Glosar

FIGURILE DE STIL
Enumerația:
figura de stil care constă în înșiruirea unor termeni, argumente,
aspecte, fapte, privitoare la aceeași temă, care duce la amplificarea
ideii exprimate.
Repetiția:
folosirea sugestivă a unui sunet, a unui cuvânt sau a unui grup de
cuvinte pentru a impune atenției o imagine semnificativă, o idee, un
sentiment, o acțiune sau un obiect.
Repetiţia fonetică (aliteraţia):
repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, de obicei din rădăcina
cuvintelor, cu efect eufonic (muzical), imitativ și expresiv.
Alegoria:
figura de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore, comparații,
personificări, formând o imagine unitară, în care poetul sugerează
noțiuni abstracte prin intermediul concretului.
Comparația:
figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni pe baza unor
însușiri comune, reale sau fanteziste pentru a scoate în evidență
caracteristicile unuia dintre ei.
Metafora:
figura poetică prin care se denumește un obiect, o însușire sau o
acțiune cu ajutorul unei comparații din care lipsește termenul de
comparat.
Antiteza:
figura de stil care constă în punerea în opoziție a două fenomene,
situații, personaje, care se evidențiază reciproc.
Epitetul:
cuvânt care determină un substantiv sau un verb, cu rolul de a
exprima o însușire deosebită a unui lucru sau a unei fiinţe.
Hiperbola:
figura de stil prin care se exagerează proporțiile unor obiecte,
fenomene, întâmplări, pentru a mări expresivitatea.
Personificarea:
figura de stil prin care se atribuie calităţi omeneşti unor lucruri, unor
ființe necuvântătoare sau unor abstracţiuni.

GENURI ȘI SPECII
Genul epic:
cuprinde totalitatea operelor narative în care se relatează fapte,
evenimente, întâmplări, puse pe seama unor personaje și povestite de
un narator.
Acţiunea:
poate fi relatată cronologic, prin înlănțuire și alternanță, sau cu
întoarceri în timp și rememorări, prin inserție.
Acţiunea este pusă în mișcare de un conflict exterior ( între
personaje ) sau de un conflict interior ( în sufletul unui personaj ).
Personaj:
existență fictivă, creată după modelul realității sau plăsmuită de
fantezia scriitorului.
Spaţiul:
poate fi exterior sau interior, real sau imaginar/fantastic,
terestru sau cosmic.
Momentele subiectului:
Expoziţiunea
- surprinde situaţia iniţială;
Intriga (cauza acţiunii)
- momentul care provoacă un conflict;
Desfăşurarea acţiunii
- succesiunea întâmplărilor declanşate de intrigă;
Punctul culminant (situaţia dificilă)
- momentul de maximă intensitate;
Deznodământul (situaţia finală)
- surprinde rezolvarea conflictului.
 
Modalități de caracterizare a personajului:
Direct
- vocea naratorului, vocea altor personaje;
Indirect
- fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu alte personaje; mediul în care
trăieşte; vestimentaţia;
Autocaracterizare
 
Narator:
„vocea” din text care nu se confundă cu autorul.
Narator subiectiv:
implicat afectiv, relatarea se face la persoana I singular, presupune
viziunea proprie asupra evenimentelor relatate.
Narator obiectiv:
neimplicat afectiv, detaşat.
Narator omniscient:
ştie cum gândesc şi acţionează personajele.
Narator-personaj:
personaj în propria naraţiune.
Naraţiune:
succesiune de întâmplări petrecute într-o ordine temporală.
Descriere:
creează atmosfera, particularizează cadrul în care au loc întâmplările,
încetinește ritmul narațiunii sau conturează portretul unui personaj.
Dialog:
succesiune de replici prin care se reproduce o discuţie între două sau
mai multe personaje.
Monolog:
exprimarea unor idei/sentimente de către personaj.
Basm:
specie a genului epic, în care întâmplări reale, obişnuite se împletesc
cu cele neobişnuite, fabuloase; personajele au puteri supranaturale,
reprezentând binele şi răul (frumuseţea, inteligenţa, bunătatea, dar şi
răutatea, egoismul); din confruntarea celor două forţe, binele iese
mereu învingător.
Basm popular:
creație anonimă, tradițională, transmisă prin viu grai.
Basmul cult:
este scris de un autor și poartă amprenta originalității acestuia, a
stilului său artistic individual.
Schiţă:
specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, care
relatează un singur episod semnificativ din viaţa unuia sau mai multor
personaje.
Nuvelă:
specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir
narativ şi un conflict concentrat, cu personaje relativ puţine.
Roman:
specie literară a genului epic în proză, de mari dimensiuni, cu o
acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase și o intrigă complicată.
Fabulă:
specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate
defecte umane prin intermediul unor personaje din lumea animalelor,
a plantelor sau a lucrurilor, cărora li se atribuie, prin personificare,
însuşiri omeneşti.
Balada populară:
creaţie populară în versuri, cu o acţiune simplă, în care se narează
întâmplări petrecute demult sau fapte vitejeşti, inspirate din trecut.

MIJLOACE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

Derivare:
mijloc de îmbogățire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi
de la un cuvânt existent în limbă, cu ajutorul prefixelor și al sufixelor
așezate înaintea, respectiv la sfârșitul cuvântului de bază.
Prefix:
sunet sau grup de sunete așezat înaintea rădăcinii, pentru a forma un
cuvânt nou.
Sufix:
sunet sau grup de sunete așezat după rădăcină, pentru a forma un
cuvânt nou.
Sufix diminutival:
formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de
vorbitor mai mici decât cele obişnuite.
Sufix augmentativ:
formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de
vorbitor mai mari decât cele obişnuite.
Rădăcina cuvântului:
elementul comun tuturor cuvintelor derivate de la acelaşi cuvânt de
bază.
Cuvânt de bază:
cuvântul care serveşte ca element de plecare în formarea altor
cuvinte prin derivare.
Derivare parasintetică:
derivare și cu sufixe, și cu prefixe.
Compunere lexicală:
unirea a două sau mai multe cuvinte existente în limbă prin care se
obține un cuvânt nou, al cărui sens este diferit de cele ale cuvintelor
de la care s-a format.
Prefixoid (fals prefix):
element de compunere așezat înaintea unui cuvânt sau a unui
sufixoid, pentru a forma un cuvânt nou.
Sufixoid (fals sufix):
element de compunere așezat la sfârșitul unui cuvânt sau după un
prefixoid, pentru a forma un cuvânt nou.
Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea):
mijloc de îmbogățire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi
prin trecerea de la o parte de vorbire la alta.
Neologism:
cuvânt nou, împrumutat din altă limbă sau creat în interiorul limbii
prin derivare sau compunere cu ajutorul unor componente neologice.
Familie lexicală:
toate cuvintele formate prin derivare, compunere sau conversiune de
la un cuvânt de bază. Aceste cuvinte sunt înrudite ca sens.

CATEGORIILE SEMANTICE
Sinonime:
cuvinte cu formă diferită, dar înțeles identic sau asemănător.
Sinonimie lexicală:
sinonimie între două cuvinte.
Sinonimie lexico-frazeologică:
sinonimie între un cuvânt și o expresie.
Sinonimie frazeologică:
sinonimie între două expresii.
Serie sinonimică:
toate sinonimele unui cuvânt.
Antonime:
cuvinte cu formă diferită și înțeles opus.
Antonimie lexicală:
antonimie între două cuvinte.
Antonimie lexico-frazeologică:
antonimie între un cuvânt și o expresie.
Antonimie frazeologică:
antonimie între două expresii.
Omonime:
cuvinte care au aceeași formă, dar sensuri diferite.
Omonime lexicale totale:
omonime care au forme flexionare identice.
Omonime lexicale parțiale:
omonime care au unele forme comune, dar nu și flexiune identică.
Omonime lexico-gramaticale:
părţi de vorbire diferite care au unele forme flexionare identice.
Omonime gramaticale:
forme flexionare identice ale aceluiași cuvânt, care exprimă în
contexte diferite sensuri gramaticale diferite.
Omografe:
cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit (se diferenţiază prin
accent).
Omofone:
cuvinte care se scriu diferit, dar se pronunţă la fel.
Paronime:
cuvinte cu formă asemănătoare, dar diferite ca înţeles.
Pleonasm:
greșeală de exprimare care constă în alăturarea a două cuvinte care
repetă în mod inutil aceeași idee.
Pleonasm tolerabil:
pleonasm folosit în textul literar, cu rol expresiv (licență poetică).
Cuvânt polisemantic:
cuvânt cu mai multe sensuri.
Cuvânt monosemantic:
cuvânt cu un singur sens.
Sens propriu (denotativ):
sens comun, dar și precis, care denumește obiectul, acțiunea sau
însușirea.
Sens figurat (conotativ):
sens mai puțin obișnuit, atribuit de vorbitori sau de scriitori unor
obiecte, acțiuni sau însușiri.

VERBUL
Verb:
parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, stări, existenţa sau
devenirea, fenomene naturale.
Verb predicativ:
verb care are înţeles de sine stătător şi poate forma singur predicatul
propoziţiei.
Verb copulativ:
verb lipsit total sau parțial de înțeles, care formează predicatul
nominal cu ajutorul unui nume predicativ.
Locuțiune verbală:
grup stabil de cuvinte cu sens unitar şi comportamentul unui verb.
Mod:
formă pe care o ia verbul în comunicare pentru a arăta în ce fel este
considerată acţiunea de către vorbitor.
Mod personal (predicativ):
verbul are forme distincte pentru persoane diferite și îndeplinește
funcţia sintactică de predicat.
Modul indicativ:
verbul arată o acţiune sigură, reală.
Timpul prezent:
acţiunea se petrece în momentul vorbirii.
Timpul perfect compus:
acţiune trecută şi încheiată în momentul vorbirii.
Timpul imperfect:
acţiune situată în trecut, dar neterminată.
Timpul perfect simplu:
acţiune petrecută şi încheiată în trecut.
Timpul mai-mult-ca-perfect:
acţiune trecută şi terminată înaintea altei acţiuni trecute.
Timpul viitor:
acţiunea se va desfăşura după momentul vorbirii.
Timpul viitor anterior:
acţiune viitoare încheiată înaintea altei acţiuni viitoare.
Modul conjunctiv:
verbul arată o acţiune posibilă, realizabilă.
Modul condiţional-optativ:
verbul arată o acțiune dorită sau posibilă, a cărei realizare depinde de
o condiţie.
Modul imperativ:
verbul arată o poruncă, un îndemn, un ordin. Are forme doar pentru
persoana a II-a singular şi plural.
Mod nepersonal (nepredicativ):
verbul nu are forme distincte pentru persoane diferite și nu poate
forma predicatul unei propoziții.
Modul infinitiv:
verbul exprimă numele acţiunii, al stării.
Modul gerunziu:
verbul exprimă acţiuni în desfăşurare.
Modul participiu:
verbul exprimă acţiuni terminate şi suferite de o fiinţă sau de un
lucru.
Modul supin:
verbul denumeşte acţiunea văzută ca scop, ca punct de referinţă.
Diateză:
categorie gramaticală specifică verbului ce reflectă relaţia dintre
acţiunea exprimată de verb, subiectul gramatical şi obiectul care o
suportă.
Diateza activă:
subiectul gramatical este cel care face acţiunea pe care o exercită
asupra unui obiect.
Diateza reflexivă:
subiectul gramatical este autorul unei acţiuni la care participă intens.
Verb activ pronominal:
verb la diateza activă însoţit de un pronume reflexiv, care îndeplineşte
funcţie sintactică.

SUBSTANTIVUL
Substantiv:
parte de vorbire flexibilă care denumește fiinţe, lucruri, stări, noţiuni,
fenomene ale naturii.
Substantivele comune:
denumesc obiecte de acelaşi fel şi se scriu cu iniţială mică dacă nu
sunt la începutul propoziţiei.
Substantive proprii:
nume de persoane, munți, localități, instituţii etc.; se scriu cu
majusculă, indiferent de locul pe care îl ocupă în propoziţie.
Substantiv simplu:
substantiv format dintr-un singur cuvânt.
Substantiv compus:
substantiv format din mai multe cuvinte sau din iniţiale.
Substantiv mobil:
formează femininul de la masculin sau invers.
Substantiv epicen:
are aceeaşi formă pentru ambele sexe.
Substantiv colectiv:
are la forma de singular înțeles de plural.
Substantiv defectiv de plural:
substantiv care are formă numai pentru singular.
Substantiv defectiv de singular:
substantiv care are formă numai pentru plural.
Locuţiune substantivală:
grup de cuvinte cu înţeles unitar, sinonim cu un substantiv și având
comportamentul acestuia.
Articol:
partea de vorbire flexibilă care însoţeşte un substantiv şi arată în ce
măsură obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.
Articolul hotărât:
arată că obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.
Articolul nehotărât:
se aşază în faţa substantivului şi indică un grad redus de
individualizare.
Articolul posesiv - genitival:
se aşază totdeauna în faţa substantivelor sau pronumelor în cazul
genitiv, pentru a lega obiectul posedat de numele posesorului.
Articolul demonstrativ – adjectival:
însoţeşte un adjectiv sau un numeral şi face legătura cu substantivul
determinat.
Caz:
forma pe care o ia substantivul pentru a exprima o anumită funcţie
sintactică în propoziţie.
Prepoziție:
parte neflexibilă de vorbire care leagă un atribut sau un complement
de cuvintele determinate.
Locuțiune prepozițională:
grup unitar de cuvinte care se comportă ca o prepoziție și care este
alcătuit din cel puțin o prepoziție și alte părți de vorbire (de cele mai
multe ori un substantiv sau un adverb).

PRONUMELE
Pronume personal:
partea de vorbire flexibilă care desemnează persoanele care participă
direct sau indirect la actul comunicării.
Pronume de politeţe:
exprimă respectul faţă de persoanele cu care se vorbește sau la care
se face referire.
Pronumele reflexiv:
ţine locul obiectului asupra căruia se reflectă acţiunea verbului. El
exprimă identitatea dintre subiectul şi obiectul verbului.
Pronumele posesiv:
înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele posesorului.
Pronumele de întărire:
se foloseşte numai ca adjectiv pronominal, pentru că însoţeşte un
substantiv sau un pronume cu rolul de a preciza obiectul determinat
prin insistenţă.
Pronumele demonstrativ:
înlocuieşte numele unui obiect, indicând apropierea sau depărtarea,
identitatea sau diferenţierea faţă de alte obiecte.
Adjectiv pronominal demonstrativ:
pronume demonstrativ care are regent un substantiv cu care se
acordă în gen, număr şi caz.
Pronumele nehotărât:
ţine locul unui substantiv, fără a da o indicaţie precisă despre obiect.
Adjectiv pronominal nehotărât:
pronume nehotărât care determină un substantiv cu care se acordă în
gen, număr şi caz.
Pronumele negativ:
apare în propoziţii negative.
Adjectiv pronominal negativ:
pronume negativ urmat de un substantiv cu care se acordă în gen,
număr și caz.
Pronumele interogativ:
apare în propoziţii interogative şi ţine locul substantivului care ar
constitui răspunsul la întrebare.
Adjectiv pronominal interogativ:
pronume interogativ care stă lângă un substantiv cu care se acordă în
gen, număr şi caz.
Pronumele relativ:
în frază, subordonează o propoziţie secundară la regent; în propoziţia
pe care o introduce, poate avea diverse funcţii sintactice.
Adjectiv pronominal relativ:
pronume relativ care stă lângă un substantiv cu care se acordă în gen,
număr şi caz.

NUMERALUL
Numeral cardinal:
parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr abstract.
Numeral ordinal:
parte de vorbire flexibilă care exprimă ordinea pe care o ocupă
elementele într-o succesiune.
Numeralul colectiv:
arată din câte elemente este formată o colectivitate.
Numeralul adverbial:
exprimă repetarea unei acţiuni.
Numeralul distributiv:
exprimă distribuţia şi gruparea elementelor.
Numeralul multiplicativ:
exprimă cât se înmulţeşte o cantitate.
Numeralul fracţionar:
se foloseşte pentru denumirea unei fracţii.

ADJECTIVUL
Adjectiv:
parte de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect
sau a unei fiinţe.
Adjectiv variabil:
adjectiv care îşi schimbă forma după genul, numărul şi cazul
substantivului pe care îl determină.
Adjectiv invariabil:
adjectiv care are aceeaşi formă, indiferent de genul, numărul şi cazul
substantivului determinat.
Gradul pozitiv:
exprimă însuşirea unui obiect fără a o compara.
Gradul comparativ:
însuşirea este comparată în grad diferit.
Gradul superlativ:
însuşirea unui obiect este în cel mai înalt sau cel mai scăzut grad.
Locuțiune adjectivală:
grup de cuvinte care se contrage într-un adjectiv.

ADVERBUL
Adverb:
parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv, un alt
adverb sau o interjecție, arătând împrejurarea sau caracteristica
acțiunii.
Locuțiune adverbială:
grup de cuvinte care se contrage într-un adverb.
Adverb interogativ:
apare în propozițiile interogative.
Adverb relativ:
introduce subordonate în fraze.
Adverb predicativ:
adverb urmat de conjuncțiile subordonatoare că sau să, caz în care
cere o subiectivă și îndeplinește funcția de predicat; adverb de mod
încadrat între virgule, cu funcția de predicat, care formează propoziție
principală incidentă.

PĂRȚILE PRINCIPALE DE PROPOZIȚIE

Subiect:
partea principală de propoziție despre care se comunică ceva cu
ajutorul predicatului.
Subiect simplu:
format dintr-o singură parte de vorbire.
Subiect multiplu:
format din două sau mai multe părți de vorbire între care se pune
virgulă sau un cuvânt de legătură.
Subiect inclus:
subiect dedus din forma predicatului (persoana I și a II-a singular și
plural).
Subiect subînțeles:
subiect exprimat într-o propoziție anterioară, predicatul fiind la
persoana a III-a singular sau plural.
Subiect nedeterminat:
nu ne dăm seama din context că s-ar face referire la cineva anume (Ai
carte, ai parte).
Predicat:
partea principală de propoziție care arată ce face subiectul (când
verbul este la diateza activă sau reflexivă) sau ce acțiune suferă
subiectul (când verbul este la diateza pasivă).
Predicatul verbal:
atribuie subiectului o acțiune sau o stare și răspunde la întrebarea CE
FACE?
Predicatul nominal:
arată ce fel este, ce este, cum este, al cui este subiectul.
Acordul după înțeles:
presupune realizarea unui acord semantic, nu gramatical
- Majoritatea elevilor au obținut note mari. Este admis, alături de
acordul formal - Majoritatea elevilor a obținut note mari.

PĂRȚILE SECUNDARE DE PROPOZIȚIE. COMPLEMENTUL

Complement direct:
parte secundară de propoziție care indică obiectul asupra căruia se
răsfrânge în mod direct acțiunea verbului.
Complement indirect:
parte secundară de propoziție care arată obiectul asupra căruia se
exercită în mod indirect acțiunea sau însușirea cuvântului determinat.
Complement circumstanțial de timp:
parte secundară de propoziție care arată timpul în care se petrece
acțiunea.
Complement circumstanțial de mod:
parte secundară de propoziție care arată cum se desfășoară o acțiune
sau felul în care se prezintă o însușire sau o calitate.
Complement circumstanțial de loc:
parte secundară de propoziție care arată locul unde se petrece
acțiunea.
Complement circumstanțial de cauză:
parte secundară de propoziție care arată cauza unei acțiuni, a unei
stări sau a unei însușiri.
Complement circumstanțial de scop:
partea secundară de propoziție care arată scopul unei acțiuni.

PĂRȚILE SECUNDARE DE PROPOZIȚIE. ATRIBUTUL

Atribut:
parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un
substitut al acestuia.
Atribut adjectival:
parte secundară de propoziție care se exprimă prin diferite tipuri de
adjective; se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl
determină.
Atribut verbal:
parte secundară de propoziție care se exprimă prin verbe la diferite
moduri.
Atribut adverbial:
parte secundară de propoziție care se exprimă prin adverbe sau
locuțiuni adverbiale.
Atribut substantival:
parte secundară de propoziție care se exprimă prin substantive sau
locuțiuni substantivale.
Atributul apoziție:
parte secundară de propoziție care explică un cuvânt sau o propoziție.
Atribut pronominal:
parte secundară de propoziție care se exprimă prin pronume de
diverse feluri.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ

Propoziția subordonată predicativă:
îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ (la
un mod personal sau nepersonal) din propoziția regentă.
Propoziţia predicativă:
se contrage în nume predicativ prin trecerea verbului la un mod
nepredicativ sau prin folosirea unui substantiv de origine verbală.
Numele predicativ:
poate fi dezvoltat într-o propoziţie predicativă prin introducerea unui
element de relaţie subordonator şi a unui predicat sau prin
introducerea unui element de relaţie subordonator şi transformarea
numelui predicativ în verb la mod personal.
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ SUBIECTIVĂ
Propoziţia subiectivă:
- subordonată cu rol de subiect pe lângă predicatul din regentă;
- se contrage în subiect prin trecerea verbului la un mod nepredicativ
sau prin folosirea unui substantiv de origine verbală.
Subiectul:
poate fi dezvoltat într-o propoziţie subiectivă prin introducerea unui
element de relaţie subordonator şi transformarea subiectului în verb
la mod personal.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ ATRIBUTIVĂ

Propoziția subordonată atributivă:
- are funcția unui atribut pe lângă un substantiv sau un substitut al
acestuia în regentă;
- se contrage în atribut.
Atributul:
poate fi dezvoltat într-o propoziţie subordonată atributivă prin
introducerea unui element de relaţie subordonator şi transformarea
atributului în verb la mod personal.

PROPOZIŢIILE SUBORDONATE COMPLETIVE

Propoziția completivă directă:
- îndeplinește funcția de complement direct pe lângă un verb tranzitiv,
o locuțiune verbală tranzitivă sau o interjecție din regentă;
- se contrage în complement direct prin trecerea verbului la un mod
nepersonal, prin substantivizarea verbului sau prin înlocuirea
propoziției cu un complement direct.
Complementul direct:
poate fi dezvoltat într-o propoziţie completivă directă prin
introducerea unui element de relaţie subordonator şi transformarea
complementului direct în verb la mod personal.
Propoziția completivă indirectă:
- îndeplinește în frază funcția de complement indirect și determină un
verb, o locuțiune verbală, un adverb, un adjectiv sau o interjecție;
- se contrage în complement indirect prin trecerea verbului la un mod
nepersonal sau prin substantivizarea verbului.
Complementul indirect:
poate fi dezvoltat într-o propoziţie completivă indirectă prin
introducerea unui element de relaţie subordonator şi transformarea
complementului indirect în verb la mod personal.

PROPOZIŢIILE SUBORDONATE CIRCUMSTANŢIALE

Propoziția subordonată circumstanțială de loc:
arată locul, direcția, punctul de plecare, limita acțiunii, spațiul
străbătut și îndeplinește funcția unui complement circumstanțial de
loc la nivelul frazei.
Propoziția circumstanțială de timp:
constituie în frază o realizare propozițională a complementului
circumstanțial de timp.
Propoziția circumstanțială de mod:
îndeplinește funcția complementului circumstanțial de mod pe lângă
un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau un adverb din regentă.
Propoziția cauzală:
arată cauza acțiunii sau a însușirii din regentă și îndeplinește funcția
de complement circumstanțial de cauză pe lângă un verb, o locuțiune
verbală, un adjectiv sau o interjecție din regentă.
Propoziția circumstanțială de scop (finala):
arată scopul în vederea căruia se îndeplinește acțiunea din regentă.