Mărime scalară

Definiţie: O mărime reprezentată printr-un număr după ce s-a fixat o

unitate de măsură se numeşte mărime scalară. - comutativ

Exemple: o densitate, un volum, un unghi, o temperatură, o arie etc.

- distributiv
Mărimi vectoriale
Axă
Definiţie: Se numeşte axă o dreaptă (infinită) pe care s-a ales un sens Produsul vectorial
pozitiv. Considerăm xx’ o astfel de dreaptă şi sensul pozitiv ales de la x spre x’. Fixăm
pe această dreaptă un segment AB cu lungimea reprezentată prin numărul a(fig.1.1). Produsul vectorial(exterior) a doi vectori şi este un vector
Lungimea algebrică a segmentului AB este +a, iar a segmentului BA este –a. perpendicular pe cei doi

vectori şi , al cărui modul este egal cu produsul şi care

are faţă de cei doi vectori o orientare pozitivă. Produsul vectorial a doi vectori se

notează .
Axă

Observaţie: Dacă niciunul din cei doi vectori şi nu este nul, şi

Sens de rotaţie
Considerăm o axă xx’ şi un observator situat pe axă în sensul pozitiv. dacă , atunci
Vom spune că rotatia este pozitivă sau directă, dacă observatorul constată că se
efectuează de la dreaptă spre stânga(fig.1.2) suporţii vectorilor sunt paraleli, deoarece .

Modulul vectorului este egal cu numărul care măsoară aria

paralelogramului construit pe

vectorii echipolenţi cu şi , duşi printr-un punct O din spaşiu(fig.1.7).

Fig.1.2. Sens de rotaţie
În caz contrar, rotaţia este negativă sau retrogradă.

1.1. Vectori
O mărime vectorială este caracterizată prin două elemente: un element de
natură algebrică, care
reprezintă un număr ce măsoară o lungime şi un element de natură geometrică, care Fig.1.7: Produsul vectorial a doi vectori
indică o direcţie.
Suportul produsului vectorial este perpendicular pe planul OAB. Sensul
1.4.1. Vector legat. său este astfel încât o

Un vector legat este un vector pentru care cunoaştem: rotaţie mai mică decât π , care aduce vectorul peste vectorul să fie în
suportul(xx’), sensul pe suport (de la sensul pozitiv.
x spre x’), originea(A) şi un număr pozitiv care indică lungimea a a segmentului
AB(fig.1.4). Acest număr se numeşte modulul vectorului.
Derivata unui vector
Considerăm că fiecărei valori a unei variabile t îi facem să-i corespundă

un vector : . Efectuăm o creştere a variabilei t cu Δt. Construim un

Fig.1.4. Vector legat nou vector (t+ Δt). Vectorul Δ = (t+ Δt) - (t). Dacă modulul

1.4.2. Vector alunecător

Vom spune că un vector este vector alunecător dacă originea lui nu este vectorului Δ tinde către zero, atunci când Δt tinde către zero, atunci vom
precizată. 
În statică, forţele sunt considerate vectori alunecători deoarece echilibrul Δa
unui corp solid nu se
schimbă dacă forţele alunecă în lungul suportului lor. spune că vectorul (t) este o funcţie continuă. Limita vectorului Δt se

1.4.5. Vectori polari

Anumiţi vectori sunt independenţi de o schimbare a sensului ales ca sens numeşte derivata vectorului (t) în raport cu t. Notaţiile uzuale pentru
pozitiv pe axele de 
coordonate. De exemplu, o forţă, o viteză, un vector câmp electric. În acest caz,
spunem că avem vectori polari. derivata sunt: da sau a’(t) sau

1.4.6 Vectori axiali

dt
Anumiţi vectori îşi schimbă semnul atunci când se schimbă sensul ales ca  da x  da y  da z
sens pozitiv pe una i  j k
din axele de coordonate. De exemplu, în cazul produsului vectorial şi al vectorului dt dt dt
câmp magnetic. Aceşti vectori se numesc vectori axiali.
Similar, se pot defini şi derivatele de ordin superior pentru un vector.
Observaţie: Egalitate vectorială există doar între vectori axiali şi vectori
polari.
Dacă vectorul depinde de mai multe variabile, atunci putem defini
derivatele parţiale de diverse ordine.

Produsul scalar
Produsul scalar(interior) a doi vectori şi este un scalar obţinut din
1.6.4. Integrala unui vector
produsul a trei numere

a, b şi , în care este unghiul pe care-l fac între ei cei doi Considerăm un vector ca funcţie de t. Expresia lui în funcţie de

vectori şi .
Produsul scalar este: proiecţiile pe axele de coordonate este:

1.
 Fie t0 şi t1 două valori ale variabilei t. Integrala unui vector are expresia:
t1 t t t Denumirea de Laplacian provine de la ecuaţia lui Laplace care are
  1  1  1

 a  t  dt  i  a
expresia:
x dt  j  a y dt  k  a z dt
Δf = 0
t0 t0 t0 t0
2.
Aplicăm operatorul Laplacian unui vector şi obţinem:
  
  a  a  a
2 2 2

1.7.6. Gradientul unei funcţii scalare compuse Δa   

Considerăm un scalar f(m, n, …) ca funcţie de mai mulţi scalari care sunt x 2 y 2 z 2
funcţii de coordonatele x, y, z, atunci grad f are expresia:
f f 3.
grad f  grad m  grad n  ...
m n Însa vectorul se poate scrie în funcţie de componentele pe axele de coordonate
şi
 f f
grad f. dM  df  dm  dn  ...
m n
(1.48)
şi

Însă dm = grad m. ; dn = grad n. ;… Rezultă că este un vector.

Cum este oarecare, obţinem formula

Observăm că simbolul grad se comportă ca simbolul diferenţierii. 1.11.1. Divergenţa produsului dintre o funcţie scalară şi o funcţie
vectorială
Expresia divergenţei produsului dintre o funcţie scalară şi o funcţie
vectorială este:
1.7.7. Divergenţa    
div f a   a .grad f  f.div a
 
În formă dezvoltată expresia de mai sus este:
Considerăm un vector ca funcţie de punctul M(x, y, z) şi ax, ay, az
   fa x fa y fa z
div f a    
componentele vectorului pe axele de coordonate.   x y z
sau
Divergenţa vectorului este mărimea scalară dată de expresia:
   a a y a z  f f f
 a x a y a z div f a   f  x     a x  ay  az
div a       x y z  x y z
x y z
1.11.2. Divergenţa unui gradient div  grad f   Δ f
Demonstraţie:
1.7.8. Rotorul
Se aplica formulele cunoscute de la definitile gradientului si divergentei
Rotorul unui vector este mărimea vectorială obţinută prin expresia:  f  f  f
  Δf
  a a y   a x a z   a y a x  x x y y z z
rot a  i  z    j     k   
 y z   z x   x y 
(1.50) 1.11.3. Gradientul produsului scalar
 
       da db
Observăm expresiile componentelor vectorului rot pe axele de coordinate grad a . b   a x rot b  b rot a    
a z a y   db da
Pe axa Ox 
y z 1.11.10. Rotor din rotor
  
a x a z rot rot a  grad div a  Δ a
Pe axa Oy 
x x
a y a x 1. Număr complex. Variabilă complexă
Pe axa Oz 
x y Definiţie:
Un număr z format dintr-o pereche de numere reale x şi y, luate într-o
Observaţii:
ordine determinată astfel
1. Divergenţa este o sumă de produse scalare
  
încât
z = x+j.y
 a a a

div a  i  j k unde j  1 - unitatea imaginară, se numeşte număr complex. De obicei, se
x y z notează x = Re(z), y = Im(z).
2. Rotorul este format dintr-o sumă de produse vectoriale
   Definiţie:
 a  a  a

Un număr complex se reprezintă în planul xOy(fig.1) printr-un punct M
rot a  i x  jx kx de coordonate
x y z (x, y) numit imaginea numărului complex.
Invers, numărul complex z =x+j.y este afixul punctului M.
1.7.9. Operatorul Laplacian
Operatorul Laplacian are expresia:
2 2 2
Δ  
x 2
y 2
z 2
Aplicăm operatorul Laplacian unei funcţii scalare, f şi obţinem: Fig.2.1: Reprezentarea unui număr complex
Definiţie:
 2f  2f  2f
Δf   
x 2 y 2 z 2
 Numărul pozitiv ρ x 2  y2 , care reprezintă lungimea  N  n
segmentului OM, se numeşte modulul numărului complex z. Modulul se notează cu | z L  a f  t     a F  s
k k  k k
|. K  1  k 1
Definiţie: 1.2. Proprietatea derivatei de ordinul n
Unghiul φ cu care trebuie rotită axa Ox, în sensul pozitiv, pentru a o
aduce peste OM se numeste argumentul numărului complex z. Unghiurile φ+ 2kπ
reprezintă argumentele numărului complex z(k poate lua toate valorile întregi posibile,
pozitive şi negative).
d n f  t 
L
 dt n 
n 
  s n F s    s k  1f 
n  k 
0

 
Un număr complex se poate scrie sub formă trigonometrică
k 1

z = ρ.cos(φ) + j.ρ.sin(φ) 1.3. Proprietarea integralei

t  1 1
L   f  t  dt   F s   f 0
0  s s 
 
Formulele lui Euler
4.
Dezvoltăm în serie pe ejy

jy j2 y 2 y2 y4  y y3 y5 
e jy  1    ...  1    ...  j    ...  1.4. Proprietatea întârzierii
1! 2! 2! 4!  1! 3! 5  L f  t  α    e  sα F s 
Rezultă:
e jy  cos y   jsin  y  ; e  jy  cos y   jsin  y  1.5. Proprietatea transformării de scară
1 s
Adunăm cele două expresii de mai sus şi obţinem: L f  α.t    F 
α α
e jy  e  jy e jy  e  jy
cos y   ; sin  y   1.6. Proprietatea valorii iniţiale
2 2j
lim f  t   lim s.F s  5.
Puncte singulare t 0 s
Orice punct în vecinătatea căruia o funcţie analitică se poate dezvolta în
setie Taylor se numeşte punct ordinar. Orice punct în vecinătatea căruia această 1.7. Proprietatea valorii finale
dezvoltare nu este posibilă se numeşte punct singular. lim f  t   lim s.F s 
t  s0

Calculul reziduurilor. Pol simplu.

f  z 2. Definiţia transformatei Laplace directă şi inversă

g z 
Fie funcţia , dată ca raport de două funcţii olomorfe, cu g(z) = Transformata Laplace unilaterală a unei funcţii f(t) este definită prin expresia:

(z-a)h(z) şi h(z) ≠ 0. L f  t    F s    f  t e  st dt
Putem scrie: 0
f  z f  z A
  A 0  A1  z  a   ...  1 unde:
g z   z  a  h z  za s = α +j ω este variabila complexă Laplace;
F(s) – imaginea Laplace a funcţiei f(t).

f a Funcţia f(t), numită funcţie original, trebuie să fie mărginită şi să îndeplinească
A 1 
h a 
Deducem că condiţiile lui Dirichlet:
a) f  t   Ae
Ct pentru tt ; A  0, C0
0
b) f(t) este o funcţie continuă cu derivate continui în orice interval finit;
Calculul reziduurilor în cazul polilor multipli prin derivare c) f(t) are cel mult un număr finit de discontinuităţi de speţa I.

f  z Expresia (1) determină imaginea Laplace a unei funcţii, atunci când se

g z 
Fie o funcţie care are un pol multiplu de ordinul n. Dezvoltăm cunoaşte originalul şi se numeşte transformata Laplace directă unilaterală.
Pentru determinarea funcţiei original, f(t), atunci când se cunoaşte
în serie Laurent şi avem: imaginea F(s), se foloseşte tranformata Laplace inversă, definită prin expresia:

f  z A A 2 A n 1 C  j
 A 0  A1  z  a   ...  1  f  t   L 1  F s    st
 ...   F s  e ds
g z  z  a  z  a 2
z  a n 2j C  j

Multiplicăm relaţia de mai sus cu (z-a)n şi obţinem:

 z  a  n f  z    A 0  A1  z  a   ... z  a  n  A 1  z  a  n 1  ...condiţia
unde C>Ca, Ca fiind abscisa de convergenţă, adică valoarea minimă a constantei C din
 Aa).
g z 
n

Derivăm relaţia de mai sus de (n-1) ori şi înlocuim pe z cu a, obţinem:

1. Transformata Laplace discretă
dn 1  n f  z 
 z  a  g z     n  1!A


n  1 1 L f  nT    F *  s    f  nT e  nT s
dz  z  a n 0

de unde rezultă coeficientul lui A-1.

De cele mai multe ori, transformata Laplace discretă se obţine din
transformata Laplace continuă prin aplicarea formulei

1  1 1
F *  s    F   T  s  
d   F   
2 . j C1 1 e C2 1  e T  s  
1. Proprietăţile transformatei Laplace (3.54)
1.1. Proprietatea de liniaritate
  1  
în care  este integrala de-a lungul unui contur închis format din axa imaginară şi  f1  t  f 2  t  dt 
2π
 f1  t  dt  F2  ω  e
jtω
dω 
C1   
1  
un semicerc de raza infinită din semiplanul stâng cu centrul în origine, iar  este   F  ω  dω  f1  t  e
2π   2
jtω
dt 
C2 
integrala pe semicercul de rază infinită definit mai înainte. 1  1  *
  F   ω  F2  ω  dω   F  ω  F2  ω  dω
2π   1 2π   1

2. Transformata Z Deci
Transformata Z a fost folosită încă din 1730 de Moivre, în 1812 de Laplce şi
apoi de Shannon, Zadeh etc.
Pentru a determina transformata Z a unei funcţii f(t) se pot folosi două metode:  1  *

 f1  t  f 2  t  dt   F  ω  F2  ω  dω
1. Se calculează suma  f  nT  z
n0
n
 2π   1

2. Se calculează transformata Laplace F*(s) a funcţiei discrete f(t) şi se În mod analog, se poate arăta că
substituie eTs = z  1  *
 f1  t  f 2  t  dt   F ω  F2  ω  dω
 2π 
3. Transformata Z inversă
Prin transformata Z inversă se determină valorile discrete f(nT) ale funcţiei
f(t) din imaginea în Z
a acesteia, F(z). Există o infinitate de funcţii f(t) cu aceleaşi valori discrete f(nT)
De aici rezultă
 1  * 1 
 f1  t  f 2  t  dt   F1  ω  F2  ω  dω   F1  ω 
 2π  2π 

6.1 Variabilă aleatoare

Definitie: Se numeşte variabilă aleatoare X o funcţie reală definită pe un sistem
complet de evenimente
6. X: S  R
Transformata Fourier (6.1)
unde
Transformata Fourier directă S = {A1, A2, . . . , An, ...}; AiP(S)
  jt 7.
F ω    f  t e dt cu proprietăţile:

1) Ai Aj  ; i  j;
Transformata Fourier inversă
1 

j.t. UA  S;
f  t   F ω e dω 2) i
2π   i 1

(6.3)
1. Teorema superpoziţiei 
Vom determina spectrul sumei a două forme de undă. Considerăm
spectrul funcţiei f1(t) este F1(ω) şi spectrul funcţiei f2(t) este F2(ω).
3) p
i 1
i  1; p i  P ( Ai )
În acest caz, avem
1  jt ω
f  t   F  ω e dω care ia valoarea x1R când se realizează evenimentul A1 cu probabilitatea p1 = P(A1),
1 2π   1 ia valoarea x2R când se realizează evenimentul A2, ... , ia valoarea xiR când se
realizează evenimentul Ai cu probabilitatea pi, ...
Dacă pentru un rezultat al unui experiment  S o operaţie de evaluare

1 furnizează un număr real X(), funcţia reală X, care asociază fiecarui  S valoarea
Şi f2 t   F  e
jt
d X() este o variabilă aleatoare atunci când mulţimea {: X()< x} evenimentelor
2
2
 elementare  pentru care X() < x este un eveniment (K) oricare ar fi numărul real x.
Rezultă: În cazul în care S este finit sau numărabil infinit, şi orice submulţime a lui
  S este un eveniment, conceptul de variabilă aleatoare reală coincide ce cel de funcţie
1 1
f1  t   f 2  t    F  e
jt
d   F   e
jt
d definită pe S.
reală
2 2
1 2
 

1
  F     F    e
jt
 d
2
1 2


În concluzie, spectrul sumei a două forme de undă este egal cu suma spectrelor 6.2.Momente
lor individuale. În cazul în care un şir de date are o puternică tendinţă centrală, adică o
tendinţă de a se aduna în jurul unei valori particulare, atunci putem caracteriza şirul de
date cu ajutorul momentelor.

Distribuţii
Definiţie:
Funcţia de distribuţie a variabilei aleatoare X este funcţia:
2. Teorema de multiplicare
Considerăm integrala produsului a două funcţii f1(t) şi f2(t) FX(x) = P{ X  x}; x R

(7.1)

unde X este variabila aleatoare

definită pentru orice număr x de la - la +. Astfel, pentru un x dat, FX(x) este egală
cu probabilitatea evenimentului { X  x} constând în toate rezultatele , astfel încât
X()  x. Pentru prescurtare vom spune întotdeauna că FX(x) este egală cu
probabilitatea ca X  x.
Considerăm variabilele aleatoare X, Y, Z, iar funcţiile lor de distribuţie
sunt date de expresiile:

FX(x), FY(y), FZ(z)

(7.2)

În această notaţie argumentele x, y, z sunt numere reale cuprinse între -

şi +. Ele pot fi identificate prin orice literă, ca de exemplu:

FX(w), FY(w), FZ(w)

(7.3)

identificarea variabilei aleatoare făcându-se prin indice. De exemplu, FX(w) este egală
cu probabilitatea ca variabila aleatoare X să fie mai mică, sau egală cu numărul w.
Totuşi, dacă nu există teama de ambiguitate, vom omite indicele şi vom identifica
variabila aleatoare prin litera folosită pentru variabila independentă. Astfel, prin F(x),
F(y), F(z) vom înţelege funcţiile de distribuţie ale variabilelor aleatoare X, Y şi Z.

8.