9

CAPITOLUL I
ELEMENTE DE MECANICĂ CLASICĂ

1.1. Cinematica punctului material

Punctul material reprezintă un corp cu dimensiuni neglijabile. Posibilitatea

neglijării dimensiunii corpului depinde de condiţiile concrete ale diferitelor
probleme studiate. Un corp se află în mişcare atunci când îşi modifică poziţia faţă
de alte corpuri considerate fixe şi este în repaus când nu-şi modifică poziţia faţă de
acestea. Un corp oarecare, fix, faţă de care se raportează mişcarea altor corpuri
constituie un sistem de referinţă (SR).
Poziţia unui punct material la un moment dat este determinată de vectorul

de poziţie, r , care este vectorul ce uneşte originea sistemului de coordonate cu
punctul material considerat (Fig. 1.1) şi ale cărui componente coincid cu
coordonatele carteziene

x, z, z ale acestui punct:


r  x i  y j  zk
  
(1.1)
unde i , j, k sunt versorii (vectorii unitari) după cele trei axe de coordonate.

Fig. 1.1. Vectorul de poziţie şi traiectoria punctului material.

Locul geometric al tuturor punctelor prin care trece corpul în timpul

deplasării se numeşte traiectorie (Fig. 1.1). Legea de variaţie a vectorului de
poziţie al punctului material în funcţie de timp reprezintă  legea de mişcare a
punctului material şi poate fi exprimată prin funcţia r  r ( t ) sau:
   
r  x ( t ) i  y( t ) j  z ( t ) k (1.2)
10 Nicolae Ţigău


În fiecare punct al traiectoriei se poate defini un vector, v , numit viteză şi este
definit ca variaţia în timp a vectorului de poziţie şi tangent la traiectorie (Fig. 1.1):
 
 dr 
v r (1.3)
dt
sau pe componente:
 dx  dy  dz  .  .  .    
v i j k  x i  y j  z k  vx i  vy j  vzk (1.4)
dt dt dt
Modulul vectorului vitezei va fi:
v  v 2x  v 2y  v 2z (1.5)
Dacă viteza punctului material variază în timp se defineşte vectorul
acceleraţie (Fig. 1.2):
  ..
 dv d 2 r 
a  r (1.6)
dt dt 2
sau pe componente:
 dv  dv y  dv z  ..  ..  ..    
a x i  j k  x i  y j  z k a x i  a y j  azk (1.7)
dt dt dt
Modulul vectorului acceleraţie este dat de relaţia:
a  a 2x  a 2y  a 2z (1.8)
Pentru un punct material care parcurge o traiectorie curbilinie oarecare se

pot defini două componente ale acceleraţiei: acceleraţia tangenţială, a t şi

acceleraţia normală a n .
  
Dacă versorul vitezei este  , atunci v   v (Fig. 1.2), iar acceleraţia
tangenţială are expresia:
 dv  . 
at    v (1.9)
dt
ea fiind determinată de variaţia în modul a vitezei şi are direcţia tangentă la
traiectorie.
Acceleraţia normală este determinată de variaţia vitezei ca direcţie ţi are

direcţia normală la traiectorie în orice punct. Dacă se notează cu n versorul
normalei la traiectorie (Fig. 1.2), atunci acceleraţia normală este dată de relaţia:
 v2 
an   n (1.10)
r
Acceleraţia poate fi acum exprimată prin relaţia:
  
a at  an (1.11)
care are modulul
a  a 2t  a 2n (1.12)
I. Elemente de mecanică clasică 11

Fig. 1.2. Componentele acceleraţiei punctului material.

Se pot considera câteva cazuri particulare:

a) Mişcarea rectilinie pentru care raza traiectoriei este infinită (r). Deci
  
a n =0 şi a  a t .

Dacă a  const. , mişcarea se numeşte uniform variată şi prin integrarea
relaţiei (1.6), se obţine legea vitezei:
  
v  v0  a  t  t 0  (1.13)
după care prin integrarea relaţiei (1.3) se obţine legea de mişcare:

   a
r  r0  v 0  t  t 0    t  t 0  2 (1.14)
2
b) Mişcarea circulară are loc pe o traiectorie pentru care raza este constantă
r=const (Fig. 1.3).
Dacă la momentul t punctul material se găseşte în punctul P iar la momentul
t+dt se găseşte în punctul P1, atunci deplasarea, dr, a corpului va fi:
dr  rd (1.15)
iar viteza este dată de relaţia:
dr d
v r  r (1.16)
dt dt
unde  se numeşte viteza unghiulară şi este dată de:
d .
  (1.17)
dt

Fig. 1.3. Mişcarea circulară.

Acceleraţia tangenţială are modulul egal cu:
12 Nicolae Ţigău

dv d
at  r  r (1.18)
dt dt
unde
d .
  (1.19)
dt
se numeşte acceleraţia unghiulară.
Modulul acceleraţiei normale se obţine din relaţia (1.10) în care se ţine
seama de relaţia (1.16):
v2
an   2r  v (1.20)
r
iar acceleraţia totală va avea modulul:
a  a 2n  a 2t  r  2   4 (1.21)
Având în vedere direcţiile şi sensurile acestor mărimi (Fig. 1.4), unde viteza

unghiulară  este un vector perpendicular pe planul traiectoriei circulare şi are

sensul dat de înaintarea burghiului drept care se roteşte în sensul vitezei v , se pot
scrie următoarele
  
relaţii vectoriale:
v   r (1.22)
  
at    r (1.23)
  
a n   v (1.24)

Fig. 1.4. Sensul vitezei şi acceleraţiei unghiulare

1.2. Dinamica punctului material

1.2.1 Principiile dinamicii punctului material

Mecanica clasică are la bază următoarele legi fundamentale care se numesc

principiile mecanicii newtoniene:
1. Principiul I al mecanicii (legea inerţiei): „un punct material rămâne în stare
de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă dacă asupra sa nu acţionează
nici o forţă care să-i schimbe această stare”.
Introducând
 
impulsul punctului material:
p  mv (1.25)
I. Elemente de mecanică clasică 13

şi considerând masa corpului constantă, atunci primul principiu se mai poate

enunţa şi astfel: „în absenţa oricărei forţe, impulsul rămâne constant”. Această
formulare pune în evidenţă faptul că legea inerţiei este o lege de conservare a
impulsului.
Proprietatea corpurilor de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă în lipsa acţiunilor exterioare, sau de a se opune acţiunilor
exterioare care tind să-i schimbe starea de mişcare, se numeşte inerţie.
2. Principiul II al mecanicii (legea fundamentală a dinamicii): „forţa care
acţionează asupra unui corp de masă m este egală cu viteza de variaţie a
impulsului”
 dp   ..
d ( mv) dv  
F  m  m r  ma (1.26)
dt dt dt
3. Principiul III al mecanicii (legea acţiunii

şi reacţiunii): „dacă asupra unui
corp acţionează un alt corp cu o forţă F12 numită acţiune, atunci cel de al
doilea corp

va acţiona asupra primului corp cu o forţă egală şi de sens
contrar F21 , numită reacţiune”
 
F12   F21 (1.27)

Principiul acţiunii şi reacţiunii pune în evidenţă faptul că forţele F12 şi

F21 acţionează simultan asupra corpurilor diferite şi au direcţia de-a lungul dreptei
care uneşte cele două corpuri.
4. Principiul independenţei acţiunii forţelor: „acţiunea simultană a mai multor
forţe care acţionează asupra unui corp poate fi înlocuită prin rezultanta lor şi
invers: o forţă poate fi descompusă în componente şi acţiunea lor este
echivalentă cu acţiunea forţei rezultante”.
Acest principiu se mai numeşte şi legea independenţei acţiunii forţelor.

1.2.2 Lucrul mecanic şi energia. Conservarea energiei.


Prin definiţie, lucrul mecanic elementar efectuat deo forţă F când punctul
de aplicaţie alacesteiforţe se deplasează cu distanţa d r , este egal cu produsul
scalar dintre F şi d r :

dW  F  d r  Fdr cos  (1.28)
unde  este unghiul dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare (Fig. 1.5).
Dacă se ţine seama de relaţia (1.26), lucrul mecanic se mai poate scrie
astfel:
.. 
 .. d 
 r .. 
 . .   
dW  m r d r  m r dt  m r r dt  m v vdt  mvdv (1.29)
dt
Rezultă că lucrul mecanic se mai poate scrie şi astfel:
  1 
dW  mvdv  d mv 2  (1.30)
 2 
Mărimea din paranteză din relaţia (1.30) se numeşte energia cinetică a
corpului de masă m:
14 Nicolae Ţigău

mv 2
Ec  (1.31)
2
Cu această notaţie, relaţia (1.30) devine:
dW  dE c (1.32)
care reprezintă legea variaţiei energiei cinetice sub formă locală.

Fig. 1.5. Acţiunea unei forţei asupra punctului material.

Prin integrarea relaţiei (1.32) între două puncte definite de vectorii de

 
poziţie r1 şi r2 , se obţine:
r2 

W   F  dr  E c2  E c2 (1.33)
r1
adică variaţia energiei cinetice în direcţia deplasării este egală cu lucrul mecanic
efectuat în decursul acestei deplasări de către forţa care acţionează asupra corpului.
În cazul în care asupra corpului nu acţionează nici o forţă sau forţa este
orientată normal la vectorul deplasare, lucrul mecanic este nul şi conform relaţiei
(1.33) energia cinetică a corpului se conservă.
Forma de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea corpurilor
constituie un câmp de forţe. Există câmpuri de forţe numite conservative, de
exemplu câmpul gravitaţional sau câmpul electrostatic, pentru care, lucrul mecanic
efectuat de forţele câmpului asupra corpurilor nu depinde de traiectoria sau viteza
corpului, ci numai de poziţiile iniţială şi finală (Fig. 1.6):
  
W  F  dr   F  dr (1.34)
C1 C2
Pentru aceste câmpuri lucrul mecanic efectuat de forţele conservative pe o
traiectorie închisă este nul. Într-adevăr, conform figurii 1.6 şi având în vedere
relaţia (34), se obţine:
 
       
W  F  dr   F  dr   F  dr   F  dr   F  dr  0 (1.35)
C C1 C'2 C1 C2

Folosind teorema lui Stokes, relaţia (35) se poate scrie şi sub forma:
 
   
 F  dr     F  dS  0
(1.36)
C S
I. Elemente de mecanică clasică 15

unde S este o suprafaţă arbitrară mărginită de curba (C). Suprafaţa S fiind arbitrară,
rezultă: 
 F 0 (1.37)

Fig. 1.6. Traiectorii diferite în câmp conservativ de forţe.

Relaţia (1.37) indică posibilitatea definirii unei funcţii

 
E p ( r )  E p ( x , y, z ) , astfel încât forţa F să derive din gradientul acestei funcţii:
  E p  E p  E p  
F   E p    i j k  (1.38)
 x y z 
Deoarece rotorul unui gradient este întotdeauna nul, expresia (1.38) satisface
condiţia (1.36)
  ( E p )  0 (1.39)

Funcţia p E ( r ) astfel definită se numeşte energia potenţială a punctului

material de vector de poziţie r .
Lucrul mecanic al forţelor conservative poate fi scris acum şi sub forma
următoare:   
dW  F  d r   E p  d r (1.40)
Deoarece membrul drept al relaţiei (1.40) se poate scrie sub forma:
 E p E p E p
E p  d r  dx  dy  dz  dE p (1.41)
x y z
relaţia (1.40) devine:
dW   dE p (1.42)

Lucrul mecanic total efectuat de forţa conservativă F între două puncte A
şi B se obţine prin integrarea relaţiei (1.42) între aceste puncte:
B B

W   F  d r    dE p  E pA  E pB   E p (1.43)
A A
Fixând valoarea energiei potenţiale Ep într-un punct, de exemplu în A, se

poate defini energia potenţială într-un punct oarecare B de vector de poziţie r :

r 
 
E p ( r )  E pA   F  dr (1.44)
A
16 Nicolae Ţigău

În multe cazuri punctul A se alege la infinit, unde se consideră prin

convenţie, energia potenţială EpA nulă. Rezultă atunci că energia potenţială într-un
punct oarecare va fi dată de relaţia:
r 
  
E p (r )    F  d r   W (  r) (1.45)

Deci, energia potenţială a punctului material într-un punct de vector de
 
poziţie r este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa F , luat cu semn
schimbat, când punctul material este deplasat din punctul de referinţă în punctul
respectiv.
În cazul forţelor conservative, prin compararea relaţiilor (1.32) şi (1.42) se
obţine:
dW  dE c  dE p (1.46)
sau
d(E c  E p )  0 (1.47)
adică energia totală este constantă:
E c  E p  const. (1.48)
Relaţia (1.48) reprezintă legea conservării energiei mecanice, care arată că
atunci când asupra unui punct material acţionează numai forţe conservative, suma
dintre energia cinetică şi energia potenţială rămâne constantă. De asemenea din
relaţia (1.48) se poate observa că în cursul deplasării punctului material într-un
câmp de forţe conservativ are loc o transformare reciprocă a energiei cinetice în
energie potenţială, dar suma lor rămânând constantă în orice moment.

1.2.3 Legile conservării impulsului şi a momentului cinetic

Printre legile fundamentale ale mecanicii clasice se numără şi legile de

conservare ale impulsului şi momentului cinetic.
Legea conservării impulsului afirmă că impulsul unui punct material
rămâne constant în timp dacă asupra punctului material nu

acţionează nici o forţă

externă. Astfel din relaţia (1.26), pentru F =0, rezultă: d p  0 , sau p  const.
Legea conservării momentului cinetic se referă la condiţiile în care
momentul 
cinetic al unui punct material în raport cu un punct fix:
 
L  rp (1.49)
rămâne constant. 
Dacă asupra unui punct material M acţionează o forţă rezultantă F (Fig.
1.7), atunci momentul forţei în raport cu un punct fix O, se defineşte prin relaţia:
  
M  rF (1.50)
Derivând

relaţia (1.49) în raport cu timpul, se obţine:
 
dL d   d r   dp
 ( r  F)  p r (1.51)
dt dt dt dt
Deoarece:

dr   
 p  v  mv  0 (1.52)
dt
I. Elemente de mecanică clasică 17

Relaţia

(1.51) devine:
dL   
 ( r  F)  M (1.53)
dt

Fig. 1.7. Momentul cinetic al punctului material.

Din relaţia (1.51) se poate obţine 

legea conservării

momentului
cinetic.
Astfel, dacă momentul forţei este nul (M  0) , atunci dL  0 , sau L  const.
acest rezultat reprezintă legea de conservare a momentului cinetic şi este valabil
atât pentru mişcarea pe o traiectorie închisă, cât şi pentru traiectorii deschise.
Momentul forţei faţă de un anumit punct fix, poate fi nul dacă forţa
rezultantă care acţionează asupra punctului material este nulă ( F =0) sau dacă

forţa are aceeaşi direcţie cu vectorul de poziţie r . Acest din urmă caz este cazul
forţelor de tip central, care sunt descrise de relaţia:
 
r
F  F( r ) (1.54)
r
Forţa de tip central este orientată întotdeauna spre sau dinspre un punct fix.
Din relaţia (1.53) rezultă că momentul cinetic al punctului material se conservă,
  
L  const. Deoarece vectorii L şi r sunt perpendiculari între ei, din condiţia de
conservare a momentului cinetic, rezultă că în timpul mişcării, vectorul de poziţie
al punctului material în raport cu un punct fix, se află mereu într-un plan

perpendicular pe L . Traiectoria punctului material în câmp central de forţe este
conţinută în acest plan, adică mişcarea în câmp central este o mişcare plană.

1.3. Mişcarea oscilatorie armonică

Mişcarea oscilatorie armonică reprezintă mişcarea periodică a unui sistem

mecanic realizată simetric în jurul unei poziţii de echilibru sub acţiunea unei forţe
de tip elastic. Considerăm mişcarea oscilatorie, fără frecare, a unui punct material
de masă m, de-a lungul axei Ox (Fig. 1.8 a).
Poziţia de echilibru corespunde coordonatei x=0, pentru care energia
potenţială este minimă. Dezvoltând energia potenţială în serie Taylor, în jurul
punctului x=0, se obţine:
18 Nicolae Ţigău

1  d E p 
2
 dE p  
E p ( x )  E p (0)   
  x 2  ... (1.55)
 x 0 2  dx 
2
 dx  x 0
Deoarece energia potenţială se defineşte până la o constantă aditivă
arbitrară, se poate considera, prin convenţie, că Ep(0)=0, iar din condiţia de minim a
energiei potenţiale, pentru x=0, se obţine că derivata de ordinul întâi a energiei
potenţiale se anulează, astfel că energia potenţială a sistemului devine:
1  d E p 
2
 kx 2
E p (x)  x2  (1.56)
2  dx 2 
 x 0 2
unde s-a notat cu k, constanta elastică a sistemului şi are dimensiunea unei forţe pe
unitatea de lungime
1  d E p 
2
k  (1.57)
2  dx 2 
 x 0
Din relaţia (1.56) rezultă că, în cazul unor deplasări mici faţă de poziţia de
echilibru, energia potenţială poate fi aproximată printr-o parabolă (Fig. 1.8 b).
Forţa care acţionează asupra sistemului când acesta se află la o anumită distanţă x
faţă de poziţia de echilibru va fi:
 dE p 
F     kx
 (1.58)
 dx 
O astfel de forţă, proporţională cu distanţa x, se numeşte forţă elastică, iar
mişcarea punctului material asupra căruia acţionează numai forţa elastică se
numeşte mişcare oscilatorie armonică.
Ecuaţia de mişcare a punctului material se obţine din principiul fundamental
al dinamicii:
mx   kx (1.59)
2
x   0  0 (1.60)
unde
k
0  (1.61)
m
se numeşte pulsaţia proprie a oscilatorului liniar armonic.

a) b)
Fig.1.8. a) Oscilatorul liniar armonic,
b) Energia potenţială a oscilatorului liniar armonic.
I. Elemente de mecanică clasică 19

Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul doi, liniară şi omogenă

(1.60) se obţine din ecuaţia caracteristică:
2  02  0 (1.62)
x  C1e 1t  C 2 e  2 t (1.63)
sau
x  C1e i0 t  C 2 e i0 t (1.64)
Folosind relaţiile lui Euler:
e  i0 t  cos  0 t  sin  0 t (1.65)
ecuaţia (1.64) se poate scrie sub forma:
x  (C1  C 2 ) cos  0 t  i (C1  C 2 ) sin 0 t (1.66)
sau
x  A1 cos 0 t  A 2 sin  0 t (1.67)
Notând cu:
A1  A cos  0 şi A 2   A sin  0 (1.68)
relaţia (1.67) devine:
x  A cos (0 t   0 ) (1.69)
unde x se numeşte elongaţie, A se numeşte amplitudinea mişcării oscilatorii
(elongaţia maximă) şi  0 faza iniţială, Cele două constante A şi  0 se pot
determina din condiţiile iniţiale: poziţia x0 şi viteza v0 a oscilatorului la t=0. Astfel,
din relaţia (1.69) rezultă viteza oscilatorului liniar armonic:
v  x  0 A sin (0 t   0 ) (1.70)
Poziţia iniţială şi viteza iniţială vor fi:
x 0  A cos  0 şi v 0  0 A sin  0 (1.71)
Din aceste relaţii se obţine amplitudinea şi faza iniţială a oscilatorului:
v 02 v0
A x 02  şi tg  0   (1.72)
02 0 x 0
Acceleraţia oscilatorului liniar armonic va fi:
a  v  x   02 A cos (0 t   0 ) (1.73)
Energia cinetică a oscilatorului este:
mv 2 m02 A 2
Ec   sin 2 (0 t   0 ) (1.74)
2 2
iar energia potenţială va fi:
kx 2 kA 2
Ep   cos 2 (0 t   0 ) (1.75)
2 2
Din relaţiile (1.74) şi (1.75), se poate obţine energia totală a oscilatorului:
m02 A 2 kA 2
E  Ec  Ep  sin 2 (0 t   0 )  cos 2 ( 0 t   0 ) (1.76)
2 2
Având în vedere relaţia (1.61), energia totală a oscilatorului devine:
20 Nicolae Ţigău

kA 2
E  E c max  E p max (1.77)
2
care arată că energia mecanică a oscilatorului liniar armonic este o mărime
constantă. Astfel energia mecanică a oscilatorului liniar armonic se conservă, ceea
ce înseamnă că în timpul mişcării oscilatorului are loc o transformare continuă a
energiei cinetice în energie potenţială şi invers (Fig. 1.9).

Fig. 1.9. Energia totală a oscilatorului liniar armonic.

Soluţia (1.69) a ecuaţiei de mişcare a oscilatorului liniar armonic, se poate

exprima şi sub formă complexă:
x  Ae i ( 0 t  0 ) (1.78)
convenind ca partea reală a acestei expresii să reprezinte elongaţia oscilatorului.
Relaţia (1.78) se mai poate scrie, ţinând seama de relaţiile lui Euler (1.65)
x  A (cos  0  i sin  0 ) e i0 t  A c e i0 t (1.79)
unde
A c  (cos  0  i sin  0 ) (1.80)
se numeşte amplitudinea complexă a oscilatorului liniar armonic.
Exprimarea elongaţiei oscilatorului sub forma complexă (1.78) este mai
comodă şi conduce la simplificarea unor calcule în diferite operaţii matematice
cum ar fi: adunări, înmulţiri cu coeficienţi constanţi, integrări, derivări, etc.
1.4. Mişcarea oscilatorie amortizată

În cazul mişcării oscilatorii armonice libere s-a presupus că influenţa

mediului exterior este neglijabilă.
În realitate însă, orice mediu opune o rezistenţă mişcării oscilatorii, astfel că
în general oscilaţiile sunt amortizate. Pentru o mare clasă de fenomene fizice, se
poate considera că forţa de rezistenţă (de frânare) este proporţională, în modul, cu
viteza corpului:
Ff   rv   rx (1.81)
unde r este coeficientul de rezistenţă, strict pozitiv.
În aceste condiţii, pe lângă forţa elastică apare şi forţa de frecare care se
opune deplasării şi astfel ecuaţia diferenţială care descrie mişcarea oscilatorului va
fi (Fig. 1.10):
I. Elemente de mecanică clasică 21

mx   kx  rx (1.82)

sau
mx  rx  kx  0 (1.83)
în care notând cu:
k
 02  (1.84)
m
pulsaţia proprie a oscilatorului şi cu
r
 (1.85)
2m
factorul de amortizare, se obţine următoarea ecuaţie diferenţială de ordinul doi,
omogenă şi cu coeficienţi constanţi:
x  2 x  02 x  0 (1.86)

Fig.1.10. Oscilatorul liniar amortizat.

Ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale (1.86) va fi:

2  2  02  0 (1.87)
care are următoarele soluţii:
 1     2  02 şi  2     2   02 (1.88)
Mai departe se notează cu:
  02   2 (1.89)
numită pseudo-pulsaţia sau pulsaţia mişcării oscilatorii amortizate.
Se pot distinge trei cazuri:
1)   0 sau r  2 mk , caz în care frecarea din partea mediului este
foarte mare. În acest caz soluţiile ecuaţiei caracteristice 1 şi 2, date de relaţiile
(1.88), sunt mărimi pozitive şi conduc la soluţii reale pentru elongaţia x:
2 2 2 2
(    0 ) t (   0 ) t (1.90)
x  C1 e  C2e
Din relaţia (1.90) se observă că mişcarea constă în descreşterea deformaţiei
iniţiale, care tinde asimptotic către poziţia de echilibru (fără oscilaţii) atunci când
t, aşa cum se observă din Fig. 1.11a curba (1). Acest tip de mişcare se numeşte
mişcare amortizată aperiodică.
2)    0 sau r  2 mk . În acest caz soluţiile ecuaţiei caracteristice sunt
reale şi confundate: 1=2=-. Ecuaţia de mişcare a oscilatorului în acest caz va fi:
x  (C1  tC 2 ) e t (1.91)
22 Nicolae Ţigău

Acest caz este un caz particular al mişcării aperiodice, numit mişcare amortizată
aperiodică critică. Elongaţia iniţială a oscilatorului tinde şi în acest caz la zero tot
fără oscilaţii, când t (Fig. 1.11a curba 2).
3)   0 sau r  2 mk , caz în care frecarea din partea mediului este
foarte mică. Soluţiile (1.88) ale ecuaţiei caracteristice sunt complexe:
1    i  şi  2    i  (1.92)
iar ecuaţia generală a ecuaţiei de mişcare va fi:
x  e t (C1e i t  C 2 e i t ) (1.93)
Termenul din paranteza relaţiei (1.93) este de aceeaşi formă cu cel din
relaţia (1.64) şi efectuând un raţionament similar cu cel folosit la oscilatorul liniar
armonic se obţine soluţia de forma:
x  A 0 e t cos (t   0 ) (1.94)
unde A0 este amplitudinea iniţială şi  0 faza iniţială, constante care se determină
din condiţiile iniţiale.
Relaţia (1.94) arată că mişcarea este o mişcare oscilatorie amortizată,
pentru care amplitudinea mişcării scade exponenţial în timp
A ( t )  A 0 e  t (1.95)
Perioada mişcării oscilatorii amortizate este mai mică decât perioada
proprie a mişcării oscilatorii libere efectuate sub acţiunea aceleiaşi forţe elastice,
dar în absenţa forţelor de frecare:
2 2
T  T0  (1.96)
 02  2 0
Din relaţia (1.96) se observă că perioada mişcării oscilatorii amortizate
tinde asimptotic către infinit pe măsură ce  tinde spre 0, deci atunci când
mişcarea tinde spre o mişcare aperiodic critică.
Variaţia elongaţiei mişcării oscilatorii amortizate în funcţie de timp este
prezentată în Fig. 1.11 b. Curba continuă reprezintă relaţia (1.84) iar cele punctate
funcţia:
x ( t )   A 0 e t (1.97)
Experimental se poate determina factorul de amortizare, , cu ajutorul
decrementului logaritmic, , care reprezintă logaritmul natural a două amplitudini
succesive sau a două elongaţii succesive, separate în timp de o perioadă:
x(t) A A 0 e t
  ln  ln n  ln  T (1.98)
x ( t  T) A n 1 A 0 e ( t  T )
Dacă se cunoaşte amplitudinea iniţială A0 şi amplitudinea după n oscilaţii
complexe, An, se poate obţine o altă relaţie pentru decrementul logaritmic:
A A A A 
ln 0  ln  0 1    n 1   n (1.99)
An  A1 A 2 An 
1 A
  ln 0 (1.100)
n An
I. Elemente de mecanică clasică 23

a) b)
Fig. 1.11. a) Mişcarea amortizată aperiodică, b) Mişcarea oscilatorie amortizată.

O altă mărime caracteristică mişcării oscilatorii amortizate este şi timpul de

relaxare, , definit ca intervalul de timp după care amplitudinea scade de e ori:
A( t )
A ( t  )  (1.101)
e
Din această relaţie rezultă:
1
 (1.102)

şi se poate constata că raportul:
 1 1
  (1.103)
T T 
reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate de oscilator în intervalul de timp
egal cu timpul de relaxare .

1.5. Mişcarea oscilatorie forţată. Rezonanţa.

În cadrul mişcării oscilatorii amortizate, s-a observat că amplitudinea şi deci

şi energia oscilatorului, scade exponenţial în timp. Pentru menţinerea amplitudinii
constante, când sistemul oscilează într-un mediu disipativ, este necesar să se
acţioneze din exterior cu o forţă F(t). Unul dintre cazurile cele mai des întâlnite în
practică este cel al unei forţe exterioare care acţionează armonic, având o pulsaţie
 şi o amplitudine F0, de forma:
F( t )  F0 cos t (1.104)
care nu este influenţată de oscilaţiile proprii ale sistemului. Această forţă reprezintă
partea reală a expresiei complexe a forţei:
F( t )  F0 e it (1.105)
Astfel, sistemul oscilează sub acţiunea a trei forţe: forţa elastică, Fe, forţa de
frecare, Ff şi forţa exterioară F(t) (Fig. 1.12).
24 Nicolae Ţigău

Fig.1.12. Mişcarea oscilatorie forţată.

Ecuaţia diferenţială ce caracterizează mişcarea oscilatorului va fi:

mx  kx  rx  F0 e it (1.106)
sau
r k F
x  x  x  0 e it (1.107)
m m m
Introducând notaţiile (1.84), (1.85) şi f0=F0/m, se obţine:
x  2 x   0 x  f 0 e it (1.108)
Ecuaţia (1.108) este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, liniară,
neomogenă şi cu coeficienţi constanţi a cărei soluţie se obţine prin adunarea
soluţiei omogene de forma (1.94) cu o soluţie particulară a ecuaţiei neogene, de
forma termenului liber, adică:
x(t)  x1  x 2 (1.109)
sau
x  A 0 e t cos (t   0 )  C e it (1.110)
unde C este o constantă complexă independentă de timp.
Ecuaţia în x1 caracterizează oscilaţiile libere amortizate cu amplitudinea
iniţială A0, iar ecuaţia în x2 caracterizează oscilaţiile forţate, având amplitudinea A
şi pulsaţia . Prin compunerea celor două oscilaţii, apare o oscilaţie rezultantă
constituită din două regimuri de oscilaţie şi anume: un regim tranzitoriu care se
termină după un timp de relaxare =1/, când amplitudinea oscilaţiilor amortizate
devine neglijabilă şi un regim staţionar descris numai de soluţia x 2. Ca urmare, în
regimul staţionar soluţia ecuaţiei de mişcare (1.108) va fi:
x  C e i t (1.111)
Introducând soluţia (1.111) în ecuaţia diferenţială (1.108) se obţine:
(02   2  i 2) C e it  f 0 e it (1.112)
de unde rezultă constanta complexă:
f0 f 0 (02   2 )  i 2
C 2  (1.113)
(0   2 )  i 2 (02   2 ) 2  4 2  2
Soluţia (1.111) se poate scrie acum sub forma:
f 0 e it (02   2 )  i 2
x(t)   (1.114)
(02   2 ) 2  4 2  2 (02   2 ) 2  4 2  2
Ultimul raport din relaţia (1.114) poate fi scris şi sub forma:
I. Elemente de mecanică clasică 25

(02   2 )  i 2 ( 02   2 )

(02   2 ) 2  4 2  2 ( 02   2 ) 2  4 2  2
(1.115)
i 2 i
  cos   i sin   e
(02   2 ) 2  4 2  2
unde
2
tg   (1.116)
02  2
Notând amplitudinea oscilaţiilor cu:
f0
A (1.117)
(02   2 ) 2  4 2  2
se obţine soluţia ecuaţiei diferenţiale (1.108) în regim staţionar:
x ( t )  A e i ( t  ) (1.118)
Deci în cazul oscilaţiilor forţate, între elongaţia x(t) şi forţa F(t), apare o
diferenţă de fază cuprinsă între 0 şi  aşa cum este reprezentat în Fig. 1.13 a.
Amplitudinea oscilaţiilor forţate (1.117) prezintă un maxim pentru pulsaţia
de rezonanţă r, care se obţine din condiţia dA/d=0:
 r   02  2 2 (1.119)
Amplitudinea maximă de rezonanţă se obţine introducând pulsaţia de
rezonanţă în expresia (1.117):
f0
A (1.120)
2  02   2
Din această relaţie rezultă că maximul amplitudinii este cu atât mai mare cu
cât factorul de amortizare  este mai mic şi tinde la infinit când 0 (Fig. 1.13 b).
În acest ultim caz pulsaţia de rezonanţă este egală cu pulsaţia proprie de
oscilaţie: r=0, iar defazajul    / 2 .

Fig. 1. 13. a) Diferenţa de fază între elongaţie şi forţa exterioară,

b) Dependenţa amplitudinii de pulsaţie în cazul oscilaţiilor forţate.
26 Nicolae Ţigău

1.6. Unde elastice

1.6.1 Ecuaţia undei plane monocromatice

În general se poate considera că o undă reprezintă o perturbaţie care se

propagă în spaţiu, din aproape în aproape, prin intermediul unui câmp. Acest câmp
poate fi un câmp de forţe elastice, în cazul undelor elastice sau un câmp
electromagnetic, în cazul undelor electromagnetice. Mărimea perturbată este
funcţie atât de poziţia punctului în spaţiu prin coordonatele x,y,z, cât şi de timp,
astfel încât poate fi reprezentată printr-o funcţie  ( x , y, z, t )   ( r , t ) , numită
funcţie de undă. Această funcţie poate fi atât o mărime vectorială, cum ar fi
elongaţia, intensitatea câmpului electric sau magnetic, cât şi o mărime scalară:
presiunea unui gaz, diferenţa de potenţial, etc.
Mulţimea punctelor din spaţiu în care funcţia de undă are aceeaşi valoare
constantă, la un moment dat, formează o suprafaţă de undă.. Dacă suprafaţa de
undă este plană şi perpendiculară pe direcţia de propagare a undei, unda se numeşte
undă plană. Undele elastice pot fi longitudinale când punctele mediului oscilează
de-a lungul direcţiei de propagare şi unde transversale, când punctele mediului
oscilează perpendicular pe direcţia de propagare.
Considerăm o undă plană care se propagă de-a lungul direcţiei Ox cu o
viteză constantă, v, şi fără atenuare. Pentru particula din origine, x=0, unde se
consideră sursa de oscilaţie, elongaţia va fi  (0, t )  f ( t ) , astfel că în orice punct
de pe axă, la care va ajunge unda, elongaţia  ( x , t ) a particulei din acest punct va
trece prin aceleaşi valori ca şi în origine, dar cu o întârziere dată de timpul necesar
undei să ajungă în punctul respectiv: =x/v.
Deci elongaţia în punctul x, la momentul t, va trebui să fie aceeaşi ca în
origine, dar la momentul (t-):
 x  x
 ( x, t )    0, t    f  t   (1.121)
 v  v
Relaţia (1.121) reprezintă ecuaţia undei plane progresive neatenuate care se
propagă în sensul pozitiv al axei Ox cu viteza v. Dacă în unda plană oscilaţiile
periodice sunt armonice cu anumită pulsaţie =2/T, atunci unda este şi
monocromatică. Funcţia de undă pentru undele plane monocromatice poate fi
exprimată prin funcţiile trigonometrice cosinus sau sinus. De exemplu, dacă se
adoptă exprimarea prin funcţia cosinus, funcţia de undă va avea expresia:
 x  t x 
 ( x, t )  A cos  t    A cos  2   (1.122)
 v  T v 
unde A se numeşte amplitudinea undei.
Din relaţia (1.122) se observă că unda elastică plană este un fenomen
periodic în timp, cu perioada T şi spaţiu cu perioada spaţială, , numită lungime de
undă. Într-adevăr se pot scrie relaţiile:
I. Elemente de mecanică clasică 27

 t  T x   t x 
 ( x, t  T )  A cos  2    A cos  2     ( x, t )
 T v   T v 
(1.123)
şi
 t x
 ( x  , t )  A cos  2      ( x, t ) (1.124)
 T v 
Din condiţia:

 2 (1.125)
v
rezultă expresia lungimii de undă:
2 v
 v  Tv  (1.126)
 
unde =1/T se numeşte frecvenţa undei.
Din relaţia (1.126) se observă că lungimea de undă reprezintă distanţa
parcursă de undă în timpul unei perioade, sau altfel spus, distanţa minimă dintre
două puncte de-a lungul direcţiei de propagare. Introducând numărul de undă
2
k (1.127)

ecuaţia undei plane se poate exprima astfel:
 ( x , t )  A cos (t  kx ) (1.128)

Dacă unda plană se propagă de-a lungul unei direcţii oarecare r , ecuaţia
undei plane devine: 
 ( x , t )  A cos (t  k r ) (1.129)
 
unde k  kn este vectorul de undă iar n este versorul direcţiei de propagare a
undei.
Pentru funcţia de undă 
se poate folosi şi expresia complexă:

( r , t)  A e i ( t  k r )
(1.130)
având semnificaţie fizică partea reală a acestei expresii sau partea imaginară dacă
funcţia de undă (1.129) se exprimă prin funcţia sinus.
Mărimea   (t  kx ) se numeşte faza undei plane. Deeoarece suprafaţa
de undă este definită prin condiţia  ( x , t ) =const., înseamnă că această suprafaţă
este determinată de relaţia =const. Din această condiţie rezultă că suprafeţele de
undă sunt suprafeţe de fază constantă, care sunt plane normale pe direcţia de
propagare. Suprafaţa de undă cea mai înaintată în sensul de propagare a undei se
numeşte front de undă.
Prin definiţie, viteza de propagare a unui punct x de fază constantă este
denumită viteză de fază. Din condiţia d/dt=0, rezultă că viteza de fază este chiar
viteza de propagare a undei:
dx  
vf    v (1.131)
dt k T
Două puncte de pe direcţia de propagare, de coordonate x1 şi x2 sunt în
concordanţă de fază dacă fazele undei în aceste puncte diferă printr-un număr par
de :
28 Nicolae Ţigău

t x  t x 
2  1   2  2   2n , n=0,1,2,… (1.132)
T   T  
adică

x 2  x 1  2n (1.133)
2
Dacă fazele undei în cele două puncte diferă printr-un număr impar de ,
cele două puncte vor oscila în opoziţie de fază:
t x  t x 
2  1   2  2   ( 2n  1)  , n=0,1,2,… (1.134)
T   T  
sau

x 2  x 1  ( 2n  1) (1.135)
2
Studiul undelor plane monocromatice este important deoarece o undă
oarecare poate fi descompusă în unde plane monocromatice, analog descompunerii
unei oscilaţii oarecare în oscilaţii armonice sinusoidale.

1.6.2 Ecuaţia de propagare a undelor

Dacă se calculează derivatele de ordinul doi în raport cu timpul t şi cu x, ale

expresiei funcţiei de undă dată de relaţia (1.128), rezultă expresiile:
d2
  2 A cos (t  kx ) (1.136)
dt 2
d2
 k 2 A cos (t  kx ) (1.137)
dx 2
Comparând aceste expresii, rezultă următoarea ecuaţie diferenţială:
2
d 2  k  d 2
  0 (1.138)
dx 2    dt 2
sau dacă se are în vedere relaţia (1.131) se obţine ecuaţia de propagare a undei de-a
lungul axei Ox:
d2 1 d2
 0 (1.138)
dx 2 v 2 dt 2
Generalizând ecuaţia (1.138) pentru cazul propagării unei unde plane într-o
direcţie oarecare, se obţine:
2 2 2 1 2
   0 (1.139)
x 2 y 2 z 2 v 2 t 2
Această ecuaţie se mai poate scrie şi sub forma:
1  2
  0 (1.140)
v 2 t 2
unde operatorul
2 2 2
   (1.141)
x 2 y 2 z 2
I. Elemente de mecanică clasică 29

se numeşte laplacean sau operatorul lui Laplace.

Evident că ecuaţia diferenţială a undelor (1.140) admite soluţii de forma
undelor plane descrise de expresia (1.129) sau (1.130). În timp ce în mediile lichide
şi gazoase se pot propaga numai unde longitudinale, deoarece în aceste medii există
numai forţe de compresiune, în mediile solide se pot propaga atât unde
longitudinale cât şi unde transversale, deoarece în aceste medii pot exista şi forţe
tangenţiale. Relaţiile vitezelor de propagare a undelor elastice longitudinale şi
respectiv a undelor transversale din solid sunt date de relaţiile:
E
v long  (1.142)

G
v trans  (1.143)

În aceste relaţii mărimile E,  şi G reprezintă modulul de elasticitate,
densitatea şi respectiv modulul de elasticitate transversal al mediului în care se
propagă unda elastică.

1.6.3 Energia transportată de unde. Intensitatea undei

În timpul procesului de propagare a undelor elastice, particulele

componente ale mediului oscilează în jurul poziţiilor lor de echilibru.
Rezultă că procesul de propagare a undelor nu este însoţit de un transfer de
substanţă, ci numai de un transfer de energie de la sursa de unde.
Considerăm un element de volum cilindric cu suprafaţa bazei de arie S şi
lungime egală cu vt, din mediul elastic în care se propagă unda. Energia unui
oscilator, aflat în acest volum va fi:
1 1
E kA 2  m 2 A 2 (1.144)
2 2
iar energia totală a celor N oscilatori aflaţi în elementul de volum este:
1
E  Nm 2 A 2 (1.145)
2
Densitatea volumică de energie a undei elastice, adică energia
corespunzătoare unităţii de volum, se obţine prin raportul dintre energia totală şi
volumul considerat:
E N m 2 A 2 m 2 A 2
w  n (1.146)
V V 2 2
unde n=N/V este numărul particulelor din unitatea de volum. Deoarece densitatea
mediului are expresia =nm, expresia densităţii volumice de energie devine:
 2 A 2
w (1.147)
2
Energia totală se poate exprima acum cu ajutorul densităţii volumice de
energie:
1
E  wV   2 A 2 Svt (1.148)
2
30 Nicolae Ţigău

Se defineşte fluxul de energie ce trece printr-o suprafaţă normală la direcţia

de propagare, ca fiind energia ce trece prin acea suprafaţă în unitatea de timp,
=E/t. Unitatea de măsură a fluxului de energie este Wattul (W). Dacă se
raportează acest flux de energie la suprafaţa normală S, atunci se obţine densitatea
de flux energetic care se numeşte intensitatea undei:
E 1 1
I  v 2 A 2  Z 2 A 2 (1.149)
S t 2 2
unde Z=v se numeşte impedanţa acustică a mediului elastic considerat. Unitatea
de măsură a intensităţii undei este W/m2.
Din relaţia (1.149) se poate observa că intensitatea undei depinde de
caracteristicile sursei de oscilaţii, prin mărimile A şi , şi de proprietăţile mediului
elastic în care se propagă undele, prin mărimile  şi v. Rezultate similare se pot
stabili şi în cazul altor tipuri de unde.