 Diplomație și conflict

Între secolele XIV-XVI s-au constatat mai multe realități istorice. Expansiunea regatelor
catolice, Polonia și Ungaria, creșterea pericolului otoman la sudul Dunării și inițiativa organizării
primelor cruciade pentru eliminarea turcilor.
Spațiul românesc va reuși să-și mențină statutul de stat autonom, plătind însă tribut
Porții pe baza unor înțelegeri scrise numite capitulatii. Domnitorii români au urmărit în această
perioadă să-și păstreze independența țării, dar și apărarea ortodoxismului. Principalele strategii
diplomatice utilizate de domnitorii români au fost: încheierea tratatelor de alianță economice,
politico-militare și trimiterea de scrisori către statele vecine pentru ajutor militar sau trimiterea
de ambasadori pentru detensionarea situației existente.
Strategiile militare au fost utilizate atunci când nu mai exista o soluție diplomatică, așa
încât domnitorii au aplicat tehnici tradiționale de luptă (pârjolirea recoltelor, otrăvirea
fântânilor), aceste metode fiind întâlnite mai ales în cazul unui conflict asimetric (atunci când
există o disproporție între tabere).
Cele mai importante mijloace militare au fost campaniile creștine antiotomane, dar și
acțiunile spontane de atac al garnizoanelor pentru a se produce dezordinea.
Domnitorii care au avut o contribuție decisivă în apărarea spațiului românesc și a
frontierelor au fost în: Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad Țepeș(1448,
1456-1462, 1476), Mihai Viteazul (1593-1601), în Moldova, Alexandru cel Bun (1400-1432) și
Ștefan cel Mare (1457-1504), iar în Transilvania, Iancu de Hunedoara (1441-1456).
Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor care a înțeles importanța tratatelor externe
pentru apărarea frontierelor țării. În fața pericolului otoman a încheiat în 1389 un tratat de
alianță cu domnul Moldovei Petru I Mușat, asigurând astfel buna funcționare a relațiilor dintre
cele două țări extracarpatice. Creșterea amenințării otomane îl va convinge să încheie pe 7
martie 1395 cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg primul tratat antiotoman din istoria
sud-estului Europei. Confrutarea decisivă cu otomanii va avea loc pe 10 octombrie/17 mai
1395, la Rovine, într-un loc mlăștinos, sultanul Baiazid retrăgându-se din luptă. Experiența
politică a domnitorului îl va determina pe Sigismund de Luxemburg să-l invite la cruciada de la
Nicopole (1396), bătălie în care oastea creștină va fi înfrântă din cauza orgoliului Cavalerilor
Apuseni, dornici să pornească primii atacul.
Vlad Țepeș a urmărit să dezorganizeze garnizoanele otomane de la Sudul Dunării,
atrăgându-și astfel revanșa din partea vestitului Mohamed/ Mehemed al II-lea, care se
hotărâse să transforme țara într-un pașalâc. Bătălia se va da în noaptea de 16-17 iunie 1462, la
Târgoviște, domnitorul folosindu-se de tehnicile tradiționale de luptă și atacul-surpriză pentru a
reuși să obțină victoria.

1
 Mihai Viteazul va adera în 1594 la Liga Sfântă, o grupare de state care își propunea să-i
alunge pe turci din Europa. Pentru a-și demonstra loialitatea față de această alianță, va ucide
creditorii levantini și va ataca garnizoana otomană din București. Pentru a avea un sprijin
militar contra otomanilor va cere ajutorul principelui transilvănean Sigismund de Bathory,
ajutor condiționat de subordonarea Țării Românești și de transformarea domnitorului în vasal.
Pe 20 mai 1595 s-a încheiat tratatul de vasalitate între Mihai Viteazul și Sigismund de Bathory.
Pe 13 august 1595 va avea loc confruntarea decisivă între Mihai Viteazul și Sinan Pașa
(guvernator militar), la Călugăreni, într-o zonă mlăștinoasă, pe râul Neajlov, oastea otomană
fiind nevoită să lupte pe un pod strâmt și fără să-și valorifice superioritatea numerică.
Andrei Bathory, vărul lui Sigismund de Bathory, va trece de partea otomanilor, aspect
care-l va determina pe domnitorul român să deschidă conflictul cu acesta în 1599 la Șelimber,
principele Transilvaniei fiind înfrânt, astfel că Mihai Viteazul își va recupera titlul de domn al
Țării Românești și va deveni guvernator al Transilvaniei.
Alexandru Cel Bun a urmărit să păstreze relațiile diplomatice cu Polonia, recunoscându-
se vasal acestuia datorită tratatului din 1402. Loialtatea sa a fost demonstrată datorită
sprijinului militar acordat regatului polonez, prin înfrângerea Cavalerilor Teutoni în bătăliile de
la Grunwald(1410) și Marienburg(1422)
Lupta antiotomană a fost continuată de către Ștefan Cel Mare, care a înțeles importanța
tratatelor pentru obținerea ajutorului militar. După victoria de la Vaslui (1475), domnitorul
Moldovei a trimis o scrisoare puterii de la Veneția și Papei pentru a susține Moldova, care urma
să fie atacată de către otomani, scrisoare prin care prezenta realitatea existentă: ”Moldova este
o poartă a creștinătății”, solicitând astfel o solidaritate tuturor suveranilor. Cererea sa nu a
primit însă un răspuns favorabil, astfel că se va îndrepta spre regele Ungariei Matthia Corvin, cu
care va încheia un tratat militar și comercial în 1475.
Răzbunarea otomanilor a fost concretizată prin campania pornită de către sultanul
Mohamed al II-lea, la Războieni, obiectivul central fiind cucerirea cetățiilor Chilia și Cetatea
Albă. Superioritatea armatei otomanilor a dus la înfrângerea domnitorilor, însă nu și la
cucerirea cetăților, întrucât foametea și epidemiile de ciumă au dezorganizat și au creat cadrul
optim pentru retragerea invadatorilor.
În fața pretențiilor Poloniei de a cuceri aceste cetăți, Ștefan cel Mare a răspuns printr-o
bătălie desfășurată în localitatea Codrii Cosminului, în 1497, regele Poloniei Ioan Albert, fiind
înfrânt și obligat să recunoască independența Moldovei.
Iancu de Hunedoara (1441-1456) a urmărit să zădărnicească accesul otomanilor spre
Europa Cnetrală. Susținut de Țara Românescă și Moldova va iniția un bloc de tratate
antiotomane. Astfel că în anii 1443, respectiv 1444 va participa la ”Campania cea Lungă”,
campanie care va reuși să elibereze orașele de la Sudul Dunării, Niș și Sofia, rezultatul fiind
tratatul cu Poarta pe zece ani la Seghedin, creștinii angajându-se să nu mai întreprindă o
expediție militară contra Imperiului otoman.
2
 Apărătorii creștinătății au inițiat cruciada de la Varna din 1444, campanie militară la
care a participat atât voievodul Transilvaniei, cât și regele Poloniei și al Ungariei, Vladislav I,
unde armata creștină a fost învinsă, iar regele celor două state a fost ucis, ceea ce i-a permis
Poartei să-și extindă puterea în secolele XIV-XVI.
Între secolele XVI-XVII, Poarta își va impune un dublu monopol, atât comercial, cât și
politic. În secolul al XVI-lea sau ”secolul de aur” Poarta va deveni unul dintre cele mai puternice
state prin victoriile sale asupra Belgradului din 1521 și prin transformarea Ungariei în pașalâc
în anul 1526. Transilvania va fi și ea cucerită în 1541 și va deveni principat autonom. Poarta va
decide să se amestece direct în numirea domnilor. În acest sens, va muta capitala de la
Târgoviște la București pentru ca spațiul otoman să fie mai ușor de controlat în timp ce
obligațiile domnitorului se vor multiplica, și anume, ca aceștia vor fi nevoiți să asigure
peșcheșurile, (cadourile) sultanului și dregătorilor otomani.
Domnitorii români care s-au încadrat în această perioadă au fost: în Țara Românească,
Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), iar în Moldova,
Dimitrie Cantemir (1710-1711). Acești domnitori s-au bazat mai ales pe acte dipomatice,
orientându-se mai ales spre Rusia, Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei.
Șerban Cantacuzino a urmărit să păstreze frontierele țării intacte, de aceea, în 1688
intenționa să ajungă la Viena pentru a realiza un tratat de garantare a frontierelor țării pe care,
din păcate nu l-a putut semna din cauză că fusese ucis de otomani.
Constantin Brâncoveanu a avut angajamente concrete cu Polonia și a fost recunoscut
de către Imperiul Otoman ca domn pe viață, însă în 1709 va încheia un tratat secret împortiva
acestuia. Drept consecință, Constantin Brâncoveanu va fi înepărtat și ucis alături de fiii săi de
către Poartă.
Dimitrie Cantemir a preluat ca obiectiv dorința de îndepărtare a influenței otomane din
spațiul românesc, astfel că, în anul 1711, va încheia cu Țarul Petru I tratatul de la Luțk, un
tratat antiotoman, prin care Rusia garanta domnitorului integritatea Moldovei. Dimitrie
Cantemir își va atrage ostilitatea Porții, care va aduce din cartierul Fanar, din Constantinopol,
primii domni de origine grecească.
Între secolele XVII-XVIII, au apărut primele semne de slăbiciune ale Porții, care a fost
înfrântă în apropierea Vienei, în 1683, de către trupele austriace. Rusia și Austria au profitat din
plin de această criză politică a Imperiului Otoman, cucerind aproape toate teritoriile acesteia
din Balcani. În 1699, Transilvania a fost cucerită de către austrieci, Banatul și Oltenia în 1718,
iar Bucovina în 1775.
Rusia își va inaugura și ea politica protecționistă, începând cu anul 1775, amestecându-
se din ce în ce mai mult în politica Țărilor Române. Domniile fananriote au durat până în anul
1822 când au revenit domniile pământene.

3
4