România și concertul european: de la

Criza Orientală la Marile Alianțe ale

secolului al XX-lea
Eseul își propune să evidențieze evoluția statului politico-juridic al spațiului românesc
din perioada dominației străine (secolul al XVII-lea până la perioadele obținerii independenței
și integrității teritoriale).
ȚĂRILE ROMÂNE au cunoscut trei tipuri de dominație în perioada secolelor XVII-XIX,
dominația otomană (1711/1716-1822), dominația austriacă (1699, în Transilvania, 1718,
Banatul și 1775, Bucovina) și dominația rusă (1774, Protectoratul, 1812, anexarea Basarabiei,
1829-1856 ocuparea Principatelor).
Toate aceste trei mari puteri și-au exercitat controlul politic și militar în timpul
războaielor ruso-austro-turce, în urma cărora spațiul românesc a pierdut multe teritorii.
Aceste războaie, desfășurate pe teritoriul românesc, au dovedit slăbirea Porții, mai ales
după ce aceasta fusese înfrântă în 1683, în apropierea Vienei, de către austrieci și polonezi.
Manifestările Crizei Orientale s-au evidențiat în spațiul românesc prin revoluția lui Tudor
Vladimirescu din 1821 și prin revoluția pașoptistă. Deși revoluția din 1821 a fost înfrântă, prin
intervenția armatelor austriece și otomane, totuși, în 1822, cu acordul Marilor Puteri, vor
reveni domniile pământene.
Revoluțiile pașoptiste au fost înfrânte, de asemenea, însă liderii acestor mișcări sociale
au promovat, exililați fiind, în întreaga Europa, ideea unirii românilor. (Problema românească,
adică unirea tuturor românilor a fost posibilă prin două contexte externe, favorabile unirii:
Conferința de pace la Paris din 1856 și Convenția de la Paris din 1858)
Visul românilor de a se uni s-a realizat în 1859 prin dubla alegere a lui Cuza,
deschizându-se calea formării națiunii române.
Dependența față de Poartă era acum una formală, întrucât, încă din 1864, se
deschiseseră agenții diplomatice, obiectul principal fiind obținerea independenței.
Obținerea independenței a fost realizată într-un context extern favorabil: în 1875 se
redeschidea "criza orientală", Bosnia și Herțegovina revoltându-se contra otomanilor, iar din
1876, Bulgaria.
Partenerul potrivit pentru alianța viitoare contra Porții va fi Rusia, Mihail Kogălniceanu
va încheia o Convenție pe 4 aprilie 1877 prin care se permitea armatei ruse să treacă prin

1
București pe cheltuială proprie pentru a ajunge la Sudul Dunării pentru a elibera complexul de
fortificații creștine ocupat de către otomani. Astfel, Poarta va declara război Țărilor Române.
Mihail Kogălniceanu va anunța pe 9 mai 1877 va anunța faptul că: suntem o națiune
independentă, însă trebuia să demonstrăm și pe câmpul de luptă acest adevăr. Prilejul pentru a
ne mobiliza armata a fost in iulie 1877, când marele duce Nicolae, înfrânt la Plevna, va solicita
sprijinul lui Carol I. Acesta din urmă a preluat conducerea armatei romano-ruse, eliberând din
august până în noiembrie Plevna, apoi cetățile Nicopole, Rahova și Smârdan, determinându-l
pe Osman Pașa să se predea numai armatei noastre.
Înfrângerea otomanilor, în Războiul de Independență, va aduce recunoașterea independenței
statului nostru, în ianuarie 1878, prin Tratatul de la San Stefano, fiindu-le apoi reconfirmată în
iulie 1878, datorită Congresului de la Berlin.
La acest congres independența ne-a fost condiționată de îndeplinirea a două condiții:
mai întâi, să modificăm articolul 7 din Constituția anului 1866 și să acceptăm următoarele
schimburi teritoriale: Basarabia revenea Rusiei, în schimb, aceasta ne oferea Delta Dunării,
Insula Șerpilor și Dobrogea.
Independența a însemnat ridicarea țării la rang de regat în 1881, dar și recunoașterea
rolului nostru diplomatic activ în Sud-Estul Europei.
Regele Carol I va obține în 1913, prin tratatul de la București, sudul Dobrogei de la
bulgari, România jucând un rol esențial în cel De-al Doilea Razboi Balcanic.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, România va adopta o poziție de
neutralitate până în 1916, când regele Ferdinand I, succesorul lui Carol I, va decide împreună cu
întreaga clasă politică să treacă de partea Antantei, această alianță, promițându-i țării noastre
restituirea tuturor teritoriilor pierdute la sfârșitul războiului.
România va încheia cu Antanta un tratat de alianță și o Convenție militară, declarând
Austro-Ungariei război pe 14 august 1916. Operațiunile militare au început cu succesul Armatei
Române în Transilvania, însă, în Dobrogea, întrucât nu au fost sprijiniți de către Rusia, am fost
înfrânți, eșecurile militare continuând până în punctul în care Bucureștiul a fost ocupat în
noiembrie 1916 de către armatele germane. Regele alaturi de partide politice se vor retrage la
Iași, de unde au putut să-și demobilizeze forțele cu ajutorul Franței, în 1917, așa explicându-se
victoriile Mărăști, Mărășești și Oituz în fața Germaniei.
Rusia va părăsi frontul de răsărit în urma loviturii de stat din octombrie 1917, ceea ce
va duce la constrângerea României de a încheia o pace separată, umilitoare cu Germania, un
tratat care nu va fi recunoscut niciodată de către rege.
Pe 10 noiembrie 1918 regele se va reîntoarce la București luptând alături de Antanta
până la sfârșitul războiului pe 11 noiembrie 1918.

2
 La sfârșitul războiului, prin Congresul de pace de la Paris (1919-1920) României urmau
să i se recunoască legii în provinciile istorice și unirea acestora cu patria-mamă.
Tratatul de la Saint-Germaine (1919) cu Austria va readuce Bucovina, apoi Tratatul de
la Trianon cu Ungaria va readuce Nord-Vestul Transilvaniei, tratatul de la Neuilly cu Bulgaria
(1920) va reda sudul Dobrogei, iar prin tratatul de la Paris din 1920 se recupera și Basarabia.
În perioada interbelică, principalele obiective ale politicii noastre externe au fost:
păstrarea păcii și a integrității teritoriale.
Pentru a asigura apărarea frontierelor balcanice în fața revizionismului Ungariei, Bulgariei,
Germaniei sau Rusiei, România va încheia alianțe regionale. În 1921, Mica Înțelegere
(România, Cehoslovacia și Iugoslavia) și Înțelegere Balcanică (România, Grecia, Turcia,
Iugoslavia)
Ascensiunea lui Hitler, dar și politica tolerantă a marilor democrații față de înarmarea
Germaniei au dus la destrămarea alianțelor germane și, pe 1 septembrie 1939 la declanșarea
celui de-al Doilea Razboi Mondial, România s-a declarat neutră, însă, în 1940, când i se vor lua
Nord-Vestul Transilvaniei, Basarabia, Nordul Bucovinei și Sudul Dobrogei, a decis să intre în
război pe 21 iulie alături de Germania. Conform dorințelor regelui Mihai I și mareșalului Ion
Antonescu, în mai puțin de o lună, am reușit să recuperăm Basarabia și Nordul Bucovinei, însă,
în 1943, prin înfrângerea armatelor romano-germane la Stalingrad, întorsătura războiului a fost
decisivă, România dorindu-și să treacă de partea Națiunilor Unite (SUA, URSS, MAREA
BRITANIE)
Regele Mihai I îl va îndepărta pe Ion Antonescu pe 23 august 1944, întrucât refuzase să
renunțe la alianța cu Germania, printr-o proclamație către tara întoarcerea armelor către
Germania.
La sfârșitul războiului, pe 9 mai 1945, Romania era deja ocupată de Armata Roșie, care
se considera eliberatoarea țării noastre.
Subordonarea României față de URSS ține să revină o realitate istorică sub tratatul de
pace de la Paris, 1947, când delegația din România a fost obligată să ia act de decizie Marilor
Puteri. Urma să plătim despăgubiri imense sovieticilor, Basarabia și Nordul Bucovinei
rămâneau la sovietici, insă se anula Dictatul de la Viena.
Eseul și-a propus să evidențieze parcursul politicii externe românești între secolele XVII
și XX.