DREPTURILE CONDAMNAȚILOR LA ÎNCHISOARE ÎN ROMÂNIA

drepturile persoanelor condamnate îşi au izvorul în Constituţie (art. 15-53) şi în legislaţia în

vigoare. Aderarea României la Uniunea Europeană a consfinţit şi întărit aceste drepturi prin
documente ce au caracter internaţional şi care sunt în general obligatorii pentru statele care le-au
ratificat. Orice îngrădire a drepturilor se poate face tot în contextul acestor acte normative.
Drepturile persoanelor condamnate sunt reglementate în Capitolul V din Titlul III al Legii nr.
254/2013.
Una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului execuţional penal, în jurul căreia este
organizată activitatea sistemului penitenciar, este cea a drepturilor deţinuţilor. Mai mult decât
atât, acestea nu rămân doar la nivel teoretic, de concept, ci trebuie aplicate, respectate, uneori
modificate sau adaptate. Abordând problema drepturilor deţinuţilor, trebuie precizat de la început
că acestea nu trebuie identificate sau confundate cu drepturile cetăţenilor. Ele privesc unele
aspecte ale relaţiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană, la îngrijire
medicală etc.) sau ale relaţiilor cu familia (dreptul la vizite, la pachete, la corespondenţă etc.) ori
au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului.
Pentru deţinut, aceste drepturi se nasc în momentul încarcerării, se menţin pe toată durata
executării pedepsei privative de libertate şi se sting în momentul liberării definitive.
Personalul din penitenciare, alături de persoanele angrenate în executarea pedepselor privative de
libertate, sunt obligate să respecte şi să asigure condamnaţilor exercitarea drepturilor acordate de
lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor fiind sancţionată penal sau disciplinari.
Orice sistem penitenciar trebuie să asigure un minim de condiţii necesare care trebuie respectate,
pentru a li se asigura condamnaţilor baza pentru dezvoltarea personalităţii şi pentru reinserţia
socială după liberare.
Respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele condamnate este asigurată de
judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Reprezentanţii organizaţiilor
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei drepturilor omului, pot vizita
penitenciarele şi pot lua contact cu persoanele condamnate, cu acordul directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. întrevederile dintre reprezentanţii organizaţiilor
neguvemamentale prevăzute mai sus şi persoanele condamnate se desfăşoară în condiţii de
confidenţialitate, sub supraveghere vizuală.
Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate
de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul
de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la
exercitarea drepturilor, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.
Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul de
supraveghere a privării de libertate.
în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de
supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29 din lege.
prin audierile prin videoconferinţă sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei
persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere
motivată. în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către
administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se
impun;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă,
după caz;
c) ia act de retragerea plângerii.
încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei
condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.
împotriva acestei încheieri persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot
formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5
zile de la comunicarea încheierii. Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării
de libertate care a pronunţat încheierea, care le înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul
cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora.
Contestaţia se judecă, in şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei
penitenciarului, care pot depune memorii şi concluzii scrise. Persoana condamnată este adusă la
judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată; asistenţa juridică nu este
obligatorie. în cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la
judecată, aceştia pun concluzii.
Instanţa se pronunţă, în şedinţă publică, prin sentinţă definitivă, care se comunică persoanei
condamnate şi administraţiei penitenciarului.
în cele ce urmează, vom trata fiecare drept în parte.
Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi a credinţelor religioase
Condamnaţii pot participa liber la servicii şi întruniri religioase, pot consulta liber reviste, cărţi
cu caracter religios. De asemenea, în penitenciar, ei pot deţine materiale de cult. Acest drept mai
presupune înlăturarea oricărei îngrădiri sau discriminări pe teme de opinii, convingeri, credinţe
religioase.
Acest prim drept este normat de prevederile art. 58 din Legea nr. 254/2013 şi are corespondent şi
în art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10 din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, art. 46-47 din Regulile europene pentru penitenciare din 1987 şi art. 29 din
Regulile penitenciare europene din 2006. Acest drept nu poate fi îngrădit.
În România, nimeni nu poate fi persecutat pentru propria credinţă sau lipsă de credinţă religioasă.
Orice individ, oricare ar fi statutul juridic, este absolut liber să îmbrăţişeze religia în care crede
sau să nu recunoască nicio religie, adică să fie ateu.
Este inadmisibil să se facă vreo deosebire între cetăţeni în ceea ce priveşte drepturile în funcţie
de credinţele lor religioase.
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este reglementată la art. 18 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi este preluată şi prevăzută de art. 29 din Constituţia României.
Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrare
convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 9: „1. Orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba
religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod
individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea
ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât cele prevăzute de lege, care. într-o societate democratică, constituie măsuri
necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţilor altora". De aceea, dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei
religii nu se va refuza niciodată unui deţinut. In aceeaşi măsură, dacă un deţinut se opune unei
vizite a unui reprezentant al unui cult religios, trebuie respectată voinţa acestuia.
Acest drept implică libertatea de religie sau convingere, ca şi libertatea fiecăruia dintre noi de a-
şi manifesta religia sau convingerile, în mod individual sau în particular, indiferent dacă aparţin
unor agnostici, atei, catolici, evrei, musulmani, ortodocşi, protestanţi, respectând, în egală
măsură, drepturile celorlalţi. Protecţia libertăţii de gândire vizează interdicţia oricărui tip de
îndoctrinare, de impunere a unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea
libertăţii conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita niciun fel de constrângere la
nivelul conştiinţei individului, a forului interior al acestuia şi. de fapt. a libertăţii religiei.
Restrângerile aduse libertăţii conştiinţei şi religiei sunt doar acelea care constituie măsuri
necesare. într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a
moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Libertatea de exprimare (art. 30 din Constituţie), a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi
libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. în acelaşi
sens. Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 10: *1. Orice persoană are dreptul
la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a
comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri
şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Exprimarea individuală, exprimarea opiniei, transmiterea informaţiilor, precum şi orice altă
formă de comunicare sunt acte care angajează responsabilitatea tuturor: a ta, ca şi a mea, a
celorlalţi, ca şi aceea a mijloacelor de informare în masă. Trebuie să medităm la acest lucru şi să
ne exprimăm respectând demnitatea şi libertatea celorlalţi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că în conţinutul dreptului la libertatea de
exprimare intră dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.
Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o componentă esenţială
a unei societăţi democratice. în anul 2003, exprimarea negării Holocaustului şi a atrocităţilor
naziste nu s-a apreciat ca fiind un drept la libera exprimare.
Exprimarea poate fi prin cuvânt scris şi vorbit, dar şi prin imagini sau gesturi şi, de fapt. prin
toate mijloacele de difuzare a informaţiei sau expresiei: radio, TV, sistem electronic.
Libertatea de opinie are anumite limitări, dacă ne gândim la unele categorii de persoane, cum ar
fi funcţionarii publici, care au obligaţia de neutralitate şi rezervă, şi magistraţii, cărora le este
interzis a-şi exprima opinii cu privire la o anumită cauză dedusă judecăţii.
Libertatea de informare înseamnă dreptul de a avea acces la orice informaţii care sunt disponibile
şi nu au caracter de secret sau confidenţialitate. Libertatea de a primi şi comunica informaţii
implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi
libertatea presei în special nu pot exista fără anumite limite prevăzute de lege. Libertatea de
exprimare fără margini poate antrena răspunderea civilă sau penală.
Noţiunea de informare este interpretată în sens larg de Curtea Europeană şi. în acest context,
libertatea presei a dobândit o importanţă deosebită, presa fiind mediul cel mai larg de circulaţie a
informaţiilor şi ideilor. Intemetul creează noi dificultăţi în materia libertăţii de informare.
Credibilitatea surselor de informare pe internet, comiterea de infracţiuni sub masca libertăţii de
informare sunt doar unele dintre problemele actuale. Statul poate interveni impunând un regim al
autorizaţiilor, care nu reprezintă un control sau o cenzură. Apariţia comunicării transfrontaliere a
reclamat stabilirea unor prevederi şi dispoziţii în privinţa protecţiei minorilor, a publicităţii, a
luptei împotriva dependenţei de tutun, a abuzului de alcool şi toxicomaniei.
Cât priveşte restrângerea acestor libertăţi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că
nu se încalcă dispoziţiile art. 10 din Convenţie prin impunerea unor îndatoriri şi responsabilităţi,
care pot fi supuse unor formalităţi, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege şi care constituie
măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii etc. Restrângerea acestor
libertăţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi în limitele legii:
- să fie prevăzută de lege;
- să aibă un scop legitim: ocrotirea unor interese sau a unor valori fundamentale în stat;
- să fie necesară într-o societate democratică.
Dreptul la informaţie
Conform art. 59 din Legea nr. 254/2013. Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi
administraţia penitenciarului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura liberul
acces la informaţiile de interes public pentru persoanele condamnate. Accesul la informaţii
publice se realizează, în condiţiile legii, prin publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin
orice mijloace autorizate de către administraţia penitenciarului: panouri, post de televiziune al
penitenciarului (cum este cazul PAAB TV de la Aiud).
Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informaţiile de interes public nu poate fi
îngrădit.
Persoanelor condamnate li se va permite să comunice cu mass-media, cu respectarea măsurilor
de siguranţă din penitenciar şi doar dacă nu există motive întemeiate care să interzică acest lucru
din raţiuni ce ţin de protecţia persoanei vătămate, a altor persoane condamnate sau a personalului
penitenciarului.
Informaţiile publice sunt cele care privesc activităţile unei instituţii sau autorităţi publice ori ale
unei regii autonome care utilizează resurse financiare publice. Aceste informaţii trebuie aduse la
cunoştinţa deţinuţilor în limba română, precum şi în limba pe care o cunosc, pentru a evita orice
fel de discriminare în cunoaşterea şi aplicarea regulilor.
Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal
Acest drept, prevăzut de art. 60 din Legea nr. 254/2013. permite ca persoana condamnată,
apărătorul acesteia sau orice altă persoană, cu acordul persoanei condamnate, să aibă acces la
dosarul individual, la dosarul medical şi la rapoartele de incident şi să poată obţine, la cerere,
fotocopii ale acestora.
Consultarea documentelor se poate face numai în prezenţa unei persoane desemnate de directorul
penitenciarului.
Administraţia penitenciarelor este obligată să asigure, în locuri accesibile din penitenciar, în
limba română sau în limba pe care o înţeleg, liberul acces la informaţiile de interes public, la
dispoziţiile legale din Codul penal şi Codul de procedură penală, din Legea nr. 254/2013 sau din
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Dacă cei interesaţi au
deficienţe de comunicare, conducerea penitenciarului va identifica modalităţile care permit
înţelegerea acestora. Toate măsurile luate în sensul celor de mai sus se vor consemna într-un
proces-verbal.
Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal permite ca, în baza unei cereri,
persoana condamnată sau orice altă persoană, care are acordul acestei persoane. să aibă acces la
dosar. Persoana condamnată poate obţine, la cerere, contra cost, într-un număr de exemplare
justificat, fotocopii ale documentelor din dosarul individual. Dacă persoanele condamnate nu
dispun de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile prevăzute cu copierea documentelor din dosar
sunt suportate de către administraţia locului de deţinere. Sunt considerate persoane fără mijloace
băneştipersoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile sume de bani
disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite de administraţia
penitenciarului pentru exercitarea dreptului la petiţionare sau corespon
denţă se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va deţine în fişa
contabilă nominală sau în contul personal, în timpul executării pedepsei.
Apărătorul sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate, poate obţine,
contra cost. o fotocopie a documentelor din dosarul individual.
Acest drept poate releva chiar calea probării condamnării fără temei, deschizând calea revizuirii,
dar şi alte aspecte interesante.
Pentru a preîntâmpina modificarea, deteriorarea sau sustragerea pieselor componente.
consultarea documentelor se poate face numai în prezenţa unei persoane desemnate de directorul
penitenciarului.
Dosarul individual poate fi consultat, cu excepţia situaţiilor în care acesta este solicitat de
organele abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei condamnate. Datele cu caracter
personal ale persoanelor condamnate sunt confidenţiale, potrivit legii.
Dreptul de petiţionare
Prin petiţie se înţelege orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor publice,
organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor naţionale ori internaţionale. Petiţia reprezintă
modalitatea prin care cetăţenii au posibilitatea de a-şi valorifica un drept, de a cere o explicaţie
cu privire la orice problemă personală sau de interes general. Petiţia apare sub patru forme:
cerere, reclamaţie, sesizare şi propunere. Acestea pot fi formulate în scris sau prin e-mail.
Dreptul de petiţionare este prevăzut de art. 51 din Constituţie, art. 44 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene şi art. 63-64 din Legea nr. 254/2013.
Uneori, exercitarea acestui drept dă naştere la unele situaţii, ce pot fi analizate atât de psihologi,
dar şi de reprezentanţii cultelor ’1.
Dreptul de petiţionare al persoanelor condamnate este garantat. în scopul prevenirii introducerii
în penitenciar, prin intermediul răspunsurilor la petiţii, a drogurilor, substanţelor toxice,
explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă, plicurile sunt deschise,
fără a fi citite, în prezenţa persoanei condamnate.
Răspunsurile la petiţii au caracter confidenţial şi nu pot fi reţinute decât în limitele şi în condiţiile
prevăzute de lege. Astfel, ele pot fi reţinute şi predate celor în drept dacă există indicii temeinice
cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, însă persoana condamnată este înştiinţată. în scris, cu
privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea şi predarea celor în drept a răspunsurilor la petiţii în
acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de supraveghere a
privării de libertate, prevederile art. 147 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Pentru asigurarea exercitării dreptului de petiţionare, directorul penitenciarului are obligaţia de a
lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziţia persoanei
condamnate a materialelor necesare, precum şi pentru instalarea de cutii poştale în interiorul
penitenciarului.
Petiţiile sunt colectate de către personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i se asigură
accesul în interiorul penitenciarului şi care este însoţit, în interiorul penitenciarului. de o
persoană anume desemnată de directorul penitenciarului.
Răspunsurile la petiţii, adresate persoanelor condamnate, se predau de îndată destinatarului, sub
semnătură.
Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de petiţionare sunt suportate, de regulă, de către
persoanele condamnate. în cazul în care aceste persoane nu dispun de mijloacele băneşti
necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului de petiţionare prin cereri şi sesizări adresate
organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale a căror competenţă este acceptată
ori recunoscută de România sunt suportate de către administraţia penitenciarului. Sunt
considerate persoane fără mijloace băneşti persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în
ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal.
Sumele cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la petiţionare se
recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va deţine în fişa contabilă
nominală sau în contul personal, în timpul executării pedepsei.
Dreptul la corespondenţă
Dreptul la corespondenţă al persoanelor condamnate este garantat. El este prevăzut de art. 63-64
din Legea nr. 254/2013.
Corespondenţa are un caracter de confidenţialitate, neputând fi deschisă sau reţinută decât în
limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, corespondenţa poate fi deschisă în prezenţa
persoanei destinatare, fără a fi citită, pentru a se evita introducerea prin intermediul ei a
drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este
interzisă. De asemenea, ea poate fi deschisă fără acordul destinatarului, dar cu informarea în scris
a acestuia, dacă sunt indicii că s-a săvârşit o infracţiune. Reţinerea şi predarea celor în drept a
corespondenţei în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. proc. pen. aplicându-se în mod
corespunzător. Corespondenţa este reţinută şi clasată într-un dosar special, care se păstrează la
administraţia penitenciarului.
Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale
trimise ori primite în raporturile cu avocatul, cu excepţia situaţiilor în care există date că acesta
săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave.
Potrivit art. 28 din Constituţie, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Pe de altă
parte. Convenţia europeană a drepturilor omului garantează, în art. 8. respectul vieţii particulare
şi de familie, al domiciliului şi al corespondenţei: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis
amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora".
Când s-a apreciat că art. 8 din Convenţie ocroteşte toate tipurile de corespondenţă, s-a avut în
vedere în primul rând corespondenţa scrisă şi mai ales corespondenţa deţinuţilor, care prezintă
riscul de a fi cenzurată ilegal. Corespondenţa prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţie şi
practicile ascultărilor telefonice trebuie realizate doar în condiţiile legii. Interceptările telefonice
se pot face atunci când se urmăreşte apărarea statelor democratice împotriva ameninţărilor
teroriste sau a criminalităţii şi doar în baza unei autorizaţii a magistratului judecător.
Corespondenţa electronică trebuie să fie protejată la fiecare loc de muncă, chiar dacă se
foloseşte, de către angajat, computerul angajatorului.
Pentru asigurarea exercitării dreptului la corespondenţă, directorul penitenciarului are obligaţia
de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziţia persoanei condamnate a
materialelor necesare, precum şi pentru instalarea de cutii poştale în interiorul penitenciarului.
Corespondenţa este colectată de către personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i se
asigură accesul în interiorul penitenciarului şi care este însoţit, în interiorul penitenciarului, de o
persoană anume desemnată de directorul penitenciarului.
Răspunsurile la corespondenţă, adresate persoanelor condamnate, se predau de îndată
destinatarului, sub semnătură.
Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului la corespondenţă sunt suportate, de regulă, de
către persoanele condamnate. în cazul în care aceste persoane nu dispun de mijloacele băneşti
necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului la corespondenţă cu familia, apărătorul şi cu
organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor
omului sunt suportate de către administraţia penitenciarului. Sunt considerate persoane fără
mijloace băneşti persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile sume de
bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite de
administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la corespondenţă se recuperează
ulterior de la persoana condamnată din sumele pe care le va deţine în fişa contabilă nominală sau
în contul personal, în timpul executării pedepsei.
Dreptul la convorbiri telefonice
Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice
instalate în penitenciare. Pentru asigurarea exercitării acestui drept, directorul penitenciarului are
obligaţia de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice în interiorul
penitenciarului. Numărul şi durata convorbirilor telefonice se stabilesc prin regulamentul de
aplicare a Legii nr. 254/2013.
Convorbirile telefonice au caracter confidenţial şi se efectuează sub supraveghere vizuală, iar
cheltuielile ocazionate de efectuarea lor sunt suportate de către persoanele condamnate (art. 65
din Legea nr. 254/2013).
Legat de acest drept, se poate aprecia că prin exercitarea lui putem afla date concrete din
penitenciar cu privire la ierarhie şi la „socializarea deţinuţilor", având în vedere că limbajul
folosit este strict autentic.
Convorbirile telefonice pot fi interceptate, limitate sau oprite în cazul în care sunt informaţii care
demonstrează legături ilegale sau intenţii de producere a unor fapte infracţionale1'1.
Utilizarea telefonului în incinta penitenciarelor este o problemă sensibilă, deoarece prin acest
mijloc de comunicare nerestricţionat se pot realiza şi fapte negative: stabilirea de legături între
membrii clanurilor de infractori şi coordonarea săvârşirii unor infracţiuni chiar din interiorul
penitenciarului, comunicarea de informaţii cu privire la siguranţa locului de deţinere, sistemul de
pază, agresarea verbală, telefonică a unor persoane, vânzarea clandestină a unor bunuri în
interiorul penitenciarului, folosirea de monedă pentru diferite jocuri de noroc sau pentru
obţinerea de bunuri, cum ar fi a cartelelor telefonice, transmiterea de date false, transmiterea de
date confidenţiale.
în conformitate cu art. 24 din Recomandarea REC (2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor
membre referitoare la Regulile penitenciare europene, „deţinuţilor li se va permite să comunice,
cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare, cu familiile lor,
terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la
aceste persoane".
Dreptul la comunicări on-line
Latura coercitivă a pedepsei cu închisoarea, realizată prin izolarea condamnatului de societate,
lasă posibilitatea legală ca acesta să păstreze anumite legături atât cu familia, cât şi cu alte
persoane particulare, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare (internet).
Pentru anumite categorii de persoane condamnate, se poate facilita comunicarea on-line, prin
internet, cu membrii de familie sau alte persoane. Acesta este un drept nou, care nu era prevăzut
în legea anterioară. Exercitarea lui este o modalitate eficientă de rezolvare a problemei
comunicării cu rudele, prietenii etc., apelând la mijloacele moderne de comunicare specifice
perioadei în care trăim. Folosirea acestui procedeu de comunicare trebuie realizată respectând
dispoziţiile din art. 28 din Constituţia României: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil".
Categoriile de persoane condamnate, numărul şi durata comunicărilor on-line, precum şi
modalitatea de acordare a acestora se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.
Dreptul la plimbare zilnică
Acest drept, reglementat în prezent de art. 67 din Legea nr. 254/2013. este specific pentru
persoanele care execută pedepse privative de libertate, deoarece nu mai este întâlnit în alte
instituţii.
Fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic, atunci când condiţiile climaterice permit,
plimbarea în aer liber timp de cel puţin 1 oră, în curţi special amenajate în aer liber, în funcţie de
regimul de executare a pedepsei privative de libertate. Plimbarea celor aflaţi în spatele gratiilor
are rolul de a îndepărta stresul şi tensiunea acumulată de aceştia în atmosfera camerei de
detenţie. Nu trebuie neglijat faptul că unele celule sunt de mici dimensiuni sau cele de
dimensiuni normale sunt suprapopulate. De asemenea, sunt deţinuţi care suferă de anumite
afecţiuni medicale care nu le permit desfăşurarea de activităţi lucrative sau ocupaţionale.
Plimbarea poate asigura un confort psihic necesar pentru cei care nu ies din celule decât pentru
astfel de activităţi ori muncesc sau desfăşoară activităţi în spaţii închise.
Această plimbare este binevenită şi necesară pentru sănătatea condamnaţilor, dar şi pentru
menţinerea ordinii şi a bunelor relaţii din penitenciar.
în penitenciarele de maximă siguranţă sau în astfel de secţii stabilite în alte penitenciare sunt
amenajate „curţi de plimbare" separate între ele cu zid şi acoperite cu plasă de metal, astfel
respectând şi normele de securitate a penitenciarului. Pentru ceilalţi condamnaţi se amenajează
terenuri de sport sau spaţii largi de plimbare, unde se pot efectua aceste activităţi.
Acest drept al condamnaţilor este consacrat în cuprinsul Regulilor europene pentru penitenciare
în art. 75 pct. 2: „Deţinuţii vor avea cel puţin o zi de odihnă pe săptămână şi timp suficient
pentru educaţie şi celelalte activităţi cerute care fac parte din tratarea şi pregătirea lor în vederea
reintegrării sociale".
Potrivit art. 86 din aceste reguli, „oricărui deţinut care nu este implicat într-o muncă în afară sau
într-o instituţie deschisă i se va permite, dacă condiţiile meteorologice o permit, cel puţin o oră
de plimbare afară sau de exerciţiu în aer liber, ori de câte ori este posibil".
De asemenea. Recomandarea din 2006 cuprinde în art. 27 dispoziţii privind exerciţiile fizice şi
activităţile recreative în aer liber.
Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale
deosebite
Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub
supravegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului. Persoanele aflate în vizită
sunt supuse controlului specific.
Durata şi periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum şi calitatea persoanelor
vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Persoanele condamnate au dreptul de a primi oricând, în condiţii de confidenţialitate, vizite ale
apărătorului. Vizitele avocatului ori reprezentantului legal trebuie să fie realizate fără asistenţă
auditivă, ci doar cu supraveghere vizuală, ridicându-se chiar şi bariera fizică, obligatorie, în
scopul comunicării.
Persoanele condamnate pot comunica în limba maternă atât între ele, cât şi cu persoanele care le
vizitează.
Directorul locului de deţinere poate aproba vizite între persoane private de libertate, indiferent de
regimul de executare, în sectorul de acordare a drepturilor la vizite, în spaţii prevăzute cu
dispozitive de separare. Despre efectuarea vizitei se fac menţiuni în documentele de evidenţă ale
fiecărei persoane condamnate.
Persoanele condamnate sunt informate de către administraţia penitenciarului cu privire la boala
gravă sau decesul soţului, soţiei sau al concubinului, concubinei, precum şi al unei rude
apropiate. în cel mai scurt timp de la luarea la cunoştinţă, de către administraţia penitenciarului,
despre evenimentul produs.
Acordarea dreptului la vizită implică efectuarea percheziţiei corporale a condamnatului, atât
înainte, cât şi după efectuarea vizitei, în scopul prevenirii unor evenimente deosebite sau unor
situaţii de risc. Orice nerespectare a regulamentului conduce la întreruperea vizitei, iar motivele
sunt consemnate într-un registru special.
Dreptul de a primi vizite îl au toţi condamnaţii, indiferent de regimul de executare a pedepsei, iar
ceea ce diferă sunt numărul şi periodicitatea acestor vizite, a căror planificare se ţine foarte
precis. Condamnaţii la detenţiunea pe viaţă şi cei condamnaţi la închisoare în regim închis
primesc vizite în sistem de separare între ei şi familii, sub supraveghere vizuală. Pentru
condamnaţii periculoşi, organizarea vizitelor se realizează numai cu o barieră totală între
vizitatori şi aceştia, pentru realizarea securităţii depline a locului de deţinere şi a vizitatorilor,
deşi se reduce calitatea contactului cu exteriorul. Condamnaţii care execută pedeapsa în regim
semiliber sau liber vor beneficia de vizite fără dispozitiv de separare, dar şi în cazul acestora,
vizitele vor fi supravegheate vizual de personalul penitenciarului.
Toate persoanele care doresc să viziteze un condamnat vor fi identificate şi înscrise într-un
registru de vizite şi sunt supuse unui control riguros.
Numărul vizitelor pe lună este stabilit prin regulamentul de aplicare a legii şi acestea diferă ca
număr în funcţie de mai multe criterii. Astfel, arestaţii preventiv şi persoanele condamnate pentru
care nu s-a stabilit încă regimul de executare a pedepsei beneficiază de 4 vizite/lună, femeile
gravide ori care au născut, pe perioada în care îngrijesc copilul în locul de deţinere au dreptul la
8 vizite/lună; condamnaţi cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă au 2 vizite/lună;
condamnaţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază de 3 vizite/lună; condamnaţii cărora li
se aplică regimul deschis beneficiază de 5 vizite/lună, iar cei cărora li se aplică regimul
semideschis beneficiază de 4 vizite/lună"'.
Dreptul la vizită intimă
Potrivit art. 69 din Legea nr. 254/2013, pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate
care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
a) sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative
de libertate;
b) nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;
c) există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie sau,
după caz, o relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între soţi;
d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieşire
din penitenciar;
e) nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime,
sau sancţiunea a fost ridicată;
f) participă activ la programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială ori la
muncă.
Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soţul sau soţia.
Vizitele intime între soţi se realizează cu acordul expres al vizitatorului şi condamnatului. în
cazul persoanelor care nu sunt căsătorite, pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi
avut o relaţie similară relaţiilor stabilite între soţi anterior datei primirii în penitenciar. Dovada
existenţei relaţiei de parteneriat se face prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de
notar.
Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în condiţiile
legii. Numărul, periodicitatea şi procedura desfăşurării vizitelor intime se stabilesc prin
regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Persoanele private de libertate pot beneficia trimestrial de vizită intimă, cu durata de 2 ore. în
cazul unui condamnat în primul an de căsătorie, vizita poate fi lunară. Desigur, această vizită se
face într-un cadru bine delimitat şi amenajat în acest scop de către conducerea penitenciarului.
Aceste încăperi trebuie să asigure securitatea şi integritatea corporală a condamnatului şi a
persoanei care efectuează vizita. De asemenea, aceste încăperi trebuie să asigure
confidenţialitatea, intimitatea şi igiena corespunzătoare. Persoanele care vin în vizită vor fi
identificate (carte de identitate, paşaport sau alt act cu fotografie emis de autorităţile româneşti)
şi înscrise într-un registru de vizite şi sunt supuse unui control riguros.
Vizita poate fi refuzată pentru persoanele care pot avea o influenţă negativă asupra
comportamentului persoanelor private de libertate sau pentru cei care încearcă să introducă
alcool ori obiecte interzise în locul de desfăşurare a vizitei.
Deţinuţii căsătoriţi sau condamnaţii care solicită vizite intime au obligaţia, sub sancţiunea
prevederilor 353-354 C. pen. (contaminarea venerică şi transmiterea sindromului
imunodeficitar), să depună o declaraţie pe proprie răspundere că nu sunt purtători de boli
venerice sau ai sindromului imunodeficitar dobândit. în ciuda acestei declaraţii, conducerea
penitenciarului se îngrijeşte să ia mijloacele de protecţie şi să pună la dispoziţie materialele de
informare pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală.
Dreptul de a primi, cumpăra şi a deţine bunuri
Persoanele condamnate aflate în penitenciare au dreptul la primirea de bunuri, bani şi de a
efectua cumpărături. Numărul, greutatea pachetelor şi valoarea sumelor de bani, categoriile de
bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de
către persoanele condamnate, precum şi procedura de primire, păstrare şi folosire se stabilesc
prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Sumele de bani se consemnează în fişa contabilă nominală a fiecărui condamnat, ce se
întocmeşte în momentul intrării în penitenciar. Astfel, fişa contabilă cuprinde cotele din sumele
de bani cuvenite persoanelor condamnate pentru munca prestată, sumele primite de la persoane
fizice sau juridice în timpul executării pedepsei şi sumele aflate asupra lor la primirea în
penitenciar.
Aceste sume pot fi folosite pentru:
a) exercitarea dreptului de petiţionare, a dreptului la corespondenţă şi a dreptului la convorbiri
telefonice:
b) fotocopierea documentelor de interes personal;
c) efectuarea, de către medicul legist, a examenului medical prevăzut la art. 72 alin. (4) din lege,
în cazul în care constată urme de violenţă sau persoana condamnată acuză violenţe. Certificatul
medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce persoana condamnată a luat cunoştinţă de
conţinutul său. sub semnătură;
d) derularea contractului de asigurare în condiţiile art. 87 alin. (2) din lege. Administraţia
penitenciarului are obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei condamnate posibilitatea
încheierii unui contract de asigurare privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat
pentru veniturile realizate din munca prestată, pe perioada executării pedepsei privative de
libertate. Plata contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale de stat se poate face din cota de 90%
repartizată pe numele persoanei condamnate;
e) repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;
f) recuperarea cheltuielilor avansate de administraţia penitenciarului, în condiţiile art. 60 alin.
(3)m, art. 64 alin. (5)|z| şi art. 72 alin. (5)|3< din lege;
g) cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri;
h) plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate. Dacă la punerea în libertate nu se
dispune de aceste fonduri, Administraţia Naţională a Penitenciarelor va asigura acestora
contravaloarea transportului până la domiciliu, la nivelul tarifelor practicate de Compania
Naţională de Căi Ferate „C.F.R." - SA;
i) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Bunurile interzise şi sumele de bani găsite asupra condamnaţilor, cu prilejul percheziţiilor, se
confiscă.
Condamnaţii au posibilitatea achiziţionării de bunuri de la unităţile de desfacere din penitenciare.
Este necesar ca bunurile cumpărate să nu depăşească nevoile obişnuite ale condamnatului,
alimentele să nu fie alterabile, iar toate bunurile, ţigările şi alimentele să nu fie folosite pentru
troc (la schimb), vânzare pentru plata unor servicii în favoarea condamnaţilor mai bogaţi. Asupra
acestor bunuri trebuie realizat un control permanent, deoarece ele pot deveni stimulente pentru
unii condamnaţi de a fi servili altora, de a încălca regulile din penitenciar pentru cei avuţi sau
devin instrumente pentru coruperea unor cadre cu venituri mici sau cu probleme financiare. în
conserve şi alimente se pot disimula băuturi alcoolice, obiecte ascuţite şi tăioase, arme, droguri,
bani, fiind locuri unde controlul nu poate fi total niciodată, fapt pentru care pachetele constituie
canalul de tranzit spre condamnaţi al obiectelor interzise.
Deţinuţii pot cumpăra alimente, apă minerală, băuturi răcoritoare, precum şi cele necesare
exercitării drepturilor de petiţionare, la corespondenţă şi la convorbiri telefonice. Medicul poate
restricţiona cumpărarea unor alimente contraindicate în afecţiunile de care suferă sau a tutunului.
§13. Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri
Potrivit art. 34 din Constituţia României, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul român
garantează şi în penitenciare dreptul la asistenţă medicală. Acest drept se referă la obligaţia
administraţiei penitenciarelor de a asigura deţinuţilor îngrijiri medicale corespunzătoare. în
infirmeria unităţii, de către medicul penitenciarului, sau într-un spital din sistemul penitenciar ori
o reţea externă a sistemului.
Dreptul la asistenţă medicală include intervenţia medicală, asistenţa medicală primară, asistenţa
medicală de urgenţă şi asistenţa medicală de specialitate. Dreptul la îngrijiri include atât
îngrijirile de sănătate, cât şi îngrijirile terminale.
Asistenţa medicală, tratamentul şi îngrijirile în penitenciare sunt asigurate ori de câte ori este
necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit alin. (2) al art. 71 din Legea
nr. 254/2013.
Serviciile de asistenţă medicală, tratament, îngrijiri şi medicamentele sunt asigurate din Fondul
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile
acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi ale Normelor
metodologice de aplicare a acestuia, din fondurile unităţilor din sistemul administraţiei
penitenciare, aprobate cu această destinaţie, şi din alte surse, potrivit legii.
Acordarea asistenţei medicale, a tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în
condiţiile regulamentului de aplicare a legii.
Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra cost, să fie
examinată, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar. Constatările
acestuia se consemnează în dosarul medical al persoanei condamnate.
Gratuitatea există şi pentru tratamente medicale şi pentru medicamente. Beneficiul gratuit de
tratament medical şi medicamente nu dă administraţiei penitenciarului nici măcar prezumţiile pe
care le-a elaborat în aceeaşi privinţă experienţa criminologiei.
Aşadar, nu trebuie ignorate Recomandările europene pentru penitenciare, nici Jurământul de la
Atena1'1.
in cazul în care constată urme de violenţă sau persoana condamnată acuză violenţe, medicul care
efectuează examenul medical are obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi
declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea sau cu orice altă agresiune şi de a sesiza
de îndată procurorul. Persoana condamnată poate solicita, pe cheltuiala sa. examinarea şi de către
un medic legist. Certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce condamnatul a
luat cunoştinţă de conţinutul său, sub semnătură. Cheltuielile ocazionate de examenul medical al
unui medic legist se suportă de către solicitant, cu excepţia situaţiei în care nu are sume de bani
evidenţiate în fişa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite în acest sens de
administraţia penitenciarului vor fi recuperate, pe durata executării pedepsei, de la persoana
condamnată, în momentul în care în contul personal sau în fişa contabilă va exista disponibil.
Persoanele private de libertate nu pot fi supuse, nici chiar cu consimţământul lor, experimentelor
ştiinţifice.
Persoanelor private de libertate li se asigură şi servicii de medicină dentară în cadrul cabinetelor
de la locurile de deţinere.
La primirea în penitenciare se realizează examenul medical, care continuă în mod periodic şi pe
timpul executării pedepsei privative de libertate. Acesta este realizat în condiţii de
confidenţialitate, pe cheltuiala condamnatului, dacă este cerut de acesta.
Cu ocazia primirii în penitenciar, după identificarea persoanei condamnate, dacă aceasta prezintă
afecţiuni medicale, penitenciarul adoptă măsurile necesare pentru asigurarea asistenţei medicale
în reţeaua medicală proprie sau a Ministerului Sănătăţii.
Legat de acest drept al deţinutului, trebuie să facem câteva precizări:
- în penitenciar, asistenţa medicală se realizează numai cu personal calificat şi este acordată în
mod gratuit. în cadrul penitenciarelor există cabinete medicale în care profesează medici,
stomatologi, farmacişti şi asistenţi medicali calificaţi. în cazul unor intervenţii de anvergură, se
pot folosi spitale-penitenciar;
- persoanele condamnate sunt obligate să se supună controlului medical. Se fac permanent şi
periodic analize ale stării de sănătate, controale asupra nivelului
de igienă şi curăţenie colectivă şi individuală, vaccinări periodice pentru prevenirea
îmbolnăvirilor.
Femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt însărcinate beneficiază de
asistenţă medicală prenatală şi postnatală, luându-se măsuri ca naşterea să aibă loc în afara
penitenciarului. După acest moment, administraţia penitenciarului va lua măsurile necesare, la
solicitarea mamei, ca aceasta să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de 1 an. La împlinirea
vârstei de 1 an sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei sau
persoanei indicate de aceasta. Dacă nu este posibilă această încredinţare, atunci se poate recurge
la încredinţarea unei instituţii specializate, cu înştiinţarea autorităţilor competente pentru
protecţia copilului.
in anumite penitenciare sau în spitalele-penitenciar, stabilite prin decizie a directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, vor funcţiona secţii speciale de psihiatrie destinate
deţinuţilor cu tulburări psihice grave, inclusiv cele provocate de alcool sau alte substanţe
psihoactive. Aici se asigură, de către personal specializat, tratamentul necesar şi desfăşurarea
programelor de intervenţie specifică deţinuţilor cu tulburări psihice grave, pentru modificarea
pozitivă a personalităţii şi comportamentului acestora. Conform legii, regimul aplicabil
deţinuţilor în secţiile speciale de psihiatrie este regimul închis.
Dreptul la asistenţă diplomatică
Persoanele condamnate care nu au cetăţenia română au dreptul să se adreseze reprezentanţelor
diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetăţeni sunt şi au dreptul de a fi
vizitaţi de funcţionarii acestor reprezentanţe diplomatice sau consulare, în condiţii de
confidenţialitate, sub supraveghere vizuală. în acest scop. administraţiile penitenciarelor au
obligaţia să coopereze cu aceste instituţii, pentru realizarea asistenţei diplomatice (art. 74 din
Legea nr. 254/2013).
Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, cu statut de refugiaţi sau apatrizi,
precum şi persoanele cu altă cetăţenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat
diplomatic sau consular în România, pot solicita administraţiei penitenciarului să contacteze
autoritatea internă sau internaţională competentă, în scopul vizitării de către reprezentanţii
acestora. în condiţii de confidenţialitate şi sub supraveghere vizuală.
Persoanele condamnate, care au altă cetăţenie decât cea română, sunt informate, la intrarea în
penitenciar, cu privire la posibilitatea continuării executării pedepsei privative de libertate în
statul de cetăţenie.
Persoanele condamnate care nu au cetăţenie sau au altă cetăţenie decât cea română au dreptul de
a solicita acordarea unei forme de protecţie în România, în condiţiile legii. Cererile de azil
depuse de aceste persoane se transmit autorităţii desemnate pentru imigrări de către administraţia
penitenciarului, care va asigura accesul autorităţilor competente în domeniul azilului, pentru
efectuarea formalităţilor prevăzute de lege.
Statutul de apatrid (persoană fără cetăţenie) conferă individului şansele de a fi liber şi de a avea
aceleaşi drepturi cu cele ale semenilor săi doar în raport cu utilitatea lor publică. Această
egalitate de şanse nu conferă apatridului dreptul de a revendica un drept rezident în naţiune.
Odată condamnaţi la pedeapsa închisorii, atât refugiaţii, cât şi apatrizii vor primi din regimul
închisorii ceea ce li se oferă prin repartizarea pe camere şi însuşirea în vieţuirea comună a
regulamentului de ordine interioară.
Dreptul la încheierea căsătoriei
Un alt drept al persoanelor condamnate aflate în penitenciar este şi cel la încheierea căsătoriei,
prevăzut de art. 75 din Legea nr. 254/2013.
Administraţia penitenciarului are obligaţia asigurării condiţiilor necesare încheierii căsătoriei.
Astfel, vizitele medicale se vor realiza de către cabinetul medical al penitenciarului sau se va
apela după caz la o clinică exterioară. Demersurile necesare depunerii actelor se vor realiza cu
ajutorul administraţiei penitenciare. în certificatul de căsătorie se înscrie localitatea unde se află
penitenciarul, ca fiind locul încheierii căsătoriei. După oficierea căsătoriei, soţii pot beneficia de
vizită intimă, timp de 48 de ore, cu acordul directorului penitenciarului. Aceste prevederi nu se
aplică în cazul în care cei doi soţi divorţează şi se recăsătoresc între ei.
Regulile de la căsătorie reglementate de Codul civil (art. 271-292) sunt respectate şi în acest caz
special al încheierii căsătoriei, deoarece se prevede expres că ofiţerul de stare civilă din cadrul
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei în
a cărei rază administrativ-teritorială se găseşte penitenciarul va lua consimţământul viitorilor
soţi.
Dacă pedeapsa se execută de către condamnaţii viitori soţi în regim semideschis sau deschis, ei
pot primi, cu acordul directorului penitenciarului, permisiunea de a ieşi din penitenciar până la 5
zile, ceea ce face posibilă încheierea căsătoriei în localitatea de domiciliu sau în localitatea unde
se află penitenciarul. Consimţământul viitorilor soţi este luat de ofiţerul de stare civilă din cadrul
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau. după caz, din cadrul primăriei
localităţii în care se încheie căsătoria. Permisiunea de ieşire din penitenciar prevăzută mai sus se
acordă de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, la propunerea
comisiei prevăzute la art. 98 alin. (2) din lege; această comisie este formată din directorul
penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi
regim penitenciar şi directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială. Secretariatul ei
este asigurat de persoana numită în acest sens de directorul penitenciarului.
La încheierea căsătoriei pot participa judecătorul de supraveghere a privării de libertate,
directorul locului de deţinere, un reprezentant al serviciului de educaţie şi intervenţie psiho-
socială, precum şi un număr de maximum 10 persoane, rude până la gradul al IV-lea sau alte
cunoştinţe ale viitorilor soţi.
Pe durata executării pedepsei privative de libertate pot apărea împrejurări care să îi determine pe
soţi să divorţeze, ceea ce nu se poate refuza. De aceea, administraţia penitenciarului are obligaţia
să faciliteze deţinutului posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru intentarea acţiunii
de divorţ sau să se adreseze unui notar sau autorităţilor administraţiei publice locale.
Dreptul de a vota
Un alt drept pe care îl au deţinuţii în penitenciar este dreptul de a vota (art. 76 din Legea nr.
254/2013). Astfel, persoanele condamnate îşi pot exercita dreptul de a vota, dacă exercitarea lui
nu a fost interzisă prin hotărârea de condamnare.
La datele stabilite pentru momentele electorale, administraţia penitenciarului asigură persoanelor
condamnate condiţiile necesare exercitării dreptului la vot, potrivit legii.
O altă măsură care se ia de către autorităţi este aceea a creării condiţiilor de exercitare a dreptului
de vot. în acest sens, şeful serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor acordă scutire
de la plata cheltuielilor de producere şi de eliberare a actelor de identitate. în situaţia în care
persoanele condamnate nu dispun de mijloace financiare.
Dreptul la odihnă şi repausul săptămânal
Dreptul la odihnă este strâns legat de condiţiile de cazare ale condamnaţilor, care sunt ţinuţi de
regulă în camere de deţinere în comun. Camerele dispun de un număr de paturi în raport cu
numărul deţinuţilor repartizaţi în cameră. Persoanelor condamnate li se asigură dreptul la hrană,
ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare, în condiţiile legii (art. 48 şi art. 50 din Legea
nr. 254/2013).
Potrivit art. 77 din lege. persoanelor condamnate li se asigură minimum 7 ore de somn pe zi.
Persoanele condamnate care muncesc au dreptul la repaus săptămânal, potrivit legislaţiei muncii.
Repausul săptămânal este completat cu cel din timpul sărbătorilor legale.
Dreptul la odihnă este o problemă de sănătate a condamnaţilor şi se alătură, din această
perspectivă, dreptului la plimbare, cu scopul de refacere a echilibrului fizic şi psihic, ce
echivalează cu dreptul la odihnă. Plimbarea nu este o expresie a posibilităţii de destindere a
condamnatului, ci este una de sănătate, deţinuţii fiind stimulaţi să se mişte în aer liber, timp în
care pot fi aerisite camerele. Regulile penitenciare europene recunosc nevoile speciale ale
tinerilor, care simt nevoia de mişcare, dorinţa de dezvoltare fizică, exprimarea nevoii de exerciţiu
fizic pentru descărcarea fizică a tensiunilor nervoase, a nevoii de epuizare a energiei fizice şi
mintale prin exerciţii. În ultimii ani. în cele mai multe penitenciare româneşti s-a recunoscut
efectul benefic al exerciţiului fizic şi al sportului pentru eliminarea tensiunilor nervoase, a
tensiunii carcerale. Astfel, terenurile de sport din penitenciare pot fi amenajate de către deţinuţi,
iar echipamentele pot fi aduse de familii sau de voluntari'2'.
Dreptul la muncă
Conform art. 78 din Legea nr. 254/2013, persoanelor condamnate li se poate cere să muncească,
în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi
aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de
programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.
Din coroborarea cu cele arătate mai sus, se poate trage concluzia că, cel puţin două zile din
săptămână, condamnaţii nu sunt folosiţi la activităţi lucrative.
Munca în penitenciar este strâns legată de pregătirea deţinuţilor pentru viaţă în cadrul
comunităţii. în penitenciar, munca şi disciplina sunt elementele esenţiale, sunt cei doi stâlpi pe
care este clădit sistemul penitenciar de oriunde. Munca este un instrument indispensabil pentru
realizarea funcţiilor pedepsei. într-o instituţie penală unde sunt oferite diverse de locuri de
muncă, este normal să considerăm că tipul de ocupaţie afectează într-o oarecare măsură statutul
individual al deţinutului. De aceea, este necesar ca deţinuţii să dezvolte o atitudine pozitivă faţă
de muncă şi faţă de caracterul ei de împlinire. De asemenea, este important pentru deţinuţi, femei
sau bărbaţi, să fie pregătiţi să realizeze munca prin obişnuinţă şi. în aceeaşi măsură, să aprecieze
calitatea muncii şi recompensele care vin sub formă de salariu. Există şi anumite influenţe
socializante ale muncii rezultate prin asociere.
Deţinuţii valorizează partea lor de muncă realizată alături de colegi, în atingerea obiectivelor
muncii. Ei beneficiază şi de interpunerea personalităţilor, fapt ce rezultă din munca într-o echipă
şi de experienţa de a fi conduşi către scopuri sigure. în consecinţă, efectele muncii pentru deţinuţi
sunt considerabile: conservă forma fizică şi psihică, o încurajează în lupta vieţii, trezeşte
conştiinţa puterii şi a valorii, este un mijloc de disciplină, obişnuieşte la o raţională utilizare a
timpului, la ordine, punctualitate, seriozitate, sârguinţă, alungă plictiseala şi asigură un profit
pentru îmbunătăţirea existenţei sale.
Legea de executare a pedepselor privative de libertate prevede că, pentru calificarea sau
recalificarea într-o meserie a condamnaţilor, se organizează cursuri. Dacă în penitenciar există
unităţi sau ateliere de lucru proprii, deţinuţii pot practica respectiva meserie. Prin desfăşurarea
muncii se îndeplinesc următoarele scopuri:
- scopul educativ-preventiv, care are în vedere deprinderea condamnaţilor cu munca organizată,
pentru a deveni o necesitate organică:
- scopul disciplinar şi de antrenament fizic şi psihic, pentru recuperarea socială a persoanei
condamnate;
- scopul economic-social, prin care, pe de o parte, penitenciarul recuperează cheltuielile efectuate
de stat cu deţinerea, întreţinerea şi reeducarea deţinuţilor, iar, pe de altă parte, aceştia obţin
calificarea într-o meserie.
Orice muncă pe care o prestează condamnaţii trebuie să fie utilă. Ea trebuie să fie şi este astfel
organizată şi reglementată încât să corespundă perfect menirii pe care o are. şi anume de a-l
îndrepta pe şi de a face din condamnat un om folositor societăţii. în această ordine de idei,
trebuie să reamintim că executarea pedepsei şi deci şi munca condamnaţilor trebuie să fie astfel
organizate încât să nu producă suferinţe fizice şi să nu înjosească persoana acestora. Altminteri,
supunerea la muncă nu şi-ar putea îndeplini rolul pe care îl are în îndreptarea şi reeducarea lor.
Condamnaţii, cu toate că au săvârşit fapte socialmente periculoase şi trebuie din această cauză să
fie izolaţi de societate un oarecare timp, sunt totuşi priviţi şi trataţi ca oameni care pot fi
reeducaţi şi redaţi societăţii, nu ca nişte fiinţe scoase din rândurile oamenilor, ca nişte robi ai
muncii forţate, lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi având numai obligaţii.
Asigurarea unei remuneraţii pentru munca prestată de condamnaţi, stabilirea prin lege a normelor
şi timpului de muncă constituie un serios stimulent în muncă pentru condamnaţi şi are, totodată,
un puternic efect educativ, făcând să nască şi să întărească în conştiinţa lor sentimentul şi
convingerea că munca nu este o povară, ci
un drept şi o obligaţie, nu numai pentru ei, ci pentru toţi cetăţenii, că ea este şi trebuie să fie
unicul mijloc de asigurare a existenţei.
După Revoluţia de la 1989 şi în special în anii grei de tranziţie, numărul de locuri de muncă din
societatea românească s-a redus simţitor, ceea ce s-a resimţit şi în privinţa posibilităţilor de a găsi
beneficiari pentru munca deţinuţilor. Numărul de firme care lucrau în acord cu penitenciarele a
scăzut alarmant şi datorită noilor legiferări, prin care angajatorul trebuie să îi plătească unui
deţinut salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.
Totuşi, în ciuda numeroaselor dificultăţi, foarte mulţi deţinuţi au ieşit la muncă în agricultură,
construcţii, amenajări etc. Numărul deţinuţilor care vor să iasă la muncă este foarte mare, ei
solicitând în acest sens transferul din penitenciar în penitenciar, tocmai pentru a putea munci.
Problema este una singură: nu există destul personal care să asigure paza la un punct de lucru
exterior, aşa că penitenciarul nu îşi permite să scoată la muncă mai mult de 600-700 de deţinuţi.
într-o echipă lucrează 15 până la 40 de deţinuţi. Numărul celor care asigură paza diferă în funcţie
de cât de mare este echipa, dar şi de punctul de lucru. în câmp deschis, unde se vede orice
mişcare, nu sunt necesari mulţi gardieni. Când deţinuţii lucrează însă la un punct în oraş, paza
trebuie întărită. Uneori, din compunerea escortei fac parte şi deţinuţi intitulaţi „fără pază", care
au dat dovadă de seriozitate în executarea pedepsei şi au executat o anumita fracţiune din
pedeapsă, iar fapta pentru care au fost închişi nu prezintă o gravitate sporită.
Două penitenciare autohtone au în interior fabrici de mobilă (Gherla şi Mărgineni) şi, cu toate că
utilajele folosite sunt antice, mobila merge în proporţie de 90% la export, iar cei care muncesc
aici sunt deţinuţi cu ani grei de executat, Mărgineni şi Gherla fiind penitenciare de maximă
siguranţă.
Munca prestată de condamnaţi trebuie să întrunească următoarele caracteristici:
- să fie utilă şi moralizatoare;
- să fie productivă şi remunerată;
- să conducă la învăţarea unei meserii;
- să fie proporţională cu aptitudinile şi puterea condamnaţilor.
Astfel, condamnaţii beneficiază de drepturile acordate tuturor cetăţenilor în materia securităţii şi
sănătăţii în muncă, drepturi care trebuie să fie respectate şi în locurile de deţinere (timp de lucru
redus când aceasta o reclamă, luarea măsurilor necesare de securitate şi sănătate în muncă,
acordarea echipamentului de protecţie, a antidoturilor etc.). Condamnaţii tineri şi femeile
beneficiază de dispoziţiile cuprinse în legislaţia muncii cu privire la ocrotirea muncii tinerilor şi a
femeilor, ei putând fi folosiţi la muncă numai cu respectarea acestor dispoziţii.
De asemenea, persoana condamnată care, în timpul executării pedepsei privative de libertate, a
devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale beneficiază
de pensie de invaliditate, în condiţiile legii.
Diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însuşirea unei meserii, calificarea
sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei privative de libertate sunt
recunoscute, în condiţiile legii.
Plata muncii condamnaţilor
Munca prestată de condamnaţi în timpul executării pedepsei trebuie să fie utilă nu numai pentru
societate, ci şi pentru condamnat. Or. utilitatea imediată a muncii pentru cel care o prestează
constă în remuneraţia pe care o primeşte. Corespunzător acestui postulat, din dispoziţiile art. 86
din Legea nr. 254/2013 reiese că munca prestată de condamnat este remunerată. La rândul ei,
dispoziţia din art. 86 alin. (2) prevede că veniturile realizate nu pot fi mai mici decât salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată, în raport cu programul de muncă. Aşadar, remuneraţia
pentru munca prestată, indiferent de natura acesteia (industrială, agricolă, pe şantiere de
construcţii, în ateliere etc.), se stabileşte prin lege. deci aplicându-se dispoziţiile legislaţiei
muncii şi ale legii de executare a pedepselor.
Munca condamnaţilor este retribuită în funcţie de cantitatea acesteia, precum şi după natura sa.
Remuneraţia cuvenită pentru munca condamnaţilor nu revine însă, în întregul ei, acestora, ci se
atribuie parte administraţiei locului de deţinere, iar o parte condamnatului respectiv.
De la regula generală că orice muncă prestată de condamnat este remunerată se
prevăd excepţii. Este vorba despre munca prestată pentru activităţi cu caracter gospodăresc
necesare locului de deţinere, în caz de calamitate sau în caz de voluntariat. cazuri în care nu este
remunerată.
Muncile cu caracter gospodăresc necesare locului de deţinere cer mai rar o pregătire profesională
a condamnaţilor. în interiorul locului de deţinere este necesară prestarea unei serii întregi de
munci cu caracter gospodăresc, cum sunt: întreţinerea curăţeniei, deservirea cantinei, asigurarea
încălzitului, deservirea spălătoriei, întreţinerea inventarului mărunt, întreţinerea instalaţiilor
electrice, de încălzit, a reţelei de apă etc. Cele mai multe nu cer o pregătire specială şi pot fi
efectuate de oricine, ele fiind prestate de deţinuţi prin rotaţie. întrucât majoritatea covârşitoare a
acestor munci cu caracter gospodăresc priveşte chiar deservirea condamnaţilor, este firesc ca ele
să nu fie remunerate. Folosirea condamnaţilor la munci cu caracter gospodăresc nu implică însă
excluderea lor de la muncile remunerate, cu atât mai mult cu cât deservirea se poate face la
anumite ore. iar condamnaţii pot fi folosiţi prin rotaţie la efectuarea lor.
Excepţia cu privire la neremunerarea muncilor cu caracter gospodăresc necesare locului de
deţinere, în caz de calamitate sau în caz de voluntariat este însă relativă. Este şi firesc, dacă avem
în vedere că deservirea locurilor de deţinere necesită şi anumite munci care nu pot fi prestate
decât de persoane cu o pregătire profesională corespunzătoare. Astfel, prepararea hranei
destinate condamnaţilor, repararea şi asigurarea bunei funcţionări a diferitelor instalaţii tehnice
aflate în locurile de deţinere, întreţinerea şi confecţionarea unor unelte, a încălţămintei şi
îmbrăcămintei, deşi sunt munci cu caracter gospodăresc, necesită o anumită calificare
profesională şi afectarea pentru îndeplinirea lor în mod permanent a unor condamnaţi care au
calificarea necesară. Este deci cu totul justificat ca această categorie a muncilor cu caracter
gospodăresc să fie echivalată cu muncile industriale, de construcţii sau agricole pe care le
prestează ceilalţi condamnaţi şi să fie remunerată.
Conform legii, veniturile realizate de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate
pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor
legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Persoanele
condamnate la pedepse privative de libertate care participă la cursuri de şcolarizare sau de
calificare ori recalificare profesională primesc lunar, pe durata cursurilor, o remuneraţie egală cu
salariul minim pe economie.
Repartizarea veniturilor
Veniturile prevăzute la art. 86 din Legea nr. 254/2013 se încasează de către administraţia
penitenciarului în care se află persoana condamnată şi se repartizează după cum urmează:
a) 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei
privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la Trezoreria
Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate;
b) 60% din venit revine administraţiei penitenciarului, constituind venituri proprii care se
încasează, se contabilizează şi se utilizează potrivit dispoziţiilor legale privind finanţele publice.
Administraţia penitenciarului are obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei condamnate
posibilitatea încheierii unui contract de asigurare privind contribuţia la bugetul asigurărilor
sociale de stat pentru veniturile realizate din munca prestată, pe perioada executării pedepsei
privative de libertate. Plata contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale de stat se poate face din
cota de 90% prevăzută la alin. (1) lit. a), repartizată pe numele persoanei condamnate. în cazul în
care persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri civile, care nu au fost achitate
până la data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul prevăzut la alin. (1) lit. a) se
utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părţii civile.
Dreptul la învăţământ
Potrivit art. 79 din Legea nr. 254/2013, persoanele condamnate pot participa, în funcţie de
posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau universitare, în condiţiile
protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educaţiei, ţinându-se cont de nevoile prioritare
de intervenţie identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de măsurile de
siguranţă aplicate.
Desigur, materialele didactice din penitenciar sunt reduse comparativ cu ale şcolilor din
învăţământul public. Pe lângă toate acestea, este necesar ca şi metodica predării disciplinelor de
învăţământ să fie adaptată specificului penitenciarului, pentru a se obţine rezultatele dorite.
S-a stabilit ca există trei obiective principale imediate ale educaţiei în penitenciar la nivelul de
bază:
- în primul rând, să menţină deţinuţii cat mai mult timp ocupaţi;
- în al doilea rând, să îmbunătăţească din punct de vedere calitativ viaţa în detenţie;
- în al treilea rând, să se obţină ceva util, precum abilitaţi, cunoştinţe, înţelegere, atitudini şi
comportamente sociale.
în penitenciare funcţionează aceleaşi programe educaţionale care se aplică atât pentru bărbaţi, cât
şi pentru deţinutele femei.
învăţământul românesc a început să promoveze o nouă viziune asupra formării şcolare a
personalităţii elevilor, în concordanţă cu evoluţia mijloacelor tehnologice şi deschiderea spre
comunicare a societăţii globale. Potrivit acestei noi viziuni, principiile care au stat la baza
planurilor-cadru de învăţământ se referă la:
- selecţia şi ierarhizarea culturală, respectiv stabilirea disciplinelor şcolare şi gruparea acestora în
arii curriculare pentru întreg învăţământul preuniversitar:
- funcţionalitatea învăţământului structurat pe cicluri curriculare:
- coerenţa raporturilor procentuale între ariile curriculare. atât pe orizontală, cât şi pe verticală,
iar în cadrul ariilor, între discipline
- egalitatea şanselor sau obligativitatea învăţământului general şi existenţa trunchiului comun, în
măsură să asigure elevilor accesul la nucleul fiecărei componente a parcursului şcolar;
- flexibilitatea parcursului individual - majoritatea obiectelor de studiu au prevăzută o plajă orară
care permite orientarea către liceul teoretic, tehnologic, vocaţional.
Esenţa noii perspective are la bază o reinterpretare a unei filozofii vechi asupra educaţiei, de
origine platoniciană. Filozoful grec Platon afirma: „Omul nu trebuie să înveţe nimic cu de-a sila
(...), nicio învăţătură silnică nu rămâne în suflet". Cugetarea, veche de aproximativ 2.400 de ani,
conţine miezul din care au crescut viziunile următoare asupra educaţiei, inclusiv cele pe care le
integrăm în pedagogia contemporană. Acest fapt poate fi explicat prin punerea în relaţie a trei
termeni care şi-au păstrat coeziunea, indiferent de coordonatele temporale şi spaţiale: omul-
învăţarea-sufletul.Nuanţele înţelegerii acestora, începând cu filozoful grec şi ajungând la teoria
inteligenţelor multiple, nu constituie altceva decât istoria pedagogiei.
Pentru a pune în lumina modernităţii acest aforism, trebuie mai întâi să îl înţelegem. Platon
contaminează ideile asupra educaţiei cu ideile filozofice. Alături de Aristotel. propune un model
al dezvoltării omului în polisul grecesc având la bază principiul „kalokagathiei' - educaţia în
spiritul binelui şi pentru frumos. Armonia fizică înţeleasă ca semn în afară al frumuseţii
interioare, practicarea şi înţelegerea virtuţilor morale ca modalităţi de cunoaştere a binelui,
descoperirea de sine ca prim pas al apropierii de adevărul lumii reprezintă idealul cetăţeanului
atenian. Omul bun, omul frumos, omul adevărat (el însuşi) este omul care şi-a descoperit sufletul
în ipostaza sa fizică, morală şi intelectuală.
Educaţia formează sufletul, pare a spune sofistul, dar el avertizează asupra pericolelor ce însoţesc
această aventură. Sila este cuvântul dur ce defineşte falsa educaţie, făcând din original o copie. A
învăţa „cu de-a sila" înseamnă a învăţa fără tragere de inimă, deci lipsind frumosul. înseamnă a
învăţa cu dezgust, deci murind binele, înseamnă a învăţa fără voia ta, deci fără adevăr. Rezultatul
inevitabil al acestei imitaţii a actului de a învăţa este nerămânerea în suflet sau crearea unui suflet
gol. în consecinţă, dacă eliminăm din cugetare cuvintele de negaţie, enunţul se poate reduce la a
spune că învăţăm pentru suflet.
in contextul social, militar, filozofic al Atenei, ceea ce afirmă Platon reprezenta un ideal adaptat
realităţii, motivat şi argumentat. Secolul XXI a preluat esenţa acestui model. întrucât umanul şi
sufletescul au rămas în substanţa lor neschimbate, constante. deşi peisajul urban, aspiraţiile, tipul
de societate sunt diferite. Singura variabilă (la nivel de conţinut, metode, scopuri) în această
relaţie este cea care apropie umanul de sufletesc: actul învăţării. Sufletul omului platonician este
desemnat astăzi prin termenii „personalitate”, „sine", .eu”. Acesta devine un conglomerat de
particularităţi
genetice, dobândite prin educaţie sau formate sub influenţa mediului, unic şi irepetabil în viaţa
speciei. Plafon spunea simplu, dar nu superficial, că sufletul trebuie educat la cele trei niveluri
ale sale: fizic, moral, intelectual, cu scopul de a crea un cetăţean frumos şi bun pentru cetate.
Pedagogia actuală a păstrat ideea şi a nuanţat-o prin psihologie. Aşa au apărut mărcile
personalităţii - caracterul, temperamentul, voinţa, aptitudinile şi atitudinile, afectivitatea precum
şi sistemele interioare care individualizează - gândirea, imaginaţia, limbajul, memoria. La
temelia sistemului educaţional modem stau chiar cele trei etaje ale formării sufletului, aşa cum
le-a gândit sofistul: educaţia intelectuală, morală, fizică, lor adâugându-li-se cea estetică şi noile
forme de educaţie, rezultate din evoluţia civilizaţiei în secolul XX.
Nu se poate spune decât că există o continuitate peste milenii privind punctul nodal al
pedagogiei: omul şi sufletul său. Aceasta este relaţia constantă care se referă la aceeaşi idee a
individului armonios în raport cu sine şi cu ceilalţi. Diferenţa este dată de faptul că pentru Platon
statul ideal era împărţit în trei caste - filozofii, războinicii şi meseriaşii (agricultorii) educaţia
realizându-se diferenţiat în funcţie de rol. pe când astăzi societatea este mult mai stratificată, din
multiple puncte de vedere, iar accesul la educaţie este un drept legal.
Gânditorul grec subliniază pe tărâmul educaţiei un concept specific filozofiei lui: binele. A nu
învăţa cu de-a sila înseamnă a învăţa bine, aşa cum o învăţătură bună rămâne în suflet, spre
deosebire de una rea, care va fi uitată. Amintindu-ne de principiul „kalokagathier, putem
continua şirul logic: învăţătura bună face un suflet să fie frumos, binele şi frumosul fiind condiţii
pentru a ajunge la adevăr, lată cum, prin modul de a construi propoziţia şi prin sensul pe care i-l
conferă, Platon sintetizează concepţiile sale filozofice şi anticipează termenii pedagogiei actuale.
Dacă ne întrebăm cine poate fi omul, ştiinţele educaţiei ar putea răspunde simplu: maestrul
(învăţătorul) sau novicele (elevul). Aşadar, reformulând, „maestrul (învăţătorul) nu trebuie să
înveţe (pe necunoscător, pe elev) nimic cu de-a sila". Considerăm că această idee nu este altceva
decât tactul pedagogic, „simţul” celui care ştie a-l conduce pe cel care nu ştie spre
descoperire, didactica rezumată la esenţă.
Pe vremea lui Platon, acum două milenii şi jumătate, conţinutul educaţiei era mult mai restrâns
decât cel actual, în mod firesc, deoarece societatea şi viaţa de atunci nu cunoscuseră încă
descoperirile şi transformările pe care evoluţia civilizaţiei le presupun. Oare nu spunem astăzi că
şcoala are rol formativ, că trebuie să şlefuim oameni, nu să îndesăm informaţii în creier, că
şcoala te pregăteşte pentru viaţă şi cine are carte are parte? Asta gândea şi Platon când ieşea în
piaţa publică şi contempla oraşul. Numai că el nu inventase „competenţeleT, „portofoliul',
„team building-uf, ci vedea totul în termeni de adevăr, bine şi frumos.
Ce trebuie să înţelegem din cele de mai sus? Este faptul că educaţia este o formă de activitate
socială, un proces social, constă în îndreptarea şi formarea psiho-moralâ şi socială a omului ca
bun membru al societăţii în care trăieşte şi activează. Prin educaţie se înţelege acţiunea de
formare, creştere sau îngrijire a unei persoane de către altă persoană ori instituţie, pentru a-şi
însuşi trăsăturile psiho-sociale, morale şi regulile de comportare necesare integrării sau adaptării
la viaţa familială, profesională şi, în general, la viaţa socială.
în cazul nostru, procesul de educaţie se desfăşoară într-un mediu special, mediul penitenciar.
Practic, procesul de educaţie se desfăşoară în penitenciar, unde sunt izolaţi condamnaţii, care
sunt individualişti şi asupra cărora sunt aprecieri negative, dar mulţi dintre ei fiind încă receptivi
la educare. Acţiunea de reeducare a condamnatului este o acţiune complexă şi dificilă, iar pentru
a putea fi realizată se cere cunoaşterea structurii psihologice şi morale a condamnatului, pentru a
şti ce trăsături negative şi pozitive are fiecare condamnat şi în ce direcţie trebuie să se acţioneze,
aplicând metode ştiinţifice şi adecvate de către un personal calificat. Una dintre aceste metode
este şi completarea nivelului de instrucţie şcolară suficientă şi normală, pentru cei care dovedesc
o lipsă de cunoştinţe pentru muncă şi viaţă.
O altă problemă căreia i se acordă importanţă în sistemul penitenciar este aceea a calificării şi
recalificării profesionale, deoarece astfel condamnatul este obişnuit cu disciplina în viaţă,
dezvoltându-i interesul pentru o anumită meserie, creându-i condiţii să realizeze că este capabil
să facă ceva util, redându-i încrederea şi stima faţă de sine însuşi. în acest sens. se organizează
cursuri sau alte forme de calificare, care sunt influenţate de condiţiile concrete de care dispun
penitenciarele pentru astfel de activităţi, particularităţile, gradul de complexitate al diferitelor
meserii. Meseriile propuse spre calificare sunt acelea de zidar, pantofar, tâmplar, mecanic, fierar
etc. Aceste cursuri au o durată de 1 -2 ani. astfel că nu pot beneficia de ele decât condamnaţii cu
pedepse superioare acestui cuantum.
Rolul educaţiei în penitenciar. Educaţia este considerată ca fiind cea mai importantă, ea serveşte
întotdeauna aceloraşi scopuri. Membrii personalului de pază, autorităţile penitenciarului
apreciază rolul programelor educaţionale care contribuie la buna ordine a instituţiei, în timp ce
educatorii, asistenţii sociali, psihologii şi membrii civili ai personalului accentuează dimensiunea
etică a educaţiei, ca parte a scopului de reabilitare al detenţiei. Educaţia este văzută ca o cale de
resocializare viitoare, ca o modalitate de schimbare a valorilor şi atitudinilor, precum şi ca o
achiziţie de abilităţi care îl ajută pe deţinut să îşi construiască un viitor mai bun după eliberare.
Este de semnalat că acest efort al personalului din penitenciar este perceput diferit de către
grupările de condamnaţi: unii dintre ei acceptă avantajul elementului reformativ al detenţiei, în
timp ce alţii resping educaţia, considerând că face parte dintr-un sistem impus, faţă de care ei se
simt alienaţi.
La nivel internaţional se constată o intensificare a interesului faţă de educaţia în penitenciar ca
modalitate de adâncire a cooperării internaţionale în prevenirea crimei şi în problemele justiţiei
penale, ca un rezultat al creşterii fenomenului criminalităţii. întregul conţinut al educaţiei în
detenţie trebuie considerat şi proiectat în contextul fiecărei societăţi şi în raport de cultura sa. în
acest context, trebuie acordată o atenţie deosebită relaţiilor dintre educaţia de bază şi programele
de pregătire in detenţie, precum şi relevanţei lor pentru persoanele care au săvârşit diferite
infracţiuni. Pentru ca scopul urmărit să fie îndeplinit, şi anume reintegrarea efectivă în societate,
educaţia în penitenciar nu trebuie să aibă neapărat doar un sens de educaţie academică, ci trebuie
avută în vedere şi educaţia socială. De aceea, programele de pregătire sunt elaborate pentru a
ajuta deţinuţii să decidă modificarea stilului de viaţă anterior şi adaptarea la viaţa curentă.
Educaţia contribuie încă din penitenciar la realizarea procesului de resocializare. care se
desfăşoară în două etape:
a) cea care cuprinde tratamentul penitenciar în instituţii specializate, în timpul executării
pedepsei, când asistenţa deţinuţilor se va face pe plan educaţional, sociologic, psihologic,
profesional, religios, medical şi fizic. Se va urmări prioritar schimbarea normelor, valorilor,
convingerilor individuale, prin dirijarea comportamentului condamnatului spre scopurile dorite şi
permise de societate, inclusiv prin continuarea pregătirii şcolare şi profesionale;
b) cea care cuprinde tratamentul în mediu deschis, după executarea pedepsei, când se urmăresc
reinserţia post-penală. încadrarea într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut şi
îndeplinirea de noi roluri, ca şi diminuarea stigmatului din viaţa socială.
Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare
Cazarea persoanelor condamnate
Potrivit art. 80 din Legea nr. 254/2013, persoanelor condamnate li se asigură dreptul la hrană,
ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare, conform art. 48-50 din lege. Astfel,
Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a
numărului spaţiilor de cazare individuală. Reamenajarea spaţiilor de deţinere existente şi
construirea spaţiilor de deţinere noi se fac cu respectarea prevederilor menţionate şi a
recomandărilor internaţionale, în special ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi
Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante.
Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc
prin ordin al ministrului justiţiei.
Persoanele condamnate sunt cazate individual sau în comun. Camerele de cazare şi celelalte
încăperi destinate persoanelor condamnate dispun de iluminat natural şi de instalaţiile necesare
asigurării iluminatului artificial corespunzător. Fiecărei persoane condamnate i se pun la
dispoziţie un pat şi cazarmamentul stabilit prin decizie a directorului general al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor.
Condiţiile de cazare în penitenciare-spital trebuie să respecte normele sanitare stabilite de
Ministerul Sănătăţii.
in cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului este depăşită, directorul acestuia are
obligaţia de a informa directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în vederea
transferării persoanelor condamnate în alte penitenciare. Directorul general al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor stabileşte dacă transferul se impune, cu precizarea penitenciarelor în
care se transferă persoanele condamnate.
Ţinuta persoanelor condamnate
Persoanele condamnate poartă ţinută civilă decentă, indiferent de regimul de executare a
pedepselor privative de libertate.
în cazul în care persoanele condamnate nu dispun de ţinută civilă personală şi nici de mijloace
financiare suficiente, ţinuta civilă se asigură gratuit de către administraţia penitenciarului.
Normele de echipare şi durata de folosinţă a ţinutei asigurate de administraţia penitenciarului
sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.
Alimentaţia persoanelor condamnate
Administraţia fiecărui penitenciar asigură condiţii adecvate pentru prepararea, distribuirea şi
servirea hranei potrivit normelor de igienă a alimentaţiei, în funcţie de vârstă, starea de sănătate,
natura muncii prestate, cu respectarea convingerilor religioase asumate de către persoana
condamnată printr-o declaraţie pe propria răspundere. Persoanele condamnate au acces la apă
potabilă.
Normele minime obligatorii de hrană se stabilesc, după consultarea unor specialişti în nutriţie,
prin ordin al ministrului justiţiei.
Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică
Persoanele condamnate beneficiază de spaţiul şi facilităţile necesare asigurării dreptului la
asistenţă juridică şi pot consulta avocaţi aleşi de acestea. în orice problemă de drept dedusă
procedurilor administrative sau judiciare. Consultarea cu avocatul, ales sau din oficiu, se face cu
respectarea confidenţialităţii vizitei, sub supraveghere vizuală (art. 62 din Legea nr. 254/2013).
Problema garantării respectării drepturilor omului în penitenciare trebuie să constituie o
prioritate pentru conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru conducerea
fiecărui penitenciar în parte. Drepturile condamnaţilor au primit o recunoaştere oficială la
mijlocul secolului XX, deoarece până la acest moment se considera că toţi deţinuţii s-au
autoexclus din viaţa socială. Multă vreme a părut un paradox ca persoanele condamnate să aibă
drepturi, existând teoria autoexcluderii din societate ca urmare a conduitei avute în vedere.
Regulile europene pentru penitenciare au adus un suflu nou în ceea ce priveşte gradul de
suportabilitate şi normalitate din penitenciare.
în luna noiembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România la plata a
4.900 euro în cauza Pop Blaga c. României, în care un fost judecător acuzat de corupţie a
reclamat condiţiile de detenţie şi ascultări telefonice ilegale. Conform hotărârii, în această
situaţie au fost încălcate art. 3 din Convenţie referitor la interzicerea torturii şi a tratamentelor
inumane sau degradante, precum şi art. 8 referitor la respectarea vieţii private şi familiale.
Reclamanta s-a plâns în mod special de condiţiile de detenţie de la secţia de poliţie din Oradea,
unde avea dreptul la un singur duş pe săptămână, cu o durată de 10-15 minute şi numai în ziua de
sâmbătă. Reclamanta a mai susţinut că celula în care a stat a fost deparazitată de mai multe ori,
avea un singur WC, deşi erau mai multe deţinute, unele dintre ele fiind infectate cu virusul de
sifilis. De asemenea, a fost transferată pentru două zile la Bucureşti din motive procedurale, iar
pe timpul deplasării a fost nevoită să mănânce cu o singură mână. deoarece poliţiştii au refuzat să
îi scoată complet cătuşele. Apoi, a susţinut
că a fost ţinută închisă timp de două ore într-o toaletă la poliţia din Bucureşti, timp în care s-au
făcut formalităţile, in acelaşi sens este şi cauza Ion Ciobanu c. României.
in alte două cauze (Sabou şi Pârcălab c. României şi Calmanovici c. Româniel s-a constatat că
interzicerea globală a dreptului la vot pentru toate persoanele care execută pedeapsa privativă de
libertate sau a drepturilor părinteşti este incompatibilă cu drepturile consacrate de Convenţie.
Deşi legislaţia în materie este armonizată cu legislaţia europeană, din lipsa unui număr suficient
de penitenciare, dar mai ales a condiţiilor concrete din aceste penitenciare şi. respectiv, centre de
reţinere şi arestare, România este condamnată destul de des de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, astfel că sunt anumite costuri, deloc neglijabile, atât în sume de bani, dar şi în lovituri de
imagine pentru statul nostru.

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/drepturi-condamnati-inchsioare-romania