Pneumonia este o boală des întâlnită în istoria omenirii.

[82] Simptomele pneumoniei au fost descrise

de Hippocrate (c. 460 î.d.H. – 370 î.d.H.):[82]„Peripneumonia și afecțiunile pleurale se recunosc după
următoarele semne: dacă prezintă febră acută și dureri în oricare parte sau în ambele părți, tuse
când expiră și expectorație de culoare gălbuie sau pală sau subțiată, cu spumă și roșiatică sau dacă
prezintă orice alt semn neobișnuit ... Atunci când pneumonia atinge faza culminantă, bolnavul nu
poate fi vindecat dacă nu este purificat. Starea este gravă dacă bolnavul are dispnee și urina puțină
și cu miros înțepător și dacă transpiră la ceafă și la cap. Acea transpirație nu e bună, deoarece
provine de la sufocare, raluri și violența bolii, care pune stăpânire pe el.” [83] Hippocrate se referea
însă la pneumonie ca la o boală „cunoscută de strămoși”. De asemenea, el relata rezultatele
drenajului chirurgical al empiemelor. Maimonides (1135–1204 d.H.) observa: „Principalele simptome
care apar la pneumonie și care nu lipsesc niciodată sunt următoarele: febră acută, durere
înțepătoare pleurală într-o parte, respirație scurtă și rapidă, puls accelerat și tuse.”[84] Această
descriere clinică este destul de asemănătoare celor care se găsesc în manualele moderne și
reflectă nivelul cunoștințelor medicale din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea.
Edwin Klebs a fost primul care a observat bacteriile din căile respiratorii ale persoanelor care
mureau de pneumonie, în anul 1875.[85] Prima lucrare în care erau identificate cele două bacterii care
cauzează în general pneumonia, Streptococcus pneumoniae și Klebsiella pneumoniae, a fost
realizată de Carl Friedländer[86] și Albert Fränkel[87] în anii 1882 și respectiv 1884. Prima lucrare a lui
Friedländer prezenta colorația Gram, o analiză de laborator fundamentală, care se folosește și în
prezent, pentru a identifica și clasifica bacteriile. Lucrarea lui Christian Gram, în care se descrie
această procedură, din anul 1884, a contribuit la deosebirea celor două bacterii și a arătat că
pneumonia poate fi cauzată de mai mult decât un singur microorganism. [88]
În anul 1918, Sir William Osler, cunoscut ca „părintele medicinei moderne”, caracteriza decesul și
neputința provocată de pneumonie, drept „căpetenia morții”, deoarece depășise tuberculoza în
rândul principalelor cauze ale deceselor din vremea sa. Această expresie a fost consacrată de John
Bunyan, atunci când se referea la „cașexie” (tuberculoză). [89][90] De asemenea, Osler descria
pneumonia ca „prietenul omului bătrân”, deoarece de multe ori moartea era rapidă și lipsită de
durere, spre deosebire de multe feluri de a muri, lente și mai dureroase. [17]
Evoluția din secolul al XX-lea a îmbunătățit soarta bolnavilor de pneumonie. Odată cu
descoperirea penicilinei și a altor antibiotice, cu tehnicile chirurgicale moderne și terapia intensivă
din secolul al XX-lea , mortalitatea cauzată de pneumonie, care ajunsese la 30%, a scăzut rapid în
țările dezvoltate. În 1988 a început vaccinarea bebelușilor împotriva bacteriei Haemophilus
influenzae tip B, conducând la o reducere spectaculoasă a îmbolnăvirilor în scurt timp după aceea.
[91]
 Vaccinarea împotriva pneumococului Streptococcus pneumoniae la adulți a început în anul 1977
iar la copii în 2000, rezultatul fiind o descreștere spectaculoasă. [92]