 Statul român modern: de la proiect la

formarea României Mari

(secolele XVIII-XX)
Eseul evidențiază formează României Mari, plecând de la primele proiecte politice de
modernizare până La formarea și consolidarea statului în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, Carol
I și Ferdinand I.
În contextul iluminismului și al trezirii conștiinței naționale, boierimea mică și mijlocie va
redacta un amplu program de reformare menit să elimine domniile fanariote, să readucă
autonomia și independența Principatelor. Astfel de proiecte politice al căror scop de a
moderniza statul au fost: în 1722, Memorialul de la Focșani și cerințele Divanului boierilor din
Principate în 1791, cu ocazia tratativelor de la Șiștor.
Boierii din Principate vor solicita: unirea Principatelor sub garanția Austriei, Prusiei și
Rusiei, și independența statului, în timp ce Divanul Boierilor va solicita la Șiștov reîntoarcerea
domnilor pământeni, autonomia, neutralitatea și scutirea de obligații de către otomani, cu
excepția tributului.
În secolul al XIX-lea, proiectele politice au adus drepturi și libertăți cetățenești,
eliminarea domniei fanariote și libertatea comerțului.
În contextul ocupației otomane și a influenței prusești s-au elaborat Regulamentele
Organice – în 1831, în Țara Românească și 1832, în Moldova, prin care se fixase principiul
separării puterilor în stat, se reorganiza Armata, se creau arhive naționale, se obținea libertatea
comerțului.
În timpul revoluțiilor pașoptiste (1848-1849) s-au evidențiat trei programe politice care
au tins spre obținerea autonomiei, Unirii și independenței Principatelor. În Moldova a fost
programul ”Petiție-Proclamație”, care promovau școli, gărzi civice, libertatea tiparului. În Țara
Românească, ”Proclamația de la Islaz”, ce dorea: domn ales pe 5 ani din toate categoriile
sociale, desființarea privilegiilor și aclășiei, autonomia statului. În Transilvania, ”Petiția
Națională” solicita refuzul anexării la Ungaria, independența statului și crearea de școli
naționale.
Reușitele acestor proiecte politice au fost: îndepărtarea domniilor fanariote (1822),
libertatea comerțului, respectarea principiului separării puterilor în stat. Cea mai puternică

1
dorință va rămâne însă Unirea Principatelor, susținută de către conducătorii pașoptiști, aflați în
exil în marile capitale europene, sprijinul Franței fiind cel mai important.
Contextele externe care au favorizat Unirea Principatelor au fost: Congresul de pace de
la Paris (1856) și Conferința de pace de la Paris (1858).
Congresul de pace de la Paris a pus problema Unirii Principatelor prin deschiderea unei
secțiuni speciale în care ”chestiunea românească” să fie discutată în cadrul tratatului de cele
șapte Mari Puteri.
Tratatul de la Paris încuraja Principatele să convoace adunări ad-hoc în privința Unirii, aceste
adunări decizând în 1857 dorința de Unire. Pentru Principate, Conferința de la Paris (1858) a
însemnat un act cu valoare constituțională prin care se stimula indirect unirea acestora, numite
de acum înainte ”Principatele Unite ale Moldovei și ale Valahiei”.
Întrucât se preciza clar în Convenție faptul că persoana putea să guverneze în două țări,
s-a decis alegerea unui singur domnitor, Marile Puteri fiind puse în fața faptului împlinit.
Domnitorul ales Moldova, pe 5 ianuarie 1859 a fost Alexandru Ioan Cuza, iar pe 24 ianuarie
1859 a fost ales și în Țara Românească, formându-se premizele națiunii moderne.
Guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-a împărțit în trei mari perioade:
Perioada Unificării Principatelor și a recunoașterii internaționale (1859-1862), în a doua etapă,
perioada marilor reforme(1863-1865) și cea de-a treia etapă, una de guvernare
autoritară(1869-1866).
În prima perioadă de guvernare s-a realizat unificarea comerțului, telegrafului, a
monedelor și a Armatei, a fost recunoscută Unirea Peincipatelor pe plan extern în 1861, prin
Conferința de la Constantinopol. A fost fixată capitala la București, iar în 1862 a fost format
primul guvern conservator, condus de Barbu Catargiu.
În ce-a de-a doua perioadă de guvernare s-au înfăptuit diferite reforme: reforma
secularizării averilor mănăstirești (1863), reforma agrară, reforma învățământului, reforma
Armatei, reforma Codului Civil (1864), reforma Codului Penal (1865).
Reforma secularizării mănăstirești s-a realizat prin: depozitarea de pământuri a
bisericilor grecești, acestea primind o despăgubire, pământ care va fi necesar pentru
împroprietărirea țăranilor.
În 1864, învățământul primar a fost considerat obligatoriu și gratuit; au apărut școli
profesionale și agricole, iar învățământul a fost structurat în 3 etape: primar, secundar și
superior.
În cea de-a treia etapă domnitorul va lua măsuri de eliminare a Adunării Obștești, care
se opuseseră votării legii rurale (1864), redactând apoi un document cu valoare constituțională,
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris prin care își mărea atribuțiile legislative, înființa
Senatul și impunea o nouă reformă agrară, Legea Agrară (1864), cu toate acestea ducând la
2
formarea unei noi opoziții alcătuită din conseratori pe care Alexandru Ioan Cuza o numea
”monstruoasa coaliție”.
Pe 11 februarie 1866, această alianță îl va detrona pe Cuza din cauza autoritarismului
său, poziția sa fiind luată de către principele Carol I din dinastia de Hohenzollern Sigmarigen pe
10 mai 1866.
Obiectivul lui Carol I va fi să consolideze noul stat și să obțină independența acestuia.
Prima Constituție democratică a fost elaborată în 1866, impunându-se astfel una dintre cele mai
moderne concepții de guvernare din Europa. S-a continuat cu modernizarea statului la nivel
european, dar s-a pus accentul și pe dezvoltarea economică prin apariția leului ca monedă
națională, crearea Băncii Naționale (1880) și a unor credite pentru țăranii care doreau să-și
plătească pământul luat de la stat. Carol I s-a implicat și în activitățile politice, devenind un
factor de echilibru între Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880),
susținând revendicările românilor transilvăneni pentru redobândirea libertății naționale.
Pe plan extern, a obținut independența statului în fața dominației otomane (1877-
1878), a ridicat țara la nivel de Regat (1881), a aderat la Puterile Centrale, în 1883, iar, în timpul
Războaielor Balcanice a obținut în 1913 de la bulgari Cadrilaterul, ca recunoaștere a
diplomației sale în sud-estul Europei.
Nepotul său, Ferdinand I (1914-1927), va continua să desăvârșească proiectele politice
din secolul al XVIII-lea pentru a forma un stat național unitar. Formarea României Mari a fost
posibilă numai în contextul participării în Primul Război Mondial alături de Antanta, în 1916,
evoluția evenimentelor de până în 1918 confirmând eroismul Armatei noastre și dreptul legitim
de unificare a provinciilor istorice Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Vechiul Regat,
Moldova, Muntenia și Dobrogea, aceste trei provincii românești și-au manifestat dorința de se
uni cu patria-mamă, astfel, Basarabia, pe 27 martie 1918, Bucovina, pe 15 noiembrie 1918 și
Transilvania pe 1 decembrie 1918.
Congresul de la Paris (1919-1920) a validat unirea provinciilor românești și formarea
României Mari, Ferdinand I întărind acest act unificator prin Reforma electorală din 1924 și
Constituția din 1923.
Eseul și-a propus să sublinieze evoluția formării statului național român, plecând de la
proiectele modernizatoare ale boierilor și ajungând la Unirea Pricipatelor (Alexandru Ioan
Cuza), consolidarea statului (Carol I) și desăvârșirea acestuia (Ferdinand I).