Platon

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei

antice, discipol al luiSocrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice
ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus
bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală.

Biografie
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent
al regeluiCodros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de
naștere al său era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria îi este
marcată de războiul peloponesiacși de luptele civile între democrați și aristocrați.

La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia.
Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui
Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat
să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful Euclid din Megara (fr) (450 - 366 î.Hr.), un alt discipol
al lui Socrate.[1] Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în
legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia,
la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiție spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut
pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l-au cumpărat și
eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a
deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și
numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine
structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind
acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529
d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a-l
influența pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate,
proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens
mortuus est”).

Opera
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar
una, a șaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt
abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul
principal.Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că
dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi grupate și sunt clar distinse
de Parmenides, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii
ordinii cronologice a dialogurilor, care tradițional sunt grupate după criterii tematice și încearcă să
urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în
linii mari.

Dialoguri de tinerețe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă cea mai veridică sursă despre
personalitatea și filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă
pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe care
îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii săi înțeleg că cunoștințele lor sunt
superficiale și nu sunt adevărate.

 Apărarea lui Socrate (ἀΠολογία Σωκράτους)

 Euthyphron (Εὐθύφρων)
 Criton (Κρίτων)
 Protagoras (Πρωταγόρας)
 Ion (Ἴων)
 Laches (Λὰχης)
 Lysis (Λύσις)
 Charmides (Χαρμίδης)
 Republica (Πολιτεία), cartea I

Dialoguri de tranziție
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la
întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și
Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu
face răul cu bunăvoință. Aceste idei probabil aparțineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon și ulterior
elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiție,
și cunoștințe. Pentru prima dată, Platon exprimă ideea că cunoștințele vin din înțelegea formelor
(sauesențelor) neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.

 Gorgias (Γοργίας)
 Menon (Μένων)
 Euthydemos (Εὐθύφρων)
 Hippias Minor (Ἱππίας μειζών)
 Cratylos (Κρατύλος)
 Hippias Maior
Doctrina
Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii adevărate
(episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în cunoașterea
metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul peșterii este o imagine
alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută.

Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon, Republica (cărțile VI —
VII), Banchetul și Phaidros.

Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței sensibile este
acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care fundamentează opinii
(doxa); planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara
Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.

Ideile se caracterizează prin:

 Desemnează o existență absolută (sunt simple)

 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)

Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă
(„methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.

„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):

 simboluri:
 peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);
 întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;
 lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;
 focul — lumina cunoașterii;
 umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează
opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);
 corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică, generează
opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră — drumul inițiatic spre
cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;
  contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur
(episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
 Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă printr-un
proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea
dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului
încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea
sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea
ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului
pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de
către Plato în dialogul Parmenide.

Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu
este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice
noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau
proprietăți (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

 Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de putere sau de

preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăți, bani, femei) ci
totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
 Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.
 Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși statul rațiunii și a
contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios.
 Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe
apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța statului.
 Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
 timocrația — conducerea de către soldați
 oligarhia — conducerea exercitată de cei bogați
 democrația — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranța —
înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea — cu
sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)
 despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea și
conduce de dragul propriei măriri)
 Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie
utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este
dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de
stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici
sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al
lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de
Ideea de Cetate, fie de altele).