distanţa dintre ei este foarte mică în raport cu lungimea lor, atunci putem
neglija liniile de câmp care se închid prin exterior, iar cele din interior
pornesc radial de la o armătura la cealaltă.
1.Calculăm câmpul electric dintre cilindrii metalici aplicând teorema
lui Gauss pentru suprafaţa închisă Σ de forma unui cilindru coaxial cu
armăturile, de rază arbitrară a<r<b, de lungime l. Ţinând cont că pe cele
două baze E şi cu ds sunt perpendiculari, iar pe suprafaţa laterală Sl sunt
coliniari, rezultă
Q Q
∫ E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds = E ⋅ 2πrl = ε , de unde
Σ Sl
E=
2πε rl
,

unde Q este sarcina de pe armătura interioară închisă de Σ,

2. Exprimăm diferenţa de potenţial dintre armături în funcţie de Q:
2 b Q Q b
1∫
V1 − V2 = E ⋅ dl = ∫
a 2πε rl
dr = ln .
2πε l a
3. Înlocuind această expresie în relaţia de definiţie a capacităţii
electrice, obţinem
2πε l
C= .
ln(b / a)

5.5 Energia câmpului electric

Câmpul electrostatic fiind un câmp conservativ, lucrul mecanic efectuat la
deplasarea unei sarcini între două puncte nu depinde de drumul ales, ci
numai de poziţiile punctelor extreme şi de câmp. Această proprietate permite
definirea unei energii potenţiale electrice We astfel încât dacă considerăm
două stări arbitrare diferite, fiecăreia fiindu-i asociată o energie potenţială,
variaţia ei să corespundă lucrului mecanic efectuat de câmpul electric.
Pornind de la această definiţie generală, prin calcule se arată că energia
câmpului electrostatic are expresia
1
We = ∫
2v
D ⋅ Edv . (1)

Această relaţie am întâlnit-o la teorema energiei electromagnetice, unde am

conjecturat că reprezintă energia câmpului electric în general, deci şi a
câmpului electrostatic, în particular.
APLICAŢIA 1. Energia câmpului electric al unui condensator
Rezolvare. Ne vom referi la un condensator plan, având aria unei
armături S, distanţa dintre armături d şi dielectricul cu permitivitatea ε. Dacă
Q este sarcina de pe una din armături şi U tensiunea dintre ele, atunci,
ţinând cont că câmpul electric este uniform şi concentrat între plăci, avem
1 1 1
We = ( DE )(Sd ) = ( DS )( Ed ) = QU .
2 2 2
Ţinând cont de definiţia capacităţii unui condensator, mai obţinem

1 1 Q2
We = CU 2 = ⋅ . (2)
2 2 C
OBSERVAŢIE. Relaţia (2) este valabilă şi pentru alte tipuri de
condensatoare, dacă prin C se înţelege capacitatea corespunzătoare.

5.6 Ecuaţiile câmpul electrocinetic staţionar

Regimul electrocinetic staţionar se referă la mediile conductoare în care
există un câmp electric constant în timp şi care sunt deci străbătute de curenţi
constanţi în timp. Faţă de regimul electrostatic acuma există disipare de
energie prin efect Joule-Lenz şi, de asemenea, câmp magnetic produs de
curenţii constanţi în timp.
Ţinând cont că în regim staţionar mărimile de stare electrice şi magnetice
sunt constante în timp, ecuaţiile lui Maxwell devin
∇ ⋅ D = ρv , (1)

∇⋅B = 0, (2)

∇× H = J , (3)

∇× E = 0 . (4)
Caracteristic acestui regim este faptul că ecuaţiile în care intervine câmpul
electric sunt decuplate de ecuaţiile în care intervine câmpul magnetic. Prin
urmare, putem studia independent câmpul electrocinetic staţionar de câmpul
magnetic staţionar.
Câmpul electrocinetic se referă la vectorii E şi J. Vom evidenţia
ecuaţiile pe care le satisfac aceşti vectori în regim staţionar. Pentru medii
fără polarizare permanentă, relaţiile de material care ne interesează în acest
caz sunt
D = εE , (5)
J = σE . (6)
Presupunând un mediu liniar, după ce înlocuim (5) în (1) obţinem
ρ
∇⋅E = v , (7)
ε
care împreună cu rel.(4), pe care o scriem încă o dată,
∇× E =0, (8)
determină câmpul electric.
Dacă în ec.(7) şi (8) înlocuim E = J / σ (cf. rel.6), obţinem ∇ ⋅ J = (σρ v ) / ε .
Acest rezultat este însă în contradicţie cu cel care rezultă din forma locală a
legii conservării sarcinii electrice în regim staţionar, ∇ ⋅ J = 0 . Contradicţia
provine din presupunerea iniţială că în mediul conductor, aflat în regim
staţionar, există o distribuţie volumică de sarcină liberă ρv. În concluzie, în
condiţiile precizate o astfel de distribuţie nu există, iar
∇⋅ J = 0 , (9)
Conform rel.(8) câmpul electric în regim staţionar este tot un câmp
irotaţional, ca şi în regim electrostatic, adică E = −∇V .
Câmpul curenţilor J, conform rel.(9), este un câmp solenoidal, adică
liniile lui de câmp, respectiv liniile de curent, sunt curbe închise. În regim
staţionar curentul nu poate circula decât în lungul unor trasee conductoare
închise. O consecinţă directă a rel.(9) o reprezintă teorema I-a a lui
Kirchhoff, folosită pentru analiza circuitelor electrice.

5.7 Rezistenţa electrică

Un rezistor este format dintr-un corp conductor şi două contacte metalice de
conductivitate electrică foarte mare, numite electrozi (Fig.1).
 Fig.1
Electrozii sunt prevăzuţi cu două terminale, numite şi borne, care
permit conectarea rezistorului într-un circuit electric. Dacă rezistorul este
parcurs de curent şi se admite că electrozii au conductivitate infinită, atunci
din legea conducţiei, J = σ E , rezultă că în electrozi E=0 (deoarece J≠0), la
fel ca în regim electrostatic. Aceasta înseamnă că suprafeţele electrozilor
sunt echipotenţiale şi nu are importanţă unde conectăm terminalul de acces.
Dacă mediul conductor este liniar (σ =ct), atunci din legea conducţiei
electrice rezultă că între tensiunea U de la bornele rezistorului şi curentul I
care îl străbate există o proporţionalitate, U = RI . Constanta de
proporţionalitate R reprezintă, prin definiţie, rezistenţa electrică a
rezistorului:
U
R= . (1)
I
Rezistenţa electrică, la fel ca şi capacitatea electrică, este un parametru
global al unui sistem fizic. Valoarea ei depinde de forma geometrică a
rezistorului, de dimensiunile lui şi de conductivitatea mediului conductor.
Exprimarea rezistenţei unui rezistor în funcţie de aceşti factori
reprezintă o problemă de interes practic. Pentru câteva geometrii simple se
pot obţine relaţii de calcul exacte. Cazul cel mai cunoscut este cel al
rezistorului filiform, pentru care R = (ρl ) / S . Pentru multe alte cazuri de
interes practic calculul necesită metode aproximative, analitice sau
numerice.
APLICAŢIA 1. Să se calculeze rezistenţa unui rezistor format din
doi electrozi cilindrici coaxiali, de raze a şi b < a, lungime l, între care se
găseşte un mediu de conductivitate σ (Fig.2).
 Fig.2
Rezolvare. Presupunem electrozii conectaţi la o sursă de tensiune U;
atunci rezistorul va fi străbătut de un curent I, liniile de curent mergând
radial de la un electrod către celălalt. Din motive de simetrie, modulul lui J
este acelaşi în toate punctele situate la aceiaşi distanţă de axul sistemului.
1. Dacă integrăm J pe o suprafaţă cilindrică S coaxială cu electrozii, de
rază arbitrară a<r<b, obţinem curentul I:
I
I= ∫ J ⋅ds = ∫ J d s = J ⋅2π r l , de unde J = 2π r l .
S S
J I
Din legea conducţiei rezultă atunci E = = .
σ 2π σ r l
2. Integrând E de la un electrod la celălalt în lungul unei linii de
câmp obţinem tensiunea U:
2 2 b
I I b
∫ ∫
U = E ⋅ dl = E.dl =
1 1
∫ 2πσrl dr = 2πσ ln a ,
a
1 b
3. Înlocuind rezultatul în rel.(1), obţinem R = ln .
2π σ l a

Rezumat

Regimul electrostatic este caracterizat prin distribuţii imobile de sarcină electrică

şi mărimi de stare constante în timp (v=0, d/dt=0).

Câmpul electrostatic este un câmp irotaţional: rotE=0. Liniile lui de câmp sunt
curbe deschise, iar E poate fi exprimat ca şi gradientul unei funcţii scalare V,
numită potenţial electric: E=-gradV.

În medii liniare E şi V se pot calcula folosind principiul superpoziţiei efectelor.

Într-un metal aflat în regim electrostatic E=0.

Capacitatea unui condensator electric se defineşte prin relaţia C=Q/U.

Relaţia de calcul a capacităţii unui condensator plan este C=(εS/d), iar a unuia
cilindric, C=(2πεl/ln(b/a)).

Energia înmagazinată în câmpul unui condensator este We=(CU2)/2.

Câmpul electric staţionar E este tot un câmp irotaţional.

Câmpul curenţilor staţionari J este un câmp solenoidal, divJ=0, deci liniile de
curent sunt curbe închise.

Rezistenţa unui rezistor este definită prin relaţia R=U/I.

Rezistenţa unui rezistor filiform se calculează cu relaţia R=(ρl/S).

Întrebări şi probleme

1. Ce se înţelege prin regim electrostatic ?

2. Ce este potenţialul electric ?
3. Când este un metal în echilibru electrostatic şi care sunt consecinţele acestei stări?
4. Ce este un condensator electric ? Cum se defineşte capacitatea lui ?
5. Cu ce relaţie se calculează capacitatea unui condensator plan ? Dar a unui
condensator cilindric ?
6. Care este expresia energiei We înmagazinate în câmpul unui condensator ?
7. Ce se înţelege prin regim electrocinetic staţionar ?
8. Ce proprietate are câmpul electric în regim staţionar ? Dar câmpul curenţilor ?
9. Ce este un rezistor ? Cum se defineşte rezistenţa lui ?
10. Cu ce relaţie se calculează rezistenţa unui rezistor filiform ? Dar a unui rezistor
ai cărui electrozi sunt cilindrii coaxiali ?
11. Patru sarcini punctiforme, q1=10nC, q2=-20nC, q3=30nC, q4=20nC, sunt plasate
în colţurile unui pătrat de latură l=10 cm. Să se calculeze potenţialul în centrul
pătratului.
12. Un condensator plan este conectat la o sursă de tensiune constantă U. Se reduce
distanţa dintre plăci la jumătate. Cum se modifică: (a) C; (b) Q; (c) E ; d) We ?
13. Se deconectează acum condensatorul de la sursa de tensiune şi se reface distanţa
dintre plăci la valoarea iniţială. Se înlocuieşte dielectricul iniţial cu unul având
permitivitatea de două ori mai mare. În ce relaţii sunt acuma C, Q, E şi We cu
valorile lor iniţiale din problema 11?.
14. Un rezistor este format prin înserierea a două bare de secţiune S, lungime l1,
respectiv l2, şi parametrii de material ε1, σ1, respectiv ε2, σ2. Capetele libere sunt
metalizate şi conectate la o sursă de tensiune U. Să se calculeze: a) intensitatea
câmpului electric în fiecare bară; b) căderile de tensiune pe cele două bare.
 MODULUL 6

Câmpuri magnetice staţionare

Subiecte:
1. Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar.
2. Calculul câmpului magnetic produs de curenţi.
3. Câmpul magneţilor permanenţi.
4. Circuite magnetice.
5. Inductivităţi proprii şi mutuale.
6. Energia câmpului magnetic.
7. Forţe în câmp magnetic.

Evaluare: Cu ajutorul întrebărilor şi al problemelor finale.

6.1 Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar

Ecuaţiile lui Maxwell care se referă la câmpul magnetic staţionar sunt
∇⋅ B = 0 , (1)
∇× H = J . (2)
Vectorii B şi H sunt legaţi prin legea de legătură
B = µ 0 (H + M ) . (3)
Dacă mediul nu are magnetizaţie permanentă, atunci
M = M t = χm H , (4)
ceea ce conduce la relaţia echivalentă
B = µH . (5)
Sursele câmpului magnetic staţionar sunt conductoarele parcurse de
curenţi constanţi în timp. În regim variabil
∇ ×H = J + J D , (6)
unde JD este curentul de deplasare. Practic însă, până la frecvenţe foarte
mari, curentul de deplasare în conductoare este neglijabil în raport cu
curentul de conducţie. În acest caz, rel.(6) devine
∇ ×H = J + J D ≅ J ,
adică are aceiaşi expresie ca în regim staţionar. Regimul care îndeplineşte
condiţia de mai sus se numeşte regim cvasistaţionar.
APLICAŢIA 1. Într-un mediu liniar, de conductivitate σ şi permitivitate ε ,
există un curent de conducţie variabil, de densitate J=Jmsinωt. Să se
determine raportul dintre amplitudinea densităţii curentului de deplasare JDm
şi amplitudinea densităţii curentului de conducţie Jm . Să se comenteze
rezultatul obţinut.
Rezolvare. Ţinând cont de relaţiile D=εE şi J=σE, obţinem
∂D ∂E ε ∂J ε
J= =ε = = ωJ m cos ωt .
∂t ∂t σ ∂t σ
Raportul amplitudinilor celor doi curenţi este
J Dm ε
= ω. (7)
Jm σ
El depinde de proprietăţile mediului şi de frecvenţa de lucru. Pentru un bun
conductor, de exemplu cupru, ε = ε0, σ = 57.106 S/m, astfel că JDm/Jm=10-18f.
Aşadar, pentru un bun conductor condiţia de cvasistaţionaritate este
satisfăcută până la frecvenţe extrem de ridicate (cca. 10-16 Hz în cazul
cuprului). În dielectrici lucrurile stau invers.
Pentru un mediu cu permeabilitate µ constantă (mediu liniar, omogen şi
izotrop), rel.(1) şi (2) devin
∇⋅ H = 0 , (8)
∇× H = J . (9)
Aceste ecuaţii, împreună cu condiţiile pe frontiera domeniului de studiu,
determină univoc intensitatea câmpului magnetic H. Ecuaţii similare
satisface şi B.
Conform ec.(1), câmpul B este un câmp solenoidal, adică are liniile de
câmp curbe închise.

6.2 Calculul câmpului magnetic produs de curenţii din

conductoare filiforme
Cu ajutorul ecuaţiilor câmpului magnetic staţionar se demonstrează
că în cazul câmpului magnetic produs de curenţii din conductoarele filiforme
inducţia magnetică este dată de relaţia
µ I dl × R
B= ∫
4π R 3
, (1)
Γ
unde mărimile care intervin au semnificaţiile din Fig.1.
 Fig.1
Mediul fiind presupus omogen, rezultă imediat şi câmpul H,
I dl × R
H=
4π R 3 ∫
. (2)
Γ
Relaţia (2) este cunoscută sub denumirea de relaţia lui Biot-Savart-Laplace.
APLICAŢIA 1. O spiră circulară de rază a, parcursă de curentul I, este
plasată în vid. Să se calculeze inducţia magnetică B într-un punct P de pe axa
spirei, situat la distanţa z de centrul acesteia (Fig.2).

Fig.2
Rezolvare. Conform rel.(1), un element de linie dl parcurs de curentul I,
produce în P un câmp
µ 0 I dl × R
dB = ⋅
4π R 3
perpendicular pe planul determinat de vectorii dl şi R. Un element de linie
dl’ simetric cu dl faţă de centrul spirei, produce în P un câmp dB’ simetric cu
primul faţă de axa Oz. Componentele transversale ale acestor câmpuri se
anulează reciproc. Drept urmare, câmpul rezultant B produs de toate
perechile de elemente de linie, adică de spira parcursă de curent, va fi dirijat
după axa Oz.
Cu notaţiile din Fig.2, pentru modulul lui dB obţinem
µ 0 I d l R sin( π / 2) µ 0 I d l
dB = = ,
4π R3 4π R 2
iar proiecţia lui pe axa oz este atunci
 µ 0 I dl a
dB z = dBcosθ = ⋅ .
4π R 2 R
Modulul lui B se obţine prin integrarea lui dBz pe spira parcursă de
curent:
µ 0 Ia µ0Ia2 µ 0 Ia 2
∫
B = dB z =
4π R 3 ∫
Γ
dl =
2R 3
=
(
2 a2 + z2 ) 3 2

6.3 Câmpul produs de magneţii permanenţi

Magneţii permanenţi sunt folosiţi în multe aplicaţii tehnice ca surse de câmp
magnetic constant în timp. Dacă magneţii sunt în repaus, câmpul produs de
aceştia se numeşte câmp magnetostatic. Câmpul magnetostatic satisface
ecuaţiile (6.1.1) şi (6.1.2), în care se înlocuieşte J=0 :
∇⋅ B = 0 , (1)
∇× H = 0 . (2)
Specific mediilor cu magnetizaţie permanentă este faptul că relaţia B=µH nu
mai este adevărată; B şi H sunt legaţi prin legea legăturii,
B = µ 0 (H + M p ) . (3)
Drept urmare, ecuaţiile câmpului B vor fi diferite de cele ale câmpului H.
Cu ajutorul rel.(1), (2) şi (3) se obţin ecuaţiile câmpului B:
'
∇ ⋅ B = 0 , ∇× B = µ 0 J , (4)
respectiv H:
ρ 'm
∇⋅H = , ∇× H = 0 . (5)
µ0
În aceste ecuaţii
J'= ∇ × M p
reprezintă densitatea curenţilor legaţi echivalenţi, iar
'
ρ vm = −µ 0 ∇ ⋅ M p .
densitatea sarcinilor magnetice echivalente.
Se observă că B este un câmp solenoidal, deci cu linii de câmp
închise; sursa lui o reprezintă distribuţia fictivă de curenţi legaţi. Câmpul H
este un câmp potenţial, cu linii de câmp deschise, sursa lui fiind sarcinile
magnetice.
 a) b) c)
Fig.1
Pentru a ilustra diferenţa dintre câmpurile B şi H în cazul magneţilor
permanenţi, în Fig.1a este reprezentat un magnet permanent cilindric,
uniform magnetizat cu magnetizaţia Mp. În Fig.1b sunt reprezentate liniile
câmpului H, care este similar cu un câmp electric produs de două discuri
încărcate cu sarcini egale şi opuse ca semn corespunzând capetelor
magnetului. Capătul magnetului de unde pleacă liniile de câmp este numit
pol Nord; capătul opus, care colectează liniile de câmp, se numeşte pol Sud.
În interiorul magnetului H este practic opus lui Mp, adică are un efect
demagnetizant. Din acest motiv, câmpul H din interiorul magnetului se mai
numeşte şi câmp demagnetizant.
În Fig.1c sunt reprezentate liniile câmpului B care este similar cu
câmpul produs de o bobină cilindrică corespunzătoare suprafeţei laterale a
magnetului. Polul Nord se găseşte cu regula burghiului drept: dacă se roteşte
burghiul în sensul curentului din bobină, sensul de înaintare al lui arătă polul
Nord al bobinei.
În exteriorul magnetului Mp=0, deci B=µ0H, adică liniile lui B şi H
coincid.

6.4 Circuite magnetice

În multe aplicaţii tehnice este necesar ca liniile de câmp magnetic să urmeze
un traseu prestabilit. Pentru aceasta se folosesc piese feromagnetice, cu
permeabilitate mare, având forme geometrice adecvate aplicaţiei respective.
Întrucât liniile lui B sunt întotdeauna curbe închise, la fel ca şi liniile de
curent în regim staţionar, mediile prin care se închid liniile lui B formează
un circuit magnetic. Porţiunile din circuitul magnetic pe care sunt situate
bobine se numesc miezuri feromagnetice. Uneori traseul liniilor de câmp
este întrerupt de scurte porţiuni neferomagnetice, spre exemplu aer, numite
întrefieruri.
Un circuit magnetic este format dintr-o sursă de câmp magnetic (bobine
parcurse de curenţi sau magneţi permanenţi) şi un ansamblu de medii
feromagnetice prin care se închid liniile de câmp.
 Ne vom referi în continuare la un circuit magnetic simplu, de secţiune
transversală constantă S şi permeabilitate relativă µr, pe care este plasată o
bobină cu N spire, parcursă de curentul I (Fig.1a). Vom presupune că toate
liniile de câmp sunt conţinute în miezul feromagnetic (neglijăm câmpul
magnetic de dispersie). Atunci acestea sunt paralele între ele, adică B este
constant în lungul aceleiaşi linii de câmp. Aplicând teorema lui Ampere unei
linii de câmp arbitrare, de lungime l , obţinem succesiv
NI NI
H ⋅ l = HI , H = , B = µH = µ . (1)
l l

a) b)
Fig.1
Pe o secţiune transversală prin miez valoarea lui B scade pe măsură
ce ne apropiem de periferia acestuia întrucât creşte lungimea liniilor de
câmp. Dacă secţiunea transversală a miezului este mică (circuit magnetic
filiform) atunci această variaţie nu este foarte pronunţată şi putem aproxima
B prin valoarea medie
NI
B med = µ , (2)
l med
unde lmed este lungimea fibrei medii a miezului. Cu această aproximaţie
fluxul magnetic prin secţiunea transversală a miezeului este
NIS µS
Φ = B m ⋅S = µ = NI ⋅ . (3)
lm lm
Cu notaţiile
l
θ = NI , R m = med , (4)
µS
rel.(4) devine
θ
Φ= . (5)
Rm

Relaţia (5) ne sugerează un circuit de c.c. format dintr-o sursă de

tensiune θ, care alimentează un rezistor de rezistenţă Rm, parcurs de curentul
Φ; atunci rel.(5) reprezintă chiar legea lui Ohm pentru acel circuit (Fig.1b).
În concluzie, unui circuit magnetic neramificat putem să-i asociem un circuit
de c.c. format dintr-o sursă de tensiune înseriată cu un rezistor, după
următoarea regulă:
- bobinei cu N spire, parcursă de curentul I, îi corespunde o sursă de
tensiune θ=NI;
- circuitului magnetic îi corespunde un rezistor de rezistenţă
Rm=lmed/(µS).
- fluxului din circuitul magnetic îi corespunde curentul din circuitul
de c.c.
Mărimea θ se numeşte solenaţie sau amper-spire, iar Rm – reluctanţă
magnetică.
Inversul reluctanţei magnetice,
1 µS
Λm = = , (6)
Rm lm
se numeşte permeanţă magnetică. Unităţile de măsură pentru Rm şi Λ rezultă
din rel.(5), respectiv (6) şi nu au denumiri speciale: [Rm]= A/Wb, [Λ]=Wb/A.
Analogia dintre relaţiile valabile pentru circuitele magnetice, respectiv
circuitele de c.c. se extinde şi pentru circuitele magnetice ramificate.
APLICAŢIA 1. Pe un miez feromagnetic inelar, cu secţiunea
transversală S, lungimea fibrei medii lFe şi permeabilitatea µr>>1, este
plasată o bobină cu N spire, parcursă de curentul I. Miezul este întrerupt de
un întrefier de grosime δ (Fig.2). Considerând circuitul magnetic filiform, să
se calculeze:
a) fluxul prin secţiunea transvesală a miezului;
b) inducţia magnetică în miez şi în întrefier;
c) intensitatea câmpului magnetic în miez şi în întrefier;

Fig.4
Rezolvare. Fluxul magnetic are aceiaşi valoare în porţiunea
feromagnetică şi în întrefier. Circuitul electric asociat este format dintr-o
sursă de tensiune θ=NI şi două rezistoare înseriate, de valoare
R Fe = l Fe /(µ S ) Fe , R δ = δ /(µ 0 S 0 ) , corespunzând reluctanţelor celor
două porţiuni. În zona întrefierului mănunchiul de linii de câmp se lăţeşte
(“efectul de bombare”) şi deci S0 > SFe. Dacă δ este mic, aşa cum este cazul
de regulă, atunci acest efect este neglijabil şi putem accepta SFe ≅Sδ=S
a). Din schema electrică asociată rezultă fluxul magnetic prin secţiune
transversală a circuitului magnetic:
θ NI
Φ= = ,
R Fe + R δ R Fe + R δ
unde RFe şi Rδ au expresiile menţionate mai sus.
b). Inducţia magnetică este dată de relaţia
Φ NI NI µ µ NI
B Fe = Bδ = == = = 0 r .
S (
R Fe + R δ S )l Fe
+
δ l Fe + µ r δ
µ0µ r µ 0
c). Cele două porţiuni au permeabilităţi magnetice diferite, astfel că şi
valorile lui H vor fi diferite:
B Fe NI Bδ µ r NI
H Fe = = , Hδ = = = µ r H Fe .
µ 0 µ r l Fe + µ r δ µ 0 l Fe + µ r δ
Intensitatea câmpului magnetic în fier este de µr ori mai mică decât în
întrefier. Dacă µr >>1, atunci HFe ≅0, deci practic tot câmpul magnetic este
concentrat în întrefier.

6.5 Inductivităţi proprii şi mutuale

Inductivităţi proprii
Fie un circuit filiform Γ, situat într-un mediu liniar şi omogen, parcurs de
curentul I (Fig.1).

Fig.1
Liniile câmpului magnetic produs de acest curent străbat o suprafaţă S
arbitrară, delimitată de curba Γ, determinând un flux magnetic Φ prin
aceasta. Conform unei consecinţe a legii fluxului magnetic, fluxul Φ nu
depinde de suprafaţa S, ci doar de curba care o delimitează şi de curentul I
care produce câmpul magnetic; dependenţa de curent este liniară, după cum
rezultă din relaţia lui Biot-Savart-Laplace. În concluzie, pentru o curbă dată
există o proporţionalitate între fluxul prin suprafaţa delimitată de aceasta şi
curentul care o străbate:
Φ = LI . (1)
Constanta de proporţionalitate Φ se numeşte inductivitatea (sau
inductanţa) proprie a circuitului respectiv. Inductivitatea unui circuit este
un parametru important al acestuia. Relaţia ei de definiţie este rel.(1),
scrisă în forma
Φ
L= . (2)
I
Inductivitatea se măsoară în henry (H): 1 H = 1 Wb/1 A.
Dacă la calculul fluxului Φ asociem sensul elementului de suprafaţă ds cu
sensul curentului I prin regula burghiului drept, atunci rezultă L>0.
Pentru o bobină cu N inductivitatea se defineşte în mod analog:
Ψ
L= , (3)
I
unde Ψ este fluxul total prin bobină, numit şi înlănţuire magnetică,
reprezentând suma fluxurilor prin fiecare spiră a bobinei:
N
Ψ= ∑Φk (4)
k =1
În general, Φk diferă de la spiră la spiră,aşa cum se vede în Fig.2 -
fluxurile prin spirele centrale sunt mai mari decât cele prin spirele de la
extremităţi. Diferenţa nu mai este aşa mare dacă bobina este realizată ca în
Fig.3.

Fig.2 Fig.3
Dacă admitem aproximaţia că suprafaţa fiecărei spire este parcursă de
acelaşi flux Φ, atunci Ψ=NΦ, iar rel.(3) devine
Φ
L=N (5)
I
În cazul unui bobine cu miez feromagnetic, Φ poate fi aproximat cu
fluxul prin secţiunea transversală a miezului şi deci poate fi exprimat în
funcţie de reluctanţa magnetică a acestuia,
 NI
Φ= ,
Rm
astfel că rel.(5) devine
N2
L= (6)
Rm
APLICAŢIA 1. Să se calculeze inductivitatea unei bobine cilindrice de
lungime l, secţiune transversală S, având N spire înfăşurate una lângă
cealaltă într-un singur strat (Fig.4). Se presupune că lungimea bobinei este
mult mai mare decât diametrul ei.

Fig.4
Rezolvare. În cazul bobine lungi câmpul magnetic este practic concentrat în
interiorul bobinei şi este uniform, fiind dat de relaţia B = µ 0 NI / l . Fluxul
NS
prin suprafaţa unei spire şi fluxul total au expresiile Φ = BS = µ 0 I,
l
µ0 N 2S N 2S
Ψ = NΦ = I . Din definiţia (3) rezultă atunci L = µ 0 . Dacă
l l
bobina are miez feromagnetic, atunci µ0 se înlocuieşte cu µ.
APLICAŢIA 2. Pe un miez feromagnetic inelar de permeabilitatea
µ, este situată o bobină cu N spire, uniform distribuite pe periferia inelului.
Inelul are dimensiunile din Fig.5. Să se calculeze inductivitatea bobinei.

Fig.5 Fig.6
Rezolvare. Inducţia magnetică în inel este B = µNI /( 2 π r ) .
Neglijând liniile de câmp care se închid prin exteriorul inelului, fluxul prin
oricare spiră are aceiaşi valoare, egală cu fluxul prin secţiunea transversală a
inelului. Întrucât B depinde de r, fluxul trebuie calculat prin integrare.
Alegând un element de suprafaţă ds de forma unei fâşii dreptunghiulare, de
lăţime h şi înălţime dr (Fig.6), obţinem
b
NI d s µNIh dr µNIh a
∫
S
∫
Φ = B ⋅ ds = µ H d s = µ
S
2π ∫S
r
=
2π ∫
a
r
=
2π
ln
b
de unde
Φ N 2h b
L=N =µ ln .
I 2π a
Acesta este un rezultat exact, în ipotezele enunţate. Dacă admitem
aproximaţia de circuit magnetic filiform, atunci reluctanţa magnetică a
miezului este
l med 2πrmed π( a + b )
Rm = = = ,
µS µh(b − a ) µh(b − a)
iar din rel.(6)obţinem un rezultat mai aproximativ,
µN 2 h(b − a)
L=
π( a + b )
Inductivităţi mutuale
Dacă liniile de câmp magnetic produs de curentul dintr-un circuit
intersectează suprafaţa altui circuit, spunem că cele două circuite sunt
cuplate magnetic.
În Fig.7 circuitul Γ1 este parcurs de curentul I1, iar o parte din liniile
câmpului magnetic B1 produs de acesta străbat suprafaţa S2 a circuitului 2.

Fig.7 Fig.8
Fluxul
∫
Φ 21 = B1 ⋅ ds 2 ,
S2

printr-o suprafaţă arbitrară S2, delimitată de circuitul Γ2, se numeşte flux

magnetic mutual (sau de cuplaj ). Acest flux nu depinde de forma suprafeţei
S2 şi este proporţional cu curentul I1 care îl produce:
 Φ 21 = L21 I1 .
Prin definiţie, constanta de proporţionalitate
Φ
L 21 = 21 (7)
I1
se numeşte inductivitate mutuală sau reciprocă dintre circuitul 2 şi circuitul
1. Unitatea ei de măsură este de asemenea henry-ul.
Similar, dacă presupunem circuitul 2 parcursă de curent, obţinem
Φ 12
L12 = , (8)
I2
unde Φ12 este fluxul magnetic prin suprafaţa circuitului 1, datorat câmpului
magnetic produs de curentul I2 care parcurge spira 2.
În cazul bobinelor se înlocuiesc fluxurile prin înlănţuirile magnetice
corespunzătoare:
N2
Ψ21
Ψ21 = ∑ (Φ 21 ) k ⇒ L21 = I1
, (9)
k =1
unde (Φ21)k este fluxul prin spira “k” a bobinei 2 (Fig.8).
În mod similar,
N1
Ψ12
Ψ12 = ∑ (Φ 12 ) k ⇒ L12 =
I2
. (10)
k =1
Presupunând că fiecare spiră a bobinei cu N2 spire este străbătută de
acelaşi flux Φ21, atunci Ψ 21 = N 2 Φ 21 , iar rel. (9) devine

Φ 21
L 21 = N 2 . (11)
I1

În mod similar
Φ12
L12 = N1 (12)
I2
Inductivităţile mutuale, spre deosebire de cele proprii, pot rezulta
negative. Acest lucru se datoreşte faptului că sensul elementului de suprafaţă
din definiţia fluxului mutual poate fi ales arbitra, nemaifiind corelat cu sensl
curentului care îl produce. Modulul inductivităţii mutuale Lij se notează cu
Mij. Pentru un mediu liniar inductivităţile mutuale satisfac proprietatea de
reciprocitate M 12 = M 21 .
APLICAŢIA 3. Să se calculeaze inductivitatea mutuală dintre un
conductor rectiliniu infinit lung şi un cadru dreptunghiular situat în acelaşi
plan cu conductorul (Fig.9).

Fig.9
Rezolvare. Presupunem conductorul parcurs de curentul I1. Într-un punct
arbitrar, situat la distanţa r de conductor, B1 este perpendicular pe planul
figurii, are sensul din figură şi modulul
µ0 I1
B1 = .
2π r
Întrucât B1 depinde numai de coodonata r, pentru calculul fluxului prin
suprafaţa cadrului alegem un element de suprafaţă ds2 de formă
dreptunghiulară, cu baza dr şi înălţimea h. Atunci
µ0I ds2
Φ 21 = ∫ B ⋅d s
S2
1 2 = ∫ B ds = ∫µ
S2
1 2
S2
0 H 1 ds 2 =
2π ∫
S2
r
,

µ 0 Ih b dr µ 0 Ih b Φ 21 µ 0 h b
Φ 21 =
2π ∫
a
r
=
2π
ln , de unde L 21 =
a I1
=
2π
ln .
a

6.6 Energia câmpului magnetic

Câmpul magnetic exercită forţe asupra corpurilor magnetizate, respectiv
asupra conductoarelor parcurse de curenţi, fiind astfel capabil de a efectua
lucru mecanic. Prin urmare el posedă energie, a cărei expresie generală am
obţinut-o la stabilirea teoremei puterii electromagnetice:
1
Wm = ∫
2v
B⋅ H dv . (1)
 Pentru o bobină cilindrică lungă, de lungime l şi secţiune
transversală S, având N spire, obţinem:
1 1 Hl 1
W m = ( BH )(Sl ) = ( BSN )( ) = ΨI , (2)
2 2 N 2
unde Ψ este fluxul magnetic total prin spirele bobinei. Dacă ţinem cont de
relaţia de definiţie a inductivităţii, rel.(2) devine
1 1 Ψ2
Wm = L I 2 = . (3), (4)
2 2 L
Aceste relaţii sunt valabile şi pentru bobine de alte forme geometrice.
În cazul a două bobine, conform rel.(2), energia magnetică este dată
de relaţia
1
( )
W m = Ψ1 I 1 + Ψ 2 I 2 ,
2
(5)
unde Ψ1 respectiv Ψ2 sunt fluxurile totale prin cele două bobine. Dacă
bobinele sunt cuplate magnetic, la fluxul total printr-o bobină are contribuţie
şi câmpul magnetic al celeilalte şi prin urmare
Ψ1 = Ψ11 + Ψ12 = L1 I 1 + MI 2 , Ψ2 = Ψ 22 + Ψ21 = L 2 I 2 + MI1 ,
unde L1 şi L2 sunt inductivităţile proprii ale celor două circuite, iar M
inductivitatea mutulă. Înlocuind în (5) obţinem
1 1
Wm = L11 I 12 + L 22 I 22 + M I 1 I 2 (6)
2 2
APLICAŢIA 1. Să se calculeze inductivitatea pe unitatea de lungime
a unui cablu coaxial cu dimensiunile din Fig.1

Fig.1
Rezolvare. Vom calcula energia câmpului magnetic produs de curenţii
care parcurg cablul, iar apoi inductivitatea cu ajutorul rel.(3).
Presupunem conductorul central parcurs de curentul I într-un sens, iar
conductorul exterior în sens opus. Câmpul produs de acest sistem de curenţi
a fost calculat în cap.2.4:
  Ir
 2
r ∈ [0, a ]
 2πa
 I r ∈ [a, b]
H =  2πr .
 I  2 2 
 1 − r − b  r ∈ [b, c]
 c2 − b2 
 2πr  
0 r ∈ [c, ∞ )
Trebuie să integrăm H(r) pe volumul cablului. Pentru aceasta
alegem ca element de volum dv un tub de rază r, grosime dr şi lungime l;
rezultă atunci dv=2πrldr. Pe fiecare din cele patru subdomenii funcţiile H(r)
sunt diferite, astfel că trebuie să integrăm separat pe fiecare din domenii.
1. r∈[0, a]:
a
µ0 µ0 I2 I 2l
∫ H 2 dv = ∫r
2
W m1 = ⋅ 2 4
⋅ 2πr l dr =µ 0 .
2 2 4π a 16π
v1 0

2. r∈[a, b]:
b
µ0 µ0 I2 2πr l dr I 2l b
Wm 2 =
2
v2
∫ H 2 dv =
2 4π 2 ∫
a
r2
=µ 0
4π a
ln .

3. r∈[b, c]:
c 2
µ0 µ0 1  r2 −b2 
Wm3 =
2 ∫
v3
H 2 dv =
2 ∫
b
r 2 
1 −
c2 −b2
 ⋅2πr l dr .


Grosimea conductorului exterior (tresa metalică) este mică în comparaţie cu
grosimea stratului de dielectric şi a conductorului central, astfel că pentru
simplificarea calculului putem neglija energia corespunzătoare acestui
domeniu:
Wm3 ~
=0
4. r∈[c, ∞):
Wm 4 = 0
Energia înmagazinată în câmpul magnetic este atunci
4
I 2l 1 b
Wm = ∑W
k =1
mk =µ0  +ln  .
4π  4 a
Inductivitatea cablului rezultă cu ajutorul rel.(3):
2Wm l 1 b
L= 2
=µ0  +ln  ,
I 2π  4 a
Inductivitatea pe unitatea de lungime a cablului este deci
 L µ0 µ0 b
L' = = + ln
l 8π 2π a
Primul termen, µ0/8π, care corespunde fluxului ce se închide prin
conductorul central, reprezintă inductivitatea interioară L’int a conductorului
central. Termenul (µ0/2π)ln(b/a), care corespunde fluxului ce se închide prin
dielectricul dintre cele două conductoare ale cablului, reprezintă
inductivitatea exterioară L’ext a cablului. Inductivitatea interioară a
conductorului exterior s-a neglijat. Pentru a compara ordinele de mărime a
termenilor L’int, respectiv L’ext, ne vom referi la un cablu coaxial industrial,
de tip RG-58U, având razele a=16.10-3 inch, b=58.10-3 inch, pentru care
rezultă L’int=0,05.10-6 H/m, L’ext =0,258.10-6 H/m. Aşadar, pentru calcule mai
puţin pretenţioase se poate folosi aproximarea
µ b
L' ≈ L'ext = 0 ln .
2π a
OBSERVAŢIE. Dacă conductoarele cablului sunt ideale, atunci în
conductoare E=0. În exteriorul cablului coaxial H=0. Perechea (E, H) este
diferită de zero numai în dielectricul dintre conductoarele cablului. Vectorul
Poynting fiind diferit de zero numai în dielectricul dintre conductoare,
acestea nu intervin în procesul de transfer al energiei electromagnetice în
lungul cablului. La frecvenţe mari energia electromagnetică este transportată
în lungul cablului de o undă electromagnetică, prin dielectricul dintre
conductoare; conductoarele servesc doar pentru a ghida unda. Capacitatea pe
unitatea de lungime a cablului rezultă din formula capacităţii
condensatorului cilindric: C ' = 2πε / ln(b / a) . Se observă că L' C ' = µ 0 ε ,
adică viteza de fază a undei care se propagă în lungul cablului este
v = 1 / µ 0 ε = 1 / L' C ' , respectiv depinde de parametrii pe unitatea de
lungime a cablului.

6.7 Forţe în câmp magnetic

Acţiunile ponderomotoare în câmp magnetic sunt mai puternice decât cele
din câmp electric şi ca atare prezintă importanţă practică mai mare. Forţa
fundamentală este forţa exercitată de câmpul magnetic asupra sarcinilor
punctiforme aflate în mişcare (forţa Lorentz):
F = q (v × B ) . (1)
Forţa Lorentz exercitată asupra electronilor care formează un curent
electric se constituie în cele din urmă într-o forţă rezultantă exercitată asupra
conductorui parcurs de curent. Forţa exercitată de câmpul magnetic asupra
conductoarelor parcurse de curenţi se numeşte forţă Laplace.
 Fig.1 Fig.2
Expresia forţei Laplace exercitate asupra unei element dl din conductor este
d F = I (dl x B) , (2)
mărimile care intervin având semnificaţiile din Fig.1. Prin integrare în lungul
conductorului se obţine forţa exercitată asupra întregului conductor. În
particular, dacă conductorul este rectiliniu, iar câmpul magnetic uniform,
atunci
F = BIl sin α , (3)
unde semnificaţiile mărimilor sunt cele din Fig.2.
Un conductor parcurs de curent produce câmp magnetic, care
exercită o forţă asupra altui conductor situat în acest câmp, şi reciproc.
Forţele exercitate între conductoarele parcurse de curenţi se mai numesc şi
forţe electrodinamice. Ele se manifestă chiar şi între porţiuni opuse ale
aceleiaşi bucle parcurse de curent, fiind forţe de respigere care pot duce la
“explozia” buclei.
APLICAŢIA 1. Să se deducă expresia forţei exercitate între două
conductoare rectilinii paralele parcurse de curenţi electrici (Fig.3).
Rezolvare. Presupunem că cei doi curenţi au sensuri opuse. Inducţia
magnetică B1 produsă de curentul I1 în punctele celuilalt conductor are
modulul B1 = µ 0 I /(2π d ) , direcţia şi sensul fiind cele din Fig.3. Forţa
Laplace exercitată de B1 asupra unui element dl2 din conductorul 2 are
π I1 I 2
modulul d F21 = I 2 dl 2 B1 sin = µ0 dl 2 , direcţia şi sensul fiind indicate în
2 2π d
Fig.3.
Forţa exercitată asupra porţiunii de lungime l din conductorul 2 este atunci
I1I 2
∫
F 21 = d F 21 = µ 0
2π d
l.
 Fig.3
O expresie similară se obţine pentru forţa F12 exercitată de conductorul 2
asupra conductorului 1.

Fig.4
Forţele electrodinamice sunt de atracţie dacă curenţii au aceleaşi sensuri,
respectiv de respingere dacă au sensuri opuse (Fig.4).

Rezumat

Câmpul magnetic produs de curenţii care parcurg conductoare filiforme se poate

calcula cu ajutorul relaţiei integrale Biot-Savart-Laplace. Relaţia poate fi folosită
şi în regim variabil atâta timp cât distanţa de la punct la conductoare este mult
mai mare decât lungimea de undă.

În interiorul unui magnet permanent câmpul H diferă calitativ de câmpul B.

Corpurile feromagnetice prin care se închid liniile lui B formează un circuit
magnetic. Sursele sunt bobinele parcurse de curenţi sau magneţii permanenţi;
corpurile intervin prin reluctanţele lor magnetice, iar fluxul magnetic joacă rolul
curentului electric.

Inductivitatea unei spire se defineşte prin relaţia L=Φ/I. În cazul unei bobine
L=Ψ/I, Ψ fiind fluxul prin toate spirele bobinei (înlănţuirea magnetică).

Inductivitatea mutuală a două bobine cuplate magnetic se defineşte prin relaţia
L21=Ψ21/I1. Aceiaşi valoare o are şi L12= Ψ12/I2. Modulul lor se notează cu M.

Pentru o bobină cilindrică lungă L=µN2S/l.

Energia câmpului magnetic al unei bobine se calculează cu relaţia Wm=(LI2)/2.

Energia magnetică a două bobine cuplate magnetic este Wm= (L1I12)/2 + (L2I22)/2
+MI1I2.

Asupra unei porţiuni de lungime dl dintr-un conductor parcurs de curentul I
câmpul magnetic de inducţie B exercită forţa dF=I(dlxB), numită forţă Laplace.

Întrebări şi probleme

1. Multe relaţii de calcul deduse pentru regimul staţionar magnetic se folosesc şi în

regim variabil. Este corect acest lucru ? Justificaţi.
2. Ce relaţie se foloseşte pentru calculul câmpului magnetic produs de conductoarele
parcurse de curenţi filiformi ?
3. Un cilindru este umplut cu un material magnetizat permanent după axa
cilindrului. Pe bazele unui cilindru identic există două sarcini electrice egale şi de
semn opus, uniform distribuite. Pe suprafaţa laterală a unui alt cilindru, identic cu
primul, sunt uniform distribuite spirele unei bobine parcursă de curent. Comparaţi
câmpurile B şi H ale magnetului permanent cu câmpul E al sarcinilor, respectiv cu
câmpul B al curentului.
4. Ce se înţelege printr-un circuit magnetic ?
5. Care sunt elementele circuitului electric asociat unui circuit magnetic ?
6. Cum se defineşte inductivitatea proprie a unei spire ? Dar a unei bobine ?
7. Cum se defineşte inductivitatea mutuală dintre două bobine ?
8. Ce expresie are energia câmpului magnetic ?
9. Ce expresie are energia câmpului magnetic al unei bobine ?
10. Ce expresie are forţa exercitată de câmpul magnetic asupra unui conductor
parcurs de curent ? Care este originea fizică a acestei forţe ?
11. O bobină cilindrică lungă are N spire parcurse de curentul I. Se dublează
numărul de spire, păstrând curentul constant. Comparaţi valorile mărimilor B, H, L,
Wm în cele două situaţii.
12. Într-o bobină cilindrică lungă cu N spire, parcurse de curentul I, se introduce un
miez feromagnetic cu permeabilitatea µ. Să se compare valorile mărimilor B, H, L,
Wm în cele două situaţii.
13. O bobină cilindrică lungă având N2 spire, raza R2 şi lungimea l, este complet
introdusă, coaxial, într-o altă bobină cilindrică având N1 spire, raza R1> R2 şi
lungimea l. Să se calculeze inductivitatea mutual dintre cele două bobine.
14. Se rebobinează bobina unui releu electromagnetic, dar nu cu sârmă având
diametrul iniţial d1, ci un diametru d2 apropiat. Pentru a avea aceiaşi forţă de atracţie,
inducţia magnetică, respectiv fluxul magnetic prin circuitul magnetic trebuie să
rămână acelaşi. Dacă bobina a avut iniţial N1 spire, câte spire va avea după
rebobinare ? Indicaţie: pentru a avea acelaşi regim termic, se impune aceiaşi
densitatea de curent