Urmarirea penala

Conform art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP, judecătorul de cameră preliminară sesizat
cu o plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată atunci când în cauză s-a pus în
mișcare acțiunea penală, admițând plângerea, dispune începerea judecății, fără ca faza de
urmărire penală să fi fost finalizată prin rechizitoriu, când probele sunt suficiente și legal
administrate în cursul urmăririi penale.
Prin activitatea pe care acestea o desfășoară,org.de urmarire pen. urmăresc
permanent aflarea adevărului cu privire la faptă și la făptuitor, împiedicând astfel tragerea
la răspundere penală a celor nevinovați,asigurând, în același timp, respectarea drepturilor
și libertăților cetățenești.
Prin strângerea probelor se înțelege atât operațiunea de adunare a probelor, cât și
examinarea și evaluarea lor, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente
pentru a se putea trimite cauza în faza de judecată.
Prin existența infracțiunilor legea are în vedere orice infracțiune, indiferent de faza
în care a ajuns aceasta – infracțiune consumată sau tentativă.
Prin identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune se înțelege aflarea
datelor necesare cunoașterii făptuitorilor sub aspectul participației penale (autori, coautori,
instigatori, complici), a celor ce caracterizează și individualizează persoana lor fizică, dar și
a celor privind starea lor civilă.
Expresia stabilirea răspunderii penale a acestora trebuie înțeleasă în sensul că
materialul probator trebuie să elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor, de
vinovăția făptuitorului și de existența unor temeiuri în baza cărora acesta să poată fi tras la
răspundere penală pentru infracțiunea săvârșită.
Cu toate că nu se prevede în mod expres în art. 285 alin. (1) CPP, identificarea
persoanei vătămate face, de asemenea, parte din obiectul urmăririi penale, atât pentru
rezolvarea laturii civile, cât și pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Actele procedurale se realizează în general de către organele de cercetare penală,
acestea îndeplinind dispozițiile prevăzute în actele procesuale.
Suma activităților desfășurate de către organele de urmărire penală este concretizată
în dosarul de urmărire penală, care cuprinde un ansamblu de înscrisuri procedurale
constatatoare în care sunt consemnate actele de urmărire efectuate și care trebuie să aibă,
potrivit legii, o anumită formă și un anumit conținut
Limita finală a urmaririi penale o reprezinta trimiterea în judecată – moment
marcat de rechizitoriul dat de către procuror-art. 327 CPP.
Limita finală mai poate fi reprezentată și de soluția de netrimitere în judecată,
situație în care procurorul emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea
penală. De menționat este faptul că atât clasarea, cât și renunțarea la urmărirea penală se
pot dispune, potrivit legii, și prin rechizitoriu.-- art. 328 alin. (3) CPP.
Trăsăturile caracteristice urmăririi penale
Dintre trăsăturile menționate în literatura de specialitate11, mai reprezentative pentru
specificul activităților desfășurate în faza de urmărire penală sunt:
– lipsa de publicitate a urmăririi penale;
– lipsa caracterului contradictoriu al urmăririi penale;
– caracterul preponderent al formei scrise;
 – subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală.

Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Această trăsătură a urmăririi penale o deosebește esențial de faza judecății, care se
desfășoară în anumite zile și la anumite locuri dinainte stabilite, cu participarea unui
număr destul de mare de persoane (subiecți procesuali sau persoane care nu au interes în
cauză).
Urmărirea penală își poate realiza obiectul numai în măsura în care este lipsită de
publicitate, deoarece, dacă s-ar desfășura în mod public, ar putea îngreuna aflarea
adevărului odată cu cunoașterea materialului probator de către părțile implicate, existând
riscul ascunderii sau denaturării probelor.
Aceasta nu înseamnă că urmărirea penală ar fi secretă, pentru că nu se poate
considera secretă o fază în care, pe parcursul ei, pot lua la cunoștință de probele
administrate părțile, subiecții procesuali principali, apărătorul, expertul ș.a. De altfel,
potrivit art. 92 CPP, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția situației în care
se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în Capitolul IV din
Titlul IV al Părții gen, precum și în cazul percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul
infracțiunilor flagrante.
` Lipsa caracterului contradictoriu al urmăririi penale
Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul acestei faze, iar
organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoștință acest drept. Prezența apărătorului
alături de suspect sau inculpat presupune că acesta trebuie să aibă o poziție activă în
apărarea intereselor clientului său, având dreptul de a participa la audierea oricărei
persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, putând adresa întrebări celui pe care îl
asistă, coinculpaților, persoanelor vătămate sau părților civile, martorilor; el poate formula
plângeri, cereri și memorii, situație în care nu se mai poate vorbi despre lipsa
contradictorialității fazei de urmărire penală.
Caracterul preponderent al formei scrise
Pentru activitatea de urmărire, forma scrisă devine preponderentă, deoarece numai astfel
actele din dosarul cauzelor penale capătă eficacitate și relevanță juridică în fața instanței
de judecată.
Forma preponderent scrisă nu exclude existența unor acte orale ca mijloace de comunicare
între participanții la cauza penală în cursul urmăririi penale, care însă nu pot acționa decât
în scris, prin cereri și memorii scrise. Oralitatea constă însă numai în declarația pe care o
face în fața organului de urmărire penală, fără ca toți ceilalți participanți să fie prezenți și să
ia cunoștință în această formă de conținutul declarației.
Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală
Din categoria organelor de urmărire penală fac parte organele de cercetare penală și
procurorul. Însă dispozițiile organelor superioare – respectiv ale procurorului – devin
obligatorii pentru cei ce li se subordonează, respectiv organele de cercetare penală.-art. 56
alin. (1) CPP
Dar, prin prisma subordonării, amintim și existența unei subordonări a procurorului
fiecărui parchet față de conducătorul parchetului ierarhic superior din aceeași
circumscripție, dispozițiile procurorului ierarhic superior date în scris și în conformitate cu
legea fiind obligatorii pentru procurorii din subordine, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară.
Conform art. 55 CPP, organele de urmărire penală care desfășoară activități
premergătoare judecății și care ajută pe parcursul urmăririi penale la descoperirea și
strângerea de probe necesare soluționării cauzei și la identificarea făptuitorului sunt:
– procurorul;
– organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
– organele de cercetare penală speciale.
În realizarea activităților specifice, procurorul dispune asupra actelor și măsurilor
procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel [art. 286
alin. (1) CPP].
Ordonanța este actul scris, care constituie documentul procedural prin care se
atestă, se constată îndeplinirea actelor și a măsurilor procesuale și efectuarea actelor și
măsurilor procedurale-art. 286 alin. (2) CPP ; art 306(5);art.287 CPP
Competența organelor de urmărire penală
art. 55 alin. (3) CPP ;art.56 CPP
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror:
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține
Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
– în cazul infracțiunilor prevăzute în Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul
calificat), art. 190 (uciderea la cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea
sinuciderii), art. 257 (ultrajul), art. 277 (compromiterea intereselor justiției), art. 279
(ultrajul judiciar), art. 280 (cercetarea abuzivă), art. 281 (supunerea la rele tratamente), art.
282 (tortura), art. 283 (represiunea nedreaptă), art. 289 (luarea de mită), art. 290 (darea de
mită), art. 291 (traficul de influență), art. 292 (cumpărarea de influență), art. 293 (fapte
săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia), art. 294 (fapte
săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia);
– în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține
Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau DNA;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul infracțiunilor enumerate mai sus, este competent să efectueze urmărirea penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă
instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
art. 299 CPP
Modalități de exercitare a supravegherii urmăririi penale
a) Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale
În conformitate cu art. 300 alin. (3) teza a II-a CPP, procurorul poate să asiste la efectuarea
oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
b) Darea de dispoziții obligatorii de către procuror ---- art. 300;art 304 CPP
c) Verificarea dosarului de cercetare penală de către procuror---- art. 300 alin. (4) CPP
d) Trimiterea cauzei la organul competent---- art. 301 CPP
e) Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul------ art. 302 CPP
f) Aprobarea actelor și măsurilor procesuale de către procuror-----art.304 CPP
În desfășurarea activității sale, procurorul poate exercita supravegherea urmăririi penale și
prin acte de aprobare sau de infirmare pe care le poate da cu ocazia efectuării unor acte sau
cu ocazia luării unor măsuri procesuale.
Procurorul poate autoriza măsuri de supraveghere tehnică, folosirea investigatorilor sub
acoperire, livrarea supravegheată. --------------art. 158 alin. (3) CPP
Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare
----art.55(4); art. 306 CPP
Potrivit art. 57 alin. (1) CPP, organele de cercetare ale poliției judiciare au o competență
materială generală......
Sub aspectul competenței teritoriale a organului de cercetare penală, dispozițiile art. 63
CPP reglementează aceasta, în sensul că, și în cazul organului de cercetare penală al poliției
judiciare, se aplică prevederile art. 41 și art. 42 CPP.
Competența organelor de cercetare penală speciale
art. 55 alin. (5) CPP,-------------art. 57 alin. (2) CPP; art. 58 CPP
Extinderea competenței teritoriale----art.200; art.201(1) CPP;art.59; art.60CPP
Competența unor organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare
5.1. Competența unor organe de constatare
Organele speciale de constatare nu fac parte din categoria organelor de urmărire
penală, neavând rolul de a efectua acte de urmărire penală, ci doar rolul de constatare a
săvârșirii infracțiunilor. În desfășurarea activității acestora, potrivit art. 303 alin. (2) teza
I CPP, dispozițiile date de procuror sunt obligatorii și prioritare pentru organele care au
atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor ----------art. 61 CPP; art.62 CPP

Sesizarea organelor de urmărire penală

Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei
infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare. Acest act constituie punctul de plecare al
urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe. Astfel, sesizarea conține atât
elementul de informare, cât și temeiul legal de declanșare a activității procedurale.
Modurile de sesizare a organelor judiciare sunt variate, clasificarea lor făcându-se în raport
cu anumite criterii:
a) în raport cu sursa de informare, există:
– moduri de sesizare externe (plângerea, denunțul), care provin de la persoane care nu fac
parte din structura organului de urmărire penală;
– moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu), care provin din activitatea de
investigare a organelor de urmărire penală sau a altor lucrători operativi din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne;
b) în raport de organul de urmărire sesizat, există:
– moduri de sesizare primare, în situația în care încunoștințarea despre săvârșirea unei
infracțiuni a ajuns pentru prima dată în fața unui organ de urmărire penală (de exemplu,
plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu);
– moduri de sesizare complementare
c) în raport de efectele pe care le produc asupra punerii în mișcare a acțiunii
penale, există:
– moduri de sesizare generale (plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu), care produc
efectul de a încunoștința organul de urmărire penală, nefiind indispensabile pentru
începerea urmăririi penale, deoarece pot fi înlocuite;
– moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea și autorizarea organului
competent), care produc efectul de a încunoștința organul de urmărire penală, dar, spre
deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începerea urmăririi
penale, neputând fi înlocuite.
Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală
2.1. Plângerea------ art. 289 alin. (1) CPP; Daca plângerea poate fi suplinită printr-un
denunț sau sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu niciun mod de
sesizare, deoarece constituie, în același timp, o condiție de pedepsibilitate și de
procedibilitate.
Referitor la conținutul său, art. 289 alin. (2) CPP.......
Din punct de vedere formal, plângerea poate fi făcută:
– în scris, situație în care ea trebuie semnată de petiționarul persoană vătămată sau de
către mandatar. Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire să țină seamă
de ea, putând să o considere fie denunț anonim, fie o sesizare din oficiu. În lipsa semnăturii,
plângerea va fi restituită pe cale administrativă în vederea acoperirii acestei neregularități.
În cazul neconformării persoanei vătămate, plângerea poate fi considerată un denunț
anonim și un temei pentru sesizarea din oficiu;
– în formă electronică, fiind necesar a fi certificată prin semnătura electronică a
persoanei vătămate sau a mandatarului, în conformitate cu prevederile legale (Legea nr.
455/2001 privind semnătura electronică.
– oral, situație în care se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primește.
Legea reglementează modalitățile în care poate fi făcută plângerea, din punct de
vedere al titularilor:
– personal, de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune; plângerea făcută
de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă (minor între 14 și 18 ani) va fi
încuviințată de către persoanele prevăzute de legea civilă (părinte, tutore, curator); \

– prin mandatar; mandatul trebuie să fie special și preferabil întocmit în formă

autentică, iar procura rămâne atașată plângerii. Se recunoaște în continuare posibilitatea
formulării plângerii de către reprezentantul (convențional) al celui vătămat (cu mandat
special, procura rămânând atașată plângerii) sau de substituiții procesuali (unul dintre soți
pentru celălalt soț sau copilul major pentru părinți), în toate aceste cazuri persoana
vătămată putând să nu își însușească plângerea. În mandat trebuie să se precizeze explicit și
clar limitele acestuia (depunerea și/sau redactarea plângerii). Per a contrario, mandatul
general nu conferă dreptul terțului de a depune plângere în locul persoanei vătămate.

– prin substituiți procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul
major pentru părinți); persoana văt. poate să declare că nu își însușește plângerea, situație
în care ea nu va mai produce efectele prevăzute de lege;

– prin reprezentanți legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu

(minorul care nu a împlinit 14 ani și persoana pusă sub interdicție). Pentru persoana lipsită
de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal.
Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea
persoanelor prevăzute de legea civilă. Astfel, reprezentantul legal are doar dreptul să
încuviințeze persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă să facă plângere; lipsa formulării
unei asemenea plângeri din partea celei din urmă nu poate fi suplinită prin plângerea făcută
de către reprezentantul legal.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează
actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. Când
reprezentantul legal nu a făcut plângere ori nu a confirmat plângerea făcută de persoana cu
capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea celui incapabil va putea avea caracterul unui
denunț sau va putea fi exploatată ca informație în vederea sesizării din oficiu.
------art289(10)...
În cazul persoanei care nu vorbește sau nu înțelege limba română, legiuitorul a
prevăzut posibilitatea ca aceasta să poată depune plângerea în limba pe care o înțelege și
odată cu depunerea plângerii să poată solicita ca, atunci când este citată, să primească și o
traducere a citației.
Dacă aspectele sesizate sunt mincinoase, persoana care a făcut plângerea va fi trasă la
răspundere penală pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare,
prevăzută de art. 268 CPP. În practica judiciară s-a arătat că sesizarea trebuie să se refere la
săvârșirea unei infracțiuni, iar nu la o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
2.2. Denunțul--- art. 290 alin. (1) CPP,
Comparativ cu plângerea, prin denunț se aduce la cunoștința organului de urmărire
penală săvârșirea unei infracțiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca acela care
face denunțul să fi fost prejudiciat prin infracțiunea sesizată.
Denunțul, ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală, este supus
acelorași reguli aplicabile și plângerii, cu singura diferență că acesta trebuie să se facă
personal, cu excepția persoanei care nu are capacitate deplină de exercițiu. Denunțul poate
fi în cazuri excepționale și obligatoriu, situație în care nedenunțarea infracțiunii atrage
răspunderea penală a persoanei care avea obligația de a denunța respectiva faptă (art. 266
CP – „Nedenunțarea”, art. 410 CP – „Nedenunțarea unor infracțiuni contra securității
naționale”, art. 267 CP – „Omisiunea sesizării”).
Referitor la conținutul său, art. 290 alin. (2) CPP...........
Din punct de vedere formal, denunțul poate fi făcut:
– în scris, situație în care trebuie semnat de persoana care îl face;
– în formă electronică, fiind necesar a fi certificat prin semnătura electronică a persoanei în
conformitate cu preved leg;
– oral, situație în care se consemnează într-un proces-verbal de organul care îl primește.
Orice persoană poate face un denunț; denunțătorul nu este parte în procesul penal, el
poate fi martor.
Dacă denunțul nu cuprinde datele impuse de lege, organul de urmărire penală nu se va
considera sesizat și nu este obligat să se pronunțe asupra începerii urmăririi penale decât
după completarea datelor cerute de lege, dacă este posibil.
Este posibil ca denunțul să fie făcut de o persoană care nu își indică identitatea sau
indică o identitate falsă ori este făcut de un așa-zis grup anonim (denunțul anonim sau
pseudodenunțul), sesizarea neputând fi restituită pe cale administrativă petiționarului,
situație în care sesizarea nu poate fi considerată un denunț și nu va putea produce efectele
prevăzute de lege. De altfel, denunțul incomplet formulat poate fi considerat de către
organele de urmărire penală o sesizare din oficiu.
De asemenea, denunțul poate să fie făcut și de către făptuitor (autodenunț). În anumite
situații, autodenunțul poate constitui o cauză care înlătură răspunderea penală [de
exemplu, potrivit art. 290 alin. (3) CP, mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității
fapta înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru infracțiunea săvârșită].
Și în cazul denunțului, pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, acesta se
face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face
denunț cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul
este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea
organelor de urmărire penală se face din oficiu. De asemenea, denunțul greșit îndreptat la
organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă,
organului judiciar competent.
---------art 290(2)......
Ca și în cazul plângerii, sesizarea prin denunț trebuie să se refere la fapte reale, legea
sancționând învinuirea mincinoasă făcută prin denunț (art. 268 CP – „Inducerea în eroare
a organelor judiciare”). În cazul unui denunț colectiv, fiecare denunțător va răspunde
personal.
2.3. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte
persoane-------- art. 291 CPP
2.4. Sesizarea din oficiu
În cazul în care se constată lipsa plângerii, a denunțului, a actelor încheiate de către
organele de constatare, iar organul de urmărire penală ia cunoștință că s-a săvârșit o
infracțiune pe orice altă cale, va încheia un proces-verbal de sesizare din oficiu.
Situațiile în care se poate realiza sesizarea din oficiu sunt următoarele:
– constatarea unei infracțiuni flagrante, caz în care organul de urmărire penală
încheie un proces-verbal;
– denunțurile anonime;
– mijloacele de informare în masă (presa scrisă și audiovizuală);
– zvonul public;
– cercetarea penală intervenită în alte cauze.
Sesizarea din oficiu în cazul constatării infracțiunii flagrante
Dpdv juridic, noțiunea de flagrant semnifică, în sens larg, o infracțiune descoperită în
momentul comiterii. Raportat la săvârșirea unei infracțiuni, acest termen exprimă relația
dintre momentul comiterii și momentul descoperirii ei și a făptuitorului, deci semnificația
termenului de „flagrant” este de prindere a făptuitorului în „focul” acțiunii sale sau imediat
după săvârșirea unei infracțiuni.
Potrivit art. 293 CPP, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii
sau imediat după săvârșire, reprezentând infracțiunea flagrantă propriu-zisă. De
asemenea, este considerată flagrantă infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire,
este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată,
de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea
rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii
infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant
la infracțiune, aceasta fiind infracțiunea cvasiflagrantă sau flagrantă prin
asimilare.
În doctrină s-a arătat că descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii înseamnă
prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei. Imediat după săvârșire
înseamnă cât mai aproape de momentul săvârșirii (de exemplu, momentul părăsirii
încăperii de către cel ce comisese un furt).
Pentru existența stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în
momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ci este necesară și prinderea
făptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta, în lipsa lui infracțiunea
neputând fi considerată flagrantă. Practica judiciară a considerat astfel că găsirea unui
cadavru încă sângerând și cald sau a unei case în flăcări nu constituie stare de flagranță,
dacă nu este descoperit și infractorul în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, nu poate
fi considerată ca fiind cvasiflagrantă infracțiunea atunci când, după un anumit timp,
făptuitorul este recunoscut întâmplător, de persoana vătămată, de martori, ca fiind acela
care ar fi comis infracțiunea sau este găsit întâmplător, la o verificare de rutină, cu arme,
instrumente ori alte obiecte care ar fi putut fi folosite la comiterea infracțiunii; legea cere
pentru flagranță ca făptuitorul să fie „urmărit” sau „surprins”, ceea ce presupune o acțiune
care să fie situată în timp aproape de momentul comiterii infracțiunii și să ducă la
presupunerea că el este persoana care s-a implicat în săvârșirea acesteia.
------ art. 61 alin. (2)-(5) CPP,
În cazul infracțiunii flagrante, organul de cercetare penală este obligat să constate
săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii
flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că
face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, înaintează procurorului
actele încheiate, cu propunerea de clasare a cauzei.

Examinarea sesizării----------art. 294 CPP

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

Plângerea prealabilă este încunoștințarea organelor judiciare de către persoana
vătămată cu privire la fapta săvârșită și vătămarea suferită prin aceasta. Plângerea
prealabilă reprezintă o condiție pentru tragerea la răspundere penală și deci pentru
pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în
cuprinsul normei de incriminare.
Infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce la organul de urmărire penală
sunt următoarele: lovirea sau alte violențe (art. 193 CP), vătămarea corporală din culpă (art.
196 CP), amenințarea (art. 206 CP), hărțuirea (art. 208 CP), violul în forma simplă [art. 218
alin. (1) și (2) CP], agresiunea sexuală în forma simplă [art. 219 alin. (1) CP], hărțuirea
sexuală (art. 223 CP), violarea de domiciliu (art. 224 CP), violarea sediului profesional (art.
225 CP), violarea vieții private (art. 226 CP), divulgarea secretului profesional (art. 227 CP),
furtul săvârșit în condițiile art. 231 alin. (1) CP, abuzul de încredere (art. 238 CP), abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 CP), bancruta simplă (art. 240 CP), bancruta
frauduloasă (art. 241 CP), gestiunea frauduloasă (art. 242 CP), distrugerea săvârșită în
condițiile art. 253 alin. (1) și (2) CP, tulburarea de posesie (art. 256 CP), asistența și
reprezentarea neloială (art. 284 CP), nerespectarea hotărârilor judecătorești [art. 287 alin.
(1) lit. d)-g) CP], violarea secretului corespondenței [art. 302 alin. (1) CP], abandonul de
familie (art. 378 CP), nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 CP)
și împiedicarea exercitării libertății religioase (art. 381 CP).
În doctrină s-a arătat că plângerea prealabilă este, din punct de vedere procesual, un
act de sesizare a organului de urmărire penală și o condiție indispensabilă de începere a
urmăririi penale, a punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și a desfășurării în continuare a
procesului penal.
Plângerea prealabilă (ca și lipsa ei) produce efecte in rem (cu privire la fapta
săvârșită). Din acest fapt rezultă că, în caz de participație, fapta atrage răspunderea penală a
tuturor participanților, chiar dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul dintre ei
(indivizibilitate pasivă). Tot astfel, dacă prin infracțiune au fost vătămate mai multe
persoane, fapta atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut numai de către
una dintre persoanele vătămate (indivizibilitate activă).
În caz de concurs de infracțiuni, toate urmăribile la plângere prealabilă, dacă
plângerea este făcută numai pentru una sau unele dintre ele, numai acestea pot fi
urmărite, iar dacă unele dintre faptele concurente sunt urmăribile din oficiu, acestea se vor
urmări, indiferent dacă pentru celelalte s-a formulat sau nu plângere prealabilă.

Titularii plângerii prealabile

Reglementarea instituției plângerii prealabile de către legiuitor s-a făcut în scopul
ocrotirii în primul rând a intereselor persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni,
dreptul de introducere a plângerii prealabile fiind strict personal, individual și
netransmisibil.
Poate introduce plângere prealabilă la organele de urmărire penală persoana fizică
personal și persoana juridică prin reprezentantul legal. Fac totuși excepție de la
această regulă:
– persoana lipsită de capacitate de exercițiu, pentru care plângerea se face de către
reprezentantul său legal;
– persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, care poate face plângere cu încuviințarea
persoanelor prevăzute de legea civilă.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele
persoanei vătămate, plângerea prealabilă se va face din oficiu.
Plângerea prealabilă poate fi introdusă și prin mandatar, dispozițiile aplicabile în acest caz
fiind cele prevăzute la art. 289 alin. (3) CPP, sub condiția ca mandatul să fie special,
procura să fie atașată plângerii, iar aceste două acte să fie depuse în termen la organele de
urmărire penală.
Plângerea prealabilă nu se poate introduce de către substituiții procesuali.
------------- [art. 158 alin. (4) CP].
De asemenea, potrivit art. 199 alin. (2) CP, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 193 CP
(lovirea sau alte violențe) și la art. 196 CP (vătămarea corporală din culpă) săvârșite
asupra unui membru de familie, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, situație în
care acționează atât principiul disponibilității, al manifestării de voință a persoanei
vătămate prin săvârșirea infracțiunii, cât și principiul obligativității, dar numai în subsidiar,
în cazul în care victima infracțiunii nu a introdus plângerea prealabilă ca act de sesizare a
infracțiunii.
De asemenea, potrivit art. 157 alin. (5) CP, în cazul în care persoana vătămată
decedează sau în situația în care persoana juridică este lichidată înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acțiunea penală poate
fi pusă în mișcare și din oficiu.
Având în vedere cele prezentate anterior, putem spune că titularii plângerii prealabile
sunt:
– numai persoana vătămată, adică subiectul pasiv al infracțiunii, a cărui vătămare este
consecința directă a infracțiunii, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 295 alin. (1) CPP;
– reprezentantul legal al persoanei vătămate fără capacitate de exercițiu;
– persoana vătămată cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea reprezentantului
legal;
– reprezentantul convențional, cu mandat special.
Termenul de introducere a plângerii prealabile
Termenul de 3 luni prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile este un
termen procedural77, care se calculează potrivit art. 269 și art. 270 CPP, iar nerespectarea
acestuia atrage decăderea persoanei vătămate din dreptul de a introduce plângere, conform
art. 268 alin. (1) CPP.
In situația în care persoana vătămată ar fi împiedicată de o cauză temeinică (forță
majoră, caz fortuit) de a introduce plângerea în termen, această plângere va putea fi
primită peste termen.
În situația schimbării încadrării juridice, momentul de la care curge termenul de 3 luni în
care persoana vătămată poate formula plângerea prealabilă nu este data luării la cunoștință
de săvârșirea faptei, ci acela al schimbării încadrării juridice de către organul judiciar.
În cazul infracțiunilor continue sau continuate, termenul de introducere a plângerii
prealabile nu curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracțiunii, ci de
la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a aflat despre
săvârșirea faptei.
Renunțarea, retragerea plângerii sau împăcarea au efect irevocabil, în sensul că persoana
vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu mai poate formula o nouă plângere
pentru aceeași faptă.

Conținutul plângerii prealabile---------- art. 295 alin. (3) CPP

Persoana vătămată va indica făptuitorul doar dacă este cunoscut, esențial fiind să fie
exprimată dorința acesteia de a fi promovată acțiunea penală.
Organele competente să primească plângerea prealabilă---------- art. 295 (2) CPP;
art. 386 (2) CPP
Alte moduri speciale de sesizare -------------Art. 288 alin. (2) CPP

Alături de plângerea prealabilă, menționăm următoarele moduri speciale de sesizare a

organelor de urmărire penală:
a) pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, membrii Guvernului pot fi urmăriți
penal, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituție, la cererea
Camerei Deputaților, a Senatului sau a Președintelui României. În toate aceste
cazuri, competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție;
b) punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat sau, după caz,
a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție în cazul infracțiunilor săv. în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau
de o persoană juridică română, cnf art. 9 CP (personalitatea legii penale);
c) punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul
căruia s-a comis, în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un
cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean
român sau a unei pers. jur. române, potrivit art. 10 CP (realitatea legii penale);
d) sesizarea comandantului pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul
săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile contra capacității de luptă a forțelor armate dintre
cele prevăzute în art. 413-417 CP (absența nejustificată – art. 413 CP, dezertarea – art. 414
CP, încălcarea consemnului – art. 415 CP, părăsirea postului sau comenzii – art. 416 CP,
insubordonarea – art. 417 CP).
Desfășurarea urmăririi penale
1. Începerea urmăririi penale
Identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea și
administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existența unei faze
procesuale premergătoare judecății, această etapă purtând denumirea de urmărire penală.
Activitatea de urmărire penală este efectuată de procurori, de organele de cercetare penală
ale poliției judiciare și de organele de cercetare penală speciale. Începerea urmăririi penale
marchează începutul procesului penal. Aceast are loc, inițial, exclusiv cu privire la faptă,
această dispoziție având caracter imperativ, fiind aplicabilă chiar și atunci când în actul de
sesizare a organului judiciar este indicată și identitatea presupusului făptuitor
Condiții:
a) existența unui act de sesizare a organului judiciar-- fie din categoria modurilor generale
de sesizare (plângere, denunț, sesizare din oficiu
sau sesizare a organelor cu funcții de conducere), fie din categoria modurilor speciale de
sesizare (plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului competent);
b) actul de sesizare să îndeplinească condițiile prev de lege (condițiile de formă și de fond
prev.de lege)--[art. 294 alin. (2) CPP];
c) sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la o faptă săvârșită sau a cărei săvârșire
se pregătește.
---------------Art. 305 alin. (3) CPP
Organul competent să dispună începerea urmăririi penale
Organul competent să înceapă urmărirea penală este organul de urmărire penală, iar actul
procedural prin care se dispune începerea urmăririi penale este ordonanța, care cuprinde
mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) și g).
Potrivit art. 305 alin. (3) CPP, în momentul în care într-o cauză există probe
suficiente din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a comis fapta
pentru care s-a început urmărirea penală (in rem) și nu există vreunul dintre cazurile de la
art. 16 alin. (1) CPP, atunci organul de urmărire penală va dispune ca urmărirea penală
anterior începută să fie continuată in personam, adică asupra unei persoane cunoscute,
care va dobândi calitatea de suspect, care nu este parte în procesul penal, fiind însă subiect
procesual principal, cu drepturi și obligații similare cu cele ale inculpatului, așa cum rezultă
din dispozițiile art. 78 raportat la art. 83 CPP.
 Cazul persoanelor pentru care urmărirea penală este condiționată de
obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții
prealab.--- art. 305 alin. (4) CPP, art. 294 CPP;

Începerea urm pen în cazul infracțiunilor de audiență-------art.360 CPP

2.Efectuarea urmăririi penale----art.305(3) CPP; art. 306 alin. (2) CPP; art. 307
CPP; art. 308 CPP
3. Procedura audierii anticipate
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți admite cererea procurorului în
vederea audierii anticipate a acestor persoane pentru care există riscul de a nu mai putea fi
audiate în cursul judecății, prin încheiere va stabili un termen în vederea administrării
mijlocului de probă, administrare care va avea loc în camera de consiliu, la sediul instanței
de judecată, cu citarea părților și a subiecților procesuali principali și cu participarea
obligatorie a procurorului, așa cum prevede alin. (3) al art. 308 CPP.
Constatăm astfel că, în cursul urmăririi penale, audierea anticipată a părții civile, a
persoanei vătămate, a părții responsabile civilmente, a martorului se va face în prezența
părților și a subiecților procesuali principali, cu participarea procurorului, exact ca în faza
de judecată, așa cum prevede textul art. 381 CPP, diferența față de audierea martorului în
faza de judecată fiind dată de locul desfășurării activității probatorii, care poate fi la sediul
instanței, dar și la sediul organului de urmărire penală.
4. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam, a.i. pentru aceasta, este
necesară cunoașterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru
faptele determinate care îi sunt imputate. Coroborând dispozițiile art. 15 și art. 309 CPP,
putem stabili condițiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea dispune
punerea în mișcare a acțiunii penale, și anume:
a) să existe probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni;
b) să existe probe din care să rezulte că infracțiunea a fost săvârșită de o anumită persoană;
c) să nu existe vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale
prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP.
Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, acesta
dobândește calitatea de inculpat, devenind parte în procesul penal, conform art. 82 CPP.
Dobândirea de către suspect a calității de inculpat se face prin actul de inculpare
reprezentat de ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale, care trebuie
să conțină elementele prevăzute de art. 286 alin. (2) CPP, inculpatul putând cere și primi o
copie a actului procedural menționat.
Inculpatului i se aduc la cunoștință, mai întâi, în cond art. 108 CPP (în scris)............

După punerea în mișcare a acțiunii penale, dispozițiile procesuale obligă organele de

urmărire penală să aducă acest lucru la cunoștința inculpatului și să îi solicite o nouă
declarație, având în vedere calitatea noudobândită, el având posibilitatea de a da o nouă
declarație ori de a refuza acest lucru, invocând dreptul la tăcere..Nu întotdeauna după
punerea în mișcare a acțiunii penale se adoptă soluția de trimitere în judecată, fiind posibilă
și adoptarea unor soluții de clasare, de renunțare la urmărirea penală sau chiar de încheiere
a unui acord de recunoaștere a vinovăției----- art. 478 alin. (1) CPP; art. 309 alin. (5) CPP
În situația în care persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de
cercetare penală sau procurorului, potrivit art. 295 alin. (2) CPP, procurorul va pune în
mișcare acțiunea penală, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plângere. Menționăm că, în această situație, plângerea prealabilă nu constituie
prin ea însăși un act de inculpare.
Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege susținerea ei în vederea realizării tragerii
la răspundere penală a inculpatului. Exercitarea acțiunii se realizează de acei subiecți care,
potrivit legii, pot reprezenta în această activitate statul ca titular al acțiunii și constă în
realizarea tuturor activităților în scopul realizării probațiunii, luarea unor măsuri
procesuale, formularea de cereri, ridicarea de excepții etc., efectuate într-o cauză penală.
În cursul urmăririi penale, exercitarea acțiunii penale se face de către procuror,
alături de care poate participa și persoana vătămată în cazul când, în baza
prevederilor legale, este necesară plângerea ei prealabilă, aceasta având dreptul
să își retragă plângerea prealabilă, renunțând astfel, implicit, la exercitarea acțiunii penale.
Exercitarea acțiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea,
administrarea și verificarea probelor în baza cărora se poate dispune trimiterea în judecată
sau, dacă este cazul, se poate da soluția clasării, care să conducă la stingerea acțiunii penale.
Această activitate se realizează sub conducerea procurorului care supraveghează urmărirea
penală sau chiar de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală.
La sfârșitul urmăririi penale, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale
care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele
necesare și legal administrate, procurorul fie:
---dispune, prin rechizitoriu, trimiterea inculpatului în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de către inculpat și că acesta
răspunde penal,
--- fie emite ordonanța prin care clasează sau renunță la urmărirea penală.
-------------------- art. 363 CPP
5. Extinderea obiectului urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice a
faptei
----art. 311 CPP= – extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi;
– extinderea urmăririi penale cu privire la alte persoane;
– schimbarea încadrării juridice a faptei.
6. Suspendarea urmăririi penale- presupune întreruperea temporară a procesului
penal. -(de exemplu, din cauza stării de sănătate.
------------art. 312 CPP
a) Boala gravă a suspectului sau inculpatului.Boala poate fi de ordin fizic sau psihic,
temporară (de scurtă sau de lungă durată) ori permanentă, curabilă sau incurabilă,
independentă de voința suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, rezultatul propriei sale
activități. Dacă boala gravă constituie o cauză de iresponsabilitate și a existat inclusiv în
momentul în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală, urmărirea nu se
suspendă, ci se dispune soluția clasării, potrivit art. 16 alin. (1) lit. d) raportat la art. 17 alin.
(1) CPP;
– boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico-legală, nefiind suficient, pentru
a se dispune suspendarea urmăririi penale, un certificat medical.
Organul de cercetare penală va dispune efectuarea unei expertize medico-legale și, dacă se
va constata existența bolii grave, va înainta procurorului care îi supraveghează activitatea
un referat cu propunerea de suspendare a urmăririi penale, împreună cu dosarul cauzei.
b) Existența unui impediment legal temporar...Condiții:
– urmărirea penală să fi fost începută cu privire la faptă (in rem) și să fi fost continuată cu
privire la suspect, dar să nu fi fost încă pusă în mișcare acțiunea penală;
– să se constate existența unui impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
– impedimentul să fie de natură legală, stabilit prin intermediul unei norme juridice;
– impedimentul să fie unul temporar.
c) Desfășurarea procedurii de mediere-intervine doar în cauzele privind infracțiuni
pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură
răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare sau, în cazul
în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal, în fața
mediatorului.
Conform art. 332 alin. (1) lit. a) coroborat cu dispozițiile art. 333 CPP, depunerea
contractului de mediere la procuror conduce la suspendarea urmăririi penale, iar
prezentarea acordului de mediere conduce la încetarea suspendării urmăririi penale și la
reluarea acesteia, urmată de dispunerea unei soluții de clasare prin ordonanța procurorului,
potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) CPP.
Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre
modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se
constată că nu s-a încheiat înțelegerea între părți în urma soluționării conflictului sau, dacă
acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni. Pentru soluționarea acțiunii
penale ori a acțiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este
obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere și procesul-verbal de încheiere
a medierii în original și în format electronic dacă părțile au ajuns la o înțelegere sau doar
procesul-verbal de încheiere a medierii în situația constatării de către mediator a eșuării
medierii sau a depunerii contractului de mediere de către una dintre părți.
Procurorul se pronunță asupra măsurii suspendării urmăririi penale printr-o
ordonanță, care trebuie să cuprindă mențiunile prev în mod expres în art. 286 alin. (2)
CPP, precum și alte mențiuni referitoare la cauzele care au determinat dispunerea măsurii
suspendării urmăririi penale, și anume măsurile luate în vederea însănătoșirii, în cazul în
care suspendarea s-a dispus pentru intervenirea unei cauze de boală dovedite prin expertiză
medico-legală, sau măsurile dispuse în cazul în care este necesară înlăturarea
impedimentului legal temporar.
7. Terminarea urmăririi penale
Terminarea urmăririi penale reprezintă ultima etapă a fazei de urmărire penală, etapă
în care organul de cercetare penală, dacă apreciază că a administrat toate probele în cauză,
pregătește dosarul de urmărire penală în vederea înaintării lui către procuror, pentru ca
acesta să dispună soluția de trimitere sau de netrimitere în judecată.
În doctrină s-a arătat că activitățile procesuale proprii fazei de urmărire penală parcurg
două etape:
--cercetarea penală,care se desfasoara între momentul începerii urmăririi penale și
momentul terminării prezumtive
-- trimiterea în judecată se desfășoară între momentul terminării prezumtive a
urmăririi penale și momentul terminării efective (propriuzise) a urmăririi
Coroborând dispozițiile art. 314 alin. (1) cu cele ale art. 321 alin. (1) și cu cele ale art.
327 CPP, de îndată ce urmărirea penală este terminată și organul de cercetare penală
apreciază că sunt suficiente probe, propune fie trimiterea în judecată a inculpatului, fie
clasarea sau renunțarea la urmărirea penală și înaintează dosarul procurorului, însoțit de
un referat.
În cazul în care procurorul, potrivit art. 56 alin. (3) CPP, are obligația de a efectua
obligatoriu urmărirea penală, acesta nu va mai întocmi referatul de terminare a urmăririi
penale.
---art. 322 CPP, activitatea de verificare-- în cel mult 15 zile de la primirea dosarului de
către procuror, iar în cauzele cu arestați verificarea se va face de urgență și cu precădere.
Termenul de 15 zile prevăzut de legiuitor pentru verificarea lucrărilor organului de
cercetare penală este un termen de recomandare, a cărui nerespectare poate atrage
sancțiuni disciplinare sau amendă judiciară (art. 283 CPP).
După desfăș. activităților de verificare a lucrărilor de urmărire penală, procurorul:
a) fie confirmă soluția propusă de organul de cercetare penală și dispune rezolvarea cauzei
printr-o soluție de trimitere în judecată sau de netrimitere în judecată;
b) fie infirmă propunerea org. de cercet. pen, situație în care poate dispune:---art.323 CPP
8. Rezolvarea cauzelor penale--------art.327 CPP
Spre deosebire de hot. def ale instanțelor de judecată, care se bucură de autoritate de lucru
judecat, soluția clasării și cea a renunțării la urmărirea penală nu au caracter definitiv,
fapt relevat prin dispozițiile art. 332 CP , deși, în situația în care pe parcursul urm penale a
intervenit decesul făptuitorului persoană fizică, soluția clasării are caracter definitiv,
nemaiputând interveni reluarea urmăririi penale în cauză.
8.1. Clasarea----art.315 CPP
Astfel, potrivit art. 288 alin. (1) CPP, organul de urmărire penală este sesizat prin plângere
sau denunț, prinactele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se
sesizează din oficiu. În aceste condiții,reprezintă caz de clasare doar situația în care
sesizarea se realizează prin plângere sau denunț (eventualplângere prealabilă).
--potrivit art. 294 alin. (3) CPP, clasarea are în acest caz natura juridică a unei soluții de
neurmărire;
-- în situația în care intervine după începerea urmăririi penale in rem, iar cazul prevăzut la
art. 16 CPP împiedică continuarea urmăririi penale in personam, soluția clasării fiind o
soluție de netrimitere în judecată, dispusă cu privire la faptă, iar în cazul în care urmărirea
penală a fost continuată in personam, se va dispune clasarea față de suspect sau față de
inculpat, ca soluție de netrimitere în judecată.
De asemenea, în funcție de cazul care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
exercitarea acesteia prevăzut în cuprinsul art. 16 CPP, putem distinge:
– clasarea intervine urmare lipsei de temei, prev la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) CPP;
– clasarea dispusă urmare a lipsei de obiect, prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) CPP.
În cazul în care sunt incidente în același dosar penal două sau mai multe cauze prevăzute la
art. 16 alin. (1) CPP, dintre care unele în care acțiunea penală este lipsită de temei și unele
în care acțiunea penală este lipsită de obiect, prioritate are în această situație lipsa
temeiului acțiunii penale.
 Soluția clasării poate fi parțială sau totală, în sensul că, dacă într-o cauză penală sunt
mai mulți suspecți sau inculpați ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze, soluția
clasării se poate dispune numai cu privire la suspecții sau la inculpații ori cu privire la
faptele pentru care sunt îndeplinite condițiile prev.in art.16 CPP.

Procedura dispunerii soluției clasării---art. 320 CPP

În prima situație, când procurorul supraveghează urmărirea penală, propunerea
organului de cercetare penală se va materializa prin întocmirea unui referat motivat cu
propunerea de clasare, care va cuprinde descrierea elem. de fapt și de drept pe care se
întemeiază propunerea organului de cercetare penală, pe care o va înainta procurorului.
Acesta verifică propunerea organului de cercetare penală și se pronunță în termen de 15 zile
(termen de recomandare) de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală și
fie va admite propunerea, fie o va respinge.
---art. 315 alin. (2) CPP; art. 316 CPP
8.2. Renunțarea la urmărirea pen. Condiții--- art. 318 CPP
-principiul oportunității urmăririi penale prevăzut prin dispozițiile art. 7 CPP
În situația în care autorul faptei nu este identificat, se va putea dispune soluția
renunțării la urmărirea penală doar în funcție de:
– conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a acesteia;
– modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
– eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal
prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;
– existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea
procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin
săvârșirea infracțiunii.
Procedura dispunerii soluției de renunțare la urmărirea penală
Soluția renunțării la urmărirea penală se poate dispune doar de către procuror, prin
ordonanță. Procurorul poate dispune soluția de renunțare la urmărirea penală și prin
rechizitoriul prin care dispune, cu privire la alte fapte sau cu privire la alte persoane, soluția
de trimitere în judecată.-------art.318CPP
În cazul în care față de inculpat se dispusese o măsură preventivă în cursul urmăririi
penale, în cuprinsul ordonanței de renunțare la urmărirea penală trebuie să menționeze
expres și încetarea de drept a acesteia, potrivit art. 241 alin. (1) lit. b) CPP, procurorul fiind
obligat să facă o înștiințare către locul de deținere [art. 316 alin. (2) CPP].
Verificarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală---art. 318 alin. (10) CPP

Procedura de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală

--art.318 (12)-(16)CPP
Soluțiile judecătorului de cameră preliminară pot fi următoarele:
– admite cererea de confirmare formulată de procuror;
– respinge cererea de confirmare formulată de procuror
Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului-- art. 18
CPP
Ca o situație particulară, în măsura în care suspectul se consideră nevinovat, are
posibilitatea ca, pe baza probatoriilor administrate în cauză, să obțină recunoașterea acestei
nevinovății printr-o soluție de clasare întemeiată pe una dintre situațiile prevăzute în
cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) CPP.
9. Trimiterea în judecată---art.327 CPP
Remarcăm că, în faza de urmărire penală, procurorul este singurul care poate dispune
sesizarea instanței cu judecarea cauzei care a făcut obiectul urmăririi penale.
Potrivit dispozițiilor noului Cod de procedură penală, rechizitoriul reprezintă actul de
sesizare a instanței de judecată la terminarea urmăririi penale, însă acesta nu mai
îndeplinește funcția de act de inculpare, în prezent singurul act de inculpare fiind
reprezentat de ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale de către procuror.
---art. 328 CPP. Astfel, rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanței, trebuie să
cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) CPP, precum și alte mențiuni, astfel:
– denumirea parchetului și data emiterii;
– numele, prenumele și calitatea celui care îl întocmește;
– obiectul actului, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acesteia;
– mențiuni privitoare la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală;
– datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului;
– încadrarea juridică a acesteia;
– probele și mijloacele de probă;
– date referitoare la măsurile asigurătorii și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
– cheltuielile judiciare;
– dispozițiile privitoare la măsurile preventive;
– dispozițiile privitoare la măsurile asigurătorii;
– eventuale propuneri privind luarea unor măsuri de siguranță cu caracter medical;
– dispoziția de trimitere în judecată;
– alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei;
– numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor
în proces;
– locul unde urmează a fi citate aceste persoane;
– semnătura celui care l-a întocmit.
În cazul în care se dispun pentru un inculpat sau pentru unele fapte trimiterea în
judecată, iar pentru alți inculpați ori pentru alte infracțiuni soluția clasării sau renunțării la
urmărirea penală, actele de dispoziție vor fi cuprinse în rechizitoriu, care se va substitui
ordonanței.
De asemenea, în cazul în care cu privire la unii dintre inculpați se dispune trimiterea
în judecată, iar cu alții se încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției, procurorul va
întocmi acte procedurale distincte, respectiv rechizitoriu în cazul primei categorii de
inculpați și acord de recunoaștere a vinovăției în ceea ce îi privește pe cei din a doua
categorie.
----art. 241 alin. (1) lit. b) și alin. (2) CPP
9.2. Verificarea legalității și temeiniciei rechizit-- art. 328 alin. (1) teza a II-a CPP
Cu privire la necesitatea verificării actului de sesizare a instanței s-a pronunțat ÎCCJ
prin Decizia nr. 9/2008 în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind verificarea legalității și
temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. (3) CPP 1968, în cazul
când înaintarea rechizitoriului instanței competente se face prin adresă. Aceste dispoziții
privind necesitatea verificării rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, sub aspectul
legalității și temeiniciei considerăm că sunt încă aplicabile, fiind necesar ca rechizitoriul să
cuprindă mențiunea expresă a verificării acestuia sub aspectul legalității și temeiniciei de
către procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit, lipsa invalidând sesizarea
instanței, aceasta fiind făcută cu încălcarea legale esențiale.
Prin desfășurarea activității de verificare a rechizitoriului, procurorul ierarhic
superior poate constata fie îndeplinirea cerințelor de legalitate și temeinicie a acestuia, fie,
atunci când constată că rechizitoriul nu respectă dispozițiile legale sau că acesta este
neîntemeiat, considerând urmărirea penală incompletă sau ilegală, infirmă motivat
rechizitoriul, potrivit art. 304 CPP, și îl restituie procurorului care l-a întocmit, împreună cu
dosarul cauzei, pentru ca acesta să dispună, conform art. 323 CPP, refacerea sau
completarea urmăririi penale. În situația în care procurorul ierarhic superior consideră că
urmărirea penală a fost legal și complet efectuată și că sunt necesare numai unele
modificări în formularea rechizitoriului, îl trimite procurorului care l-a întocmit, pentru ca
acesta să facă modificările necesare. In cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și
înainte de expirarea duratei arestării preventive [art. 328 alin. (1) teza finală CPP].
---art. 345 alin. (2) și (3) CPP; art. 346 alin. (3) CPP
---art. 207 alin. (1) CPP, termenul „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”
este un termen peremptoriu, iar încălcarea acestuia atrage:
- decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive
-nulitatea actului făcut în acest sens peste termen,
- imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu
legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
--art. 287 alin. (2) ;art. 329 alin. (2-4) CPP

Reluarea urmăririi penale---art. 332 CPP

Reluarea urmăririi poate fi dispusă:
- când desfășurarea procesului penal a fost întreruptă înainte de a ajunge cauza în fața
instanței,
- când cursul urm. pen a fost oprit – prin suspendare sau întrerupere (cazul reluării după
suspendarea urmăririi ori al redeschid. urmăririi)
– sau după ce activitatea urmăririi penale a fost finalizată, când cauza a ajuns în faza
camerei preliminare, însă rezultatele urmăririi sunt imperfecte (cazul restituirii de către
judecătorul de cameră preliminară).
Reluarea urmăririi penale se poate dispune atât în cazul în care urmărirea penală a
fost întreruptă temporar, prin intervenirea unei cauze de suspendare a urmăririi penale, în
cazul în care soluțiile de netrimitere judecată, și anume clasarea sau renunțarea la
urmărirea penală, au fost infirmate de către procuror sau de către judecătorul de cameră
preliminară, cât și în cazul în care faza de urmărire penală a fost depășită, procesul penal
ajungând în procedura de cameră preliminară, când se constată necesitatea refacerii
urmăririi penale14.
Niciodată reluarea urmăririi penale nu se poate dispune după ce cauza a atins faza
judecății.
Funcția proprie a reluării urmăririi penale este aducerea procesului penal pe linia de
desfășurare normală, cauza revenind în stadiul procesual anterior.
În scopul reluării urmăririi penale, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiții17:
a) să existe una dintre situațiile prevăzute în art. 332 alin. (1) lit. a)-c) CPP, iar în cazul prev.
de dispoz art. 485 alin. (1) lit. b) CPP, în urma sesizării printr-un acord de recunoaștere a
vinovăției, inst. poate respinge acordul și trimite cauza procurorului în vederea continuării
urmăririi penale;
b) să nu fi intervenit vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 CPP care împiedică
punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal;
c) ptr a se dispune reluarea urmăririi penale, este necesar ca aceasta să se dispuna
printr-o ordonanță a procurorului în toate situațiile, chiar și în cea a
restituirii cauzei de către judecătorul de cameră preliminară.
2. Reluarea urmăririi penale după suspendare-art.312 CPP
Când organul de cercetare penală constată că respectiva cauză de suspendare a
încetat, înaintează procurorului care a dispus suspendarea actele din care rezultă încetarea
cauzei de suspendare împreună cu un referat prin care propune reluarea urmăririi penale.
În cazul în care dosarul a rămas la procuror și acesta constată cauza de încetare a
suspendării, nu va întocmi referat, ci va dispune direct prin ordonanță reluarea urmăririi
penale.
Astfel, în cazul în care suspendarea urmăririi penale are drept cauză boala gravă de
care suferă suspectul sau inculpatul, reluarea urmăririi penale se poate dispune dacă se
constată că suspectul sau inculpatul s-a însănătoșit, condiția fiind ca la dosarul de urmărire
penală să existe un certificat medical eliberat de unitatea sanitară în care a fost internat
acesta și din care să reiasă însănătoșirea lui. Există și situații în care organele judiciare pot
solicita efectuarea unei expertize medico-legale pentru a demonstra însănătoșirea
suspectului sau
inculpatului, astfel încât urmărirea penală să poată fi reluată.
Așa cum am precizat mai sus, un caz de suspendare a urmăririi penale este și
desfășurarea procedurii medierii potrivit dispozițiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea
și organizarea profesiei de mediator, situație în care reluarea urmăririi penale se va face fie
prin comunicarea de către mediator către procuror a procesuluiverbal prin care s-a
constatat că procedura de mediere a eșuat, reluarea urmăririi penale având loc din oficiu,
fie la expirarea termenului de 3 luni în care se poate desfășura procedura medierii,
indiferent dacă mediatorul a
comunicat sau nu procesul-verbal de constatare a eșuării procedurii, conform art. 70 alin.
(4) din Legea nr. 192/2006.
3. Reluarea urmăririi penale în caz de restituir-- art. 346(3) CPP
Conform art. 346 CPP, după sesizarea instanței, este posibil ca judecătorul de cameră
preliminară să dispună restituirea dosarului de urmărire penală la procuror, având ca efect
reluarea urmăririi penale:
– în situația în care, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b) CPP, judecătorul de cameră
preliminară dispune restituirea cauzei în urma excluderii tuturor probelor administrate în
cursul urmăririi penale, caz în care se impune refacerea în totalitate a urmăririi penale,
probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi
fost obținute în mod nelegal;
– în situația în care, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) CPP, judecătorul de cameră preliminară
constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitate care conduce la
imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății. Nu există caz de reluare a
urmăririi și deci nici de refacere a acesteia în situația în care judecătorul de cameră
preliminară restituie dosarul pentru refacerea rechizitoriului, iar
neregularitățile pot fi acoperite fără efectuarea unor acte de urmărire penală, prin
urmare, în acest caz, reluarea urmăririi penale nu se dispune automat.
În cazul în care procurorul ierarhic superior apreciază că pentru remedierea
neregularităților constatate de judecătorul de cam. prelim este necesară efectuarea unor
acte de urmărire penală, nefiind suficientă doar simpla refacere a rechizitoriului, putem
vorbi despre o reluare a urmăririi penale în vederea completării acesteia, caz în care
reluarea nu va determina refacerea urmăririi penale în întregul ei, ci doar efectuarea unor
acte de urmărire penală suplimentare în vederea refacerii actului de sesizare;
– în situația în care restituirea cauzei se dispune în vederea reluării urmăririi penale
potrivit art. 346 alin. (3) lit. c) CPP, când judecătorul de cameră preliminară a dispus
anularea unor acte de urmărire penală și excluderea unor probe și încheierea este
comunicată procurorului, care solicită restituirea cauzei sau nu răspunde în termenul de 5
zile prevăzut de art. 345 alin. (3) CPP.
Încheierea judecătorului de cam prelim, rămasă definitivă, constituie actul de
desesizare a instanței și, totodată, actul de sesizare, nu de învestire a procurorului cu
reluarea urmăririi penale, astfel că reluarea dispusă prin actul procesual al judecătorului
se va face în baza ordonanței procurorului de caz în situațiile prevăzute de art. 346 alin.
(3) lit. b) și c) CPP, respectiv a procurorului ierarhic superior, în situația prevăzută de art.
346 alin. (3) lit. a) CPP, în condițiile în care dispozițiile judecătorului de cameră
preliminară sunt strict de
restit a cauzei, și nu de reluare a urmăririi penale, fiind nevoie de un act procesual și
procedural distinct în acest sens din partea procurorului, în acord și cu principiul separației
funcțiilor judiciare19.
§4. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale--art. 335 CPP
Redeschiderea urmăririi penale are loc în următoarele cazuri:
a) invalidarea soluției de clasare;
b) revocarea renunțării la urmărirea penală;
c) admiterea de către judecătorul de cameră prelim a plângerii împotriva soluției de netrim
în jud.
a) Redeschiderea urmăririi penale în caz de invalidare a soluției de clasare
Pe art.335,alin(2) CPP, nu este nevoie ca faptele sau împrejurările noi să ia ființă după
soluția de clasare, acestea pot fi anterioare sau posterioare soluției, ceea ce este esențial
în cazul celor anterioare este ca ele să nu fi fost cunoscute de procuror la
momentul dispunerii soluției.
După trimiterea în judecată nu mai este posibilă o reluare a urmăririi penale, chiar
dacă s-ar face noi descoperiri care ar conduce la concluzia neurmăririi, aceste noi probe vor
putea fi propuse și valorificate în fața instanței de judecată.
Pentru a se dispune redeschiderea urmăririi penale în acest caz, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiții:
– să se fi dispus anterior clasarea cauzei, prin ordonanța procurorului;
– să se constate că nu a existat sau că a dispărut motivul care a determinat clasarea.
b) Redeschiderea urmăririi penale în caz de revocare a renunțării la urmărirea penala
--Art.335(3) coroborat cu art. 318 alin. (6) CPP,
 Sarcina probei cu privire la îndeplinirea obligațiilor sau motivele ce au condus la
imposibilitatea îndeplinirii acestora revine suspectului sau inculpatului, nu incumbă
organelor de urmărire penală obligația de a dovedi reaua-credință a acestuia.
c) Redeschiderea urmăririi penale în caz de admitere de către judecătorul de
cameră preliminară a plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată---art. 341
alin. (6) lit. b) și alin. (7) pct. 2 lit. b) CPP
Astfel, odată cu trimiterea cauzei procurorului, judecătorul de cameră preliminară are
obligația de a indica în mod expres motivele pentru care a ajuns la o asemenea concluzie,
actul procesual pe care trebuie să îl emită procurorul în această situație fiind ordonanța de
redeschidere a urmăririi penale.
Menționăm că, în această situație, legiuitorul nu a dat în competența judecătorului de
cameră preliminară dispoziția de redeschidere a urmăririi penale, ci doar pe aceea de a
dispune ca procurorul să dispună redeschiderea urmăririi penale prin ordonanță, soluție
care corespunde principiului separației funcțiilor judiciare, potrivit căruia funcția de
urmărire penală, sub toate aspectele, este exercitată de organele de urmărire penală, astfel
că ordonanța de redeschidere a urmăririi penale nu mai este supusă confirmării
judecătorului de cameră preliminară.
Plângerea împotriva soluțiilor, măsurilor și actelor de urmărire penală
Această cale generală de atac este înlocuită, în cadrul unor instituții specifice, cu modalități
speciale de verificare a legalității sau temeiniciei actelor dispuse ori efectuate în timpul
urmăririi penale. Menționăm aici plângerea împotriva ordonanței de reținere a
procurorului, potrivit art. 209 CPP, plângerea împotriva ordonanței prin care procurorul a
dispus luarea măsurii controlului judiciar, potrivit art. 213 CPP, contestația împotriva
ordonanței procurorului de dispunere a unei măsuri asigurătorii, potrivit art. 250 CPP, etc.
În aceste situații nu se aplică pentru soluționarea căilor de atac aceeași procedură ca în
cazul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, ci dispozițiile speciale
prevăzute în Codul de procedură penală specifice fiecărei instituții în parte.
Distingem:
a) plângerea împotriva măsurilor dispuse sau a actelor efectuate de organul de cercetare
penală;
b) plângerea împotriva măsurilor dispuse, a actelor efectuate sau a soluțiilor dispuse de
către procuror, care
se împart în:
– plângerea împotriva măsurilor dispuse sau a actelor efectuate de către procuror;
– plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală sau de netrimitere în
judecată.
Este necesar ca:
a) persoana care introduce plângerea să fie vătămată de actul sau măsura organului de
urmărire penală.
Prin „vătămare” înțelegem atingerea în mod injust a situației sale personale sau materiale,
prin încălcarea dispozițiilor legale;
b) persoana care introduce plângerea poate fi parte în procesul penal (având calitatea de
inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) sau poate fi subiect procesual principal
(suspect, persoană vătămată) ori să nu aibă nicio astfel de calitate, putând fi martor, expert,
interpret, persoane care succed în drepturi partea civilă (moștenitorii părții civile, în cazul
decesului persoanei fizice, persoana juridică rezultată în urma reorganizării, în cazul
persoanei juridice);
c) vătămarea produsă trebuie să întrunească următoarele condiții:
– să fie efectivă, adică să fi produs un prejudiciu, o pagubă, un neajuns;
– să fie actuală, în sensul că, dacă încă nu este născută, ci doar există posibilitatea
producerii ei, plângerea este nefondată;
– să privească interesele legitime ale persoanei care face plângerea în repararea vătămării
produse prin măsura sau prin actul organului de urmărire penală;
d) indicarea de către persoana vătămată, în cuprinsul plângerii, a interesului legitim a cărui
atingere a fost adusă prin măsurile sau actele de urmărire penală.
2. Plângerea împotriva măsurilor dispuse și a actelor efectuate de organul de
cercet pen
- art. 336 alin. (1) CPP pana la art.338 inclusiv.
3. Plângerea împotriva măsurilor dispuse, a actelor efectuate și a soluțiilor
dispuse de către procuror
3.1. Plângerea împotriva măsurilor și a actelor procurorului--art.339 CPP
În cuprinsul alin. (3) al art. 339 CPP, legiuitorul, făcând trimitere la dispozițiile prevăzute
în legi speciale, stabilește modalitatea de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva
actelor și măsurilor dispuse corespunzător. Astfel, conform art. 222 alin. (2) din O.U.G. nr.
43/2002, plângerile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procurorii din
cadrul serviciilor teritoriale ale DNA ori efectuate pe baza dispozițiilor date de aceștia se
soluționează de procurorii-șefi ai acestor servicii, plângerile împotriva măsurilor sau actelor
efectuate de către sau în baza dispozițiilor date de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale și
de procurorii din cadrul structurii centrale a direcției sunt soluționate de procurorii-șefi ai
secțiilor, iar când măsurile sau actele sunt efectuate de către ori în baza dispozițiilor celor
din urmă, plângerile se soluționează de către procurorul-șef al acestei direcții.
3.2. Plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire sau de
netrimitere în judecată
--art.340 CPP
Pot face obiect al plângerii:
- ordonanța de clasare ca soluție de neurmărire penală,
- precum și rechizitoriul procurorului care poate cuprinde și o soluție de clasare.
În situația în care, prin același rechizitoriu, cu privire la unii inculpați se dispune
trimiterea în judecată, iar cu privire la alții clasarea, competența de a judeca plângerea
făcută conform art. 340 CPP aparține jud de cam prelim de la instanța competentă a judeca
în primă instanță cauza în raport cu infracțiunile și calit pers față de care s-a dispus
clasarea, nu de inst competentă să judece inculpații trimiși în judecată. Aceasta, întrucât
trimiterea în judecată, respectiv clasarea sunt două soluții cu natură și consecințe juridice
diferite față de persoanele și infracțiunile arătate, care presupun stadii procesuale distincte.
Dacă plângerea se îndreaptă împotriva ordonanței prin care s-a dispus clasarea
pentru mai multe infracțiuni, iar pentru una dintre ele competența materială de soluționare
revine instanței ierarhic superioare, în raport de dispozițiile art. 44 alin. (1) CPP,
competența de soluționare a plângerii formulate în temeiul art. 340 CPP aparține jud de
cam prelim din cadrul acestei instanțe.
 Art. 340 CPP face referire la „persoana a cărei plângere (...) a fost respinsă potrivit
dispozițiilor art. 339 CPP”, plângerea putând fi făcută de orice persoană căreia prin soluția
contestată i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
Dispozițiile lui art.340(2) au caracter particular și conferă părții interesate un drept
de opțiune: să se adreseze jud de cam prelim sau să aștepte soluționarea acesteia și
comunicarea unui răspuns, urmând a se adresa judecătorului de cam prelim într-un
interval de maximum 20 de zile de la comunicarea acestuia.

4. Soluționarea plângerii de către judecătorul de cam preliminară-art.341 CPP

a) în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, jud de cam
prelim poate dispune una dintre următoarele soluții [art. 341 alin. (6) CPP]
b) în cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, jud de cam prelim
[art. 341 alin. (7) CPP]:

Camera preliminară
---art. 54 CPP; art. 342 CPP; art. 344 CPP; art. 345 CPP, art.346 CPP; art. 348 CPP,
art.346CPP

Judecata
1. Noțiune.În sens restrâns, noțiunea de „judecată” semnifică activitatea practică și
juridică prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează conflictul de drept
cu care a fost învestit.
Ca fază a procespenal, „judecata” reprezintă etapa procesuală care se desfășoară în fața
instanței penale din momentul sesizării ei și până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Însăși structura procesului penal reflectă importanța fazei de judecată. Astfel,
judecata este încadrată între celelalte faze procesuale, una pregătitoare (urmărirea penală),
cea de-a doua, camera preliminară, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată,
a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării
probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar cealaltă, pentru
aducerea la îndeplinire a hotărârii judecății (executarea hotărârilor penale definitive).
De asemenea, în ceea ce privește judecata în fond, aceasta se prezintă ca un complex
de acte procesuale și procedurale specifice, având ca scop pronunțarea unei soluții legale și
temeinice. Alături de acest fapt, remarcăm cerința ca examinarea cauzei să se facă într-un
termen rezonabil, care trebuie raportat la fiecare caz în parte, luând în considerare durata
procedurii, natura pretențiilor invocate în cauză, complexitatea cauzei deduse judecății,
comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor,
aglomerarea rolului instanței.
Totodată, pentru asigurarea desfășurării cu celeritate a fazei de judecată, legiuitorul a
prevăzut posibilitatea „judecății pe baza probelor administrate la urmărirea penală”, fapt
care presupune recunoașterea de către inculpat a faptelor reținute în actul de sesizare a
instanței, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru
stabilirea adevărului judiciar, în același timp fiind eliminată instituția restituirii dosarului
la procuror pentru refacerea up în faza de judecată, prin introducerea procedurii camerei
preliminare.
Ca urmare a faptului că în desfășurarea activității de înfăptuire a justiției pot apărea
anumite erori judiciare,este necesar ca pe parcursul procesului penal să se asigure un
control judiciar în scopul eliminării acestora, motiv pentru care, faza de judecata se
desfășoară pe mai multe grade de jurisdicție.
Potrivit dispozițiilor actualului Cod de procedură penală, s-a revenit la sistemul dublului
grad de jurisdicție, care se caracterizează prin posibilitatea desfășurării judecății în primă
instanță și în apel drept cale de atac ordinară, beneficiul acestei noi structuri fiind acela că
se asigură o dublă evaluare a fondului cauzei deduse judecății și, totodată, se asigură
armonizarea normelor procesuale penale cu prevederile art. 7 parag. 2 din Protocolul nr. 7
la CEDO, care a completat dispozițiile art. 6 ce reglementează dreptul la un proces echitabil,
dar care nu prevedea și dreptul la dublul grad de jurisdicție.
Instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate
administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate și de cererile
formulate de apelant, să examineze cauza și să verifice hotărârea primei instanțe sub toate
aspectele de fapt și de drept.
CPP are și modificări de substanță în materia căilor extraordinare de atac. Astfel,
recursul în casație este o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri excepționale,
şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
3. Obiectul judecății constă în soluționarea definitivă a cauzei penale, ceea ce impune o
hotărâre legală, temeinică, ce poate fi pusă în executare pentru realizarea scopului
procesului penal.
Judecata constituie faza centrală și cea mai importantă a procesului penal, în cadrul ei
realizându-se soluționarea definitivă a cauzei penale.
Instanța este cea care verifică întreaga activitate procesuală desfășurată în faza de
urmărire penală și pe parcursul judecării cauzei.
Obiectul judecății trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
– rezolvarea acțiunii penale și a celei civile;
– verific. legalității și temeiniciei hot. pronunțate prin intermed. căii ordinare de atac a
apelului sau al căilor extraordinare de atac.
4. Limitele fazei de judecată
Judecata cuprinde totalitatea activităților procesuale care se desfășoară din
momentul sesizării instanței de judecată și până la momentul rămânerii definitive a
hotărârii penale, având o limită inițială, reprezentată de sesizarea instanței de judecată, și o
limită finală.
Astfel, limita inițială a fazei de judecată este reprezentată de sesizarea instanței de
judecată, care se poate realiza prin rechizitoriul procurorului, ca act de trimitere
în judecată. Însă, în acord cu noile dispoziții, rechizitoriul procurorului poate să
determine desfășurarea fazei de judecată dacă este însoțit de încheierea judecătorului de
cameră preliminară prin care acesta a constatat că au fost respectate normele care
reglementează competența organelor judiciare, legalitatea sesizării jud. de cameră
preliminară,
legalitatea administrării probelor în faza de up, precum și efectuarea actelor de urmărire
penală, fapt care poate conduce la începerea judecății.
Este posibil, așa cum precizam anterior, ca rechizitoriul procurorului să fie infirmat
de către jud. de cam. prelim. tot printr-o încheiere, cauza fiind restituită la procurorul care
efectuează sau supraveghează up, iar ulterior dispoziția de trimitere în judecată este
menținută în calea de atac a contestației, prin decizia de începere a judecății.
De asemenea, este posibil ca sesizarea instanței de judecată să se facă prin
încheiere, atunci când jud de cameră prelim a admis plângerea împotriva dispoziției de
clasare și a dispus că judecata poate să înceapă, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP,
sau prin decizia prin care a fost respinsă contestația împotriva încheierii amintite. Potrivit
unei opinii, în această situație, procesul penal se desfășoară într-o formă atipică, determ. de
faptul că desfășurarea fazei de judecată în această manieră se realizează după ce up a fost
finalizată printr-o dispoziție de netrimitere în judecată, iar judecarea cauzei se va face fără a
mai parcurge etapa camerei preliminare.