sistemul vascular 2018

SISTEMUL CIRCULATOR
ȚESUTURI COMPONENTE ALE SISTEMULUI CIRCULATOR:
1. EPITELIAL - epitelii simple pavimentoase: endoteliu și mezoteliu (epi-/pericard)
2. MUSCULAR - mușchi striat cardiac (cardiomiocite contractile, cardiomiocite excito-conductoare )
și mușchi neted vascular
3. CONJUNCTIV – țesut conjunctiv lax și dens
4. NERVOS - terminații nervoase și ganglioni nervoși

ENDOTELIU
- epiteliu simplu pavimentos format din celule endoteliale pe o membrană bazală
- epiteliul care căptușește vasele sangvine şi limfatice.

CELULELE ENDOTELIALE PREZINTĂ HETEROGENICITATE FUNCȚIONALĂ ȘI SPECIFICITATE

TISULARĂ.

CELULA ENDOTELIALĂ:

- celulă poligonală ~30/10 µm

- axul lung in lungul vasului
- nucleu central, alungit
- citoplasma - puţine organite
 microfilamente (contracţie), filamente intermediare
(vimentină)
 RER, REN
 aparat Golgi (sinteză constitutivă și stimulată)
 mitocondrii
 corpi Weibel-Palade (vezicule electrono-dense care conțin structuri microtubulare) ce
conțin: factor von Willebrand, P-selectină, interleukină-8, endotheline, angiopoietină-2, etc
(sunt secretate sub acțiunea unui stimul)
- membrana prezintă numeroase caveole/ vezicule de pinocitoză (implicate în transport
transcelular – endocitoză independentă de clatrină)

- celulele endoteliale sunt interconectate prin complexe joncționale intercelulare (strânse – zonula
ocludens, de adeziune și gap) și au joncțiuni cu matricea extracelulară (adeziuni focale)
- un nr. variabil de celule endoteliale bordează lumenul vasului (funcție de diametrul acestuia)
- celulele endoteliale au rata de reînnoire lentă 0,1-1% /zi (6-12 luni)

FUNCȚII ALE ENDOTELIULUI:

BARIERĂ CU PERMEABILITATE SELECTIVĂ cu variații teritoriale, tisulare

- permeabilitate (transcelulară și paracelulară)
- sunt interconectate prin complexe joncționale cu compoziție moleculară specific tisulară (CE din
capilarele SNC sunt diferite de CE din capilarele din glomerulul renal sau din ficat)
- prezintă vezicule de pinocitoză si caveole

Schimburile de gaze și nutrienți au loc în principal la nivelul celor mai mici vase – capilarele sanguine
care realizează rețele. Distanţa medie a unei celule de un capilar este de 20 – 40µm (excepție: tendon,
os, aponevroză, 1/2 internă a mediei vaselor mari).
Funcţia de barieră selectivă a endoteliului implică schimburi bidirecționale și este activă doar în
capilarele de tip continuu sau fenestrat cu diafragme:
- O2, CO2 – difuzează liber
- H2O, electroliţi, molecule mici < 2nm – prin joncţiuni intercelulare (transport paracelular)
- glucoza – transportată activ prin plasmalemă (transport transcelular)
- Molecule < 10 nm pot trece prin diafragmele fenestrelor
- Molecule mari > 10 nm – prin vezicule plasmalemale, canale transcelulare
1
 sistemul vascular 2018

Stratigrafia generală a barierei sânge-ţesuturi și caracteristici ce influențează selectivitatea barierei

sânge-țesuturi:
o CELULA ENDOTELIALĂ
• glicocalix bogat pe fața luminală a celulei (încărcare negativă)
• vezicule plasmalemale ce pot forma canale transcelulare (endocitoză mediată sau nu de
receptori prin vezicule acoperite de clatrină sau vezicule de pinocitoză)
• fenestraţii cu diafragme (suprafaţa celulelor endoteliale încărcată negativ mai intens la
nivelul diafragmelor)
• joncţiunile intercelulare strânse ( zonula occludens)- permit pasajul moleculelor mai mici
de 10 KDa
o MEMBRANA BAZALĂ – grosime variabilă (obișnuit 50-100 nm; exceptional 250 nm MB
glomerulară)
o PERICITELE

Factori care influențează schimburile la nivelul barierei sânge-țesuturi:

 Presiunea hidrostatică, oncotică, gradientul de concentraţie
 Caracteristicile celulei endoteliale din teritoriul tisular
 Mărimea / încărcarea electrică a moleculelor

BARIERĂ NETROMBOGENĂ – secretă constitutiv factori anticoagulanți (trombomodulină) și

antitrombogeni (prostaciclina PGI2, activatorul tisular al plasminogenului - PAI)

REGLEAZĂ FLUXUL SANGUIN ȘI REZISTENȚA VASCULARĂ (arteriole și metaarteriole), secretă substanțe

vasoconstrictoare (endoteline, ACE – enzima de conversie a angiotensinei, prostaglandine I2 și H2,
tromboxan A2) și vasodilatatoare (prostacicline, NO). Endotelinele acționează paracrin și autocrin având
receptori pe celulele endoteliale și celulele musculare netede vasculare. Endotelina 1 este cel mai potent
vasoconstrictor natural (ETA este receptorul pe celula musculară netedă vasculară).

Oxidul nitric (NO) – factorul de relaxare derivat din endotelii - gaz cu acțiune rapidă (T½ secunde)
sintetizat continuu de sintetaza endotelială a oxidului nitric (eNOS)
 distensia endoteliului produce NO → relaxare CMN vasculare → scăderea rezistenței vasculare
 inhibă adeziunea monocitelor
 efect antiproliferativ și antiapoptotic

REGLEAZĂ ȘI MODULEAZĂ RĂSPUNSUL IMUN

- pot fi activate de citokine (prot. mici 5-20KDa) și exprimă molecule de adeziune care permit atașarea
leucocitelor
- secretă interleukine (IL-1, IL-6, IL-8)

ACTIVITATE METABOLICĂ
- participă la conversia angiotensinei I în angiotesină II (sistemul renină-angitensină) pentru controlul
TA
- inactivează sau produc conversia în forma inactivă a unor compuși din circulație (norepinefrină,
trombină, PGs, bradikinină, serotonină)
- modificarea lipoproteinelor (LDL, VLDL) prin eliberarea unor radicali liberi ce produc oxidarea
acestora (CE au receptori pentru LDL și lipaze)

SINTEZĂ DE HORMONI
- factori de creștere (CSFs, GM-CSF, G-/M-CSF, FGF, PDGF)
- factori inhibitori ai creșterii (heparina, TGF-)

SINTETIZEAZĂ MEMBRANA BAZALĂ și PROTEINE DE MATRICE EXTRACELULARĂ

2
 sistemul vascular 2018

SISTEMUL CIRCULATOR este format din:

- SISTEMUL CARDIOVASCULAR
 CORD – organ cavitar – pompă musculară care asigură curgerea sângelui într-un flux
unidirecțional
 SISTEMUL VASCULAR SANGUIN - sistem închis de organe tubulare prin care circulă
continuu sângele pompat de inimă
- SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC

CORDUL PREZINTĂ:
- schelet fibros - țesut conjunctiv dens semiordonat
ͼ INELE FIBROASE - în jurul arterelor (aorta și trunchiul pulmonar) și orificiilor atrioventriculare -
oferă suport valvelor
ͼ TRIGOANE FIBROASE (între atrii și ventricule)
ͼ SEPTURI MEMBRANOASE interatrial și interventricular (conține un segment scurt al
fasciculului His)
- mușchi cardiac (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)
- sistem de conducere (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)

VALVE CARDIACE
- parte spongioasă – țesut conjunctiv lax areolar (f. elastice, colagen și GAG )
- parte fibroasă – țesut conjunctiv dens semiordonat, extensie a inelului fibros
- parte ventriculară – țesut conjunctiv dens (numeroase f. elastice și de colagen), poate conține CMN
și capilare în bază

STRATIGRAFIA PERETELUI CARDIAC:

ENDOCARD
 țesut epitelial pavimentos
o endoteliu
o țesut conjunctiv subendotelial
 strat musculoelastic
o celule musculare netede (CMN)
o țesut conjunctiv elastic
 strat subendocardic
o țesut conjunctiv fără CMN
o se continuă în miocard
o conține sist. conducere
MIOCARD (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)
EPICARD
 epiteliu scuamos simplu – mezoteliu - foița viscerală a pericardului
 țesut conjunctiv lax cu vase și nervi
 țesut adipos
PERICARD
 seros - epiteliu scuamos simplu – mezoteliu
o foița viscerală (epicardul)
o foița parietală
o spațiul pericardic (15 -50 ml fluid pericardic)
 fibros - țesut conjunctiv dens și țesut adipos
3
 sistemul vascular 2018

SISTEM VASCULAR - SISTEM ÎNCHIS DE ORGANE TUBULARE PRIN CARE CIRCULĂ

CONTINUU SÂNGELE POMPAT DE INIMĂ

Clasificarea morfofuncțională a vaselor în vase de:

- CONDUCERE – artere elastice
- DISTRIBUȚIE – artere musculare
- REGLARE A PRESIUNII SANGUINE – arteriole și metaarteriole
- SCHIMBURI – capilare și venule postcapilare
- ÎNTOARCERE – venule și vene

VASE – ORGANIZARE GENERALĂ

Tipuri de țesuturi prezente în vase:

Epiteliu vascular - ENDOTELIU
- epiteliu specializat – barieră semipermeabilă între sânge și fluidul interstițial, prezintă
heterogenicitate teritorială
- celule endoteliale scuamoase, poligonale, elongate pe direcția de curgere a sângelui
- membrană bazală
Țesut muscular - CELULE MUSCULARE NETEDE
- preponderente în medie sunt aranjate în straturi concentrice, formând staturi cu traiect
spiralat în jurul vaselor mari, medii și mici
- lipsesc la nivelul capilarelor și venulelor postcapilare
- sunt conectate prin joncțiuni gap în arteriole și arterele mici (reglează presiunea de curgere
prin vasoconstricție/vasodilatație)
ȚESUT CONJUNCTIV
- fibre de colagen de tip I, III (intimă / medie / adventice)
- fibre de elastină (formează lamele paralele elastice între straturile musculare din media
arterelor elastice)
- proteoglicani și hialuronat (contribuie la permeabilitate peretelui vascular)

VASELE SUNT ORGANE TUBULARE – au lumen și un perete format din trei tunici concentrice:

1 - tunica internă – INTIMA

- endoteliu
- membrană bazală
- strat subendotelial
- țesut conjunctiv lax (col. I, col. III – reticulină,
elastină)
-  celule musculare netede dispuse longitudinal
-  lamina elastică internă (LEI) - în vasele mari
LEI este formată din lamele de elastină
(fenestrată permite difuzia substanțelor în
grosimea peretelui vascular)
2 - tunica medie – MEDIA
- celule musculare netede dispuse în straturi concentrice, spiralate
- fibre și lamele elastice în proporții variabile
- fibre de colagen III (reticulină)
- proteoglicani
-  lamina elastică externă (LEE) formată din lamele elastice
3 - tunica externă – ADVENTICEA [lat. adventitia – care vine pe deasupra] se continuă cu țesutul
conjunctiv al organului pe care vasul îl deservește
- colagen I și fibre elastice
- fibroblaste dispuse paralel cu axul
- celule musculare netede rare
-  vasa vasorum (vase ale vaselor) formate din arteriole, capilare, venule și limfatice (mai
numeroase în vene)
-  fibre nervoase amielinice (mai numeroase în artere)
4
 sistemul vascular 2018

TIPURI DE VASE DE SÂNGE

- ARTERE ELASTICE
- ARTERE MUSCULARE
- ARTERIOLE
- METAARTERIOLE
- CAPILARE
- VENULE POSTCAPILARE
- VENULE COLECTOARE
- VENULE MUSCULARE
- VENE

CU EXCEPȚIA CAPILARELOR,
PERETELE VASELOR DE SÂNGE PREZINTĂ 3 TUNICI: INTIMĂ, MEDIE ȘI ADVENTICE.

ARTERE ELASTICE
-Aorta, A. pulmonare, A. carotida comună, A. subclavie, trunchiul brahiocefalic dr., A. iliacă comună
-vase de conducere, facilitează deplasarea sângelui, menţin tensiunea arterială
Ø 10 mm
 INTIMA
- groasă
- nu are o LEI evidentă
 MEDIA
- 40 (nou-născut) → 70 (adult) lamele elastice, fenestrate, concentrice
- separate de straturi de celule musculare netede
- fibre de colagen și substanță fundamentală
- nu are LEE evidentă
 ADVENTICEA
- vasa vasorum → ramificații în 1/3 externă a mediei
- limfatice
- nervi

ARTERE MUSCULARE
- distribuie sângele către organe și țesuturi și mențin fluxul constant prin vasodilatație și vasoconstricție
Ø  10 mm (arterele mici Ø  2 mm)
 INTIMA
- endoteliu crenelat
- strat subendotelial subțire cu fibre de colagen și CMN rare
- LEI groasă (dublă uneori), fenestrată pentru difuzia nutrienților și O2 în ½ internă a mediei
 MEDIA
- 40 → 5 rânduri de CMN (nr. scade cu diametrul; 3-10 rânduri în arterele mici)
- lamele elastice (nr. scade cu diametrul) și f. de colagen III
- LEE subțire sau absentă (în art. musculare mici)
 ADVENTICEA
- țesut conjunctiv cu f. elastice numeroase
- vasa vasorum și limfatice → ramificații în ½ externă a mediei
- nervi vasomotorii (microganglioni nervoși în a.coronare, mezenterice, celiace)
5
 sistemul vascular 2018

ARTERIOLE
- controlează curgerea sângelui prin capilare, rol important în menținerea tensiunii arteriale
Ø μm
 INTIMA
- endoteliu / membrana bazală – continue
- stratul subendotelial foarte subțire
- nu are LEI când Ø ≤ 0,5 mm
 MEDIA
- 1 - 3 rânduri de CMN
- nu are LEE

 ADVENTICEA
- țesut conjunctiv
- bogat inervate
- nu are vasa vasorum

METAARTERIOLE
- sunt ramificații ale arteriolelor și se unesc cu venulele postcapilare
- se ramifică dând naștere la capilare
- reglează fluxul sanguin (nu îl oprește!) și mențin presiunea scăzută în capilare
 INTIMA – endoteliul și membrana bazală sunt continue
 MEDIA – un singur rând de CMN discontinuu

SFINCTERUL PRECAPILAR:
 este un inel complet de celule musculare netede situat la emergența capilarului din metaarteriolă
sau arteriole
- controlează cantitatea de sânge ce trece spre capilare și poate opri complet fluxul sanguin în
capilare

ŞUNTURILE ARTERIOVENOASE permit trecerea sângelui direct din arteriolă în venulă (fără
capilarizare)
 au o tunică musculară (CMN) și sunt înconjurate de țesut conjunctiv bogat inervat (pielea din
vârfurile degetelor, nas, buze, urechi, țesut erectil)
- prezintă un traiect sinuos
- rol în reglarea presiunii și a fluxului sanguin și în termoreglare.
Constricția arteriolei cu închiderea șuntului trimite sângele în capilare și determină pierdere de
căldură. Deschiderea șuntului reduce fluxul de sânge prin capilare și determină conservarea
căldurii.

CAPILARE

Capilarele sunt vasele cu cel mai mic diametru (4 10 μm; uneori mai mic decât al hematiilor) și au perete
subțire format din endoteliu (celule endoteliale pe membrană bazală) și pericite.
Capilarele prezintă un perete subțire format de celule endoteliale și membrană bazală (în mod
obișnuit, în secțiune transversală se află o singură celulă endotelială). Nu există diferențe histologice între
capilare arteriale și cele venoase cu care se continuă.
Fluxul sanguin în reţea capilară este reglat de: arteriole, metaarteriole, sfincterul precapilar și şunturile
arteriovenoase.
Rețeaua capilară ( 100.000 Km lungime) este implicată în schimburile dintre sânge și ţesuturi de gaze,
fluide, substanțe nutritive şi a celor rezultate din catabolism. Raportul dintre volumul capilarelor,
suprafața endotelială la nivel capilar ( 5.000 m2) și grosimea peretelui capilar (0,25 μm) favorizează
schimburile dintre sânge și fluidul interstițial. Peretele capilar funcționează ca barieră semipermeabilă
bidirecțională pentru apă și molecule solubile.

TIPURI HISTOLOGICE DE CAPILARE

 CONTINUE – endoteliu continuu pe o membrana bazală continuă
- somatic, tipul cel mai frecvent (țesut conjunctiv, mușchi scheletic, cord, piele, plămân, SNC, etc.)
- Ø = 4  10μm, L = zeci  sute μm
- joncțiunile strânse limitează pasajul paracelular (molecule mici < 10KDa)
- pericite în jurul capilarului
6
 sistemul vascular 2018

 FENESTRATE – celule endoteliale fenestrate pe o membrană bazală continuă

- visceral, se găsește în țesuturi cu schimburi rapide sânge-ţesuturi (glande endocrine, tract gastro-
intestinal, pancreas, vezica biliară, plex coroid, rinichi)
- Ø = 5  10μm
- permeabilitatea mai mare decât a capilarelor continue
- celulele endoteliale prezintă numeroase orificii circulare – fenestrații (Ø 60  80 nm) care
formează canale prin celulă. Fenestrele prezintă o diafragma cu glicocalix bogat care formează
pori de filtrare (cu permeabilitate selectivă) în majoritatea capilarelor fenestrate (excepție
capilarele fenestrate glomerulare).
- pericite rare în jurul capilarului

 SINUSOIDE - endoteliul discontinuu și membrană bazală discontinuă

- sinuoase (ficat, splina, măduva osoasă hematogenă, hipofiza anterioară) încetinec circulaţia
sângelui
- Ø = 20  40 µm, lumen are contur neregulat (datorită spațiilor dintre celulele endoteliale)
- pasajul moleculelor mari este facilitat de structura discontinuă a peretelui
- nu sunt pericite în jurul capilarului
- în lumenul capilar se găsesc celule specializate (celule Kupffer în sinusoidele hepatice)

TIP DE ORGANIZARE MORFOLOGICĂ

CAPILAR
ENDOTELIU MEMBRANA PERICITE EXTERN
BAZALĂ
Endoteliu continuu continuă, prezente f. colagen I și
- cu înveliş glicoproteic bogat, microvili scurţi și subţire III
rari, (reticulină)
CONTINUU
- vezicule de pinocitoză numeroase (atât pe fața
luminală cât și pe fața adluminală)
- joncţiuni strânse, gap (acoperite de falduri
marginale)
Endoteliu continuu fenestrat continuă rare sau puţine f.
- vezicule de pinocitoză și (groasă în absente colagen I și
- fenestre - orificii Ø 60  80nm, cu sau fără capilarele III
FENESTRAT
diafragme (4  6 nm grosime) în celulele glomerulare)
endoteliale
(diafragmele nu sunt prezente în fenestrele
endoteliilor din capilarele glomerulare)
Endoteliu discontinuu discontinuă absente rare f.
- celule endoteliale sunt fusiforme, cu contur colagen III
neregulat
SINUSOID
- prezintă spaţii largi 0,5  2 µm în și între celule
- pot fi prezente macrofage specializate (Kupsffer
în ficat) în lumen

PERICITE (Gr. peri+kytos – în jurul celulei; au fost numite și celule Rouget, celule murale)
- celule mioide (conțin o rețea de actină, miozină și tropomiozină) localizare în jurul unor tipuri de
capilare și al venulelor postcapilare și colectoare.
- înconjoară capilarul cu prelungiri citoplasmatice ramificate
- au o lamină bazală continuă care confluează cu lamina bazală a celulei endoteliale.
- celulă contractilă, controlată de NO produs de celula endotelială, poate modula fluxul sanguin în
teritorii capilare specifice (de ex. în SNC).
- comunică cu celulele endoteliale prin joncțiuni gap

Pericitele prezintă caracteristici de celule mezenchimale nediferențiate (nucleu mare heterocromatic):

- în embriogeneză sau regenerare se pot diferenția în celule endoteliale sau CMN.
- în condiții speciale se pot diferenția în adipocite, fibroblaste, condrocite, osteocite sau celule
musculare scheletice (Ross, 2016)

Pericitele și celulele endoteliale sintetizează împreună membrana bazală, factori de creștere care le
asigură supraviețuirea și proliferarea. Pericitele sunt implicate în patologia vasculară (vasculopatie
diabetică, neoangiogeneză tumorală, hemagiopericitom – tumoare vasculară rară generată de proliferarea
excesivă a pericitelor).
7
 sistemul vascular 2018

REȚELELE CAPILARE au particularități tisulare și pot forma:

- SISTEM DE CAPILARIZARE obișnuit - o rețea capilară între o arteriolă

și o venă (sfincterele precapilare controlează deschiderea capilarelor):
arteriolă → rețea capilară → venulă

- SISTEME PORTE – sisteme de capilare speciale – sunt formate de o venă sau o arteriolă interpusă
între 2 rețele capilare:
o sistem port venos [rețea capilară → vas venos → rețea capilară]
 sistemul port hepatic
 sistemul port hipotalamo-hipofizar
o sistem port arterial [rețea capilară → arteriolă → rețea capilară]
 rinichi (capilare glomerulare→ arteriolă eferentă → capilare
peritubulare)
 pancreas (capilare insulă Langerhans → arteriolă → capilare acini)

VENULE
POSTCAPILARE
- drenează sângele din capilare
Ø  15  50 µm ( mai mare decât al capilarelor)

Structura venulelor postcapilare este similară cu a capilarelor dar:

 ≥ 3 celule endoteliale pe circumferință cu joncţiuni intercelulare slabe
(se pot desface sub acţiunea histaminei, serotoninei, bradikininei, prostaglandinelor și permit
extravazarea fluidelor și migrarea leucocitelor din sânge în țesuturi – proces numit diapedeză –
în reacții infamatorii sau alergice)
 membrană bazală continuă
 pericitele în strat continuu (mai numeroase decât în capilare)
 rol în procesul inflamator, schimburi metabolice, diapedeza leucocitelor
 se continuă cu venule colectoare şi venule musculare

Venulele postcapilare din sistemul limfatic periferic (cu excepția splinei) sunt venule specializate (venule cu
endoteliu înalt) sunt locul de migrare a limfocitelor din circulația sangvină în ganglioni. Celulele endoteliale
în aceste venule sunt cuboidale, cu nuclei înalți, cu numeroase organite, poliribozomi și RER bogat, Golgi
evident, vezicule de transport și numeroși corpi Weibel-Palade (funcție secretorie).

VENULE COLECTOARE
Ø 50 - 100 μm
 colectează venulele postcapilare
 sunt mai largi au mai multe pericite decât venulele postcapilare

VENULE MUSCULARE
Ø  0,1 mm
 tunica medie 1-2 rânduri celule musculare netede
 adventice fină (f. colagen)

VENE

- conțin ~ 70% din cantitatea de sânge circulant (pe care îl transportă înapoi la cord)
- mai mari, mai numeroase decât arterele pe care le acompaniază
- perete mai subţire, lumen mai mare decât arterele
- prezintă 3 tunici [intimă, medie, adventice] dar cu limite mai puţin evidente și variaţii structurale
mai mari
- prezintă valve în anumite teritorii (previn întoarcerea sângelui datorită gravitației în extremități)

CLASIFICARE:
- mici - Ø = 0,1 - 1 mm
- medii - Ø = 1 - 10 mm
- mari - Ø > 10 mm (vena cavă inferioară și superioară, vena portă hepatică)
8
 sistemul vascular 2018

Venele mici și medii merg paralel cu arterele musculare corespondente iar venele mari merg paralel
arterele elastice în apropierea inimii.

STRATIGRAFIA PERETELUI VENELOR:

 INTIMA
o endoteliu cu membrană bazală continue
o strat subendothelial fibroelastic longitudinal subţire (gros la v. mari) care poate conține
rare celule musculare netede dispuse longitudinal (în safenă, femurală, poplitee,
ombilicală, jugulara internă, uter gravid)
o uneori o LEI discontinuă și subțire (venele mari)
o VALVE = 2 pliuri semilunare (falduri ale tunicii intime în formă de cupă) care se extind în
lumen; valvele au un ax fibroelastic (fibre de colagen și elastice) tapetat de endoteliu (la
nivelul venelor mici şi medii ale membrelor)
 MEDIA
o câteva straturi de celule musculare netede dispuse circular (V. musculare)
o fibre de colagen, elastice longitudinale
 ADVENTICEA
o cea mai groasă tunică
o fibre de colagen și rețele de fibre elastice
o celule musculare netede dispuse longitudinal (mai multe cu cât calibrul venei este mai
mare)
o vasa vasorum – ramuri până la stratul subendotelial
o numeroase celule conjunctive

VENE MEDII (v. radială, tibială, poplitee)

Ø 1 - 10 mm
 INTIMĂ
o endoteliu cu membrană bazală
o strat subendothelial subțire
o rare CMN
o LEI discontinuă și subțire
 MEDIA
o subțire, cu câteva rânduri CMN dispuse circular,
o fibre de colagen, elastină
 ADVENTICEA
o mai groasă decât media, cu fibre de colagen și rețele de fibre elastice
o CMN longitudinale

VENE MARI (v. subcalvie, v. portă, v. cave)

Ø > 10 mm
 INTIMĂ
o endoteliu pe membrana bazală,
o strat subendothelial subțire
o rare CMN dispuse longitudinal
 MEDIA
o câteva rânduri CMN circulare
o fibre de colagen
o rare fibroblaste
 ADVENTICEA
o groasă cu f. colagen și f. elastice, fibroblaste
o CMN dispuse longitudinal – pot forma fasicule
o poate prezenta extensii ale miocardului (celule musculare cardiace dispuse longitudinal
și circular (v. cavă, pulmonare)
9
 sistemul vascular 2018

SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC

CAPILARE LIMFATICE

- structuri tubulare cu un capăt închis, acompaniază vasele de sânge, formează rețele care drenează
fluidul interstițial în vase limfatice. Fluidul din lumenul vaselor limfatice se numește limfa și poate
conține leucocite (nu conține hematii).
- nu sunt prezente în cartilaj, os, epitelii, măduvă osoasă, placentă, SNC (sunt descrise recent căi
para-vasculare de dreanare a fluidului din SNC numite glimfatice cu funcție similară limfaticelor)

Capilarele limfatice prezintă:

- celule endoteliale
o cu formă de „frunză de stejar”, prezintă suprapuneri
o sunt unite prin joncțiuni „în butonieră” și
o au fante intercelulare (IC) ce permit pasajul liber al
moleculelor mari și trecerea celulelor sistemului imun
din interstițiu în lumen
- MB incompletă
- filamente de fibrillină (4 - 10 nm) ancorează endoteliul de
țesut conjunctiv adiacent

Capilarele limfatice converg în vase limfatice de calibru mai mare care drenează limfa prin ganglionii
limfatici (unde limfa este procesată de celule ale sistemului imun) și, prin ducte (vasele limfatice de
calibru mare) în vene, în circulația sanguină). La nivelul ganglionilor, vasele limfatice formează o rețea de
canale numite sinusuri limfatice (cortical, trabeculare și medulare) cu endoteliu continuu la interfața cu
țesut conjunctiv al capsulei și discontinuu la interfața cu parenchimul limfatic.

STRUCTURĂ VASELOR LIMFATICE de calibru mai mare este similară cu a venelor dar, lumenul este
mai larg iar peretele este mai subțire și prezintă:
- INTIMA
o endoteliu pe membrană bazală
o stratul subendotelial subțire
o numeroase valve
- MEDIA
o rare CMN
o fibre de colagen
- ADVENTICEA - țesut conjunctiv lax

DUCTUL TORACIC

-  0,5 cm / L - 40 cm (transportă în vene 4 litri de limfă/zi colectat din interstiții)

- INTIMA – endoteliu pe o MB continuă, cu strat subendothelial subțire, poate prezenta rare CMN
dispuse longitudinal. Prezintă numeroase valve ce previn fluxul retrograd al limfei.
- MEDIA – câteva rânduri CMN circulare și spiralate în jurul vasului și fibre elastice
- ADVENTICEA – subțire, prezintă vasa vasorum ce se extind în medie și CMN dispuse longitudinal

(diametru, CMN - celule musculare netede vasculare, f. – fibre, LEI – lamina elastică internă, LEE – lamina
elastică externă)

Bibliografie

1. Ross MH, Pawlina W. Histology: a text and atlas: with correlated cell and molecular biology. Wolters
Kluwer Health 7th ed. 2016
2. Mescher AL, Junqueira's Basic Histology: Text and Atlas. McGraw-Hill Medical 14th ed. 2016
10
 SISTEM ENDOCRIN (2020) - NOTE DE CURS

Celulele care au proprietatea de a sintetiza şi secreta substanţe cu rol de mesageri chimici care ajung în
mediul intern se numesc celule endocrine; după originea lor, celulele endocrine pot fi celule epiteliale
(majoritatea), conjunctive, musculare și nervoase .
Distribuţia celulelor endocrine: formează organe specializate numite glande endocrine (pineala, pituitara,
tiroida, paratiroidele, suprarenalele); formează componenta endocrină a glandelor mixte (pancreas,
gonade); formează grupuri celulare incluse în parenchimul unor organe specializate pentru o anumită
funcţie (SNED).
Structura glandelor endocrine: nu au canale de excreție; sunt foarte bine vascularizate, produsul de secreție
ajungând în matricea extracelulară a țesutului conjunctiv și de aici în capilare (sangvine sau limfatice);
celulele care produc hormoni formează parenchimul și sunt, în general, agregate de celule epiteloide, fiind
organizate în foliculi, cordoane sau cuiburi celulare
COMPLEXUL HIPOTALAMO - HIPOFIZAR
Este localizat la baza encefalului, fiind format din hipotalamus și hipofiză între care există strânse
conexiuni anatomice şi funcţionale
HIPOTALAMUSUL formează podeaua şi pereţii laterali ai ventriculului III; posedă o organizare de tip
nervos, corpii neuronali formând nucleii hipotalamici; unii neuroni hipotalamici au şi activitate secretorie,
fiind capabili să elaboreze neurohormoni; neuronii hipotalamici implicaţi în procesul secretor au, pe lângă
atributele unei celule nervoase, un aparat de sinteză proteică bine dezvoltat (mai mulţi corpusculi Nissl),
numeroşi microtubuli implicaţi în transportul mesagerului chimic și granule de secreţie, cu aspect şi
dimensiuni variate; sunt denumiţi neuroni peptidergici deoarece produsul de secreţie este reprezentat de
peptide (excepţie dopamina) ; neuronii secretori din hipotalamus se clasifică în neuroni magnocelulari
(neuroni mari aflaţi în relaţie cu lobul posterior hipofizar) și neuroni parvocelulari (neuroni mai mici aflaţi
în relaţie cu lobul anterior hipofizar).
Neuronii magnocelulari sunt localizaţi aproape în întregime în nucleii supraoptic (SO) şi para-ventricular
(PV); sunt neuroni multipolari, mari (diametrul până la 25 µm), au granule de secreţie cu diametru 160-
200 nm și axoni nemielinizaţi şi lungi; axonii lor se termină asinaptic, prin conexiuni de tip neurovascular
și posedă pe traseul lor dilataţii numite corpi Herring, în care sunt stocate granule de secreţie, alături de
mitocondrii, puțini microtubuli și REN; cea mai mare parte a axonilor ajung la lobul posterior hipofizar,
formând conexiunile nervoase hipotalamo-hipofizare (tractul hipotalamo-hipofizar); au rol în sinteza de
peptide posthipofizare/ neurohormoni hipotalamici efectori (vasopresina/ADH şi ocitocina/oxitocina); cei
doi nuclei (SO şi PV) participă împreună la elaborarea celor două peptide posthipofizare, ele fiind
secretate de neuroni diferiți (ADH și ocitocină în mod egal în nc. SO și ocitocina mai multă în nc. PV);
peptidele sunt sintetizate în pericarionii neuronilor secretori sub formă de precursori care conţin, alături de
hormon, o proteină specfică de transport (neurofizină); existența unei bariere creier-sânge face ca
hormonii sintetizaţi de pericarioni sa fie transportaţi cu ajutorul microtubulilor de-a lungul axonilor
neuronilor secretori şi stocaţi în dilataţiile axonale; prin acţiunea unei proteaze, în timpul transportului, are
loc clivajul moleculei precursoare și astfel, eliberarea în sânge se face în stare liberă (hormon,
neurofizină); descărcările hormonale se fac sub influenţa potenţialelor de acţiune generate în pericarionii
neuronilor secretori, care se propagă de-a lungul axonilor până la terminaţia acestora, provocând expulzia
hormonului prin exocitoză dependentă de Ca2+.
Neuronii parvocelulari sunt localizaţi în principal în hipotalamusul medio-bazal/ aria hipofiziotropă, în
mai mulți nuclei hipotalamici (arcuat, ventromedial, dorsomedial, periventriculari, paraventricular); sunt
neuroni multipolari, mai mici (diametrul 15 µm), cu granule de secreţie cu diametru 100-110 nm și axoni
nemielinizați și scurţi; axonii lor se termină asinaptic, prin conexiuni de tip neurovascular, majoritatea
ajungând în eminenţa mediană, unde vin în contact cu un plex capilar (componentă a sistemului port
hipofizar); au rol în sinteza de peptide hipofiziotrope care au ca funcţie principală reglarea activităţii
adenohipofizei, fiind denumiţi neurohormoni de eliberare şi de inhibare a hormonilor adenohipofizari;
 2
eliberarea lor în sânge este controlată prin mecanism de feed-back negativ exercitat de la nivelul
adenohipofizei sau glandelor periferice controlate de adenohipofiză.
GLANDA HIPOFIZĂ (GLANDA PITUITARĂ) este o glandă mică (12x10x9 mm), cu formă ovală,
uşor mai mare la femeie (creşte la multipare); este localizată în şaua turcească a osului sfenoid, la partea
inferioară a hipotalalmusului, de care se leagă prin tija pituitară (infundibulară); are raport anterior şi
superior cu chiasma optică; este acoperită de o capsulă conjunctivă fibroasă provenită din dura mater
(diafragma selară), care închide incomplet şaua turcească; din capsula se desprind septuri care delimitează
lobii hipofizari şi care se extind şi la nivelul parenchimului sub forma unei reţele de fibre reticulare; are
două componente diferite din punct de vedere embriologic, structural şi funcţional:
lobul anterior (adenohipofiza) format din țesut epitelial secretor și lobul posterior (neurohipofiza) format
din țesut nervos; lobul anterior este alcătuit la rândul lui din: pars distalis (localizată în șaua turcească,
componenta majoră a glandei, 75%), pars intermedia (localizată în șaua turcească, separată de pars distalis
prin fanta Rathke, variază ca dimensiuni în raport cu vârsta, la adult numai 2%) și pars tuberalis (lamă
subţire de ţesut glandular care înconjoară incomplet tija pituitară); lobul posterior (neurohipofiza) este
alcătuit la rândul lui din pars nervosa (localizată în şaua turcească) și tija pituitară/ infundibulară (face
legătura între eminenţa mediană şi pars nervosa)
Adenohipofiza derivă din ectoderm, dintr-o evaginare a cavităţii orale primitive (punga Rathke) care
migrează cranial; neurohipofiza derivă din neuroectoderm, fiind o evaginare a planşeului ventriculului III
care migrează caudal până la nivelul şeii turceşti; punga Rathke se detaşează de epiteliul de origine,
înconjoară parţial evaginarea diencefalului şi formează adenohipofiza (din peretele anterior al pungii
Rathke se formează pars distalis, din peretele posterior pars intermedia și din pereții laterali care se extind
în jurul evaginării diencefalice pars tuberalis; cavitatea pungii Rathke persistă sub forma unei mici fante
sau unor chisturi (resturi embrionare din punga Rathke)
VASCULARIZAŢIA COMPLEXULUI HIPOTALAMO-HIPOFIZAR
Este specializată pentru reglarea hipofizei de către hipotalamus; se descriu mai multe reţele vasculare
(reţeaua posthipofizară, reţeaua hipotalamo- adenohipofizară, etc.); reţeaua posthipofizară provine din
arterele hipofizare inferioare și vascularizează pars nervosa (artera hipofizară inferioară se divide în mai
multe ramuri care formează o reţea de capilare fenestrate în pars nervosa, continuate cu vene eferente care
se deschid în sinusul durei mater); reţeaua hipotalamo- adenohipofizară provine din arterele hipofizare
superioare și vascularizează eminenţa mediană, tija pituitară și pars tuberalis; se formează două sisteme
vasculare porte (sistemul port lung și sistemul port scurt); în sistemul port lung, fiecare arteră hipofizară
superioară se împarte în două ramuri, care se continuă cu o reţea de capilare fenestrate în eminenţa
mediană şi partea superioară a tijei pituitare, în apropierea terminaţiilor axonale ale neuronilor din aria
hipofiziotropă, formând plexul capilar primar al sistemului port lung; acesta este drenat de vene portale
lungi care ajung la pars distalis unde se capilarizează, formând plexul capilar secundar adenohipofizar/
capilare sinusoide; în cadrul sistemul port scurt, artera trabeculară, desprinsă din ramura anterioară a
arterei hipofizare superioare, coboară pe faţa anterioară a tijei pituitare, pătrunde în pars distalis şi se
anastomozează cu o ramură a arterei hipofizare inferioare pentru a forma în partea inferioară a tijei
pituitare, plexul capilar primar al sistemului port scurt; plexul capilar primar al sistemului port scurt este
drenat de vene portale scurte care se varsă în plexul capilar secundar adenohipofizar; plexul capilar
secundar este drenat de vene eferente care se varsă în sinusul durei mater.
Fluxul sangvin parcurge acest dispozitiv vascular în sens descendent, dinspre hipotalamus spre hipofiză
(vehiculează hormonii hipofiziotropi spre lobul anterior hipofizar şi controlează activitatea secretorie a
celulelor adenohipofizare), dar și în sens ascendent, dinspre hipofiză spre hipotalamus (prezent în mod
constant, în cantitate mică, vehiculează hormonii hipofizari spre hipotalamus, fiind o cale de reglare prin
feed-back scurt)
Existenţa conexiunii vasculare hipotalamo-hipofizare a fost demonstrată de Gr.T.Popa şi U. Fielding (1930).
 3
Inervaţia hipofizei: lobul posterior conține axonii neuronilor secreori din hipotalamusul anterior, în
timp ce lobul anterior are inervație vegetativă vasomotorie; nu au fost identificate fibre vegetative în relaţie
cu epiteliul secretor
LOBUL ANTERIOR (ADENOHIPOFIZA) are structură predominant celulară și este format din celule
endocrine epiteliale cu secreţie proteică (acidofile și PAS negative) și glicoproteică (bazofile şi PAS
pozitive) dispuse în cuiburi, cordoane sau foliculi, înconjurate de o reţea fină de fibre reticulare şi o bogată
reţea de capilare sangvine; celulele diferă între ele ca mărime, formă, proprietăți tinctoriale și natura
produsului de secreție.
Pars distalis conține celule granulare/ endocrine (50% celule somatotrope care secretă STH, 15-20%
celule lactotrope care secretă prolactina, 15-20% celule corticotrope care secretă POMC din care la om se
desprind subunităţile ACTH și β-lipotropină, 10% celule gonadotrope care secretă FSH şi LH și 5% celule
tireotrope care secretă tireotropina) și celule agranulare (populație celulară heterogenă în care au fost
identificate celule folículo-stelate/ cromofobe; în timpul sarcinii și lactației celulele lactotrope suferă
procese de hiperplazie și hipertrofie, determinând creșterea în volum a glandei pituitare; celulele foliculo-
stelate au prelungiri care înconjoară celulele endocrine, formează grămezi sau mici foliculi, sunt
interconectate prin jonc. gap cu conexina 43 și au activitate fagocitară și secretorie; formează o rețea care
ar transmite semnale din pars tuberalis spre pars distalis, participând la reglarea eliberării hormonilor din
pars distalis; unele date sugerează că la adult ar putea fi celule stem progenitoare; celulele au o anumită
repartiție în pars distalis (celulele somatotrope şi lactotrope numai în părțile laterale, celulele corticotrope
în partea mediană şi posterioară, celulele tirotrope în partea anterioară, celulele gonadotrope sunt uniform
distribuite); pentru celulele agranulare nu există date care să ateste o anumită topografie
Pars intermedia este separată de pars distalis prin fanta Rathke și alipită de lobul posterior (parte din
celulele sale migrează în pars nervosa realizând infiltrarea bazofilă); este alcătuită predominant din celule
bazofile, alături de care apar şi celule cromofobe; celulele din parenchim înconjoară foliculi cu coloid (se
consideră că celulele foliculare derivă din celulele foliculo-stelate sau din celulele secretoare de hormoni,
iar compoziția coloidului nu este stabilită, dar conține resturi celulare); sunt celule corticotrope, funcția lor
la om, fiind încă neclară (au fost identificate cantități mici de MSH, un hormon nefuncțional la om, el
fiind un produs secundar al procesării β- lipotropinei).
Pars tuberalis este o zonă bogat vascularizată, conține vene din sistemul port și este alcătuită din celule
bazofile, mici, organízate în mici foliculi, unde sunt cuboidale și cuiburi sau cordoane unde sunt
pavimentoase; majoritatea celulelor sunt gonadotrope și corticotrope.
LOBUL POSTERIOR (NEUROHIPOFIZA) are o structură predominant fibrilară, fiind o extensie a
SNC-ului care stochează și eliberează hormoni sintetizați la nivelul hipotalamusului anterior; în ambele
componente este format din fibre nervoase amielinice, bogate în microtubuli (axoni ai neuronilor din
nucleii SO şi PV), având, în cea mai mare parte, o direcţie paralelă cu axul lung al tijei; în terminațiile
axonale dilatate din pars nervosa, alături de vezicule neurosecretorii care conțin ADH sau ocitocină, se
găsesc vezicule care conțin acetilcolina, cu posibil rol în eliberarea conținutului veziculelor neurosecretorii
și vezicule cu miez electronodens, asemănătoare cu cele din MSR și terminațiile nervoase adrenergice; în
pars nervosa se adaugă pituicite, microglii, fibroblaste, mastocite și bogată reţea de capilare fenestrate;
pituicitele sunt cele mai frecvente celule (25% din pars nervosa), sunt similare astrocitelor (conțin
filamente intermediare rezultate din asamblarea proteinelor gliale fibrilare acide), au nucleu voluminos,
bogat în eucromatină, au raport apropiat cu capilarele sangvine, prelungirile lor înconjurând incomplet
terminaţiile axonale ale neuronilor hipotalamici
GLANDA TIROIDĂ, cea mai mare glandă endocrină la adult, este localizată în regiunea cervicală, pe
ambele părți ale laringelui și traheei superioare și anterior de cartilajele 2-3 ale traheei; este alcătuită din
doi lobi laterali cu formă alungită, conectaţi printr-un istm; la 40% din populaţie apare un al treilea lob
(lobul piramidal Lalouette); lobii tiroidieni sunt uniţi de laringe şi trahee prin ţesut conjunctiv lax, tiroida
fiind mobilă cu mişcările din timpul deglutiţiei; diferă de celelalte glande endocrine deoarece depozitează
în cantitate mare produşii de secreţie, depozitare care se face extracelular, la nivelul unei substanţe numită
 4
coloid; în absenţa sintezei hormonale, hormonii depozitaţi în coloid pot asigura necesarul de hormoni
tiroidieni pentru o perioadă de aproximativ trei luni; este înconjurată de o capsulă conjunctivă subțire din
care se desprind septuri care compartimentează parenchimul în lobuli; parenchimul glandular este
organizat în formaţiuni numite foliculi, consideraţi unităţile structurale şi funcţionale ale glandei, separaţi
prin ţesut conjunctiv; către 50 ani ţesutul conjunctiv interfolicular se încarcă cu adipocite; conţine o bogată
reţea de capilare fenestrate şi capilare limfatice ce vin în contract cu membrana bazală a foliculilor; fibre
nervoase vegetative se distribuie vaselor, dar şi foliculil
Foliculii tiroidieni au forma unor microsfere care pe secţiune au aspectul unor vezicule rotunde sau
ovale; sunt în număr de sute de mii; variază ca dimensiuni (0,2-1mm); sunt cavităţi complet închise de un
un epiteliu simplu așezat pe o MB, cu celule a căror formă variază de la pavimentoasă la columnară, în
funcţie de activitatea celulei; conţin o substanţă omogenă, gelatinoasă şi transparentă numită coloid ce
poate prezenta la periferie vacuole de resorbţie; principala componentă a coloidului este tireoglobulina
(TG) sintetizată de celulele foliculare, o glicoproteină cu GM mare, care conţine multe reziduuri de
tirozină (nu toate vor fi iodate), cu semnificația de precursor şi depozit de hormoni tiroidieni.
Parenchimul tirodian conţine două populaţii celulare diferite ca origine embriologică, structură și funcție
(celule foliculare și celule parafoliculare); celule foliculare se dezvoltă dintr-o prelungire endodermală
care ia naștere dintr-un diverticul median aflat în dreptul lui foramen cecum situat pe planșeul faringelui
embrionar și care migrează caudal, formând canalul tireoglos; în dreptul traheei canalul se divide în doi
lobi; celulele endodermale se vor diferenția în celule foliculare și vor organiza foliculii tiroidieni; în
timpul acestei migrări canalul tireoglos se atrofiază; dacă persistă, canalul tireoglos poate da naştere unor
structuri permanente (lobul piramidal) sau poate forma chisturi sau ţesut tiroidian ectopic (ex.tiroidă
linguală); celule parafoliculare au origine neuroectodermală, în crestele neurale și invadează corpii
ultimobranhiali care, la rândul lor, migrează și invadează lobii tiroidieni.
Celula foliculară este celulă cu polaritate distinctă în ceea ce priveşte distribuţia organitelor celulare și
are caracterele unei celule care sintetizează, secretă, absoarbe şi digeră proteine; la MO are citoplasmă
slab bazofilă subnuclear și nucleu central, cu nucleol proeminent în celula activă, a cărui formă depinde de
înălțimea celulei; la ME se observă RER localizat la polul bazal (în timpul sintezei TG se extinde către
polul apical și apare dilatat), CG apical și perinuclear, mitocondrii filamentoase, dispersate în citoplasmă,
microvili la polul apical (variază în dimensiuni în funcţie activitatea celulei), vezicule în citoplasma
apicală (vezicule mici de origine golgiană ce conţin TG şi vezicule mari cu coloid endocitat), lizozomi
(fuzionează cu picături de coloid endocitat şi formează fagolizozomi spre polul apical); realizează sinteza
de hormoni tiroidieni iodaţi (triiodotironina şi tiroxina), proces care este reglat de cantitatea de iod din
celulă şi de TSH; sinteza hormonilor tiroidieni iodați are loc în coloid prin iodarea tirozinei din TG şi
cuplarea moleculelor de tirozină iodată, parcurgând mai multe etape:
∗ Sinteza, secreţia şi depozitarea TG în coloid: preluarea din circulaţie la nivelul membranei plasmatice
bazale a aminoacizilor şi monozaharidelor prin transport activ; sinteza componentei proteice a TG în
RER; glicozilarea proteinei în RER şi CG; transportul TG sub formă de vezicule mici golgiene la nivelul
membranei apicale; eliberarea TG prin exocitoză în lumenul folicular; în unele vezicule cu TG este
prezentă şi o glicoproteină cu rol enzimatic numită tiroid-peroxidaza (TPO); ea este ataşată de membrana
veziculei şi după exocitoză este expusă spre suprafaţa luminală a celulei foliculare, fiind implicată în
oxidarea iodului anorganic şi iodarea tirozinei din TG
∗ Reabsorbţia, difuzia şi oxidarea iodului: preluarea din circulaţie a iodului anorganic împotriva unui
gradient de concentraţie şi electric, prin intermediul unui simporter localizat la nivelul membranei
plasmatice latero-bazale care transportă simultan Na+ şi I- (NIS); transportul iodului prin difuziune la
nivelul polului apical al celulei; transportul iodului în coloid sub acţiunea unei proteine transportoare
(pendrina); oxidarea rapidă a iodului anorganic în coloid sub acţiunea TPO
∗ Iodarea TG prin legarea iodului la radicalii aromatici ai tirozinei din TG sub acţiunea TPO, rezultând
tirozine iodate (monoiodtirozină, MIT şi diiodtirozină, DIT)
∗ Formarea hormonilor tiroidieni prin cuplarea moleculelor de tirozină iodată cu formarea hormonilor
tirodieni, care ramân ataşati de TG (tiroxina din DIT+DIT și triiodotironina din MIT + DIT)
 5
∗ Absorbţia coloidului: endocitarea coloidului; TG endocitată poate urma două căi (calea lizozomală
și calea transepitelială; în calea lizozomală (predominantă), după endocitoză, componentele citoscheletului
ghidează picăturile de coloid spre lizozomi, veziculele de endocitoză fuzionează cu lizozomii și formează
fagolizozomi care se deplasează spre membrana latero-bazală a celulei foliculare; în timpul transportului, sub
acţiunea unei proteaze lizozomale, are loc desprinderea hormonilor de pe TG (T3 şi T4); în calea
transepitelială (în hipertiroidie când TSH/TSH-like crește expresia megalinei), pătrunderea TG iodate la
nivelul polului apical este mediată de o proteínă transmembranară (megalina); TG este trasportată intactă de la
polul apical către polul laterobazal, de unde va fi descărcată în circulație,
∗ Secreţia hormonilor tirodieni: difuziunea hormonilor sintetizaţi prin membrana plasmatică bazală a
celulei foliculare în capilare (90% T4)
Procesul de sinteză și secreţie se desfăşoară în două faze: o fază exocrină în care TG este sintetizată şi
secretată în coloid și o fază endocrină în care din coloidul resorbit se formează hormonii tiroidieni activi
care sunt secretaţi în mediul intern.
Hormonii tiroidieni iodaţi stimulează dezvoltarea SN şi creşterea scheletului, stimulează metabolismul
celular, în special metabolismul oxidativ
Celulele parafoliculare (celule C) sunt rare (0,1% din masa ţesutului tiroidian), mai numeroase la copii
decât la adult, mai mari decât tireocitele, izolate sau în grup și localizate în afara foliculilor tiroidieni, dar
și în peretele folicular, în raport cu MB a foliculilor, fără ca să vină în contact cu coloidul folicular; la MO
sunt celule cu citoplasmă palidă (celule clare), cu nuclei mari, ovali, eucromatici; la ME nu au polaritate,
conțin numeroase cisterne de RER şi CG dezvoltat, mitocondrii alungite, granule de secreţie distribuite în
toată citoplasma, rotunde sau ovale, electronodense care conţin în special calcitonină, alături de serotonină
şi somatostatin; au rol în sinteza calcitoninei care stimulează osteoblastele şi favorizează eliminările renale
de calciu şi fosfor, fiind un hormon hipocalcemiant.
GLANDELE PARATIROIDE sunt glande vitale prin rolul pe care îl au în homeostazia calciului; sunt
localizate în partea posterioară a tiroidei, la ambii poli (superior şi inferior) ai lobilor tirodieni drept şi
stâng; variază ca număr (la aproximativ 90% dintre indivizi sunt în număr de 4 glande), formă (de obicei
masă ovoidală) şi mărime (3 x 6 mm şi G totală 400 mg); derivă din endoderm, din pungile endobranhiale
(3 cele inferioare, alături de timus şi 4 cele superioare, alături de corpul ultimobranhial); fiecare glandă are
o capsulă conjunctivă subţire, fiind separată de tiroidă prin ţesut conjunctiv lax; adesea sunt cuprinse în
capsula tiroidei sau uneori în parenchimul tiroidian, crescând riscul operator în tiroidectomii; parenchimul
este alcătuit din celule organizate în cordoane, înconjurate de capilare fenestrate; au fost identificate în
parenchim două tipuri celulare (celule principale și celule oxifile); aspectul parenchimului variază în
raport cu vârsta individului (la copii numai celule principale, după vârsta de 5-7 ani apar celulele oxifile
care cresc numeric până la pubertate, când ating 3% din volumul glandei); la adulţi suferă o involuţie
adipoasă, cu reducerea parenchimul glandular, ţesutul adipos putând ajunge la 60-70% din greutatea
glandei
Celulele principale: la MO apar ca celule mici, poligonale, cu nucleu rotund, cu citoplasmă cu aspect
variabil în raport cu activitatea celulei, cu incluziuni de glicogen şi lipidice (reduse în timpul sintezei) şi
incluziuni de lipofuscină; la ME au caracterele ultrastructurale ale unor celule care sintetizează și secretă
proteine, cu granule de secreție localizate spre periferia citoplasmei; când celula este în repaus, citoplasma
este clară, având un conţinut mare în glicogen și RER şi CG reduse; când celula este în fază secretorie,
citoplsama apare mai întunecată, glicogenul dispare, RER şi CG se dezvoltă progresiv și apar granule de
secreţie cu conţinut moderat dens; secretă parathormon (PTH), un hormon hipercalcemiant şi hipo-
fosfatemiant prin acţiune la nivel osos, renal şi indirect intestinal (prin stimularea sintezei de vitamină D);
PTH stimulează osteoblastele (au receptori pentru PTH) care secretă factori de stimulare pentru
osteoclaste
Celulele oxifile: la MO sunt mai mari decât cele principale, citoplasma este puternic acidofilă şi
granulară, iar nucleul este mic, central, uneori picnotic; la ME se observă un număr neobişnuit de mare de
mitocondrii modificate, RE slab dezvoltat și absenţa granulelor de secreţie, elemente care sugerează că din
 6
punct de vedere endocrin sunt inactive; nu se cunoaşte funcţia lor, unii le consideră celule pe cale de
degenerare, cele două tipuri celulare fiind stadii funcţionale diferite ale aceluiaşi tip celular
GLANDELE SUPRARENALE sunt glande vitale prin multiplele efecte biologice ale hormonilor
steroizi pe care îi sintetizează; sunt localizate retroperitoneal, la polul superior al rinichilor, în grăsimea
perirenală; diferă ca formă (suprarenala dreaptă are de obicei formă variată, în timp ce suprarenala stângă
are formă de semilună); dimensiunile (L = 4-6 cm x l = 1-2 cm x g = 4-6 mm şi G = 8 gr. împreună)
variază în raport vârsta (mai mari la copil); sunt acoperite de o capsulă conjunctivă fibroasă care trimite
septuri fine ce nu compartimentează parenchimul; fiecare glandă suprarenală este alcătuită din două
componente diferite ca origine embriologică, structura si funcţie, care se unesc în timpul dezvoltării
embrionare: corticosuprarenala (zona periferică, 80-90% din volumul glandei, mai clară, de culoare
galbenă, cu aspect striat) și medulosuprarenala (zona centrală, 10-20% din volumul glandei, mai
întunecată, de culoare roşie-maronie); între cele două componente nu există o linie netă de demarcaţie.
Originea embriologică este dublă: corticosuprarenala (CSR) are originea mezodermică, ea derivând din
epiteliul cavităţii celomice, iar medulosuprarenala (MSR) are origine neuroectodermică, ea derivând din
crestele neurale; secreţia hormonală este diferită: CSR secretă hormoni steroizi și se află sub controlul
adenohipofizei, iar MSR secretă catecolamine și se află sub controlul SNV simpatic
Vascularizaţia suprarenalelor este asigurată de arterele suprarenale (superioare, mijlocii și inferioare);
din aceste artere se desprind numeroase ramuri care dau naştere arterelor capsulare; din arterele capsulare
se desprind arteriole corticale şi medulare; arteriolele corticale se capilarizează în zona corticală;
arteriolele medulare ajung direct în zona medulară, unde se capilarizează; în zona superficială, capilarele
corticale formează un plex subcapsular, în zona mijlocie sunt rectilinii şi paralele, iar în zona profundă
formează o reţea care se deschide în capilare şi în mici venule din MSR; sângele din zona corticală
transportă hormonii secretaţi la acest nivel şi îi pun în contact cu celulele din zona medulară
CORTICOSUPRARENALA are un parenchim alcătuit din celule secretorii dispuse în trei zone
(glomerulară, fasciculată şi reticulară), înconjurate de capilare sangvine de tip fenestrat/sinusoid; cele trei
zone sunt de fapt trei părţi ale aceloraşi cordoane celulare; zona glomerulară este singura zonă unde
celulele se divid; celulele migrează lent de la periferie spre centrul glandei, fiecare celulă fiind localizată
succesiv în zona glomerulară, zona fasciculată, zona reticulară; pe parcursul migrării, celula se
diferenţiază, se maturează şi involuează; raportul dintre cele trei zone variază în funcţie de vârstă şi
condiţiile de viaţă.
Zona glomerulară (10-15% din volumul CSR) este situată imediat sub capsulă, discontinuă la om; este
alcătuită din cordoane celulare circulare/arcuate, înconjurate de septuri fine conjunctive şi de capilare
sanguine; este alcătuită din celule mici, cu nucleu rotund, cu citoplasma acidofilă (numeroase mitocondrii
dispuse ca sertarele unei biblioteci), cu picături lipidice mici; secretă hormoni mineralocorticoizi care
reglează echilibrul Na+/K+ şi balanţa hidrică (aldosteron şi deoxicorticosteron); principalul mecanism de
control al secreţiei este reprezentat de sistemul renină-angiotensină, ACTH-ul intervenind în mică măsură
(după hipofizectomie sau inhibarea ACTH-ului, zonele interne se atrofiază, în timp ce zona glomerulară se
păstrează nemodificată).
Zona fasciculată (pîna la 75% din volumul CSR) este alcătuită din cordoane celulare paralele, formate
din unul sau două şiruri celulare, separate prin capilare sangvine; este zona cu cele mai mari celule din
CSR, frecvent binucleate, cu nucleu rotund şi nucleol vizibil, citoplasmă slab colorată, acidofilă și cu
aspect vacuolar prin conţinutul mare de picături lipidice (spongiocite); secretă hormoni glucocorticoizi cu
importante roluri metabolice, în special pe metabolismul glucidic (hiperglicemianţi) şi rol antiinflamator,
principalul hormon secretat fiind cortizolul (hidrocortizonul) și hormoni androgeni slabi; este reglată de
ACTH.
Zona reticulară (5-10% din volumul CSR) este alcătuită din cordoane celulare scurte, divizate în mici
ramuri, anastomozate în reţea, formate din cele mai mici celule ale CSR cu citoplasma acidofilă (conţinut
mare în lizozomi) și întunecată (numeroase incluziuni de lipofuscină, caracteristice a acestei zone), cu
puţine picături lipidice; frecvent apar şi celule cu formă neregulată şi nuclei picnotici, sugerând intrarea în
 7
apoptoză; secretă hormoni androgeni (în special DHEAs, alături de androstendion) şi glucocorticoizi;
este reglată de ACTH.
La ME, celulele din cele trei zone ale CSR au caracterele unor celule care sintetizeaza și secretă hormoni
steroizi: mitocondrii cu criste tubulo-veziculare înconjurate de cantităţi mari de REN (organite care conţin
enzimele căii de sinteză a steroizilor), picături lipidice (sediul de stocare a colesterolului, mai numeroase
în celula inactivă), membrană celulară cu microvili spre spaţiul subendotelial; celulele CSR nu conţin
granule de secreţie, hormonii sintetizaţi fiind secretaţi imediat în sânge prin difuziune.
MEDULOSUPRARENALA este un paraganglion simpatic, cu origine în crestele neurale, fiind privită ca
o componentă a SNED; acţionează ca un traductor neuroendocrin, sinteza şi secreţia sa depinzând de
impulsul nervos sosit prin fibrele preganglionare simpatice pe calea nervului marele splanhnic; are un
parenchim alcătuit din celule dispuse în cuiburi/ cordoane ramificate, aflate în relaţie cu capilare sangvine
şi venule postcapilare; la nivelul parenchimului se descriu două tipuri majore de celule: numeroase celule
cromafine/ feocromocite (neuroni simpatici postganglionari modificaţi care pierd dendritele şi axonii în
timpul dezvoltării embrionare şi devin celule secretorii) și puţine celule ganglionare; celulele cromafine
crescute în culturi formează o prelungire de tip axonal, a cărei creştere poate fi inhibată de glucocorticoizi
(glucocorticoizii intervin în controlul morfologiei celulelor cromafine)
Celulele cromafine sunt celule mari, cu citoplasmă bazofilă, fin granulară; la ME se observă un aparat de
sinteză bine dezvoltat (RER, mitocondrii şi CG) și granule de secreţie cu diametru 150-350 nm,
concentrate spre polul capilar; fiecare celulă realizează sinapsă colinergică cu fibre simpatice
preganglionare; realizează sinteza şi secreţia de catecolamine (epinefrină şi norepinefrină); la om, au fost
descrise două tipuri de celule cromafine, în funcţie de conţinutul granulelorde secreție: celulele cromafine
care secretă epinefrina, cele mai numeroase (80%), cu granule delimitate de membrana mai mici, cu
conţinut mai puţin dens și celule cromafine care secretă norepinefrină (20%) cu granule cu contur
neregulat, cu un conţinut mai dens la fluxul de electroni, care ocupă o parte din granulă, având o dispoziţie
excentrică; alături de catecolamine, granulele de secreţie mai conţin cromogranine (proteine care leagă
catecolaminele), enzima care catalizează reacţia prin care se sintetizează norepinefrina din dopamină
(dopamin-β-hidroxilaza), peptide opioide (encefaline), ATP, Ca2+.
Sinteză catecolaminelor: Tirozina preluată din sânge este convertită în citoplasmă în dihidroxi-
fenilalanină (DOPA) şi apoi în dopamină (DA); DA este pompată în vezicule de origine golgiană (care
conţin deja cromogranine, encefaline, ATP, Ca2+ şi dopamin-β-hidroxilază) şi convertită în norepinefrină
(NE); NE trece în citoplasmă unde sub acţiunea unei enzime de metilare, feniletanolamin-N-
metiltransferazei (PNMT) este transformată în epinefrină (E); E traversează membrana veziculei cu
ajutorul unei pompe şi ajunge în granula de secreție; conexiunile vasculare dintre zona corticală şi
medulară a suprarenalei exercită efecte importante asupra fiziologiei celulelor medulare, glucocorticoizii
care ajung din corticală în medulară activând PNMT; eliberarea conţinutului granulelor de secreţie se face
prin exocitoză, sub control direct şi exclusiv nervos.

GLANDA PINEALĂ (EPIFIZA) are maxim de activitate în timpul copilăriei, de la pubertate începe să
involueze; este localizată în partea posterioară a diencefalului, inferior de corpul calos şi deasupra
coliculilor cvadrigemeni superiori, fiind ataşată de plafonul ventriculului III printr-o tijă numită habenulă ;
are mărimea unui bob de mazăre (5-8 mm L/ 3-5 mm) și greutate mică (150 mg); derivă din
neuroectoderm, dintr-o evaginare diverticulară pe linia mediană a tavanului diencefalului posterior, al
cărei lumen comunică cu ventriculul III; peretele evaginării se îngroaşă, se faldurează şi devine o masă
solidă celulară, iar comunicarea cu ventriculul III dispare, exceptând baza diverticulului, în interiorul
căruia pătrunde o mică prelungire a ventriculului III (recesul pineal); este acoperită de o capsulă
conjunctivă fină fibroasă provenită dintr-o îngroşare a piei mater, din care se desprind septuri care
compartimentează incomplet parenchimul în lobuli: este bogat vascularizată (are cel mai important flux
sangvin întâlnit la nivelul glandelor endocrine); primește numeroase fibre nervoase simpatice amielinice
din ganglionul cervical superior, cu rol în controlul secreţiei epifizei; se consideră că pineala ar avea și
conexiuni nervoase directe cu SNC ( hipocamp), de la care primeşte aferenţe prin habenulă; parenchimul
 8
este alcătuit din celule dispuse în cordoane sau cuiburi; pe măsura înaintării în vârstă creşte conţinutul
în ţesut conjunctiv (lobulaţia devine mai evidentă), apar formaţiuni chistice și concreţiuni calcare (nisipul
cerebral, corpora arenacea, acervulus cerebri); concrețiunile calcare sunt localizate în spaţiile peri-
vasculare sau în parenchim, apar în copilărie, numărul şi dimensiunile lor cresc odată cu vârsta, au
structură lamelară, uneori aspect coraliform; sunt depozite de săruri de calciu şi magneziu care se dispun
sub forma unor inele concentrice în jurul unei matrice proteice extracelulară (caracter bazofil) produsă de
pinealocite: originea şi rolul lor necunoscute; prezenţa lor pare să nu modifice activitatea glandei; fiind
opace la radiaţiile X, devin un punct de reper la examinările radiografiilor şi CT, cunoscut fiind că epifiza
este localizată în centrul craniului
Parenchimul are două tipuri principale celulare: pinealocite (95%) și celule interstiţiale (5%).
Pinealocitele sunt neuroni modificaţi și răspund la stimuli nervoşi prin secreţie de amine şi peptide; la
MO, în coloraţiile standard, se observă corpul celular cu citoplasma slab bazofilă, cu un nucleu mare,
rotund, eucromatic, cu nucleol proeminent, uneori cu invaginări adânci; prin impregnare argentică, corpul
apare ramificat, cu două sau mai multe prelungiri lungi şi sinuoase, care se termină prin butoni (dilataţii),
unele în apropierea capilarelor sanguine, sugerând activitatea endocrină a celulelor; în cantitate variabilă
conțin incluziuni de glicogen, lipidice, pigmentare (melanină, hemosiderină) şi de lipofuscină (după
pubertate); la ME se remarcă un aparat de sinteză proteică bine dezvoltat (RER abundent, numeroase
mitocondrii), granule de secreţie la nivelul proceselor citoplasmatice, cu diametrul 100 nm, unele cu miez
dens, care stochează serotonină; un citoschelet foarte bine dezvoltat, format din microtubuli și
microfilamente; structuri tubulare dense ataşate de membrană, acoperite de vezicule (par dispuse la
întâmplare, cresc numeric la întuneric, cu funcţie necunoscută, se mai întâlnesc în retină şi urechea internă
unde formează sinapse în panglică); conţin enzime implicate în metabolismul aminelor biogene, respectiv
N-acetiltransferaza (NAT) și HO-indol-O-metiltransferaza (HOIMT), care asigură acetilarea şi metilarea
serotoninei; secretă indolamine (serotonină care este preluată de axoni presinaptici şi melatonină care este
descărcată în sânge) și peptide (argininvasotocina, angiotensina I, etc.)
Celulele interstiţiale sunt asemănătoare astrocitelor, au nucleu alungit și hipercrom, înconjoară incomplet
capilarele şi pinealocitele și sunt mai frecvente în tija habenulară
Rolul glandei pineale: glandă unică prin localizarea ei, fiind situată în spatele globilor oculari, chiar în
centrul geometric al craniului; studiul fosilelor arată prezența ei pe toate treptele evoluţiei vertebratelor; la
vertebratele inferioare are rol senzorial fotoreceptor, fapt demonstrat de prezenţa în structura ei a celulelor
fotoreceptoare, asemănătoare celulelor retiniene; în dezvoltare filogenetică, celulele fotoreceptoare devin
rudimentare la păsări.
La mamifere rolul senzorial fotoreceptor dispare complet; celulele își dezvoltă funcţia de secreţie
endocrină; derivând filogenetic din celulele fotoreceptoare pineale, își păstrează fotoperiodicitatea
funcţiei, secreţia fiind influenţată de lumină şi întuneric; activitatea pinealei este controlată de nucleul
hipotalamic suprachiasmatic care conţine neuroni ce descarcă spontan impulsuri responsabile de ritmurile
circadiene şi sezoniere, precum și de eliberarea ciclică a unor hormoni în organsim; glanda îşi dezvoltă
inervaţia aferentă reprezentată de SN simpatic, cuplată prin intermediul hipotalamusului cu retina; în urma
acestor conexiuni nervoase, pineala interpretează mesajele senzoriale trimise de retină şi le traduce în
mesaje hormonale pe care le transmite în întregul organism, acționând ca un traductor neuroendocrin; la
nivelul retinei, există un sistem fotoreceptor care mediază secreţia de melatonină format din celulele
ganglionare retiniene conectate prin tracturile retino-hipotalamice cu nucleul suprachiasmatic din
hipotalamus; de la acest nivel, prin tractul hipotalamo-spinal, impulsurile sunt transmise la coarnele
laterale din măduva toracală; pe o eferență simpatică cu stație în ganglionul cervical superior din lanţul
simpatic laterovertebral, fibrele postganglionare simpatice mediate de norepinefrină ajung la pinealocite;
aceste conexiuni nervoase vor asigura modificarea activităţii NAT (nu şi a HOIMT) în raport cu ritmul
circadian (activitatea NAT scade ziua și creşte noaptea; în felul acesta sinteza de melatonină este
influenţată de intensitatea luminii din mediu (scade la lumina și crește la întuneric).
Dintre componentele extractului de epifiză, melatonina a fost cel mai mult studiată; ea are numeroase
efecte benefice asupra organismului care diminuă odată cu înaintarea în vârstă: reglează bioritmurile
organismului, coordonează ritmul nictemeral (induce somnul), participă la adaptarea organismului la fusul
 9
orar, modifică dispoziţia persoanei (creşterea frecvenţei depresiilor în anotimpurile reci), efecte
antigonadale şi antiovulatorii prin acţiune la nivel hipotalamic şi hipofizar (tumorile care distrug pineala
determină pubertate precoce), intervine în reglarea glicemiei, inhibă creşterea tumorilor și are efect
antioxidant (protejează SNC prin capacitatea ei de a elimina radicalii liberi, fiind un „antioxidant de
sacrificiu”).
 ORGANE LIMFOIDE

Sistemul imun este alcătuit din celule și structuri distribuite în întreg organismul.
Celulele SI sunt reprezentate în principal de limfocite, dar și de celule aparținând sistemului
fagocitar mononuclear sau celule prezentatoare de antigen. Ele se găsesc la nivelul țesutului
limfoid, în circulația sangvină sau limfatică și în țesutul conjunctiv cu diferite localizări.
Țesutul limfoid este compus dintr-o stromă conjunctivă alcătuită din celule reticulare
și fibre de reticulină (dublu reticul) în ochiurile căreia se găsesc limfocite, macrofage, celule
prezentatoare de antigen.
Organele limfoide sunt structuri anatomice distincte, încapsulate, alcătuite
predominant din țesut limfoid - timusul, splina și ganglionii limfatici. În afara acestora, țesutul
limfoid poate fi prezent în mucoasa sau submucoasa sistemului digestiv (amigdale, plăci
Peyer, apendice ileo-cecal) și a sistemelor respirator și urinar, purtând denumirea generică
de țesut limfoid asociat mucoaselor (MALT - Mucosal-Associated Lymphoid Tissue).
Limfocitele au originea în măduva osoasă hematopoietică. O parte din ele migrează și
își continuă procesul de maturare în timus, fiind denumite limfocite T, celelalte, denumite
limfocite B, își încheie procesul de maturare tot la nivelul măduvei hematogene (denumirea
de limfocite B provine de la Bursa lui Fabricius, organ prezent numai la păsări, la nivelul
căruia are loc maturarea acestui tip de limfocite). Din acest motiv, timusul și măduva osoasă
hematogenă sunt denumite organe limfoide primare (sau centrale), maturarea limfocitelor
producându-se fără contact cu antigenele non-self. Limfocitele migrează apoi din organele
limfoide primare în organele limfoide secundare (sau periferice) - ganglioni limfatici, splină,
țesut limfoid asociat mucoaselor - unde întâlnesc antigenele non-self, proliferează și se
diferențiază în celule efectorii ale răspunsului imun. Prin urmare, organele limfoide secundare
sunt teritoriul pe care se derulează etapele inițiale ale răspunsului imun.
Sistemul imun are rolul de a proteja organismul față de agresori externi (virusuri,
bacterii, fungi, paraziți) sau față de propriile molecule / celule modificate. Acesta poate face
diferența între moleculele și celulele proprii organismului (self) și cele străine (non-self).
Noțiunea de non-self cuprinde orice moleculă sau celulă (inclusiv cele proprii ce au suferit
modificări) pe care organismul o va recunoaște și împotriva căreia va elabora un răspuns
imun.
Răspunsul organismului la prezența unor molecule sau celule non-self, denumit
răspuns imun, este de două feluri: răspuns imun (imunitate) celular(ă) și răspuns imun
(imunitate) umoral(ă). RI celular este mediat de limfocitele T, ce omoară microorganisme,
celule străine (tumorale sau transplantate) sau celule infectate viral. RI umoral este mediat
de o categorie de glicoproteine serice denumite anticorpi, produse de limfocite B diferențiate,
denumite plasmocite, ce inactivează sau distrug substanțele străine.
Substanțele non-self capabile de a produce un răspuns imun al organismului sunt
denumite imunogene. Antigenele sunt acele substanțe ce pot fi recunoscute de anticorpi,
chiar dacă ele însele nu pot produce un răspuns imun.
Anticorpii, denumiți și imunoglobuline, sunt glicoproteine plasmatice produse de
plasmocite rezultate în urma proliferării și diferențierii limfocitelor B. Anticorpii au capacitatea
de a se fixa specific de antigenele corespunzătoare declanșând mecanisme efectorii în care
sunt implicate alte elemente ale sistemului imun. La om există cinci clase de
imunoglobuline:
IgG - cea mai abundentă din imunoglobulinele serice (75%). Este compusă din două
lanțuri grele și două lanțuri ușoare unite prin legături disulfidice. Clivarea enzimatică a
moleculei dă naștere unui fragment Fc (cristalizabil), fără specificitate față de antigen, ce
cuprinde porțiunile -COOH terminale ale lanțurilor grele și unui fragment Fab (antigen
binding), ce leagă antigenul și este compus din porțiunile -NH2 terminale ale lanțurilor grele
și din cele două lanțuri ușoare. Este prototipul celorlalte clase de imunoglobuline.
IgA - se găsește în cantități mici în sânge, dar este principala imunoglobulină din
lacrimi, salivă, colostru, secrețiile nazale, bronhice, intestinale și vaginale, unde este prezent
sub formă de IgA secretorie. IgAs este alcătuită din două molecule de IgA unite prin lanțul J
și dintr-un alt fragment polipeptidic denumit componenta secretorie.
IgM - se găsește în proporție de 10% în ser, este o moleculă pentamerică, monomerii
având structură asemănătoare IgG, și, împreună cu IgD, este principala clasă de
imunoglobuline de pe suprafața limfocitelor B.
IgE - este un monomer, fiind implicată în reacțiile alergice.
La prima întâlnire cu un antigen, un limfocit B proliferează, jucând rolul de celulă
progenitoare pentru o populație de plasmocite ce vor produce imunoglobuline din clasa IgM.
După stimularea ulterioară cu același antigen, unele limfocite B rezultate în urma primului
răspuns vor da naștere la plasmocite ce produc anticorpi cu aceeași specificitate, dar
aparținând unei alte clase, cum ar fi IgG, IgE sau IgA. Procesul, denumit schimbare de
clasă a imunoglobulinelor, este util deoarece clasele de anticorpi diferă prin mecanismele
efectorii pe care le declanșează în vederea eliminării agentului patogen ce a declanșat
răspunsul imun.

A. CELULELE ȚESUTULUI LIMFOID

1. Limfocitele
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se
diferențiază, dând naștere unui precursor limfoid comun. Diferențierea în celule
imunocompetente și maturarea au loc în organele limfoide primare.
Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T și limfocite B. Clasificarea se
bazează pe locul diferențierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât și pe moleculele de
suprafață pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori membranari pentru antigen.
O a treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural Killer - natural ucigașe), ce nu
exprimă receptori pentru antigen
Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafața lor, ce pot fi folosite
pentru a distinge diversele subpopulații limfocitare, între care nu există diferențe morfologice.
Moleculele de suprafață pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură
specificitate, obținuți in vitro). Aceștia au fost sistematizați în grupe (cluster) ce au
specificitate pentru aceeași moleculă de suprafață, fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr
CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o proteină transmembranară
specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcați enzimatic sau fluorescent
permite studierea prin variate metode imunohistologice a țesutului limfoid.

Limfocitele T
Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață receptorul pentru
antigen - TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta este
asociat, pe suprafața unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de clasa I sau
clasa II.
Există patru subpopulații funcționale principale de celule T, ce pot fi identificate numai
pe baza markerilor membranari:
 • Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale
sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze și să se diferențieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafață CD4, și pot recunoaște antigenele numai
dacă acestea sunt prelucrate și prezentate în asociere cu molecule HLA clasa II.
• Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcție liza celulelor infectate viral, a
celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă specie/individ. Se
identifică prin prezența moleculelor CD8 și recunosc antigenele asociate pe
memebrana celulelor țintă cu molecule HLA clasa I.
• Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparțin subsetului de
celule CD4 pozitive, dar există și celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe
suprafață CD8.
• Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un anume
antigen, au durată de viață relativ mare și, la reîntâlnirea aceluiași antigen, se pot
activa sau diferenția rapid, stimulând mecanismele efectorii ale imunității celulare.
Limfocitele T de memorie recirculă între sânge și organele limfoide secundare,
oprindu-se în final în zone specializate din acestea, unde se vor reîntâlni cu
antigenele
Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate: limfocite
mici, fără granulații, cu raport nucleocitoplasmatic mare și limfocite mai mari, cu raport
nucleocitoplasmatic mai mic, conținând în citoplasmă granulații azurofile. Ultimele sunt
denumite și limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).
Majoritatea limfocitelor Th și jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul
electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall,
alcătuită dintr-un grup de lizozomi primari și o picătură lipidică. Restul limfocitelor T circulante
au aspect de LGL, microscopia electronică punând în evidență în citoplasma acestora mulți
lizozomi primari (granule electronodense), și un aparat Golgi bine dezvoltat.
După interacțiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafața unor celule
specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine, expresia de noi
molecule de suprafață, dar și la schimbări morfologice. Celula T activată (blast) are
dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii și poliribozomi liberi.
Blaștii pot fi, la rândul lor, granulari sau agranulari.

Limfocitele B
Reprezintă aproximativ 15% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață forma
membranară a IgM și/sau IgD, ce constituie, în asociere cu alte molecule, receptorul pentru
antigen al acestor celule. La întâlnirea cu antigenul specific, în unele situații fiind necesară și
intervenția potențatoare a limfocitelor Th, se activează și se diferențiază fie în plasmocite,
celule producătoare de imunoglobuline, fie în limfocite B de memorie. Ultimele rămân în
anumite zone din organele limfoide secundare unde, la o întâlnire ulterioră cu același
antigen, proliferează și se diferențiază rapid în plasmocite.
Celulele B în repaus (neactivate) circulante seamănă foarte mult cu celulele T mici
circulante, cu deosebirea că nu au în citoplasmă corpi Gall. Limfocitele B activate
(imunoblaști) au dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, corespunzând dezvoltării
reticulului endoplasmic rugos, a poliribozomilor liberi și a aparatului Golgi, vizibile în
microscopie electronică.
Unii dintre blaștii B se localizează în centrii germinativi ai foliculilor limfoizi secundari.
Aceste celule au citoplasmă bogată, nucleul mai mare, eucromatic, clivat, cu un nucleol situat
excentric. La ME se pot observa în citoplasmă poliribozomi liberi și foarte puține cisterne ale
reticolului endoplasmic rugos. Din acest tip de celulă pot lua naștere limfocitele B de
memorie, responsabile de răspunsul imun anamnestic.
Plasmocitul are aspectul cunoscut la microscopul optic (citoplasmă intens bazofilă cu
halou perinuclear, nucleu cu aspect în “cadran de ceas”), iar la ME se observă straturi
concentrice de cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Plasmocitele se întâlnesc foarte rar
în circulație, fiind situate mai ales la nivelul organelor limfoide secundare (cordoanele
medulare din ganglionii limfatici, cordoanele splenice), dar și în măduva osoasă. Prin urmare,
ultima poate fi considerată organ limfoid primar, dar și secundar.
Proporțiile limfocitelor T și B diferă în sânge și în organele limfoide, după cum rezultă
din tabelul următor:

Localizare % limfocite T % limfocite B

Timus 100 0

Măduvă osoasă 10 90

Splină 45 55

Ganglioni limfatici 60 40

Sânge 80 20

Limfocitele NK
Provin dintr-un precursor limfoid, se maturează în măduva osoasă, nu au pe suprafață
receptori pentru antigen și, morfologic, majoritatea sunt limfocite mari granulare. Au
capacitatea de a liza celule țintă (infectate viral sau maligne) cu care nu au venit anterior în
contact, de unde și denumirea lor. Morfologic, aparțin clasei de limfocite mari granulare. În
sânge, se găsesc în proporție de 10-15%.

2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

În acestă categorie sunt incluse mai multe tipuri de celule ce se găsesc în majoritatea
țesuturilor, constituind o populație heterogenă, cu puternică activitate imunostimulatoare.
Unele se dezvoltă din precursori de la nivelul măduvei osoase. Celule prezentatoare de
antigen sunt considerate celulele dendritice interdigitate, celulele Langerhans, macrofagele,
celulele epiteliale timice și limfocitele B.
Trăsătura lor comună este una funcțională: ele prezintă antigenele prelucrate
limfocitelor T. Receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu recunoaște moleculele în starea
lor nativă, ci numai fragmente polipeptidice scurte, prezentate în asociere cu molecule HLA
clasa I sau II. CPA au capacitatea de a endocita și procesa (degrada) molecule proteice în
compartimentul endo/lizozomal, rezultând peptide pe care le prezintă pe membrană cuplate
cu HLA clasa II. Ansamblul va fi recunoscut de TCR + CD4. O altă situație este cea a
celulelor infectate viral sau transformate malign ce sintetizează proteine anormale. Din
degradarea acestora în citosol rezultă lanțuri polipeptidice asociate HLA clasa I, ce vor fi
recunoscute de TCR + CD8 de pe limfocitele Tc sau Ts.
 Sistemul celulelor dendritice: celule Langerhans, celulele dendritice localizate
înmajoritatea țesuturilor, celule cu văluri din circulația limfatică și celulele dendritice
interdigitate situate la nivelul organelor limfoide secundare, al TLAM și timusului.
Celulele Langerhans din piele și din alte epitelii pavimentoase preiau antigenele
pătrunse local și apoi migrează sub forma celulelor “cu văluri”, prin vasele limfatice aferente,
în regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici (zone T-dependente). Acolo, ele
interacționează cu celulele T, putându-le activa pe cele naive, și sunt cunoscute drept celule
dendritice interdigitate. Celule dendritice interdigitate se întâlnesc și în zonele T-dependente
ale splinei și țesutului limfoid asociat mucoaselor.
Celulele interdigitate din medulara lobulului timic sunt de asemenea CPA, jucând un
rol foarte important în procesul de maturare al limfocitelor T.
Celulele dendritice foliculare din centrul germinativ al foliculilor limfoizi secundari se
înscriu într-o categorie diferită de CPA. Ele nu sunt mobile (nu migrează) și nu au
capacitatea de a endocita și prelucra antigenele. Localizate la nivelul centrilor germinativi din
foliculii limfoizi, capturează pe suprafață antigene și le rețin perioade relativ lungi, astfel încât
acestea pot fi recunoscute de limfocitele B. Celulele dendritice foliculare joacă astfel un rol
important în activarea și diferențierea limfocitelor B. Au un aspect caracteristic.
Macrofagele exprimă puține molecule HLA clasa II, dar au activitate fagocitară
intensă, pot circula și prezenta antigenul limfocitelor T deja activate sau limfocitelor B.
Macrofagele se întâlnesc în calitate de CPA în medulara și corticala ganglionilor limfatici, în
foliculii limfoizi și sinusurile marginale ale splinei, în țesutul limfoid asociat mucoaselor și în
timus.
Limfocitele B exprimă HLA clasa II mai intens după activare, pot prelua și prezenta
antigene celulelor Th.

B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR

Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă: un
primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm este invadat de limfocite de origine
mezenchimală.
Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimițând septuri ce
compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun într-o
zonă periferică mai închisă la culoare - corticala, și o zonă centrală, mai puțin intens colorată
- medulara.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor. Țesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul continuă să
producă și să pună în circulație limfocite T și la adult, deși în număr redus.
Corticala, mai aglomerată, conține timocite mai tinere ce proliferează intens, celule
mici, cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin apoptoză, în urma
a două procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să recunoască antigenele
non-self și areactive față de cele self. Aceste procese sunt selecția pozitivă (trăiesc numai
timocitele capabile să interacționeze cu moleculele HLA proprii organismului) și selecția
negativă (mor timocitele ce interacționează cu peptide proprii organismului prezentate în
contextul HLA). Tot aici se găsesc:
• celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive pentru
citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin desmozomi,
 alcătuind o rețea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în procesul de selecție
pozitivă.
• celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială. Secretă,
împreună cu primele factori solubili ce acționează în manieră paracrină asupra
timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora (timozină, timulină,
timopoietină, factorul umoral timic)
• Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă și rol de CPA
La joncțiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate și macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele, modelând
repertoriul lor antigenic.
În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature din
punct de vedere funcțional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai numeroase
decât în corticală și macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului timic este prezența
corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conțin celule epiteliale turtite, dispuse concentric, ce
acumulează filamente de keratină, degenerează și, uneori, se calcifică.
Vascularizația
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică și pătrund în organ prin septuri.
Arteriole se desprind și pătrund în parenchim la nivelul joncțiunii cortico-medulare. Din
acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală și apoi se arcuiesc spre medulară, unde
se deschid în venule. Medulara primește și ramuri direct din arteriolele de la joncțiunea
cortico-medulară.
La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul nefenestrat și
membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor reticulo-epiteliale,
precum și prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele. Bariera împiedică
contactul dintre antigene și timocitele în formare, nefiind prezentă în medulară.

C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE

Ganglionii limfatici sunt zonele în care este inițiat răspunsul imun împotriva antigenelor
pătrunse prin piele sau mucoase și vehiculate prin limfă. Splina răspunde la antigenele
prezente în circulația sangvină. Mecanismele efectorii în aceste situații sunt în principal
producerea de anticorpi sistemici și răspunsuri locale, mediate celular. Țesutul limfoid asociat
mucoaselor protejează organismul împotriva antigenelor pătrunse prin suprafața mucoaselor,
principalul mecanism efector fiind secreția locală de IgA secretor. Datorită suprafeței mari a
mucoaselor, țesutul limfoid asociat reprezintă mai mult de jumătate din totalul țesutului limfoid
al organismului, iar IgA este cea mai abundentă imunoglobulină din organism.

Foliculul limfoid
Formațiune caracteristică țesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide
secundare, circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri: primari
(areactivi) și secundari.
Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici și au aspect omogen, fiind alcătuiți din celule
B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Limfocitele B ce recunosc la nivelul organelor limfoide
secundare antigenul și primesc și semnale pozitive din partea limfocitelor Th se activează și
determină apariția în foliculii limfoizi a centrilor germinativi, zone mai palide, înconjurate de
o manta de limfocite B naive, regiune mai intens colorată (aspectul caracteristic al FL
secundar).
 Centrul germinativ are două populații celulare, uneori individualizate ca regiuni :
• Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaștilor: nucleu rotund, neclivat,
eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă
numeroase mitoze și dau naștere centrocitelor (regiunea clară)
• Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat,
caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma este
redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu
centrocitele.

1. Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul vaselor
limfatice. Sunt o stație de filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin limfă, jucând un
rol de apărare împotriva microorganismelor pătrunse în țesuturi și a răspândirii celulelor
maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea limfoganglionior peste 30mm fiind
denumită adenopatie.
Au o față convexă și un hil prin care arterele pătrund, iar venele și vasele limfatice ies.
Capsula de țesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu compartimentează organul
în lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma este formată din țesut reticular:
celule reticulare și fibre de reticulină.
Ganglionul limfatic prezintă:
• zonă corticală externă, periferică, ce conține foliculi limfoizi secundari și primari (zonă T -
independentă). Între ea și capsulă se găsește sinusul subcapsular. Sinusul este alcătuit
dintr-o rețea de celule și fibre reticulare asociate cu macrofage și puține celule limfoide.
Sinusul subcapsular se continuă cu sinusurile intermediare (parafoliculare), acestea
deschizându-se în sinusurile medulare
• zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de țesut limfoid, nu conține
foliculi limfoizi; sunt prezente celulele dendritice interdigitate
• zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite și
macrofage, între care se găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt spații
neregulate ce conțin limfă, parțial delimitate de celule scuamoase de tip endotelial, celule
reticulare și macrofage.
Circulația limfatică și sangvină
Vasele limfatice aferente pătrund prin capsula ganglionului și se deschid în sinusul
subcapsular. De aici limfa circulă în direcția sinusurilor intermediare și apoi medulare.
Circulația limfei se face cu viteză scăzută, în așa fel încât macrofagele și CPA pot prelua
marea majoritate a antigenelor și debriurilor vehiculate de aceasta. Vasele limfatice eferente
din hilul ganglionului colectează sinusurile medulare.
Vasele sangvine pătrund prin hil și dau, în final capilare dispuse în jurul foliculilor
limfoizi. Caracteristică este prezența la acest nivel a venulelor cu endoteliu înalt, locul de
pătrundere în țesutul limfoid a limfocitelor din sânge.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul venulelor
postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot fi găsite la
nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în țesutul limfoid
asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în alte regiuni, unde
are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili eliberați de celulele sistemului
imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot transforma în celule înalte (cubice).
Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață molecule de adeziune ce pot interacționa cu
receptorii specifici de pe suprafața limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot
pătrunde în țesutul limfoid, unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se
activează și pot participa la un răspuns imun.
2. Splina
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăția de celule fagocitare,
un filtru important în calea patogenilor pătrunși în circulație. Aici are loc, de asemenea,
distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar, splina este un
loc în care limfocitele se activează și recirculă, dar și un important producător de anticorpi.
Structură
Splina este înconjurată de o capsulă ce conține miofibroblaste, capsulă ce trimite
trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului. Pulpa
splinei (parenchimul) nu are vase limfatice și este alcătuit dintr-un citoreticul în care se
găsesc limfocite, macrofage și celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secțiune, de culoare roșie cu pete albe. De aici de
numirile date celor două zone, de pulpă roșie, respectiv albă.
Circulația intrasplenică
Artera splenică pătrunde în hil și dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim și sunt imediat înconjurate de o teacă de țesut limfoid, denumită teaca
limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele pulpei albe).
Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie foliculilor limfoizi
splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în arteriolele penicilate ce
au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăți contractile. A. penicilate se deschid în
sinusurile venoase splenice din pulpa roșie.
Există două căi prin care sângele ajunge din arteriole în sinusurile pulpei rosii:
• capilarele arteriale din zona perifoliculară se varsă direct în sinusuri prin vase de tip
bypass, circulația splenică fiind de tip închis. Circa 80% din volumul de sânge ce circulă
prin splină merge pe această cale rapidă.
• capilarele se deschid în spațiile cordoanelor pulpei roșii (cordoane Billroth), astfel încât
sângele este filtrat prin spațiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie colectat în
sinusurile venoase - circulație de tip deschis. Este o circulație mai lentă, reprezentând
circa 20% din total.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în medie) -
venele splenice din hil.
Pulpa albă
Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) și foliculii limfoizi splenici
(zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă și cea roșie se află
zona marginală, alcătuită din sinusuri și ț. limfoid rar (lax). La acest nivel se găsesc
macrofagele zonei marginale, o populație particulară de macrofage: nu recirculă și prezintă
antigenele endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei marginale se
deschid multe ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol important în filtrarea
antigenelor din sânge și inițierea răspunsului imun. De asemenea, zona marginală reprezintă
locul prin care limfocitele B și T din circulație pătrund în țesutul limfoid splenic. Tot aici se află
celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte antigenele limfocitelor T.
Pulpa roșie
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din cordoanele
Billroth situate înte spațiile vasculare (capilare și sinusuri venoase). Cordoanele pulpei roșii
sunt compuse dintr-o rețea de celule reticulare și fibre de reticulină, în ochiurile căreia se află
macrofage, plasmocite și multe elemente figurate sangvine. Între cordoane se află
sinusoidele, căptușite cu cel. endoteliale dispuse paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină
înconjoară celulele endoteliale. Lamina bazală a endoteliului este discontinuă.

3. Țesutul limfoid asociat mucoaselor

Agregate de țesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria și, uneori,
submucoasa tracturilor digestiv, respirator și genitourinar. În funcție de localizarea sa, TLAM
a fost denumit țes. limfoid asociat intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid Tissue) sau
bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue). Țesutul limfoid este organizat în
foliculi limfoizi solitari sau agregați, prezentând centri germinativi (foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, țesutul limfoid este prezent în mod constant: amigdalele
palatine, linguale și faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer), plăcile Peyer de la
nivelul ileonului terminal, apendicele vermiform.
Amigdalele conțin țesut limfoid (foliculi limfoizi agregați, cu zone interfoliculare T-
dependente) situat sub epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, țesutul limfoid
este delimitat de o condensare a țesutului conjunctiv (pseudocapsulă). Amigdalele palatine
sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală și orofaringe. Sunt acoperite de
epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se invaginează și formează cripte
înconjurate de țesutul limfoid subiacent. În profunzime, în vecinătatea amigdalei palatine se
găsesc glande salivare mici, ale căror ducte se deschid la suprafața epiteliului.
La nivelul ileonului, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari agregați
(mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul antigenelor
de pe fața luminală spre ț. limfoid subiacent. Această funcție este îndeplinită de celulele M ce
prezintă pliuri numeroase la polul bazal (microfolds). Celulele M au invaginări adânci ale
porțiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc limfocite T, B, macrofage și
celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la țesutul limfoid, unde determină un
răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector producerea și sinteza de IgAs. La
acest nivel există o populație de limfocite T intraepiteliale, cu caracteristici funcționale și
fenotipice particulare. Țesutul limfoid asociat mucoaselor conține celule dendritice
interdigitate în zonele T-dependente, tot aici se întâlnesc și venule cu endoteliu înalt.

4. Circulația limfocitelor
De la nivelul organelor limfoide primare, limfocitele migrează către organele limfoide
secundare. Aici, limfocitele T și B se dispun în zone distincte: zonele T-dependente sunt
regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici, teaca limfatică periarterială a pulpei albe
splenice, regiunile interfoliculare de la nivelul țesutului limfoid asociat mucoaselor, iar cele
populate în special de limfocite B (T-independente) sunt foliculii limfatici din toate organele
limfoide secundare.
De la nivelul organelor limfoide secundare, limfocitele pleacă prin sânge sau limfă
către alte organe limfoide sau către țesuturi. Limfocitele T recirculă mai mult decât cele B.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul venulelor
postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot fi găsite la
nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în țesutul limfoid
asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în alte regiuni, unde
are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili eliberați de celulele sistemului
imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot transforma în celule înalte (cubice).
Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață molecule de adeziune ce pot interacționa cu
receptorii specifici de pe suprafața limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot
pătrunde în țesutul limfoid, unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se
activează și pot participa la un răspuns imun.
Limfocitele activate, cu funcții de memorie sau efectorii părăsesc ganglionii limfatici
prin vasele limfatice eferente, de aici ajungând în circulația sangvină trecând prin ductul
limfatic toracic. Din splină, limfocitele trec direct în circulația venoasă.
Interacțiunile dintre limfocite și celulele endoteliale activate sunt responsabile și de
trecerea primelor din circulație în țesuturi. În cazul existenței unui proces inflamator, celulele
endoteliale exprimă anumite molecule de suprafață, specifice țesutului respectiv, ce
determină limfocitele ce dispun de receptorii corespunzători să părăsească circulația și să se
localizeze regiunile unde își vor exercita funcțiile. Procesul are astfel specificitate, fiind
demonstrat faptul că limfocitele recirculă preferențial prin țesuturile prin care au trecut inițial.
Din țesuturi, limfocitele ajung la nivelul ganglionilor limfatici prin intermediul vaselor
limfatice aferente.
Aproximativ 1-2% din numărul total de limfocite recirculă în fiecare oră. În ansamblu,
procesul oferă ocazia unui număr mare de limfocite specifice unui imunogen de a veni în
contact cu antigenele corespunzătoare în microclimatul organelor limfoide secundare. Acest
lucru este foarte important, având în vedere faptul că limfocitele posedă receptori cu o
singură specificitate, prin urmare existând numai un număr relativ mic de celule ce pot iniția
sau susține un răspuns imun dirijat împotriva unui anumit antigen.
 Sistemul digestiv – Cursul 5 – Cavitatea orala si structurile asociate

A. Cavitatea orala
Spre deosebire de celelalte componente ale tubului digestiv, cavitatea orală are o
histologie diferită.
Cavitatea orală este poarta de intrare în sistemul digestiv și aici încep să se
producă primele fenomene asociate procesului de digestie: masticația (triturarea
alimentelor) cu ajutorul unor organe specializate (dinții) si secreția salivară care
pregătește bolul alimentar pentru pasajul în esofag. La nivelul cavității orale există o
componentă importantă a apărării imune locale (prin prezența MALT și a amigdalei
linguale). Tot la nivelul cavității orale se află limba, iar mucoasa sa dorsală este
specializată în vederea percepției simțului gustului (deci are rol senzorial). Cavitatea
orală, împreună cu structurile dure de la acest nivel, joacă un rol important în realizarea
unor reflexe complexe: deglutiția, fonația.
Histologia complexă a cavității orale reflectă funcții numeroase, dar și modul
complicat în care se desfățoară histogeneza structurilor de la nivelul cavității orale.
Stomodeumul  o cavitate orală primitivă, tapetată de epiteliu primordial; apoi
urmează o serie de modificări, de invaginări ale epiteliului în mezenchimul subiacent,
prin care iau naștere atât structurile dure, cât și cele moi. Tot la acest nivel are loc și
procesul de histogeneză a glandei tiroide, care se formează dintr-o evaginare care apoi
migrează caudal.
Din punct de vedere anatomic, cavitatea orală este împărțită în:
 vestibul – situat anterior de arcadele dentare și delimitat anterior de buze și obraji;
 cavitate orală propriu-zisă – posterior de arcadele dentare; comunică posterior cu
faringele prin istmul buco-faringian. Superior este delimitată de palat (dur și
moale) și inferior de planșeu (la acest nivel este ancorată limba).

Structură histologică generală

1. Mucoasa orală
Orice mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu de acoperire de diferite tipuri, așezat
pe o membrană bazală, sub care se găsește țesut conjunctiv cu diferite caracteristici,
cunoscut ca lamina propria sau corion. Termenul de „mucoasă” este explicat prin faptul
că pentru orice mucoasă, cavitatea/ pereții cavității respective sunt umectați în
permanență de secreția unor glande, care fie se găsesc în structura mucoasei, fie în
structura peretelui respectiv, fie sunt glande asociate (de exemplu, la nivelul cavității
orale sunt glande salivare mici și mari; glande anexe în alte regiuni ale tubului digestiv).
În diferite regiuni ale cavității orale, mucoasa are caracteristici conformaționale și
funcționale diferite.
a) Epiteliul de acoperire
Este un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat în cele mai multe regiuni, dar
există și regiuni în care procesul de keratinizare apare complet, deci cu epiteliu
pavimentos stratificat (orto)keratinizat și regiuni cu epiteliu pavimentos stratificat
(para)keratinizat, care este un epiteliu stratificat scuamos și la nivelul căruia începe un
proces de keratinizare, fără a fi dus însă până la capăt.
b) Membrana bazală
Poate fi dreaptă sau ondulată în anumite regiuni, în care lamina propria subiacentă
pătrunde în grosimea epiteliului și formează papile.
c) Lamina propria
Este constituita din țesut conjunctiv lax bine vascularizat sau țesut conjunctiv
dens semiordonat.

2. Submucoasa
Alcătuită din țesut conjunctiv lax sau dens. Există regiuni ale cavității orale în care
submucoasa este prezentă, în timp ce în alte regiuni ea este absentă.
La acest nivel sunt prezente vase mai mari, structuri nervoase mai mari și, tipic
pentru cavitatea orală, sunt prezente glande salivare minore, care sunt localizate în
special în imediata vecinătate a unor fibre musculare scheletice.

3. Planurile musculare
Aparțin grupelor musculare din zonă: mușchii limbii, orbiculari ai buzelor,
muschii masticatori, etc.

4. Structurile subiacente (planuri profunde)

Pot fi reprezentate de oase ale craniului (planuri profunde osoase, cum ar fi palatul
dur, osul mandibular) sau de piele (la nivelul obrajilor) sau de mucoasa respiratorie a
nazo-faringelui (la nivelul porțiunii posterioare, deci in cazul mucoasa ce tapetează vălul
palatin).

Varietăți de mucoasă orală

 Mucoasa de acoperire  se poate considera că este o mucoasă implicită, fiind
prezentă în majoritatea regiunilor cavității orale;
  Mucoasa masticatorie  în regiuni care sunt supuse unui stres mecanic important
în timpul masticației; bolul alimentar presează, produce mișcări de forfecare la
nivelul mucoasei respective, astfel că în acele regiuni există mucoasa masticatorie,
o formă specializată de mucoasă orală, specializată cu rezistență mecanică.
 Mucoasa specializată  pe fața dorsală a limbii; la acest nivel există muguri
gustativi.

1. Mucoasa de acoperire
Localizare: este cea mai bine reprezentată, fiind prezentă pe fața internă a obrajilor
și a buzelor, palat moale, fața ventrală a limbii și planșeul bucal, mucoasa alveolară.
Epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat, gros, cu 3 straturi celulare:
1. stratul celulelor bazale;
2. strat intermediar (spinos);
3. strat superficial.
Epiteliul se descuamează și se înnoiește la aproximativ 12 zile, sugerând o
activitate de proliferare destul de însemnată a celulelor din stratul bazal. Avantajul
medical îl reprezintă accesul facil la celulele descuamate, care pot fi recoltate din salivă
sau spută și analizate, inclusiv din punct de vedere genetic.
În afară de celulele care formează epiteliul, există și alte populații de celule:
 melanocite – în stratul bazal;
 celule Langerhans  celule capabile să preia, să proceseze și să prezinte antigene;
se găsesc în mod normal printre celulele epiteliale;
 celule Merkel  bănuite a fi neuroendocrine pt. că exprimă și markeri
neuroendocrini, au citoplasmă clară, dar nu există mari diferențe morfologice
între ele și celulele epiteliale;
 limfocite intraepiteliale.

Membrana bazală este plicaturată, cudată, iar lamina propria trimite proiecții
spre epiteliu, numite papile. Papilele sunt rare și puțin adânci la nivelul mucoasei de
acoperire.

Lamina propria este o zonă de țesut conjunctiv, care conține vase sangvine de
calibru mediu și mic și filete nervoase de dimensiuni mici, sub formă de terminații
nervoase libere sau încapsulate (corpusculi Meissner).

Submucoasa este alcătuită din:

  ţesut conjunctiv lax ← fascicule de fibre de colagen, fibre elastice, ceea ce
permite o oarecare flexibilitate a mucoasei;
 glande salivare minore (tipic pentru mucoasa orală)  buze, limbă, obraji, palat
moale;
Sunt glande tubule-acinare, deci pe secțiuni se pot vedea acini care eventual
drenează într-un duct excretor de dimensiuni mici. Din punct de vedere al produsului de
secreție sunt seroase, mucoase, mixte; au o secreție salivară continuă, o secreție apoasă,
care umectează cavitatea orală. Răspund la stimuli mai puțin decât glandele salivare
majore, dar răspund totuși într-o oarecare măsură inervației simpatice și parasimpatice
(de exemplu, xerostomia în stimularea de către sistemul adrenergic).
 vase de sânge, nervi.
Lipseşte pe faţa ventrală a limbii – epiteliul se continua direct în profunzime cu
straturile musculare, care sunt foarte bine vascularizate. Se explică astfel absorbția
rapidă a substanțelor a acest nivel.

2. Mucoasa masticatorie
Localizare: gingii și palatul dur (în partea sa inferioară), care sunt supuse unor
forțe mecanice semnificative în timpul masticației, astfel încât specializările mucoasei
masticatorii sunt, în principal, de rezistență mecanică. Mucoasa din această regiune este
bine ancorată de planurile profunde, nu se decolează, nu poate fi forfecată.
Epiteliul este pavimentos stratificat keratinizat (palatul dur) sau parakeratinizat
(gingii). Epiteliul parakeratinizat găzduiește un proces incomplet de keratinizare,
nucleii sunt prezenți în straturile superficiale (caracteristică păstrată de la epiteliul
nekeratinizat), neexistând un strat cornos per se de celule degradate, dar există celule
cu granulații de keratohialină, care atestă că procesul de keratinizare este început.
Prin urmare, există următoarele straturi:
1. stratul celulelor bazale;
2. strat spinos;
3. strat granular (minim);
4. strat superficial – cu nuclei prezenți.
În lamina propria, se descriu:
 strat papilar  papile de ţesut conjunctiv profunde şi dese, astfel încât se realizează
o fixare mai bună a epiteliului de lamina propria și apoi de structurile subiacente;
 vase sangvine, teminaţii nervoase libere, corpusculi Meissner;
  strat reticular – ţesut conjunctiv dens semiordonat, cu fascicule groase de
fibre de colagen; la nivelul gingiilor fibrele de colagen se continuă cu cele
din periost, ancorând lamina propria de planurile osoase profunde, ceea
ce duce la rezistență mecanică.
Submucoasa este prezentă numai la nivelul palatului dur, absentă la nivelul
palatului anterior și al gingiilor (anterior  ţesut adipos, care determină apariția unor
pliuri, unor proeminențe longitudinale; posterior  glande salivare minore ce se
continuă în palatul moale).

3. Mucoasa specializată
Este specializată în percepția gustului. Este localizată strict pe suprafața dorsală a
limbii. Prezintă papile şi muguri gustativi.

Buzele
Sunt organe parenchimatoase, care prezintă un ax și 2 fețe: o față anterioară
acoperită de piele și o față posterioară tapetată de mucoasa orală de acoperire. Între cele
două se găsește roșul buzelor sau vermillion.
Axul musculo-conjunctiv contine: fibre musculare striate – mm. orbiculari ai
buzelor; glande salivare minore (pe fața internă), adipocite (pe fața internă), vase
sangvine (zonă bine vascularizată) şi fibre nervoase (zonă bine inervată). Toate incluse în
ţesut conjunctiv, bogat în fibre de colagen.
Faţă externă cuprinde piele (epiteliu pavimentos stratificat keratinizat, foliculi
piloşi, glande sebacee, glande sudoripare). La comisuri  granulele Fox-Fordyce (sunt
glande sebacee mari, compuse, care nu sunt legate de firele de păr, ci secretă la
suprafață prin intermediul unui duct comun).
Faţă internă ← mucoasă orală de acoperire.
Roşul buzelor (vermillion) ← epiteliu pavimentos stratificat keratinizat subţire +
o reţea vasculară bogată; aceste 2 caracteristici (subțirimea epiteliului și vascularizația
bogată) dau culoarea specific.

Obrajii
Faţă externă este tapetată de piele.
Faţă internă este tapetată de mucoasă orală de acoperire, bine ancorată de
epimisiumul fibrelor musculare din zona respectiva, pentru că astfel se previne
decolarea mucoasei în timpul contracției și relaxării mușchilor.
 Central exista un ax, în care se află țesut conjunctiv și planuri musculare care
aparțin mușchilor masticatori.
Submucoasa ← numeroase glande salivare, ţesut adipos, uneori sub formă de
lobuli, în profunzime, mai bine dezvoltat la nou-născut (bula grăsoasă Bichat).
Realizeaza o aderenţă la musculatura buccinatorie prin ţesut conjunctiv neordonat.
Organul juxtaoral Chievitz este localizat în spaţiul buco-temporal, medial de
ramul ascendent mandibular. Contine insule de celule epiteliale cu aspect scuamos într-o
stromă conjunctivă densă, cu terminaţii nervoase libere; funcţii presupuse:
neuroendocrine, senzoriale.

Palatul și uvula
Formează tavanul cavității orale, anterior sunt structurile palatului dur, posterior
cele ale palatului moale.
a) Palatul dur
Este acoperit de mucoasă masticatorie (fără submucoasă, cu lamina propria
bogată în fibre de colagen), cu falduri fixe; posterior, începe să apară submucoasă, initial
cu țesut adipos, apoi cu glande salivare mucoase.
b) Palatul moale
Prezinta un versant bucal cu EPSNK, cu submucoasă bine reprezentată, cu glande
salivare mici, mucoase + un versant faringian cu epiteliu pseudostratificat cilindric
ciliat (respirator). Central se gaseste un ax cu fibre musculare striate cu diferite orientări
și țesut conjunctiv.
c) Uvula
Este similară histologic palatului moale; prezinta un ax muscular cu fibre
aparținând mușchiului ridicător al vălului palatin.
Țesutul limfoid este bine reprezentat la acest nivel.

Limba
Este un organ parenchimatos. Este formată din: ax muscular, fata ventrala si fata
dorsala.
1. Axul muscular este constituit din fibre musculare striate perpendiculare unele
pe celelalte. Fibrele musculare sunt orientate diferit, aparţin muşchilor extrinseci, adică
au un capăt inserat în limbă și celelălalt este fixat de structuri adiacente (m. genioglos, m.
hioglos) şi muşchilor intrinseci, adică au ambele capete ancorate în atmosfera de țesut
conjuctiv al limbii (m. lingual). Alternează cu glande salivare minore, celule adipoase,
numeroase vase sangvine ce realizează un aport important de sânge, fibre nervoase 
deci limba este bine inervată.
Faţă ventrala este constituita din mucoasă orală de acoperire. Nu prezinta
submucoasa, epiteliul de acoperire stratificat nekeratinizat continuandu-se direct cu
structurile musculare.
Faţă dorsală ← mucoasă specializată.
Repere anatomice la nivelul limbii sunt urmatoarele:
 bază – prezintă proeminențe date de abundența de țesut limfoid și cripte. Toată
structura poartă numele de amigdala linguală, separata prin
 V-ul lingual (sulcus terminalis) ← până la 12 papile circumvalate dispuse în
formă de V, de
 corpul şi vârful limbii;
 foramen cecum – vestigiu al canalului tireoglos, la nivelul V-ului limbii.
Consecința: există persoane la care sunt prezente resturi de țesut tiroidian în baza
limbii, care este normal, funcțional.

Baza limbii (posterior) prezinta EPSNK, cripte, amigdale linguale (ţesut limfoid
difuz şi folicular), proemină la suprafaţă, precum si foramen cecum.

Faţa dorsală prezinta papile linguale (proeminenţe ale epiteliului care antrenează
și un ax de ţesut conjunctiv de la nivelul laminei propria).
Tipuri morfologice de papile linguale:
 filiforme – cele mai mici, nu se observă cu ochiul liber;
 fungiforme – pot fi observate ca puncte mici, roșii;
 foliate;
 circumvalate.
Papilele filiforme sunt cele mai numeroase, ascuţite, responsabile de caracterul
aspru al feței dorsale a limbii. Sunt acoperite de EPSK, axul de țesut conjunctiv este
minim si nu prezintă muguri gustativi.
Papilele fungiforme sunt mai puțin numeroase, se gasesc izolat, printre papilele
filiforme, au dimensiuni ceva mai mari, un ax bogat vascularizat, iar mugurii gustativi
sunt rari.
Papilele foliate se gasesc pe marginile laterale ale limbii, perpendiculare pe axul
lung, au un vârf plat, cu epiteliu de acoperire pavimentos nekeratinizat, un ax bogat
vascularizat; conţin muguri gustativi pe fețele laterale, care sunt mai numeroşi la tineri.
Au aspectul unei “carti deschise”.
Papilele circumvalate sunt in numar de 8-12 la nivelul V-ului, au un diametru de
0,1-0,2 cm, deci dimensiuni mari. Sunt înconjurate de un şanţ profund (vallum) si sunt
acoperite de epiteliu nekeratinizat. În axul conjunctiv prezinta glande von Ebner =
glande salivare mici. Ele își varsă produsul de secreție printr-un duct excretor în șanțul
care înconjură papila. Astfel, șanțul din jurul papilei este plin cu saliva produsă de
glandele von Ebner, în care se dizolvă substanțele sapide, putând veni în contact cu
receptorii diverși care se găsesc pe procesele celulelor senzoriale din mugurii gustativi.
Conţin numeroşi muguri gustativi (cea mai mare abundență de MG), pe versantul lateral,
în grosimea epiteliului de acoperire (deci sunt structuri intraepiteliale).

Mugurii gustativi
Sunt formaţiuni ovoidale 80 x 50 μm. Nu sunt delimitate de o structură propriu-
zisă. Se găsesc în grosimea epiteliului de acoperire. Porul gustativ constituie o
deschidere înspre suprafața liberă a mugurelui gustativ. Prin por proemină prelungirile,
procesele apicale ale celulelor senzoriale.
Tipuri celulare din cadrul mugurilor gustativi:
 senzoriale (neuroepiteliale) – sunt originea semnalizării ce va trimisă aferent spre
cortex; sunt celule mai alungite, mai palide (light cells);
 de susţinere, cu nucleu mai heterocromatic și citoplasmă mai intens colorată (dark
cells);
 bazale, de dimensiuni mici  joacă rol de celule progenitoare pentru celulele
senzoriale și de susținere.

Localizare: cei mai numeroşi sunt în papilele circumvalate (~250/papilă), urmate

de papilele fungiforme si papilele foliate; se gasesc, de asemenea, si la nivelul arcului
gloso-palatin, a palatului moale, pe faţa posterioară a epiglotei, pe peretele posterior
faringian.
Inervația este realizată de fascicule mai mari, care se distribuie apoi sub forma
unor plexuri nervoase: plexuri subgemale (sub MG), perigemale (de jur împrejurul MG)
şi intragemale (cele mai fine terminații nervoase, care vin în contact cu celulele
senzoriale). Inervația motorie a limbii  n. hipoglos (XII), inervația senzitivă generală:
din 2/3 anterioare ← n. V, din 1/3 posterioară – n. IX, inervația senzorială: din 2/3
anterioare ← n. VII, din 1/3 posterioară ← n. IX.
 Funcţia mugurilor gustativi este percepţia gusturilor:
 acru (acid) – dat de scăderea pH-ului, detectată de receptori sensibili la pH, ASIC
(acid sensing ion channel); utilizează receptori-canale ionice;
 sărat  dat de prezența ionilor monovalenți (Na+); utilizează receptori-canale
ionice, dispuse în special la vârful limbii;
 dulce  dat de oligozaharide; utilizează receptori cuplați cu proteina G;
 amar  dat de alcaloizi, este asociat cu o senzație neplăcută, deci are rol de
protecție; utilizează receptori cuplați cu proteina G;
 umami  dat de glutamatul din bolul alimetar; utilizează receptori cuplați cu
proteina G.

Dinții
 Dentiţie deciduală  20 dinţi: 2 incisivi, 1 canin, 2 molari (pe fiecare hemiarcadă);
 Dentiţie definitive  32 dinţi: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari, 3 molari (pe fiecare
hemiarcadă), având morfologii diferite.
Dinții conțin o cavitate numită camera pulpară, înconjurată de o substanță
mineralizată dură care se numește dentină. Dentina este acoperită de smalț la nivelul
coroanei dentare, iar la nivelul rădăcinii, dentina este acoperită de cement. Dintele este
ancorat în alveolele dentare prin structuri de suport denumite generic periodonțiu (în
componența lui intră cementul, ligamentul alveolo-dentar și osul alveolar). La suprafață
aceste structuri sunt acoperite de mucoasa gingivală, de tip masticator. În camera
pulpară se găsește pulpa dintelui.
Pulpa dintelui
Este constituita din ţesut conjunctiv tânăr (țesut mezenchimal păstrat la adult), cu
origine în papila dentară, continand celule stelate, cu prelungiri care se ramifică, dar si
alte celule de tipul: limfocite, plasmocite, macrofage, eozinofile. Apar mai multe în
pulpită. Substanţa fundamentală se coloreaza PAS+ (datorită abundenței de
glicoproteine și structuri oligozaharidice), are o consistenta gelatinoasă, este bine
reprezentată, contine puține fibre de colagen și fibre elastice; este vascularizată și
inervată pentru că prin foramenul apical pătrund vase sangvine şi fibre nervoase din ggl.
gasserian (cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor).
Spaţiul Weil constituie o zonă acelulară, străbătută de fascicule de colagen (von
Korff) ce pleacă din pulpa dentară și pătrund în dentină. Odontoblastele sunt dispuse
într-un singur strat la periferia camerei pulpare, adiacent dentinei. Sunt celule de natură
mezenchimală. Ele sunt responsabile de generarea componentei organice a dentinei.
 Dentina
Este o substanță dură, mineralizată, fiind formată din:
 componenta anorganică (70%)  cristale de hidroxiapatită;
Liniile incrementale von Ebner (subţiri) si Owen (groase) apar sub forma unor
trasee de culoare mai închisă pe preparatul șlefuit.
Tubulii dentinali (canaliculi Tomes) conțin procese Tomes și fibre nervoase
amielinice, din cauza cărora apar durerile dentare.
Spaţii Czermak (interglobulare) constituie zone de mineralizare incompleta.
 componenta organică (30%) ← predentina
Matricea extracelulară este constituita din fibrile de colagen si GAG. Celulele
(odontoblaste) încep să secrete predentină la polul lor apical. Predentina se depune
acolo și prinde în grosimea ei niște procese apicale ale celulelor, cunoscute sub
denumirea de fibre Tomes. Ele se găsesc în spații care nu conțin dentină (canaliculi
Tomes).
După depunerea predentinei, aceasta se mineralizează. Mineralizarea are loc în
valuri. Prin urmare, apar diferențe de mineralizare în masa dentinei, vizibile sub forma
de linii incrementale. Mineralizarea se realizează pe niște molecule sau complexe
moleculare, care sunt secretate de odontoblaste în predentină și care sunt numite corpi
abac. Ei sunt formați dintr-o componentă fibrilară (fibrile de colagen) și căteva domenii
globulare, iar de la acești corpi pornește mineralizarea, care nu este uniforma,
determinând apariția spațiilor Czermak.

Odontoblastele secretă predentina (matricea organică). Formeaza un strat ce

mărgineşte dentina, situate la periferia camerei pulpare. Sunt celule de origine
mezenchimală, dar au un aranjament epitelial: sunt dispuse la același nivel, celulele fiind
unite prin joncţiuni intercelulare. Prezinta un corp celular cilindric, cu granule
secretorii, corpii abac (care initiaza mineralizarea), procese (prelungiri) odontoblastice
apicale (fibre Tomes): cu microtubuli, microfilamente, granule de secreţie.
Sunt active și după formarea dintelui, însă mult mai puțin la om comparativ cu alte
mamifere (de exemplu, iepuri). Creșterea stratului de dentină se face spre camera
pulpară, deci cu înaintarea în vârstă camera pulpară scade în dimensiuni, însă nu
semnificativ.

Smalțul
 Acoperă dentina la nivelul coroanei. Este o substanță mineralizată, cea mai dură
din organism, cu 98% componentă anorganică. Duritatea este conferită nu numai de
cristalele de hidroxiapatită, ci și de dispunerea lor în structuri prismatice, denumite
prisme adamantine. Ele sunt dispuse radiar de la camera pulpară, având dimensiunea
egală cu grosimea stratului de smalț. La acest nivel există linii de creștere (liniile
Retzius). Prismele sunt curbate, în formă de S  liniile Hunter-Schreger. Tufele
smalţului, situate la joncţiunea smalţ-dentină, sunt zone de neregularitate a mineralizării.
Componenta organică (2%)  matrice extracelulară și proteine specifice
smalțului: amelogenină (numai în smalţul în formare), enameline, tuftelină, proteine ale
tufelor, proteaze, etc. Structura lor tridimensională permite mineralizarea. Cariile dentare
= zone de demineralizare. Scăderea pH-ului în cavitatea orală duce la demineralizare.
Cariile rezultă în urma modificării echilibrului dintre procesele de mineralizare și cele de
demineralizare de la suprafața smalțului în favoarea demineralizării.

Componenta organică este produsă de adamantoblaste (enameloblaste) în cursul

histogenezei dintelui. Una dintre ultimele etape în histogeneza dintelui este cea de
mugure dentar. Ameloblastele sunt celulele din stadiul incipient de formare a smalţului,
de origine epitelială, rezultate din invaginarea epiteliului de acoperire, care învelește și
ia forma mezenchimului subiacent și se termină în zone de țesut epitelial  teaca
epitelială Hertwig. Ameloblastele, în faza de mugure dentar, pot fi:
 secretorii  sunt celule înalte, cilindrice, avand procese apicale, RER, granule de
secreţie  secretă proteine;
 de maturare ← caractere ultrastructurale ale celulelor epiteliale de transport;
transportă ioni de calciu.

Periodonțiul
Grupează structurile care servesc la ancorarea dintelui în alveolă. Din periodonțiu
fac parte: cementul, ligamentul alveolo-dentar, osul alveolar si gingia.
1. Cementul
Acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Este și ea o substanță dură,
mineralizată, similară osului, intregind o componentă anorganică (40-50%) și o
componentă organică.
Tipuri de cement:
 acelular;
 celular  cementocite în cementoplaste;
 Nu este vascularizat, deci nu formează sisteme Havers și nu prezintă canale
Volkmann. Nutriția cementului se realizează prin intermediul vascularizației prezente la
nivelul ligamentului alveolo-dentar.
2. Ligamentul alveolo-dentar
Este constituit din ţesut conjunctiv dens sub forma fibrelor de colagen ce
solidarizează cementul de periost: din substanța fundamentala a cementului pleacă
fascicule groase de colagen, care se inseră în periostul osului alveolar; exista, de
asemenea, la acest nivel, fibre oxitalanice, fibroblaste.
Se formează astfel un fel de hamac în care stă dintele, astfel încât această inserție a
dintelui în alveolă permite distribuția forțelor mecanice pe toată suprafața internă a
alveolei, dar și un anumit grad de elasticitate.
Ţesutul conjunctiv lax este grupat în insule, bine vascularizat (asigură şi nutriţia
cementului). Insulele epiteliale Malassez sunt resturi ale tecii Hertwig.
Funcţiile ligamentului periodontal sunt ancorare, suport, mobilitate, remodelare
osoasa, nutriţia cementului, propriocepţie.
3. Alveola dentară
Este constituita din os alveolar (compact, la periferie, prezentand inserţia
ligamentului periodontal, spongios în profunzime) si os de susţinere (situat în
profunzime, os de tip lamelar).
4. Gingia
Mucoasă orală este de tip masticator, constituita din EPS(P)K, papile dese, fibre
de colagen, care se inseră în periost. Şanţul gingival constituie o cavitate virtuală,
rezultată prin reflectarea mucoasei pe suprafața dintelui. Se pot acumula aici resturi și
componente bacteriene, formându-se placa dentară.
Membrana bazală se ataşează de smalţ  dispozitiv de ataşare epitelială (epiteliu
joncțional), la joncțiunea dintre smalț și cement. La acest nivel, proteinele fibrilare ale
laminei proprii se continua direct cu elemente din substanța fundamentală a smalțului
din regiunea respectivă.

B. Faringele
Partile constituent sunt urmatoarele:
 nazo-faringe  palatul moale;
 oro-faringe  vârful epiglotei;
 hipofaringe  esofag.
 Nazo-faringele
Repere anatomice: coanele nazal, palat moale, orificiul faringeal al trompei lui
Eustachio, recesul faringian.
Histologia nazo-faringelui
1. Mucoasa
Este constituita din epiteliu respirator (pseudostratificat cilindric ciliat) in
porțiunea superioară (coane, tavan) si epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat in
porțiunea inferioară si partea anterioara a pereților laterali. Se intalnesc si porțiuni cu
zone alternante de ER și EPNK. Trecerea între cele două tipuri de epiteliu poate fi
bruscă sau intermediate de un epiteliu intermediar.
2. Submucoasa
Este constituita din țesut conjuctiv bogat în colagen, numeroase glande sero-
mucoase, țesut limfoid (amigdala faringiană, amigdalele tubare).
3. In planul profund se gasesc oase craniene, fața orală a vălului palatin.

Oro-faringele și hipo-faringele
Repere anatomice: perete posterior, epiglota, pereții laterali (amigdala palatină),
sinusul piriform.
Histologia oro-faringelui și hipo-faringelui
1. Mucoasa
Este constituita din epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat si lamina propria
← fibre elastice.
2. Submucoasa
Contine glande sero-mucoase și țesut limfoid (amigdala palatine).
3. Planul muscular ← m. faringieni longitudinal și constrictor (m. striați).

Structura generală a tubului digestiv

Stratigrafia peretelui cuprinde 4 tunici:
1. Mucoasă;
2. Submucoasă;
3. Tunica musculară;
4. Adventiție (adventice)/seroasă.

1. Mucoasa
Indeplineste urmatoarele funcții:
 secreție: enzime, HCl, mucus, anticorpi;
  absorbție: compuși metabolici, apă, vitamine, electroliți, etc.
 barieră;
 protecție imună.
Inglobeaza 3 componente:
1. epiteliu de acoperire;
2. corion (lamina propria);
3. musculara mucoasei.
Epiteliul de acoperire este de tip simplu cilindric, de la stomac la colon, in timp ce
esofagul si canalul anal prezinta epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat.
Lamina propria/corionul este constituita din țesut conjunctiv lax, vase sanguine și
limfatice mici, terminații nervoase, țesut limfoid + celule imunocompetente, precum si
glande ale mucoasei.
Musculara mucoasei integreaza țesut muscular neted organizat în:
• strat intern – circular;
• strat extern – longitudinal.
Rol: mișcări independente ale mucoasei;
Este caracteristică tubului digestiv (!).

Modificări ale mucoasei

 Evaginări: vilozităţi (cuprind mucoasa), pliuri (cuprind mucoasa şi submucoasa)
Rol: măresc suprafaţa de contact;
 Invaginări: cripte, glande mucoase si glande submucoase
Rol: măresc suprafaţa de secreţie.

2. Submucoasa
Este constituita din tesut conjunctiv dens, vase sanguine si limfatice (mari); poate
contine glande submucoase (esofag – glande esofagiene propriu-zise, duoden – glande
Brunner). Contine, de asemenea, plexul nervos submucos Meissner si țesut limfoid.

3. Tunica musculară
Cuprinde:
• Fibre musculare striate  partea superioară a esofagului, sfincterul anal extern;
• Fibre musculare netede  restul tubului digestiv; acestea sunt grupate intron strat
intern circular si un strat extern longitudinal.
Plexul nervos mienteric Auerbach este localizat între straturile de fibre musculare
netede.
 (*) Stomacul are in plus un strat intern oblic.
Sfincterele (cardial, piloric, valva ileo-cecală, anal intern) sunt condensari de fibre
musculare netede.

4. Tunica externă
Poate fi seroasă sau adventice.
• Adventicea – tesut conjunctiv lax bogat in vase sanguine si limfatice – intalnita la
nivelul esofagului toracic, al rectului, al organelor fixate la peretele posterior al
abdomenului (organe retroperitoneale), precum bulbul duodenal, colonul
ascendent si colonul descendent;
• Seroasă – ţesut conjunctiv lax acoperit de mezoteliu (dublu strat de epiteliu
pavimentos simplu, continator intermediar – tesut conjunctiv lax) în restul tubului
digestiv (la nivelul organelor intraperitoneale).

Țesutul limfoid asociat tubului digestiv

1. ţesut limfoid difuz ;
2. ţesut limfoid nodular (sub forma foliculilor limfatici);
• foliculi limfatici solitari  esofag, regiunea pilorică a stomacului, intestin subţire
şi gros;
• agregate nodulare  ileon (plăci Peyer), apendice.

Plexurile intramurale
Localizare: de lungul tubului digestiv, de la nivelul esofagului pana la nivelul
sfincterului anal intern;
Sunt formate din:
 ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni) care contin: neuroni senzitivi,
interneuroni si neuroni motori excitatori/inhibitori şi secretori;
 fibre nervoase amielinice;
 celule gliale.

1. Plexul submucos Meissner

Este bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire si controlează: activitatea
secretorie a mucoasei, activitatea motorie a muscularei mucoasei, vasele sangvine din
submucoasă.
2. Plexul mienteric Auerbach
 Se regaseste pe toată lungimea tubului digestiv si controlează: activitatea motorie a
tubului digestiv, activitatea secretorie prin fibre care ajung în: plexul submucos, vezica
biliară si pancreas.

C. Esofagul
Mucoasa
1. Epiteliul de acoperire este pavimentos stratificat nekeratinizat (metaplazia
mucoasei esofagiene – esofag Barrett). Se realizeaza o trecere bruscă la epiteliul simplu
cilindric al stomacului.
Alte tipuri celulare la acest nivel sunt: celulele endocrine, melanocitele, celulele
Langerhans, limfocite intraepiteliale.
2. Lamina propria este constituita din țesut conjunctiv lax sărac celular, papile
conjunctive înalte, glande cardiale  mucus neutru; se gasesc în porțiunea terminală a
esofagului și porțiunea inițială a stomacului.
3. Musculara mucoasei este constituita din fibre musculare netede orientate
predominant longitudinal. În porțiunea inferioară e mai groasă decât musculara
mucoasei stomacului. Poate să apară un al treilea strat de fibre musculare netede –
circular extern.
Submucoasa
Contine țesut conjunctiv lax cu fibre elastice, vase sangvine și limfatice, plexul
nervos submucos Meissner, un sistem venos anastomotic (anstomoze porto-cave).
La acest nivel se diferentiaza alt tip de glande  glande esofagiene proprii, care
sunt mici, compuse, tubulo-alveolare, cu duct excretor tapetat de EPSNK. Secretă mucus
ușor acid și bicarbonat. Celulele serosae sunt rare, exista si oncocite (celule cu numar
mare de mitocondrii si citoplasma granulara, intens acidofila).
Tunica musculara
 in 1/3 superioara  fibre musculare striate;
 in 1/3 mijlocie  fibre musculare striate si netede;
 in 1/3 inferioara  fibre musculare netede.
Acestea sunt dispuse, in ambele cazuri, in 2 straturi straturi – circular intern și
longitudinal extern.
Adventicea  la nivelul esofagului toracic (segment retroperitoneal, atasat
peretelui posterior al cavitatii abdominale) si seroasa  la nivelul esofagului
subdiafragmatic (segment intraperitoneal).
D. Stomacul
Funcțiile stomacului sunt urmatoarele:
 rol de rezervor de alimente;
  macerarea şi digestia parţială, rezultatul fiind chimul gastric;
 funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină, electroliți, mucus) → suc gastric;
 funcţie secretorie endocrină → SNED
 funcţie de absorbţie.
Histologia stomacului
Din punct de vedere anatomic si histologic, stomacul se imparte in:
 regiunea cardială;
 regiunea fundică și a corpului stomacului;
 regiunea pilorică.
Mucoasa
Prezinta pliuri longitudinale și șanțuri, care delimiteaza arii gastrice  se afla
orificiile de deschidere a criptelor gastrice (foveole).
Epiteliul de acoperire este simplu cilindric (tapetează
și criptele gastrice); este constituit din celule secretoare de mucus
neutru-alcalin; aceste detin vacuole la polul superior.
Lamina propria este reprezentata de țesut conjunctiv lax, glande gastrice (simple,
tubulare, ramificate)  subimpartite in istm, col, bază; se deschid la nivelul criptelor
gastrice. Atat glandele gastrice, cat si criptele, in care acestea se deschid, sunt diferite
din punct de vedere morfologic în funcție de regiunea gastrică in care se afla.
Mai regasim la acest nivel, țesut limfoid si fibre musculare netede.
1. Regiunea cardială: cripte scurte, glande lungi, sinuoase, cu duct excretor scurt,
lumen larg; glande mucoase – mucină neutră și sialomucine;
Alte tipuri celulare  celule parietale, celule secretoare de lizozim.
2. Regiunea pilorică: cripte adânci, glande scurte, sinuoase, lumen larg; glande
mucoase  mucină neutră;
Alte tipuri celulare celule parietale, celule secretoare de lizozim, celule
endocrine.
3. Regiunea fundică și a corpului gastric: cripte scurte, glande lungi, drepte
(uneori in relatie de paralelism cu cele adiacente), lumen strâmt;
Celulele de la acest nivel, aflate in componenta glandelor gastrice propriu-zise,
sunt:
 celulele parietale (oxintice) – se gasesc la nivelul corpului glandei; sunt secretoare
de HCl și factor intrinsec (glicoproteina necesara absorbţiei vitaminei B12 
eritropoieză); ca morfologie, in MO, sunt rotunde, uninucleate sau binucleate; au o
citoplasmă intens acidofilă; in ME, regasim numeroase mitocondrii, sistem
canalicular intern, sistem tubulo-vezicular si nu conțin granule de secreție;
(*) Afectiuni ca aclorhidria sau gastritele atrofice se pot insoti de anemie
megaloblastica Biermer.
 celulele principale (zimogene) – se gasesc la nivelul bazei glandei; in MO, sunt
piramidale, uninucleate; au o citoplasmă cu polaritate tinctorială; in ME, regasim
granule de zimogen si vezicule de secreție, RER abundent, pozitionat bazal;
secretă pepsinogen, lipază, renină;
celulele mucoase – se intalnesc la nivelul colului; secreta mucus acid; sunt
asemănătoare celulelor de suprafață, dar mai mici;
 celule endocrine – sunt de mai multe tipuri: P/D1 secreta grelină (in regiunea
corpului), EC secreta serotonină (in regiunea corpului), D secreta somatostatina
(in regiunea corpului), ECL secreta histamină (in regiunea corpului ), iar A
secreta glucagon (in regiunea fundică).

Submucoasa
Nu prezinta glande.
Musculara
Integreaza fibre musculare netede, organizate in 3 straturi:
1. oblic intern;
2. circular mijlociu;
3. longitudinal extern.
A 4-a tunica este reprezentata de seroasa, continua peritoneului.
 Cavitatea orală,
faringele, esofagul și stomacul
 Sistemul digestiv

• Alcătuit din tub digestiv și organe

asociate
• Tubul digestiv
– Segmente: cav. orală, faringe, esofag,
intestin subțire și gros, canal anal;
– Perete + lumen;
• Organe asociate:
– Organele din cav. bucală – limbă, dinți
– Glande anexe: salivare, pacreas, ficat,
vezică biliară
 Cavitatea orală – repere anatomice

Structură generală:
1. Vestibul
• Arcade dentare
• Dinţi
2. Cavitate bucală propriu-zisă
• Tavan (palat dur şi moale)
• Podea (planşeu)
• Limba
• Istm buco-faringian
 Structură histologică generală

1. Mucoasa orală
a. Epiteliu: pavimentos stratificat
ne- , para- sau (orto-)keratinizat
b. Membrană bazală
c. Lamina propria: ţesut conjuctiv lax sau
dens semiordonat
2. Submucoasa: ţesut conjunctiv cu gl.
salivare minore şi/sau ţes. adipos
 Structură histologică generală

3. Musculara: fibre musculare striate

4. Structuri subiacente (profunde): os,
piele, mucoasa respiratorie
 Varietăţi de mucoasă orală

1. Mucoasă de acoperire
2. Mucoasă masticatorie
3. Mucoasă specializată
 Mucoasa de acoperire

• Localizare
▪ obraji
▪ buze
▪ mucoasa alveolară
▪ planşeul bucal
▪ faţa ventrală a limbii
▪ palatul moale
 Mucoasa de acoperire – continuare

• Mucoasa:
▪ Epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat,
gros, cu 3 straturi celulare:
- stratul celulelor bazale
- strat intermediar (spinos)
- strat superficial
▪ Epiteliul se descuamează și se înnoiește la
aprox. 12 zile
▪ Alte tipuri celulare:
- melanocite – în stratul bazal
- celule Langerhans
- celule Merkel (neuroendocrine?, citoplasmă clară)
- limfocite intraepiteliale
▪ Membrană bazală
 Mucoasa de acoperire – continuare

• Lamina propria:
▪ ţesut conjunctiv lax cu:
- vase sangvine şi limfatice
- terminaţii nervoase libere şi corp. Meissner
▪ papile:
- rare şi puţin adânci, cu excepţia mucoasei
alveolare
 Mucoasa de acoperire – continuare

• Submucoasa:
▪ ţesut conjunctiv lax:
- fascicule de fibre de colagen
- fibre elastice
▪ glande salivare minore:
- buze, limbă, obraji, palat moale
- tubuloacinare; seroase, mucoase, mixte
▪ vase de sânge, nervi
▪ lipseşte pe faţa ventrală a limbii
Palat moale, col. HE
 Mucoasa masticatorie

• Localizare
▪ gingii și palatul dur
• Mucoasa:
▪ Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat
(palatul dur) sau parakeratinizat (gingii)
▪ Ep. pavimentos stratificat parakeratinizat
- stratul celulelor bazale
- strat spinos
- strat granular (minim)
- strat superficial – nuclei prezenți
 Mucoasa masticatorie – continuare

• Lamina propria:
▪ strat papilar:
- papile ţes. conjunctiv profunde şi dese
- vase sangvine, teminaţii nervoase libere,
corpusculi Meissner
▪ strat reticular:
- ţesut conjunctiv dens semiordonat
- la nivelul gingiilor fibrele de colagen se
continuă cu cele din periost
 Mucoasa masticatorie – continuare

• Submucoasa:
▪ prezentă numai la nivelul palatului dur
▪ anterior - ţesut adipos
▪ posterior – glande salivare minore ce se
continuă în palatul moale
Palat dur, col. HE, ob. 40x
 Mucoasa specializată

• Localizare:
▪ faţa dorsală a limbii
▪ prezintă papile şi muguri gustativi
 Buzele

• Ax musculo-conjunctiv:
▪ fibre musculare striate – mm. orbiculari
ai buzelor
▪ glande salivare minore
▪ adipocite
▪ vase sangvine şi fibre nervoase
▪ toate incluse în ţesut conjunctiv
 Buzele - continuare

• Faţă externă:
▪ piele - ep. pavimentos stratificat
keratinizat, foliculi piloşi, glande
sebacee, glande sudoripare
▪ la comisuri – granulele Fox-Fordyce
 Buzele - continuare

• Faţă internă
▪ mucoasă orală de acoperire
• Roşul buzelor (vermillion)
▪ ep. pavimentos stratificat keratinizat
subţire
▪ reţea vasculară bogată
Buză, col. HE
 Obrajii

• Faţă externă: piele

• Faţă internă: mucoasă orală de
acoperire
▪ submucoasă – numeroase gl. salivare
▪ ţesut adipos, uneori sub formă de lobuli
– bula grăsoasă Bichat
▪ aderenţă la musculatura buccinatorie
prin ţesut conjunctiv neordonat
 Obrajii - continuare

• Organul juxtaoral Chievitz:

▪ localizat în spaţiul bucotemporal, medial
de ramul ascendent mandibular
▪ insule de celule epiteliale cu aspect
scuamos într-o stromă conjunctivă
densă, cu terminaţii nervoase libere
▪ funcţii presupuse: neuroendocrine,
senzoriale
Organul juxtaoral Chievitz
 Palatul şi uvula

• Palatul dur:
▪ acoperit de mucoasă masticatorie cu
falduri fixe.
▪ posterior, glande salivare mucoase
• Palat moale:
▪ versant bucal cu EPSNK
▪ versant faringian cu epiteliu
pseudostratificat cilindric ciliat (respirator)
▪ ax cu fibre musculare striate
• Uvula
▪ similară histologic palatului moale
Palatul dur, moale și uvula
 Limba

• Ax muscular:
▪ fibre musculare striate perpendiculare
unele pe celelalte
▪ aparţin muşchilor extrinseci (genioglos,
hioglos) şi intrinseci (m. lingual)
▪ alternează cu glande salivare minore,
celule adipoase, numeroase vase
sangvine, fibre nervoase
• Faţă ventrală:
▪ mucoasă orală de acoperire,
• Faţă dorsală:
▪ mucoasă specializată
Limbă, col HE, ob. 4x
 Limba – faţa dorsală

• Repere anatomice:
▪ bază, separată prin
▪ “V”-ul lingual (sulcus
terminalis) de
▪ corpul şi vârful limbii
▪ foramen cecum –
vestigiu al canalului
tireoglos
 Limba – faţa dorsală

• Baza limbii (posterior):

▪ EPSNK
▪ cripte
▪ amigdale linguale: ţesut limfoid difuz şi
folicular, proemină la suprafaţă
▪ foramen cecum
 Limba – mucoasa specializată

• Faţa dorsală: papile linguale

▪ Proeminenţe cu ax ţes. conjunctiv
▪ Tipuri morfologice:
- filiforme
- fungiforme
- foliate
- circumvalate
 Limba – papilele linguale

• P. filiforme
▪ Numeroase, ascuţite
▪ Acoperite de EPSK
▪ Nu prezintă muguri
gustativi
 Limba – papilele linguale

• P. fungiforme
▪ Izolat, printre p.
filiforme
▪ Ax bogat vascularizat
▪ Rari muguri gustativi
 Limba – papilele linguale

• P. foliate
▪ Pe marginile limbii,
perpendiculare pe
axul lung
▪ Ax bogat vascularizat
▪ Conţin muguri
gustativi, mai
numeroşi la tineri
 Limba – papilele linguale

• P. circumvalate
▪ 8 -12 la nivelul “V”-ului
▪ 0,1 – 0,2 cm diametru
▪ Înconjurate de un şanţ
profund (vallum)
▪ Glande von Ebner
▪ Conţin numeroşi muguri
gustativi, pe versantul
lateral
 Mugurii gustativi

• Formaţiuni ovoidale 80
x 50 mm
• Por gustativ
• Celule:
– senzoriale
(neuroepiteliale)
– de susţinere
– bazale
 Mugurii gustativi – continuare

• Localizare:
▪ Cei mai numeroşi în papilele circumvalate
(~250 / papilă)
▪ P. fungiforme, p. foliate
▪ Arcul glosopalatin, palatul moale
▪ Faţa posterioară a epiglotei
▪ Peretele posterior faringian
• Inervaţie senzorială
▪ Filete nervoase din n. cranieni VII şi IX
▪ Plexuri subgemale, perigemale şi
intragemale
 Mugurii gustativi – continuare

• Funcţie: percepţia gusturilor

▪ acru (acid)
Receptori: canale ionice
▪ sărat
▪ dulce
▪ amar Receptori cuplați cu proteina G

▪ umami
 Inervaţia limbii

• Motorie: n. hipoglos (XII)

• Senzitivă generală:
▪ 2/3 anterioare – n. V
▪ 1/3 posterioară – n.IX
• Senzorială:
▪ 2/3 anterioare – n. VII
▪ 1/3 posterioară – n.IX
 Dinţii

• Dentiţie deciduală:
▪ 20 dinţi
▪ 2i, 1c, 2m

• Dentiţie definitivă:
▪ 32 dinţi
▪ 2i, 1c, 2 pm, 3m
 Dintele – structură generală

Smalţ

Coroana

Dentină

Pulpă

Odontoblaste
Os
alveolar
Radacina
Ligament
periodontal

Gingie

Canal radicular
Cement
Foramen
apical
 Pulpa dintelui

• Pulpa dintelui
▪ Ţes. conjunctiv tânăr (mezenchimal), cu origine în
papila dentară
▪ celule stelate, cu prelungiri
▪ alte celule: limfocite, plasmocite, macrofage,
eozinofile
▪ substanţă fundamentală PAS+, gelatinoasă
▪ vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian
(cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor)
▪ spaţiul Weil: zonă acelulară, străbătută de fasc.
colagen (von Korff) ce pătrund în dentină
▪ odontoblaste adiacent dentinei
 Dentina

• Componentă anorganică
(70%)
▪ Cristale de hidroxiapatită
▪ Linii incrementale von Ebner
(subţiri), Owen (groase)
▪ Tubuli dentinali (canaliculi
Tomes) – conțin procese
Tomes și f. nervoase
amielinice
▪ Spaţii Czermak
(interglobulare)
• Componenta organică
(30%)
▪ Matrice extracelulară
(colagen, GAG)
▪ Celule: odontoblaste
Sir John Tomes (1815-1895)
King’s College Hospital, Londra
Anton Gilbert Victor von Ebner, Ritter von Rosenstein (1842-
1925)
Johann Nepomuk Czermak (1828-
1873)
profesor, Universitatea din Leipzig
 Dentina - continuare

• Odontoblaste
▪ Secretă predentina –
matricea organică
▪ Un strat ce mărgineşte
dentina, cel. unite prin
joncţiuni intercelulare
 Dentina - continuare

• Odontoblaste
▪ Corp celular cilindric, cu
granule secretorii, corpii
abac
▪ Procese odontoblastice
apicale (fibre Tomes): cu
microtubuli,
microfilamente, granule
de secreţie
 Smalţul

• Componentă
anorganică (98%)
– Cristale de
hidroxiapatită
– Cea mai dură
substanţă din
organism
– Compus din prisme
adamantine şi
substanţă
interprismatică
– Liniile Retzius -
mineralizare
 Smalţul

– Prismele sunt
curbate, în formă de
S (-> liniile Hunter-
Schreger)
– Tufele smalţului, la
joncţiunea smalţ-
dentină
• Componenta organică:
amelogenină,
enameline, tuftelină,
etc
• Cariile dentare: zone de
demineralizare
John Hunter (1728-1793)
Anders Retzius (1796-1860)
Institutul Karolinska, Stockholm
 Smalţul - continuare

• Componentă organică
(2%): matrice
extracelulară
– Proteine specifice
smalţului:
• amelogenină (numai în
smalţul în formare)
• enameline +proteaze
• proteinele tufelor
– Produsă de adamantoblaste
(enameloblaste) în cursul
histogenezei dintelui
 Histogeneza dintelui – faza de “mugure dentar”

• Ameloblaste:
– Secretorii
• celule înalte, cilindrice
• procese apicale
• RER, granule de
secreţie
– De maturare
• caractere
ultrastructurale ale
celulelor epiteliale de
transport
• Teaca epitelială Hertwig
 Periodonţiul

• Cement
• Ligamentul alveolo-dentar
• Osul alveolar
• Gingia
 Cementul

• Cement
– substanţă similară osului:
• componentă anorganică (40-50%)
• componentă organică
– tipuri:
• acelular
• celular: cementocite în cementoplaste
– nu este vascularizat
– nu formează sist. Havers
 Ligamentul periodontal

• Ţesut conjunctiv dens

– fibre colagen ce
solidarizează cementul
de periost
– fibre oxitalanice
– fibroblaste
• Ţesut conjunctiv lax:
– grupat în insule
– bine vascularizat
(asigură şi nutriţia
cementului)
 Ligamentul periodontal - continuare

• Insule epiteliale Malassez

• Funcţii lig. periodontal
– ancorare, suport, mobilitate
– remodelare os
– nutriţie cement
– propriocepţie
 Alveola dentară

• Os alveolar
– compact: inserţia lig.
periodontal
– spongios
• Os de susţinere
– în profunzime
– os lamelar
 Gingia

• Mucoasă orală
masticatorie
– EPS(P)K
– Şanţ gingival
– Membrana bazală
se ataşează de
smalţ = dispozitiv
de ataşare
epitelială (epiteliu
joncțional)
 Faringele

• Nazofaringe -
> palatul
moale
• Orofaringe ->
vârful
epiglotei
• Hipofaringe -
> esofag
 Nazofaringele

• Repere anatomice:
– coane nazale
– palat moale
– orif. faringeal al
trompei Eustachio
– reces faringian
 Nazofaringe - histologie

• Mucoasa
– Epiteliu respirator (pseudostratificat
cilindric ciliat) – porțiunea superioară
(coane, tavan)
– Ep. pavimentos stratificat nekeratinizat –
porțiunea inferioară, partea ant. a
pereților laterali
– Porțiuni cu zone alternante de ER și EP

– Trecere bruscă între cele două tipuri de

epiteliu, sau epiteliu intermediar
 Nazofaringe - histologie

• Submucoasa
– Țesut conjuctiv bogat în colagen
– Numeroase glande seromucoase
– Țesut limfoid: amigdala faingiană,
amigdala tubară,
• Planul profund: oase craniene, fața
orală a vălului palatin
 Oro-
și hipofaringe

Repere anatomice:
– perete posterior
– epiglota
– pereți laterali
(amigd. palatină)
– sinus piriform
 Oro- și hipofaringe - histologie

• Mucoasa
– Epiteliu pavimentos stratificat
nekeratinizat
– Lamina propria - fibre elastice
• Submucoasa
– glande seromucoase
– ț. limfoid: amigdala palatină
• Plan muscular – m. faringieni
longitudinal și constrictor (m. striați)
 Faringe, 4x, col. aldehid-fuxină

Mucoasă

Submucoasă

Plan muscular
 Epiglota

Fața faringiană - EPSNK

Cartilaj elastic

Fața respiratorie - ER
 Structura generală a tubului digestiv

Stratigrafia peretelui - 4 tunici:

1.Mucoasă
2.Submucoasă
3.Tunica musculară
4.Adventiție / seroasă
 Mucoasa

Funcții:

•Secreție: enzime, HCl, mucus, anticorpi

•Absorbție: compuși metabolici, apă,
vitamine, electroliți, etc
•Barieră
•Protecție imună
 Mucoasa

3 componente:
1. epiteliu de acoperire
2. corion (lamina propria)
3. musculara mucoasei
 Mucoasa

1. Epiteliul de acoperire:
– De la stomac la colon: simplu cilindric
– Esofag, canal anal: pavimentos stratificat
nekeratinizat
 Mucoasa

2. Lamina propria/ corion:

– țesut conjunctiv lax,
– vase sanguine și limfatice mici
– terminații nervoase
– țesut limfoid + cel. imunocompetente
– glande ale mucoasei
 Mucoasa

3. Musculara mucoasei:
– țesut muscular neted organizat în
• strat intern – circular
• strat extern - longitudinal
– rol: mișcări independente ale mucoasei
– caracteristică tubului digestiv
 Modificări ale mucoasei

1. Evaginări:
– vilozităţi -> mucoasa
– pliuri -> mucoasa şi
submucoasa

rol: măresc suprafaţa

de contact
 Modificări ale mucoasei

2. Invaginări:
– glande mucoase
submucoase

rol: măresc suprafaţa

de secreţie
 Submucoasa

• Tesut conjunctiv dens

• vase sanguine si limfatice (mari)
• Poate contine glande (esofag,
duoden)
• Plex nervos Meissner
• Țesut limfoid
 Tunica musculară

• Fibre musculare striate: partea superioară a

esofagului, sfincter anal extern
• Fibre musculare netede: restul tubului digestiv
– Strat intern circular
– Strat extern longitudinal
– Plex mienteric Auerbach - între straturile de fibre
musculare netede
• Stomacul are in plus un strat oblic intern
• Sfinctere: cardial, piloric, valva ileocecală, anal
intern
 Tunica externă

• Seroasă sau adventice

• Adventice - tesut conjunctiv lax bogat
in vase sanguine si limfatice
– esofag toracic, rect, organele fixate
la peretele posterior al abdomenului
• Seroasă - ţesut conjunctiv lax acoperit
de mezoteliu în restul tubului digestiv
– mezoteliul - epiteliu pavimentos simplu
 Țesutul limfoid asociat tubului digestiv

1. ţesut limfoid difuz

2. ţesut limfoid nodular (foliculi limfatici)
- foliculi limfatici solitari
- esofag
- regiunea pilorică a stomacului
- intestin subţire şi gros
- agregate nodulare
- ileon (plăci Peyer)
- apendice
ŢESUT LIMFOID DIFUZ
ŢESUTUL LIMFOID NODULAR
 Plexurile intramurale

• localizare: esofag -> sfincter anal intern

• format din:
– ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni)
• neuroni senzitivi
• interneuroni
• neuroni motori excitatori/ inhibitori şi
secretori
– fibre nervoase amielinice
– celule gliale
 Plexul submucos Meissner

• bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire

• controlează: Georg Meissner
(1829-1905)
▪ activitatea secretorie a mucoasei
▪ activitatea muscularei mucoasei
▪ vasele sangvine din submucoasă
Plexul submucos Meissner
 Plexul mienteric Auerbach

• toată lungimea tubul digestiv

• controlează:
– activitatea motorie a tubului digestivLeopold Auerbach
(1828-1898)
– activitatea secretorie

fibre care ajung în:
▪ plexul submucos
▪ vezica biliară
▪ pancreas
Plexul mienteric Auerbach
Esofagul
 Esofagul

• Mucoasa:
– Epiteliu de acoperire
• pavimentos stratificat nekeratinizat
(metaplazie intestinală – esofag Barrett)
• Trecere bruscă la ep. simplu cilindric al
stomacului - zig-zag, linia Z
• Alte tipuri celulare: cel. endocrine,
melanocite, cel. Langerhans, limfocite
intraepiteliale
Joncțiunea eso-gastrică
 Esofag Barrett

Esofag Barrett – metaplazia intestinală a mucoasei

esofagiene
 Esofagul

• Mucoasa:
– Lamina propria
• țes. conjunctiv lax sărac celular
• papile conjunctive înalte
• Glande cardiale – mucus neutru, în porțiunea
terminală și porțiunea inițială
– Musculara mucoasei
• fibre musculare netede orientate predominant
longitudinal
• în porțiunea inferioară e mai groasă decât m.m.
stomacului
 Esofagul

M – mucoasa, SM – submucoasa

EP – epiteliu, LP – lamina propria,

MM – musculara mucoasei, BV –
vase sangvine, CT - țes. conjunctiv,
N – nuclei ai celulelor conjunctive
 Esofag

Glande ale mucoasei

(cardiale)
 Esofagul

• Submucoasa:
– țes. conj. lax cu fibre elastice, vase
sangvine și limfatice, plex Meissner
– sist. venos (anstomoze porto – cave)
– Glande esofagiene proprii:
• mici, compuse tubuloalveolare
• cu duct excretor tapetat de epit. simplu ->
EPSNK.
• secretă mucus ușor acid și bicarbonat
• rare cel. seroase, oncocite
 Esofagul

• Tunica musculara:
– 1/3 superioara- fibre musculare striate
– 1/3 mijlocie- fibre musculare striate si netede
– 1/3 inferioara- fibre musculare netede
– straturi circular intern și longitudinal extern
• Adventice la nivelul esofagului toracic /
seroasa - subdiafragmatic
 Esofagul

M – mucoasa, ME – tunica
musculara, Ad - adventice

EP – epiteliu, LP – lamina propria,

MM – musculara mucoasei, IC –
strat muscular circular intern, OL –
strat muscular longitudinal intern
Stomacul
 Stomacul

• Funcții:
– rol de rezervor de alimente
– macerarea şi digestia parţială -> chim gastric
– funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină,
electroliți, mucus) suc gastric
– funcţie secretorie endocrină  SNED
– funcţie de absorbţie
 Stomacul - regiuni

Regiune fundică

Corp
Regiune cardială

Histologic:
•Regiunea cardială
•Regiunea fundică
și a corpului
•Regiunea pilorică
 Stomacul

• Mucoasa:
– pliuri longitudinale și șanțuri ->
– arii gastrice
– orificii de deschidere a criptelor gastrice
(foveole)
 Stomacul

• Mucoasa:
– Epiteliu de acoperire
• simplu cilindric (tapetează
și criptele gastrice)
• Cel. secretoare de mucus
neutru – alcalin
• Vacuole la polul superior
 Stomacul

• Mucoasa:
– Lamina propria
• țes. conjunctiv lax
• Glande gastrice
– Simple tubulare ramificate istm
– Istm, col, bază
– Se deschid la nivelul criptelor
– Diferite în funcție de regiunea col
gastrică
• Țesut limfoid bază
• Fibre musculare netede
 Stomacul - mucoasa

• Regiunea cardială:
– Cripte scurte
– Glande lungi, sinuoase,
lumen larg
– Glande mucoase –
mucină neutră și
sialomucine
– Alte tipuri celulare: cel.
parietale, cel. secretoare
de lizozim
 Stomac

Stomac, regiune cardială

 Stomacul - mucoasa

• Regiunea pilorică:
– Cripte adânci
– Glande scurte, sinuoase,
lumen larg
– Glande mucoase –
mucină neutră
– Alte tipuri celulare: cel.
parietale, cel. secretoare
de lizozim, cel. endocrine
 Stomac

Stomac, regiune pilorică

 Stomacul - mucoasa

• Regiunea fundică și a
corpului gastric:
– Cripte scurte
– Glande lungi, drepte, lumen
strâmt
– Celule:
• Parietale (oxintice) –
secretoare de HCl
• Principale (pepsinogene,
zimogene) – secretă
pepsinogen, lipază, renină
• Mucoase (col)
 Stomac

Stomac, regiune fundică

 Stomacul – glandele gastrice propriu-zise

• Cel. mucoase:
– La nivelul colului
– Secretă mucus acid
– Asemănătoare
celulelor de
suprafață, dar mai
mici
 Stomacul – glandele gastrice propriu-zise

• Cel. oxintice:
– la nivelul corpului gl.
– rotunde, uni- sau
binucleate
– citoplasmă intens
acidofilă
– secretă HCl și factor
intrinsec
 Stomacul – glandele gastrice propriu-zise

• Cel. oxintice, ME:

– numeroase mitocondrii
– sistem canalicular
intern
– sistem tubulo-vezicular
– nu conțin granule de
secreție
 Stomac

celulă în activitate

celulă în repaus

Celula oxintică, ME
 Stomac – secreția de HCl

H+ Cl-
Helicobacter pylori
- toxine
- urează
K+ K+ Cl-
H+ K+- ATP-aza

K+ Cl-
H+ K+

H+
Receptori
• Histamina
Anhidrază
carbonică • Gastrină
CO2 +H2O H++HCO3-
• Acetilcolină

Cl- K+

HCO3- Na+
CO2
 Celule parietale (oxintice)
Factorul intrinsec (glicoproteină)
↓
necesar absorbţiei vitaminei B12
↓
Eritropoieză
- aclorhidrie
- gastrite atrofice
↓
Anemia megaloblastică Biermer
 Stomacul – glandele gastrice propriu-zise

• Cel. principale
(zimogene):
– la nivelul bazei gl.
– piramidale, uninucleate
– citoplasmă cu polaritate
tinctorială
– secretă:
• pepsinogen
• lipază gastrică
• renină
 Stomacul – glandele gastrice propriu-zise

• Cel. principale, ME:

– granule zimogen
– vezicule de secreție
– RER abundent, bazal
 Stomacul - celule endocrine ale mucoasei

celulă produs
P/D1 grelină
EC serotonină
regiunea corpului
D somatostatin
ECL histamină
A glucagon (regiunea fundică)
 Esofagul

• Mucoasa:
– Musculara mucoasei
• poate să apară un al treilea strat de fibre
musculare netede, circular extern
 Stomacul

• Submucoasa:
– fără glande
• Musculara
– fibre musculare netede
– 3 straturi
• oblic intern
• circular mijlociu
• longitudinal extern
• Seroasa
 TUB DIGESTIV(2) (2020)- NOTE DE CURS

INTESTINUL SUBŢIRE
- cel mai lung segment al tubului digestiv
- se întinde de la orificiul piloric până la joncţiunea ileo-cecală (valva ileocecală)
- are 3 componente:
- duoden: de la orificiul piloric pînă la flexura duodeno-jejunală, lungime 25 cm, porţiunea fixă a
intestinului subțire, segmentul cel mai dilatat
- jejun: lungime aprox. 2,5 m, porţiune mobilă
- ileon: până la valva ileocecală, lungime aprox. 3,5 m, porţiune mobilă
- are acelaşi plan de organizare ca și celelalte segmente ale tubului digestiv: mucoasă, submucoasă,
musculară şi tunică externă
- datorită rolurilor pe care le deţine apar modificări semnificative la nivelul mucoasei şi submucoasei
în scopul măririi suprafeţei de absorbţie şi secreţie
Particularităţi structurale
1. Plici circulare (valve Kerckring sau valvule conivente)
- sunt formate din mucoasă şi submucoasă
- sunt evaginări transversale permanente (semilunare sau circulare)
- proemină în lumen, putând ocupa 2/3 din circumferinţă
- sunt vizibile cu ochiul liber
- localizare:
- apar la o distanţă variabilă de orificiul piloric (5-6 cm)
- mai numeorase în porţiunea distală a duodenului şi în jejunul proximal
- dispar în partea distală a ileonului (la 1 m de valva ileocecală)
- măresc suprafaţa mucoasei de aproximativ 3 ori
2. Vilozităţi intestinale
- sunt formate numai din mucoasă
- sunt evaginări permanente, paralele cu axul lung al intestinului subțire
- dau aspect catifelat suprafeţei interne a intestinului subţire
- localizare: exclusiv la nivelul intestinului subţire, dispar în apropierea valvei ileo-cecale
- variază ca înălţime, număr pe unitatea de suprafaţă şi aspect:
- înălţime: scad în înălţime de la duoden spre ileon
- număr : scade la nivelul ileonului
- aspect: în duoden largi, în jejun cilindrice/digitiforme, în ileon mai scurte
- măresc suprafaţa mucoasei de aproximativ 10 ori
3. Microvilii
- localizați la polul apical al enterocitelor
- la MO: formează alături de glicocalix platoul striat
- la ME: miez de filamente de actină ancorate la vârful microvilului, ataşate între ele şi la membrana
microvilului, care se extind în citoplasma apicală, unde se inseră pe placa terminală ataşată la o
zonulă adherens
- măresc suprafaţa mucoasei de aproximativ 20 ori
4. Cripte sau glande intestinale Lieberkühn
- structuri simple tubulare drepte formate prin invaginarea epiteliului de suprafaţă, care nu depăşesc
musculara mucoasei
- se deschid în lumenul intestinal, între bazele vilozităţilor
 2
Structura vilozitaţii intestinale
- Un ax conjunctiv acoperit de un epiteliu simplu cilindric, unde axul conjunctiv (extensie a
corionului) este bogat celular, cu:
- celule conjunctive (fibroblaste şi miofibroblaste)
- celule imunocompetente (limfocite, macrofage, plasmocite, eozinofile)
- în axul conjunctiv:
- în funcţie de mărimea vilozităţii, una sau mai multe arteriole, o reţea de capilare fenestrate şi una
sau mai multe venule
- un capilar limfatic central (chiliferul central)
- fibre musculare netede desprinse din musculara mucoasei, dispuse paralel cu axul lung al
vilozităţii, care formează muşchiul vilozitar Brücke
- fibre nervoase amielinice din plexul submucos, asociate fibrelor musculare şi vaselor de sânge
din axul vilozităţii
- Vilozitatea intestinală are contracţii ritmice, independente de contracțiile tunicii musculare, realizate
pe seama miofibroblastelor şi fibrelor musculare netede din muşchiul vilozitar Brücke și aflate sub
controlul plexului submucos Meissner, care facilitează deplasarea moleculelor absorbite spre
capilarele sangvine sau limfatice.
A. MUCOASA : particularități la nivelul epiteliului de acoperire și corionului
1. Epiteliu de acoperire: simplu cilindric format din mai multe tipuri de celule:
1. Celule absorbante (enterocite)
- localizare: principalele celule ale epiteliului de suprafață, mai puţine la nivelul glandelor Lieberkühn
- MO: celule cilindrice înalte cu nucleul oval spre polul bazal, citoplasma moderat bazofilă, platou
striat la polul apical
- ME: numeroși microvili la polul apical, acoperiţi de un glicocalix gros; organite celulare bine
reprezentate (mitocondrii alungite şi REN concentrate în citoplasma apicală, CG supranuclear, RER
și ribozomi liberi, mici granule secretorii, lizozomi mici); în zona apicală a domeniului lateral
formează complexe joncţionale care împiedică pătrunderea moleculelor din lumen în spaţiul
intercelular și menţin distincte domeniile apical şi laterobazal; în zona bazală a domeniului lateral
membranele se plicaturează şi determină un spaţiu intercelular, dilatat în timpul transportului ionilor,
apei şi lipidelor; membranele laterobazale conţin enzime de transport ( Na+/K+ ATP-ază)
- roluri:
- în digestie: realizează sinteza enzimelor intestinale care completează digestia chimică a
glucidelor şi proteinelor (peptidaze, dizaharidaze, enterochinaza); enzimele sunt secretate la
polul apical, adsorbite la nivelul glicocalixului unde îşi exercită acțiunea, ele neintrând în
lumenul intestinal
- în absorbţie (produşi finali de digestie, rar proteine integrale prin pinocitoză, electroliţi și apă)
- pe seama acizilor graşi cu lanţ lung de C şi monogliceridelor resintetizează la nivelul REN
trigliceride care, în complexul Golgi, sunt transformate în chilomicroni prin combinare cu
proteine; din veziculele golgiene, chilomicronii vor fi exocitaţi în spaţiul intercelular, de unde
sunt preluaţi de chiliferul central
2. Celule caliciforme
- localizare: la nivelul epiteliului de suprafață şi glandelor Lieberkühn, printre enterocite
- numărul lor creşte dinspre duoden spre ileon
- rol: secretă mucus care protejează mucoasa intestinală de efectele citolitice ale conţinutului intestinal
și previne aderarea şi invazia mucoasei de numeroasele bacterii din lumenul intestinal
 3
3. Celule Paneth
- sunt prezente numai la anumite specii, între care şi cea umană
- localizare: numai la baza glandelor Lieberkühn, mai numeroase în ileon
- se menţin la baza glandei aproximativ patru săptămâni, după care suferă procesul de apoptoză
- MO: citoplasma bazală bazofilă, citoplasma apicală acidofilă (datorită conţinutului granulelor mari
de secreţie)
- ME: caracterele unei celule producătoare de proteine de export și numeroşi lizozomi; granulele de
secreţie au un miez electronodens proteic şi un halou bogat în polizaharide, conţin o proteină bazică,
bogată în arginină (responsabilă probabil de acidofilia citoplasmei), lizozim, α şi β-defensis (criptidine)
- roluri: intervin în reglarea florei microbiene intestinale
- produc substanţe antimicrobiene: prin defensis şi lizozim digeră peretele unor bacterii
- au proprietăţi fagocitare (bacterii, protozoare)
- o subpopulaţie de celule Paneth conţine IgA, sugerând cooperarea lor cu celule producătoare de
Ac din lamina proprie
4. Celule M (celule cu microfalduri)
- localizare: în zonele epiteliului de suprafaţă în dreptul cărora în corion se află foliculi limfatici mari
solitari sau foliculi din agregate nodulare; la acest nivel lipsesc vilozitățile și glandele intestinale
- sunt considerate enterocite modificate care la polul apical au pliuri (microfalduri)
- la polul bazal corpul lor este adânc invaginat cu formarea unor recesuri în care se găsesc limfocite B
şi T şi celule dendritice migrate din ţesutul limfoid adiacent
- au rol în iniţierea răspunsului imun local fiind celule transportoare de antigene:
- preiau molecule antigenice din lumenul intestinal prin endocitoză, pe care le transportă sub
formă de vezicule de endocitoză către membrana de la polul bazal şi le descarcă în spaţiile
extracelulare adiacente, de unde sunt preluate de celule dendritice (care procesează antigenele și
le prezintă limfocitelor T helper
- limfocitele T helper activează limfocitele B care se diferențiază în plasmocite, celule care
sintetizează Ig
- plasmocitele produc cantităţi importante de IgA care sunt descărcate în corion sub formă de
dimeri (moleculele de Ig A se unesc prin lanţul polipeptidic J) şi care se leagă de receptori
membranari aflaţi la polul bazal al celulelor epiteliale
- complexul IgA-receptor este endocitat şi transportat spre membrana apicală a celulei
- la nivelul membranei apicale, receptorul este clivat proteolitic şi segmentul extracelular al
receptorului, numit componentă secretoare, rămâne legat de IgA
- IgA ataşată de componenta secretoare a receptorului formează IgA secretoare, combinaţie care o
face rezistentă la acţiunea enzimelor proteolitice
- IgA secretoare se descarcă la suprafaţa epiteliului, fiind adsorbită la nivelul glicocalixului, unde
protejează mucoasa de invazia bacteriană şi virală
5. Celule endocrine
- fac parte din SNE difuz (axa gastro-entero-pancreatică)
- localizate în special la baza glandelor Lieberkühn, dar şi la nivelul vilozităţilor
- mai numeroase la nivelul intestinului subţire comparativ cu celelalte segmente ale tubului digestiv
- în epiteliul de suprafață sunt de tip deschis, iar în glandele intestinale de tip închis
- rol: secretă mesageri chimici cu acţiune endocrină şi paracrină (vezi slide curs)
6. Celule stem (nediferenţiate)
- localizare: la baza glandelor Lieberkühn
- MO: citoplasma bazofilă şi frecvente mitoze
 4
- ME: greu de recunoscut pe seama caracterelor morfologice; se identifică prin marcarea cu
timidină tritiată
- rol: sursa de reînnoire a epiteliului; se pot diferenţia în toate celelalte tipuri de celule ale epiteliului
intestinal: în timpul diferenţierii migrează la nivelul glandelor și vilozităţilor, cu excepția celor care
se diferențiază în celule Paneth
7. Celule migrate
- sunt celule sangvine, în special limfocite, care traversează epiteliul intestinal
2. Corion
- cripte intestinale scurte
- mecanisme de apărare locală reprezentate prin:
- teacă fibroblastică pericriptală formată din fibroblaste care se divid lângă baza glandelor
intestinale şi care migrează la suprafaţa epiteliului unde iau caracterele unor macrofage
- cantitate mare de ţesut limfoid difuz şi nodular; numeroşi foliculi limfatici care în partea distală a
ileonului formează plăcile Peyer (în apropierea joncţiunii cu colonul, opus inserţiei mezenterului,
sunt în număr de 30-40, fiecare placă conţinând peste 10 de noduli limfatici, se extind şi în
submucoasă)
B. SUBMUCOASA
- la om, numai în partea superioară a duodenului conţine glande Brünner:
- glande compuse tubulare ramificate; sunt prevăzute cu canale de excreţie care se deschid la baza
glandelor Lieberkühn şi numai ocazional direct în lumenul duodenului
- glande de tip mucos (conţin și celule endocrine care secretă EGF)
- rol: secretă mucus vâscos, alcalin, care protejează mucoasa intestinală prin neutralizarea chimului
gastric și crează un pH alcalin optim pentru activitatea enzimelor pancreatice
C. MUSCULARA: țesut muscular neted organizat pe două straturi (circular intern şi longitudinal extern)
D. TUNICA EXTERNĂ: este o seroasă, cu excepţia duodenului, unde posterior este înlocuită de adventice

INTESTINUL GROS
- lungime mai mică decât intestinul subțire (1,5 m), diametrul mai mare
- are 3 componente:
- cec (prezintă o evaginare numită apendice vermiform)
- colon (ascendent, transvers, descendent şi sigmoid)
- rect cu două componente:
- superioară (rectul propriu-zis) cu lungimea de aprox. 12 cm, se întinde de la joncţiunea recto-
sigmoidiană până la diafragma pelvină (linia anorectală); în partea inferioară este dilatat
formând ampula rectală
- inferioară (canalul anal) cu lungimea de 3-4 cm, se întinde de la diafragma pelvină până la
orificiul anal
- structura peretelui este adaptată pentru funcţia de absorbţie (apă şi ioni) și secreţie de mucus pentru
lubrifiere
- are acelaşi plan de organizare (cele patru tunici) de la joncţiunea ileocecală până la joncţiunea
rectoanală, cu următoarele particularităţi:
A. TUNICA MUCOASĂ (cu excepţia canalului anal)
- nu prezintă plici circulare (valve Kerckring)
- nu prezintă vilozităţi intestinale
- are suprafața internă netedă
 5
- la nivelul rectului, în apropiere de ampula rectală, formează 2-3 pliuri transversale (plici
semilunare Houston)
1. Epiteliu de acoperire: simplu cilindric cu celule absorbante, caliciforme, celule Paneth (cec și
apendice), celule M (apendice), celule stem (în 1/3 inferioară a criptelor)

Celule absorbante (colonocite)

- localizare: la nivelul epiteliului de suprafaţă şi criptelor Lieberkühn
- în epiteliul de suprafaţă sunt mai numeroase decât celulele caliciforme:
- 1 celula caliciformă la 4 celule absorbante, în cea mai mare parte a colonului
- în apropierea rectului raportul scade la 1:1
- la nivelul rectului propriu-zis celulele caliciforme devin predominante
- faţă de enterocite:
- au platou striat mai subţire, fiind format din microvili scurţi
- au placa terminală mai puţin dezvoltată
- glicocalixul este lipsit de enzime digestive
- cantitate mare de Na +/K+ ATP-ază în membrana laterobazală
- rol: absorbţie de apă şi ioni; în segmentul proximal al colonului se pot absorbi acizi graşi, resintetiza
trigliceride şi forma chilomicroni
Celule caliciforme
- localizare: la nivelul epiteliului de suprafaţă şi criptelor Lieberkühn
- mai numeroase decât în intestinul subţire
- numărul lor crește de-a lungul intestinului gros
- mai numeroase în cripte decât în epiteliul de suprafaţă
- depozite de mucus mai reduse, deoarece sinteza activă se însoţeste de secreţie continuă
- rol: produc mucus cu rol lubrifiant
2. Corionul
- numeroase glande Lieberkühn: mai lungi decât în intestinul subţire; la nivelul apendicelui mai
puţine, grupate, cu lungime variată; au aceleaşi tipuri de celule ca cele din intestinul subţire, dar
conţin mai multe celule caliciforme și mai puţine tipuri de celule endocrine (vezi slide curs)
- numeroase fibroblaste: formează teacă fibroblastică pericriptală la fel ca în intestinul subţire, cu
acelaşi rol; în plus, o populaţie de fibroblaste localizate sub membrana bazală a epiteliului intestinal,
produc un strat subţire de colagen şi proteoglicani, prin care este reglat ritmul de difuziune al
moleculelor absorbite între baza celulelor epiteliale şi sistemul circulator
- bogat în ţesut limfoid difuz şi nodular, cu foliculi limfatici mari, solitari, care se pot extinde până în
submucoasă (corelat cu numărul mare de bacterii din lumen); la nivelul apendicelui, ţesutul limfoid
este organizat în foliculi limfatici care se dispun în jurul lumenului (aspectul lipseşte la naştere, se
constiuie progresiv în primii 10 ani, iar la adult dispare progresiv, fiind înlocuit cu ţesut conjunctiv )
3. Musculara mucoasei subţire, adeseori perforată şi mascată de ţesutul limfoid
B. TUNICA SUBMUCOASĂ
- foarte bine vascularizată şi cu numeroase adipocite (colon și cec)
C. TUNICA MUSCULARĂ
- este organizată pe două straturi, circular intern şi longitudinal extern
- la nivelul apendicelui tunica musculară este subţire, favorizând extinderea proceselor inflamatorii
acute la seroasa peritoneală
- la nivelul cecului şi colonului stratul muscular longitudinal este discontinuu, formând prin
condensare trei benzi longitudinale, numite tenii
 6
- de la nivelul teniilor se desprind fibre musculare care pătrund în stratul circular intern
- tonusul teniilor şi contracţia independentă a fibrelor musculare desprinse determină apariţia între
tenii a unor proeminenţe sacciforme numite haustre
D. TUNICA EXTERNĂ
- este o seroasă la nivelul apendicelui, cecului şi în segmentele intraperitoneale ale colonului, fiind
înlocuită cu adventice la nivelul peretelui posterior al colonului ascendent şi descendent
(retroperitoneale) şi la nivelul rectului
- numai la nivelul colonului, mai ales de-a lungul teniilor, proiecţii care conţin ţesut adipos
(apendicele epiploic)

Histologia canalul anal

A. TUNICA MUCOASĂ
- în partea superioară a canalului anal mucoasa formează 8-10 pliuri longitudinale (coloanele anale
Morgagni), mai pronunţate în copilărie, care alternează cu depresiuni sub forma unor buzunăraşe
numite sinusuri anale
- în partea inferioară, coloanele anale sunt unite prin pliuri transversale numite valve anale; linia
formată de valvele anale se numeşte linia pectinee
- în funcţie de epiteliul de acoperire se descriu 3 zone:
1. Zona colorectală
- localizare: 1/3 superioară a canalului anal
- mucoasa conţine:
- epiteliu de suprafată simplu cilindric, identic cu cel din rectul propriu-zis
- corion cu glande Lieberkühn
- musculara mucoasei
- la nivelul sinusurilor anale apar glande anale:
- simple tubulare ramificate, de tip mucos
- se deschid la nivelul unor mici depresiuni ale mucoasei anale numite cripte anale
- se pot extinde până în submucoasă sau musculară
- dacă deschiderea lor este blocată, iau naştere abcese anale care se deschid la piele, dând naştere
unei fistule anale
2. Zona de tranziţie
- localizare: 1/3 medie a canalului anal
- este zona unde are loc tranziţia de la epiteliu simplu cilindric la epiteliu stratificat pavimentos
keratinizat
- corion bogat în ţesut limfoid; dispar glandele Lieberkühn și musculara mucoasei
3. Zona scuamoasă
- localizare: 1/3 inferioară a canalului anal
- trecerea de la zona de tranziţie la zona scuamoasă este marcată de linia anocutanată
- este căptuşită de piele, unde:
- epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos moderat keratinizat
- dermul conține glande sebacee și sudoripare (cele din jurul orificiului anal de numesc glande
circumanale și sunt apocrine); conține și vene din plexul hemoroidal extern
 7
B. TUNICA SUBMUCOASĂ: la nivelul coloanelor anale, există vene lipsite de valvule
(formează plexul hemoroidal intern) care comunică cu cele din plexul hemoroidal extern

C. TUNICA MUSCULARĂ:
- stratul circular intern se îngroaşă pentru a forma sfincterul anal intern
- în afara sfincterului anal intern, fibre musculare striate din diafragma pelvină formează sfincterul
anal extern
- stratul longitudinal trece printre cele două sfinctere anale şi se termină în ţesutul dens al dermului
 GLANDE ANEXE DIGESTIVE – NOTE DE CURS (2020)

GLANDE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

I. GLANDELE SALIVARE MARI

- glande anexe responsabile de producerea a 90% din volumul total al salivei, restul de 10% fiind produs de
glandele salivare mici diseminate în mucoasa orală şi linguală
- sunt în număr de 3 perechi: parotide (cele mai mari glande salivare), sublinguale şi submandibulare;
- secretă saliva, un fluid apos diluat care conţine un complex de proteine cu activitate antimicrobiană şi
digestivă
- morfologie: glandă compusă acinoasă (glanda parotidă) sau compusă tubuloacinoasă (glanda sublinguală și
glanda submandibulară)
- mecanism de excreţie: merocrin
STRUCTURA GLANDELOR SALIVARE MARI:
- fiecare glandă este înconjurată de o capsulă conjunctivă moderat densă (în glanda sublinguală capsula mai
puţin definită) din care pornesc trabecule care compartimentează glanda în lobi şi lobuli:
- au acelaşi plan de organizare
1. parenchim (totalitatea elementelor de origine epitelială) format din unităţile secretorii (adenomerii) sub
formă de acini și sistemul canalicular
2. stromă (ţesutul conjunctiv care susţine parenchimul şi în care se află vase sangvine, vase limfatice şi
terminaţii nervoase) care formează în jurul lobilor și lobulilor stroma perilobară şi stroma perilobulară;
ţesutul conjunctiv care intră în interiorul lobulului se distribuie în jurul fiecărei unităţi secretorii,
formând stroma periacinară în care se găsesc numeroase limfocite şi plasmocite; în glanda parotidă
stroma conține și adipocite intra- şi interlobulare
Acinii glandulari:
- după natura produsului de secreție pot fi seroşi, mucoşi și micşti
- au în structură, alături de celulele secretorii, celule mioepiteliale
- în funcție de raportul dintre tipurile de acini:
- glanda parotidă este o glandă de tip seros (exclusiv acini seroși)
- glanda sublinguală este o glandă de tip muco-seros (predomină celulele mucoase, conţine predominant
acini mucoşi, alături de rari acini micşti şi seroşi)
- glanda submandibulară este o glandă de tip sero-mucos (predomină celulele seroase, conţine
predominant acini seroşi, 90%, alături de acini micşti, 10%)
Sistemul canalicular
- continuă unităţile secretorii şi este format dintr-un sistem canalicular intralobular și un sistem canalicular
extralobular
- sistemul canalicular intralobular este reprezentat de ductele intercalate Boll, ductele striate Pflüger și
ductele intralobulare; peretele lor este format din epiteliu și LB; la nivelul lor sunt prezente celule
mioepiteliale; nu sunt înconjurate de stromă conjunctivă; diferă prin epiteliu (simplu cubic/pavimentos în
ductele Boll, simplu cubic/cilindric, cu celule a căror citoplasmă este intens acidofilă în ductele striate
Pflüger și simplu cubic/cilindric până la pseudostratificat cilindric în ductele intralobulare); glandele
seroase au ductele intercalate și striate lungi pentru că modifică secreția seroasă prin reabsorbție și secreție
(intercalate mai lungi în glanda parotidă, striate mai lungi în glanda submandibulară), în timp ce glandele
mucoase au ductele intercalate și striate scurte (secreția mucoasă nu este modificată)
- sistemul canalicular extralobular este reprezentat de ducte interlobulare și ducte lobare; au un epiteliu
aşezat pe o LB, al cărui aspect variază de la pseudostratificat cilindric (ductele interlobulare) până la
epiteliu stratificat cilindric/cubic (ductele lobare); sunt înconjurate de stromă conjunctivă și nu au celule
mioepiteliale
 2
- în glanda sublinguală fiecare lob se deschide printr-un duct lobar propriu; în glanda parotidă și
submandibulară ductele lobare confluează într-un canal excretor principal (canal excretor principal Stensen
la glanda parotidă și canalul excretor principal Wharton la glanda submandibulară); canalul excretor
principal are un epiteliu stratificat cilindric care în apropiere de deschidere devine stratificat pavimentos
necheratinizat, aşezat pe o LB, un corion format din ţesut conjunctivo-vascular și un strat fibromuscular

II. PANCREASUL
- este o glandă mixtă, cu o componentă exocrină şi o componentă endocrină
- din punct de vedere anatomic prezintă: cap (localizat în concavitatea duodenului), corp și coadă (în raport
cu hilul splenic)
- nu are o capsulă propriu-zisă, suprafaţa anterioară este acoperită de peritoneu, iar restul de un strat subţire
de ţesut conjunctiv lax
- parenchimul este compartimentat în lobuli
Pancreasul exocrin
- ocupă peste 95% din volumul pancreasului
- morfologie: glandă compusă acinoasă
- seamănă cu glanda parotidă, fiind o glandă de tip seros, de care se deosebeşte prin absența celulelor
mioepiteliale și a ductelor striate și prezența celulelor centroacinoase (celule scuamoase cu nucleu turtit şi
citoplasmă palidă, întâlnite numai la nivelul pancreasului, localizate în centrul acinilor, considerate
componenta intraacinară a ductelor intercalate)
- parenchimul glandular este format din acini seroși și un sistem canalicular alcătuit din ducte intercalate,
ducte intralobulare, ducte interlobulare, și canale mari (principal Wirsung şi accesor Santorini)
- pancreasul exocrin secretă sucul pancreatic, care, pe lângă apă și electroliţi, conține numeroase enzime
digestive; secreţia pancreatică este alcalină datorită conţinutului mare în ioni bicarbonaţi adăugaţi secreţiei
de către celulele din ductul intercalat
Pancreasul endocrin
- celulele endocrine din pancreas se prezintă sub două forme: insule celulare Langerhans și celule endocrine
izolate sau în grupuri mici printe celulele exocrine ale acinilor pancreatici şi printre celulele ductelor
pancreatice mari
Insulele Langerhans
- reprezintă 1-5% din volumul pancreasului
- au formă rotundă sau ovală și sunt în număr de aprox. 1 milion de insule (la om), mai numeroase la nivelul
cozii, cu mărime variată (majoritatea între 100-200 μm), numărul de celule din fiecare insulă variind de la
câteva celule până la sute de celule
- sunt formate din celule dispuse în cordoane, separate prin capilare sangvine fenestrate
- fiecare insulă este înconjurată de o reţea fină alcătuită din fibre reticulare, prin care este separată de
pancreasul exocrin
Particularităţi structurale şi funcţionale ale celulelor endocrine din pancreas
MO:
- mai mici comparativ cu celulele acinare
- mai palide comparativ cu celulele acinare, ele având afinitate redusă faţă de coloranţi
- citoplasmă cu aspect omogen sau fin granular pentru că granulele de secreţie sunt foarte mici
- nucleu central, bogat în eucromatină, cu nucleol evident
ME:
- ultrastructural au caracterele unor celule producătoare de amine/ peptide mici, fiind componente ale SNED
Vascularizaţia pancreasului endocrin
- la nivelul pancreasului endocrin ajunge 20% din sângele arterial care se distribuie pancreasului şi se
realizează o circulaţie de tip portal numită sistemul port insulo-acinar: mai multe arteriole aferente ating
 3
periferia insulei, se capilarizează şi irigă în cascadă celule insulare, mai întâi pe cele periferice (A şi D),
apoi pe cele centrale (B); capilarele se adună în arteriole eferente care părăsesc insula şi se capilarizează
periacinar; acest tip de vascularizaţie asigură acţiunea directă a hormonilor produşi de celulele din insulele
Langerhans pe celulele acinare
Inervaţia pancreasului endocrin
- fibre nervoase vegetative amielinice se termină la aproximativ 10% din celulele insulare; între celule există
joncţiuni gap prin care celulele sunt cuplate electric
.

Prin imunocitochimie au fost identificate:

1. celule B sau β
- reprezintă 70% din celulele insulare
- localizare: se concentrează în centrul insulei
- secretă insulină
2. celule A sau α
- reprezintă 20% din celulele insulare
- localizare: mai numeroase la periferia insulei
- secretă glucagon
3. celule D sau δ
- reprezintă 5-10% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei
- secretă somatostatin
- au acţiune paracrină: somatostatinul inhibă secreţia de glucagon şi insulină de către celulele insulare
4. celule PP sau F
- reprezintă 1-2% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei, dar şi izolate în peretele acinilor şi canalelor excretorii
- secretă polipeptid pancreatic
5. celule epsilon sau ε
- reprezintă < 1% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei și extrapancreatic
- secretă grelină
Ultrastructural se deosebesc prin granulele de secreţie:
Celulele B
- granule de secreţie cu diametrul de 300 nm
- la om, granulele de secreţie conţin unul sau mai multe cristale electronodense înconjurate de un halou clar;
la nivelul cristalului insulina este stocată sub forma unui complex cu zinc; prin asociere cu zinc complexul
este mai stabil şi mai puţin solubil
Celule A
- conţin granule de secreţie mai mici (250 nm) cu un miez electronodens înconjurat de un halou clar foarte
subţire
- granulele conţin glucagon şi glicentină (glucagon-like peptide)
 4
III. FICATUL
- localizat în cavitatea abdominală, sub diafragm
- al doilea organ ca mărime, după piele
- cel mai mare organ intern
- cea mai mare glandă din organism
- esenţial pentru viaţă, acţionează ca o interfaţă între tubul digestiv şi sânge, toate substanţele absorbite
trecând prin ficat
- este considerat o glandă mixtă:
- funcţie exocrină: sinteză și secreție de bilă
- funcţie endocrină: sinteză și secreție de mesageri chimici (somatomedine)
ORIGINE EMBRIOLOGICĂ
- provine dintr-o evaginare endodermală a peretelui anterior al tubului digestiv primar (în zona care va deveni
duoden), numită diverticulul hepatic; diverticulul hepatic creşte în mezenchimul septului transvers; la
nivelul diverticulului celulele proliferează şi dau naştere hepatocitelor pentru a forma parenchimul hepatic;
din tija diverticulului hepatic care devine canal hepatic comun se formează diverticulul cistic care va da
naştere veziculei biliare şi canalului cistic
STRUCTURĂ
- organ asimetric, cu formă neregulată, încapsulat (capsula Glisson), învelit de peritoneul visceral; din
capsulă se desprind trabecule care compartimentează ficatul în lobi și lobuli (la om, lobulii sunt incomplet
delimitați)
- din punct de vedere structural ficatul conţine:
1. parenchim hepatic format din celule (majoritatea hepatocite) și un sistem canalicular biliar
2. stromă, care în ficatul uman normal este în cantitate mică
UNITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE ALE FICATULUI
- Există 3 modalităţi de descriere a structurii ficatului care reprezintă 3 moduri diferite de interpretare
structurală şi funcţională a acestui organ:
1. Lobulul hepatic clasic
- este aria din parenchimul hepatic al cărei sânge este drenat într-o venă centrolobulară
- are aspectul unei prisme, de regulă hexagonală
- conţine în centru o venă (vena centrolobulară) şi este format din lame (plăci) de hepatocite cu dispoziţie
radiară pornind de la vena centrolobulară, care se ramifică și se anastomozează, realizând o structură
labirintică în care se găsesc capilare sangvine (capilare sinusoide) şi ducte biliare
- pe secţiune are formă poligonală (de obicei hexagonală) cu o venă în centru (venă centrolobulară) şi spaţii
interlobulare (portale) în unghiurile poligonului; hepatocitele formează cordoane celulare Remack cu
dispoziţie radiară pornind de la vena centrolobulară; exceptând zonele unde se ramifică sau se
anastomozează, la adult, fiecare cordon are lăţimea unui hepatocit și grosimea a cel puţin două rânduri
celulare între care se delimitează spaţii intercelulare care vor forma canaliculii biliari
- la periferia lobulului hepatic, hepatocitele formează placa limitantă, de grosimea unui hepatocit, care
formează un perete aproape continuu între interiorul lobulului şi spaţiul portal, fiind perforată de ramuri
vasculare şi ducte biliare
- spaţiile portale Kiernan: sunt localizate în unghiurile poligoanelor, au mărime variată și conţin triada portală
(vena interlobulară, artera interlobulară, canalul biliar interlobular), la care se adaugă unul sau mai multe
vase limfatice, fibre nervoase amielinice și țesut conjunctiv cu limfocite, macrofage și mastocite (nu PMN
și plasmocite)
 5
- în ficatul uman normal, ţesutul conjunctiv perilobular este redus cantitativ şi de aceea nu se realizează o
delimitare netă a lobulilor, elementele de reper fiind vena centrolobulară şi spaţiile portale
2. Lobulul portal Sabourin
- este aria din parenchimul hepatic a cărei bilă este tributară unui canal biliar aflat în spaţiul portal
- pe secţiune: formă triunghiulară, centrat de un spaţiu portal, în fiecare unghi al triunghiului aflându-se câte
o venă centrolobulară din trei lobuli clasici adiacenţi
3. Acinul hepatic Rappaport
- este aria din parenchimul hepatic tributară aceleiaşi vascularizaţii şi aceluiaşi canal biliar
- pe secţiune are forma unui romb cu două arii triunghiulare situate în doi lobuli clasici vecini, adiacente prin
baza lor, reprezentată de o margine a unui lobul clasic
- în raport cu localizarea în acin, se descriu 3 zone funcţionale, cu dispoziţie concentrică, zona I fiind la
periferia lobulului clasic, iar zona III în apropierea venei centrolobulare:
- hepatocitele din zona I:
∗ primesc sângele cu cel mai mare conţinut în oxigen şi substanţe nutritive, fiind cele mai active din
punct de vedere metabolic
∗ primele celule care depun glucoză sub formă de glicogen (glicogenogeneză)
∗ primele celule care răspund la scăderea glicemiei prin depolimerizarea glicogenului
∗ primele celule în care apare procesul de gluconeogeneză
∗ primele celule la nivelul cărora apar semne de regenerare
∗ primele celule care vin în contact cu toxinele
∗ primele celule care arată modificări corelate cu staza biliară (în ocluziile biliare)
- hepatocitele din zona III:
∗ primesc sânge încărcat cu mai puţin oxigen, fiind mai puţin rezistente la agresiuni
∗ primele celule care suferă necroză ischemică
∗ primele celule la nivelul cărora apare glicoliza și sinteza de acizi grași, respectiv TG
∗ ultimele celule care reacţionează la toxine şi stază biliară
- hepatocitele din zona II au morfologie şi proprietăţi intermediare
- Se considră că toate hepatocitele au acelaşi potenţial, dar structura şi funcţia lor diferă în funcție de
concentraţia de oxigen din sângele cu care vin în raport

HEPATOCITUL
- hepatocitele reprezintă 80% din populaţia celulară a ficatului
- asigură funcţia exocrină şi endocrină a ficatului
- au durata de viaţă 150 zile
- celulă poliedrică ( 30/20 µm), cu 2 tipuri de suprafeţe:
- suprafeţe în raport cu capilare sinusoide numite suprafeţele sinusoidale sau polii vasculari ai
hepatocitului
- suprafeţe în raport cu hepatocite învecinate, parţial separate pentru a forma un canalicul biliar, numite
suprafeţe canaliculare sau polii biliari ai hepatocitului
Aspect la MO
Nucleu: hepatocitele pot fi uni- sau binucleate
- obişnuit, sunt uninucleate cu nucleu central, eucromatic, frecvent cu poliploidie (majoritatea sunt
tetraploizi, 4n ADN); volumul nucleului creşte proporţional cu gradul de poliploidie
- 25% sunt hepatocite binucleate; numărul lor creşte cu vârsta şi în timpul proceselor de regenerare
 6
- în ficatul adultului sănătos, mitozele sunt rare (1 mitoză la 10.000-20.000 celule); frecvenţa mitozelor creşte
semnificativ în perioada reparaţiilor consecutive leziunilor hepatice
Citoplasma
- acidofilă, fin granulară, cu granule bazofile (corpii Berg) și cu incluziuni de glicogen și lipidice
Aspect la ME
Celula înalt diferenţiată, polarizată, bogată în organite celulare:
- RER: este localizat la polul vascular; are corespondent în MO corpii bazofili Berg; are rol în sinteză de
proteine de export (albumină, factori de coagulare, globuline nonimune α şi β, componenta proteică a
lipoproteinelor, proteine şi glicoproteine implicate în transport, factori de creştere); după sinteză, moleculele
proteice migrează în complexul Golgi și prin intermediul acestuia sunt exocitate la nivelul polului vascular,
ele nefiind stocate în citoplasmă;
- REN: este dispersat în citoplasmă; are aspect de reţea de tubuli ramificaţi şi anastomozaţi; în unele arii se
continuă cu tubuli ce aparţin RER; are rol în sinteză de colesterol, în metabolismul glicogenului
(glicogenoliză), în procese de degradare a unor medicamente şi toxine prin oxidare şi conjugare, în producerea
bilei (sinteza de acizi biliari și conjugarea bilirubinei);
∗ hepatocitul sintetizează din colesterol acizii biliari primari (acidul colic şi chenodeoxicolic) pe care îi
conjugă cu aminoacizi (glicină, taurină), formând acizii biliari conjugaţi (acizii glicocolic şi taurocolic);
la pH-ul alcalin al bilei, acizii biliari se transformă în săruri biliare, care au rol în emulsionarea
grăsimilor şi în absorbţia de acizi graşi şi monogliceride la nivelul tubului digestiv;
∗ sub acţiunea glucuroniltransferazei, bilirubina insolubilă (derivată din biliverdina formată în celulele
Kupffer sau macrofagele din splină), este conjugată cu acidul glucuronic, formând bilirubina
glucuronidată, forma solubilă care este secretată în canaliculii biliari; când este depăşită capacitatea
hepatocitului de a prelua bilirubina din sânge, aceasta se acumulează în sânge şi determină apariţia
icterului;
- Mitocondrii: sunt disperate în citoplasmă; au forme şi mărimi variate; mai numeroase în hepatocitele de la
periferia lobulului unde predomină procesele oxidative;
- Complexul Golgi: este localizat lângă nucleu, se extinde spre polul biliar; multiplu (50 /celulă,) sau unic cu
multiple ramificaţii; are rol în excreţia proteinelor plasmatice, în formarea lipoproteinelor care sunt
descărcate în circulaţia sanguină (VLDLs) și în formarea lizozomilor;
- Lizozomii (corpii peribiliari): sunt localizați la polul biliar; au aspect heterogen (secundari, terţiari); au rol
în catabolizarea unor substanţe exogene sau îndepărtarea unor organite degenerate și în stocarea de ioni,
conţinând în condiţii normale substanţe de tipul feritin-like;
- Peroxizomii (corpii denşi): sunt localizați peribiliar şi în apropierea REN şi a depozitelor de glicogen;
conţin enzime oxidative şi catalaza (enzima marker); au rol în procese de detoxifiere (prin oxidază şi
catalază), în gluconeogeneză, în metabolismul purinelor (adenină și guanină), formând acid uric, în
metabolismul alcoolului (transformă ½ din alcoolul ingerat în acetaldehidă), în β oxidarea acizilor graşi cu
lanţ lung de C;
- Incluziunile celulare: incluziuni de glicogen (localizate în apropierea REN, mai numeroase în hepatocitele
din regiunea periferică a lobulului, aspectul lor variază în raport cu ritmul diurn şi starea de nutriţie);
incluziuni lipidice (localizate preferenţial spre polul vascular, au caracter tranzitoriu, mai frecvente în
sarcină, lactaţie);
∗ În etilism apar picături lipidice permanente, iniţial în hepatocitele din imediata vecinătate a venei
centrolobulare , ulterior în toate hepatocitele (ficatul gras)
 7
Membrana plasmatică conţine domenii specializate la polul vascular şi biliar:
∗ la polul vascular: 75% din suprafaţa membranară este în raport cu capilare sinusoide; la acest nivel
membrana prezintă microvili care măresc suprafaţa de schimb de aprox. 6 ori; polul vascular este separat
de peretele capilarului sinusoid prin spaţiul perisinusoidal Disse
∗ la polul biliar: 15% din suprafaţă membranară corespunde polului biliar; membranele a două hepatocite
învecinate delimitează pe o anumită distanţă un spațiu intercelular (canalicul biliar), nivel la care membranele
adiacente conţin microvili care proemină spre lumen; deasupra şi dedesubtul canalicului biliar se găsesc
joncţiuni strânse, impermeabile pentru bilă; la nivelul microvililor se remarcă o intensă activitate enzimatică,
secreţia biliară în acest spaţiu fiind un proces activ
Spaţiul perisinusoidal Disse (150-200 A°)
- este spaţiul dintre hepatocite şi capilarele sinusoide prin care se realizează schimburile în dublu sens dintre
plasmă şi hepatocite; conţine microvili ai hepatocitelor, benzi de fibre reticulare (colagen tip III), celule
perisinusoidale (celule hepatice stelate și insule de celule hematopietice, numeroase în viaţa fetală, rare la
adult, cu excepţia anemiilor cronice)
- celule hepatice stelate (perisinusoidale Ito, lipocite) sunt considerate fibroblaste modificate; sunt rare, în
ficatul uman normal reprezentând 5-8% din populaţia celulară; sunt localizate mai frecvente spre centrul
lobulului clasic; au organite celulare slab dezvoltate și numeroase picături lipidice (esteri de vitamina A);
au rolul de a depozita vitamină A exogenă (retinol) și de a sintetiza colagen III; în condiţii patologice
(inflamaţii cronice, ciroză) suferă modificări de fenotip (pierd vitamina A şi se transformă în
miofibroblaste), moment în care sintetizează colagen I şi III pe care îl depun în spaţiul Disse, fiind
responsabile de formarea fibrelor conjunctive şi de colagenizările din spaţiul Disse și acţionează ca
veritabile pericite care determină creșterea rezistenţei vasculare în sinusoidele adiacente
REGENERAREA FICATULUI: deşi rata de diviziune a celulelor hepatice este mică, după leziuni, ficatul are
mare putere de regenerare prin procese de hiperplazie şi hipertrofie ale celulelor restante; la repetarea
agresiunilor, pe lângă regenerarea hepatocitelor, apare şi o sinteză crescută de ţesut conjunctiv (fibroză
hepatică) care dezorganizează structura organului; procesul de fibroză debutează în spaţiile portale; în jurul
unor zone de proliferare celulară se formează noi septuri conjunctive, ceea ce duce la pierderea treptată a
arhitecturii normale a organului
VASCULARIZAŢIA SANGVINĂ A FICATULUI
- ficatul eate un organ bogat vascularizat, primeşte 1/4 din debitul cardiac; are dublă vascularizaţie,
funcţională (reprezentată de vena porta care aduce la nivelul ficatului substanţe nutritive şi toxice absorbite
la nivelul tubului digestiv, produşi de degradare ai hemoglobinei de la nivelul splinei și secreţia endocrină a
celulelor endocrine din tractul gastrointestinal și pancreas) şi nutritivă (reprezentată de artera hepatică, care
aduce la nivelul ficatului sânge oxigenat)
- ultimele ramificaţii ale arterei hepatice şi venei porte din spaţiul portal se deschid în capilarele sinusoide
Capilarele sinusoide
- conţin amestec de sânge venos şi arterial, hepatocitele nefiind expuse unui sânge complet oxigenat
- la nivelul lor sângele circulă dinspre periferia spre centrul lobulului hepatic
- au un traiect sinuos, cu un endoteliu discontinuu și o LB discontinuă formată din fibre reticulare dispuse ca
o reţea laxă în jurul endoteliului
- peretele lor nu formează o adevărată barieră morfologică între conţinutul sinusoidelor și spaţiul
perisinusoidal, plasma venind în raport direct cu suprafaţa hepatocitelor, permiţând schimburile dintre
plasmă şi hepatocite în ambele sensuri
- diferă de alte sinusoide prin prezenţa în structura lor a două tipuri celulare (endoteliale și Kupffer)
∗ Celulele endoteliale predomină ca număr în structura peretelui capilar; la MO apar alungite, cu nucleu
care proemină spre lumen; la ME se observă puţine organite celulare, numeroase vezicule de pinocitoză,
 8
numeroase fenestre, adeseori grupate, fără diafragm, celulele stabilind între ele joncţiuni gap; au un
conţinut mare în enzime cu rol în transport
∗ Celulele Kupffer (macrofage sinusoidale stelate) derivă din monocite circulante, fiind componente ale
sistemului mononuclear fagocitar; reprezintă 15% din populaţia celulară a ficatului; la MO au formă
stelată, nucleu eucromatic, bombează în lumenul cailarului, se evidenţiază cu coloranţi vitali (albastru
de Trypan); la ME se observă lizozomi, fagolizozomi, corpi reziduali, numeroase mitocondrii, RER; nu
formează joncţiuni cu celulele endoteliale adiacente; intervin în imunitate (au receptori de suprafaţă
pentru imunoglobuline şi complement, secretă citokine), au activitate fagocitară (pigmenţi, eritrocite
degenerate sau îmbătrânite care nu au fost capturate de macrofagele din splină), au rol în sinteza de
proteine de export ale ficatului (5%),
∗ Celulele “pit” au fost puse în evidenţă la ME; sunt rare la om (1 celulă pit/10 celule Kupffer); sunt
localizate în capilarul sinusoid, obişnuit ataşate de celule endoteliale, dar și de celulele Kupffer, cu o
faţă orientată spre sânge; emit pseudopode şi pot trece în spaţiul Disse; la ME se remarcă prezența unor
granule cu φ 300 nm care conţin enzime lizozomale; sunt considerate o variantă de limfocite circulante
(limfocite mari granulare cu activitate de NK cells)
VASCULARIZAŢIA LIMFATICĂ A FICATULUI
- nu au fost identificate capilare limfatice în lobulii heptici
- originea limfei este plasma care rămâne în spaţiul Disse și care este drenată în spaţiul periportal Mall
(spațiul dintre placa limitantă şi ţesutul conjunctiv periportal), iar de aici în capilarele limfatice din spaţiile
portale
- este bine dezvoltată în spaţiile extralobulare; capsula şi ţesutul conjunctiv trabecular conţin numeroase vase
limfatice; ele apar în ţesutul conjunctiv trabecular, însoţind ramurile venei porte, arterei hepatice şi canalele
biliare, până la ramificarea lor la periferia lobului
SISTEMUL CANALICULAR BILIAR
- prin sistemul canalicular biliar circulă bila, produsul de secreţie exocrin al ficatului, la formarea căreia
participă hepatocitele şi celulele Kupffer; comparativ cu sângele, bila curge de la centrul lobulului spre
periferie; ajunge de la nivelul hepatocitelor în duoden printr-un sistem canalicular (vezi clasificare slide
curs)
- canaliculele biliare sunt localizate la nivelul lobului hepatic; reprezintă originea sistemului canalicular; nu
au perete propriu, fiind un spațiu delimitat de membranele a două hepatocite învecinate; se observă
ocazional la MO ca mici cavităţi între hepatocitele adiacente; prin tehnici speciale (Gömöri) s-a constatat că
ele formează o reţea între hepatocite
- canalele (pasajele) Hering reprezintă joncţiunea dintre canaliculele biliare şi canalele biliare extralobulare;
sunt căptuşite de un epteliu așezate pe o LB continuă, epiteliul fiind format parţial de hepatocite şi parţial de
colangiocite (celule epiteliale care căptuşesc arborele biliar), unite prin joncţiuni strânse; în aceste canale se
găsesc celule stem (celule ovale) care proliferează şi migrează în parenchim, ele având capacitatea de a se
diferenţia în hepatocite sau colangiocite (intervin în regenerarea hepatocitelor, dar numai în cazul ficatului
bolnav)
- canalele biliare extralobulare (perilobulare şi interlobulare) sunt localizate în spaţiile portale şi septurile
conjunctive; peretele lor este format din epiteliu simplu cubic/ cilindric cu microvili, aşezat pe LB; pe
măsură ce diametrul canalului creşte LB este înconjurată de ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice, în care
pot apărea și fibre musculare netede
- căile biliare extrahepatice au peretele format din trei tunici (mucoasă, musculară și adventice); mucoasa
conţine un epiteliu simplu cilindric, cu celule secretoare de mucus; corionul este bogat în fibre elastice, cu
infiltrate limfoide şi glande tubuloacinoase de tip mucos; tunica musculară formează iniţial un strat
discontinuu, iar în apropierea duodenului devine continuu şi prin îngroşare formează sfincterul Oddi; în
canalul cistic mucoasa formează numeroase pliuri spiralate cu ax muscular (valvele spirale Heister); în
 9
canalul coledoc epiteliul conține și celule endocrine (somatostatin); cu puţin înainte de deschiderea în
duoden, canalul coledoc se uneşte cu canalul principal Wirsung, acest traiect scurt comun formând ampula
Vater

Vezicula biliară (colecistul)

- diverticul piriform legat de canalul hepatic comun prin canalul cistic
- are o capacitate medie de 30- 50 ml, dar se poate destinde considerabil
- are proprietatea de a concentra bila secretată de ficat
- are 3 componente: fund, corp și col
- peretele este format din mucoasă, tunică fibromusculară și tunică externă
- față de componentele tubului digestiv, nu are musculara mucoasei și nici submucoasă
1. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion
- epiteliul este simplu cilindric aşezat pe o MB și formează numeroase cripte în corion (pesudoglande),
invaginări ce pot ajunge pâna la musculară şi pot fi sediul acumulării de microorganisme (cripte sau
sinusuri Rokitansky-Aschoff); celulele din epiteliu au MV scurţi și fini la polul apical (formează un
platou striat subţire) şi pliuri laterobazale (intervin în absorbţia de apă şi ioni, concentrând bila de 10
ori)
- corionul este subţire, cu infiltate limfoide; lângă col, conţine glande mucoase tubuloalveolare scurte care
secreta mucus ce intră în compoziţia bilei; este bogat vascularizat şi inervat (terminaţii nervoase
receptoare pentru durere)
2. Tunica fibromusculară conține fascicule formate din fibre musculare netede, cu grosime şi orientare variată,
alcătuind o reţea împreună cu ţesut conjunctiv
3. Tunica externă este adventice la nivelul feţei orientate spre capsula Glisson și în rest seroasă.
Histologie Curs 9

Sistemul reproducator masculin

Format din testicule, cai excretorii genitale intratesticulare(tubii drepti, rete testis Haller), cai
excretorii genitale extratesticulare(canale eferente, epididim,canal deferent, canal ejaculator, uretra),
glande accesori(vezicule seminale, prostata, glande bulbouretrale) si penis.

Testiculul

Geneza testiculara este strans legata de cea a sistemului urinar. Ele se vor dezvolta
retroperitoneal, pe peretele posterior al cavitatii abdominale. Testiculele prezinta 3 origini:

 mezodemul intermediar-formeaza crestele urogenitale si va da nastere celulelor

intestitiale Leydig si celulelor mioide(celule peritubulare contractile)
 epiteliul mezodermic-va da nastere celulelor Sertoli
 celule germinative primordiale(epiteliul germinativ Waldayer?)-migreaza din sacul
vitelin in gonadele in formare, acolo unde se vor divide si se vor diferenta in
spermatogonii

Procesul de descensus testis are loc in luna a 3-a. Bursele scrotale se vor dezvolta in luna a 7-a

Testiculul este un organ pereche, de forma ovoidala.Are o greutate de 14 g, o lungime de 5 cm,

o latime de 3 cm si o grosime de 2.5 cm Temperatura este cu 2-3 grade celsius mai mica decat
temperatura corporala(daca creste => imposibilitatea spermatogenezei). Are raport postero superior
cu epidimul si funiculul spermatic (alcatuit din artere si vene spermatice, limfatice, nervi, canal
deferent)

Structura:

Prezinta o CAPSULA alcatuita din(dinspre exterior spre interior):

1. Seroasa vaginala
- Din peritoneu(mezoteliu+MB)
- Are 2 foite(parietala si viscerala). Acopera capul epididimului si fetele laterale ale testiculului
2. Albuginee
- Tesut conjunctiv dens semiordonat(lamelar). Este o capsula groasa inextensibila. Prezinta si
fibre elastice si fibre musculare netede.
- In partea posterioara, albugineea se ingroasa si se proiecteaza catre interior formand -
>mediastinum testis(corpul Highmore) ce emite ->septuri conjunctive incomplete care vor
compartimenta fiecare testicul in ->lobuli testiculari(cca 250/testicul)
3. Tunica vasculosa
- Tesut conjunctiv lax ce contine vasele sangvine.
 -

Lobulul

Forma lobulului este de piramida cu baza spre albuginee si varful catre mediastin.In fiecare lobul
testicular exista 2-5 tubi seminiferi cu un traseu foarte sinuos, la nivelul carora se produc celulele
spermatice.

Inainte de a patrunde in mediastinum testis, tubii seminiferi formeaza o bucla inchisa in care
ambele capete formeaza un tub drept ce patrunde in mediastinum testis, formand rete testis. Mai rar
vom avea un cap “orb”(inchis) iar altul in mediastinum testis.

Intre sinuozitatile tubilor seminiferi avem tesutul interstitial unde se gasesc celule Leydig.

Tesutul interstitial

Reprezinta 35% din volumul testiculului.Prezinta urmatoarele componente:

- Tesut conjunctiv lax(colagen,reticulina,fibroblaste,macrofage)

- Vase sanguine mici(capilare fenestrate)
- Limfatice
- filete nervoase
- Celule Leydig(cunosc un maxim de dezvoltare la 30 de ani) -> secretante de testosteron

Celulele Leydig

Sunt celule mari, eozinofile de forma poligonala/ovalara(depinde de sectiune), 14-20microni

MO: Nucleu este mare, rotund, eucromatic cu nucleol evident, excentric sau central;
Citoplasma este acidofila, are un aspect spongios datorita numeroaselor incluziuni lipidice(granule de
colesterol, lecitine, ac ascorbic, grasimi neutre) + depozite pigment lipocromic(ce cresc cu varsta)

ME: Prezinta caracteristici de celule secretante de hormoni steroizi: REN bogat, Golgi,
mitocondrii cu criste tubulare, picaturi lipidice, incluzii de pigment lipocromic. Specific celulelor Leydig
sunt incluziile cristaloide REINKE. Ele au forme de bastonas, sunt de natura proteica si sunt refractile
pe preparatele histologice.Rolul lor nu este pe deplin cunoscut, se crede ca ele cristalizeaza produsul
de secretie.

Inca din perioada fetala(S6) se diferentiaza si secreta testosteron. Secretia de testosteron este
necesara in timpul dezvoltarii embrionare, in dezvoltarea caracterelor sexuale secundare si pentru
functia de reproducere. Din L4 ½  L8, celulele Leydig involueaza astfel ca la nastere lipsesc, sau mai
bine zis devin inactive – nu se deosebesc de fibroblasti!!!
 La pubertate se diferentiaza din nou si vor incepe sa secrete 95% din testosteron. Restul de 5%
este secretat in CSR. Totalitatea celulelor Leydig(izolate sau grupate) vor forma glanda
diastematica(glanda intestitiala testiculara).

Secretia este sub influenta LH(ICSH) -Interstitial Cell Stimulating Hormon

Se secreta 6-7mg/zi, dar productia variaza in timpul zilei(dimineata cu 30% mai mare).
Productia scade cu varsta (35-40 de ani).

O parte din testosteron trece in sange drept testosteron circulant, iar cealalta parte va trece in
epiteliul tubilor seminiferi si va duce la proliferarea si diferentierea celulelor seminale.

Concentratia de la nivelul epiteliului necesara este de 200 de ori mai mare decat cantitatea
circulanta. Concentrarea este realizata prin ABP(Androgen binding protein) secretata de celulele
Sertoli.

Tubii seminiferi

Sunt 400-600/testicul. Pusi cap la cap, au o lungime de 250m/testicul.

Fiecare tub este contort, are o lungime medie de 50cm, diametrul de 50-70 microni. Au un
traiect sinuos, iar ultima portiune se termina printr-un tub drept.

Organizare generala:

- epiteliu multistratificat poliform(prezinta 2 tipuri celulare principale)

- membrana bazala hialina bine definita
- tunica(lamina) propria la exterior. Este alcatuita din 2-5 randuri de celule
mioide(miofibroblaste) si fibre de colagen. Contractiile lor regulate genereaza unde peristaltice
care ajuta la deplasarea spermatozoizilor si a lichidului testicular de-a lungul tubilor seminiferi.
Daca se ingroasa prea mult, apare infertilitate!!!

Epiteliul seminifer are o stratificare specifica, aspectul fiind dat de cele 2 populatii celulare:

1. Celule Sertoli (nu se divid) – dispuse pe un singur rand. Sunt celule de suport, sustentaculare.
Au aspect columnar si prezinta procese extinse apical si lateral. Nu se pot distinge in preparate
colorate cu HE.
2. Celulele liniei seminale – 4-8 randuri de celule suprapuse.Se replica si se diferentiaza in celulele
spermatice mature. Sunt derivate din celulele germinative primordiale din sacul vitelin ce
colonizeaza crestele gonadale in timpul dezvoltarii precoce a testiculului. Randurile celulare nu
sunt bine delimitate. Pot fi elemente diploide(2n:spermatogonii si spermatocite primare) sau
haploide(n:spermatocite secundare, spermatide, spermatozoizi). Spermatogoniile se afla la
baza tubilor, diferentierea facandu-se catre interiorul lumenului.
 Pana la pubertate, tubii sunt formati numai din celule Sertoli si spermatogonii. La batrani vor fi
formati din celule Sertoli si tubi aspermatogeni.

Pe ultima portiune a unui tub seminifer inainte de a se continua cu un tub drept sunt numai celule
Sertoli.

Spermatogeneza

Se refera la procesul de transformare a spermatogoniilor in spermatozoizi. Incepe la putin timp

inainte de pubertate sub influenta nivelului crescut de gonadotropine hipofizare. Cuprinde 3 faze:

1. faza spermatogonica-spermatogonia A se va divide mitotic formand 2 spermatogonii B

2. faza spermatocitica-se vor forma spermatocitele primare ce vor suferi 2 procese meiotice,
reducandu-se atat numarul cromozomilor cat si cantitatea de ADN pentru a forma celule
haploide numite spermatide
3. faza spermatidica- spermatidele se diferentiaza in spermatozoizi
La sfarsitul spermatogenezei, spermatidele trec printr-un proces final de maturare si sunt
eliberate in lumen, procesul purtand numele de spermiatie.
Linia Spermatica este deci:
- Spermatogonie A -1 celula
- Spermatogonie B– 2 celule
- Spermatocit I– 4 celule
- Spermatocit II -8 celule
- Spermatide– 16 celule
- Spermatozoizi -16 celule

Spermatogonia

Sunt prezente in compartimentul bazal. Sunt celule mici, rotunde/poliedrice,cu nucleu rotund si
citoplasma bazofila redusa. Prezinta mitocondrii, aparat Golgi, centrioli. In functie de structura si
aspectul microscopic nuclear diferit, au fost clasificate 3 tipuri celulare:

- Spermatogonii A dark(Ad)
- Spermatogonii A pale(Ap)
- Spermatogonii B

Spermatogonia Ad(dark)

Prezinta un nucleu intens bazofil, ovoidal, cu cromatinafin granulara(pulverulenta) si 1-2

nucleoli vizibili. Sunt considerate celule stem. Se divid mitotic la intervale neregulate, de regula
atunci cand numarul populatiei celulare scade semnificativ. Dau nastere fie unei perechi de
spermatogonii Ad, fie unei pereche de spermatogonii Ap.
Spermatogonii Ap(palida)

Prezinta un nucleu slab bazofil, ovoidal si o cromatina palid colorata. Sunt celule angajate in
procesul de diferentiere, traverseaza numeroase procese mitotice dand nastere unei populatii
numeroase de spermatogonii de tip A.

Spermatogonii B

Prezinta un nucleu rotund cu un nucleol central, cromatina formeaza adevarate blocuri de

cromatina ce se ataseaza de laminele nucleare periferic, dar si de nucleolul central. Sunt celule ce apar
dupa cateva diviziuni. Spermatogonia tip B va da nastere unei perechi de spermatocite primare.

Spermatocitul I

Diviziunea mitotica a spermatogoniilor de tip B va da nastere spermatocitelor primare. ADN-ul

lor se replica la scurt timp dupa ce se formeaza si inainte ca meioza sa aiba loc, astfel ca fiecare
spermatocit primar contine numarul normal de cromozomi(celula diploida, 2n) si ADN dublu fata de
normal(4d). Fiecare cromozom contine deci 2 cromatide surori. Sunt celule mari ce vor da nastere prin
diviziune meiotica spermatocitelor secundare. In timpul primei meioze se va injumatati atat numarul
de cromozomi(n) cat si cantitatea de ADN(2d). Profaza primei diviziuni meiotice, timp in care
cromatina se va condensa in cromozomi vizibili, dureaza pana la 22 de zile in spermatocitele primare
umane. La sfarsitul profazei se identifica 44 de autozomi si 2 cromozomi(X si Y), fiecare avand 2
cromatide. Cromozomii omologi se aliniaza in perechi pe placa metafazica=>poarta numele de tertade,
deoarece au 4 cromatide in total. Perechea va schimba material genetic, procesul numindu-se crossing
over. In timpul acestui schimb, cele 4 cromatide se vor rearanja, formand o structura numita complex
sinaptonemal. Acest proces are rolul de a asigura diversitatea genetica.

De precizat faptul ca spermatocitele primare se gasesc in imediata apropiere a

spermatogoniilor. Ele sunt cele mai mari celule din linia seminala si sunt prezente pe toate sectiunile.

Spermatocitul II

Sunt celulele ce deriva din prima diviziune meiotica. Ele vor intra imediat in profaza celei de-a
2-a diviziune meiotica fara a sintetiza ADN de novo(fara a mai intra in faza S). Spermatocitul secundar
este o celula haploida(1n,2d), avand 22 de autozomi si un cromozom(X sau Y), fiecare cromozom avand
2 cromatide surori.

Sunt rar vizibile la microscop, fiind considerate forme tranizitionale. Profaza este mult mai
scurta decat la spermatocitele primare, durand doar 8 ore.
Spermatide

Odata ce meioza II este completa si membranele nucleare se reformeaza, 2 celule haploide(1n,

1d) numite spermatide iau nastere din fiecare spermatocit secundar.

Sunt celule localizate apical, atasate celulelor Sertoli.Se diferentiaza(nu se divid!) in

spermatozoid.

Spermatogeneza cuprinde 3 faze:

1. Faza de multiplicare(27 de zile)=>se produce multiplicarea spermatocitelor

2. Faza de crestere si maturare(24 de zile)=>vor aparea spermatogoniile I
3. faza de spermiogeneza(23 de zile)=> se vor forma spermatozoizii

Spermiogeneza

In aceasta faza, spermatidele vor suferi o remodelare celulare pentru a se diferentia in spermatozoizi.

I. Faza Golgi-este caracterizata de prezenta granulelor PAS pozitive(granule proacrozomale) la

nivelul multiplelor complexe golgiene de la nivelul spermatidei
-se va determina polaritatea spermatozoidului
-granulele proacrozomale se vor dispune intr-o vezicul numita vezicula acrozomala ce
va determina polul anterior al spermatozoidului
-centriolul migreaza posterior si va incepe asambalarea axonemei
II. Faza cefalica-veziculele acrozomale se vor imprastia in toata jumatatea anterioara a nucleului.
Aceasta structura rearanjata va purta numele de cap acrozomal. Nucleul se va condensa, iar
invelisul nuclear acrozomal isi va pierde porii si se va ingrosa.
III. Faza acrozomala-in aceasta faza, spermatida se reorienteaza in asa fel incat capul va avea
raport strans cu celula Sertoli si se va apropia de lamina bazala. Flagelul in formare se va
extinde catre lumenul tubului seminifer. Nucleul spermatidei se se turteste si se alungeste si,
impreuna cu capul acrozomal se va pozitiona in apropierea plasmei anterioara membranare, in
timp ce citoplasma se dispune posterior. Microtubulii citoplasmatici formeaza o structura
cilindrica numita manseta ce se intinde de la partea posterioara a acrozomului pana la nivelul
polului P al spermatidei. Centriolii, la nivelul carora este inceputa deja dezvoltarea flagelului, se
vor redispune in partea P anucleului, atasandu-se de acesta. Ei sufera un proces de
transformare pentru a constitui gatul/piesa de legatura nucleu-flagel In timp ce membrana
plasmatica se va alungi catre Posterior pentru a acoperi flagelul, manseta dispare.Mitocondriile
migreaza catre regiunea gatului si vor realiza o teaca in jurul fibrelor groase=> regiunea se va
numi piesa intrmediara al cozii. Exista si o teaca fibroasa-doua coloane proietice longitudinale
ancorate cu filamente semicirculare.Distal. segmentul scurt neacoperit de aceasta teaca se va
numi portiunea terminala.
IV. Faza de maturare-are loc o remodelare a spermatidei, se va reduce excesul de citoplasma
periflagelar. Acest exces de citoplasma va fi fagocitat de catre celulele Sertoli sub forma unor
 corpi reziduali. Spermatidele se vor detasa de celulele Sertoli, procesul fiind numit spermiatie-
este sub control enzimatic(kinaza integrin-like pentru integrina beta 1) si se produce prin liza
complexelor jonctionale.
Rata de spermiatie determina numarul spermatozoizilor din ejaculat!
Transformarea globala poate fi rezumata astfel:

Dimensiune 6 microni -> 65 microni!

1. Formarea acrozomului

Din Golgi -> vezicule -> capsula ce acopera 2/3 capul spermatozoidului(capsula acrozomala)

2. Formarea flagelului

Migreaza centrioli si incep sa se asambleze microtubului cu formarea si cresterea axonemei.

3. Modificarea nucleului

Cromatina(heterocromatina)->forma(para turtita)->pozitia(excentric)

4. Migrarea citoplasmei cu organite

Concentrarea mitocondriilor(helicoidal in prima portiune a flagelului)

5. Exces de citoplasma

Eliminata sub forma de corpi rezidualiReynaud.

Spermatozoizii

 sunt gametii masculini

 celule flagelare, haploide
 au o lungime de 60 de microni
 prezinta 3 componente distincte:cap, gat si coada
Capul:
 are o lungime de 4-5 microni
 este alcatuit din:
1. nucleu-ovalar, de dimensuni reduse, tahicromatic(cromatina fil
pulverulenta). Prezinta putini pori nucleari,iar in partea posterioara,
intre nucleu si centriolul primar, se gaseste placa densa bazala
2. acrozomul(capisonul cefalic)-se gaseste in 2/3 anterioare ale nucleului,
intre cele 2 formatiuni gasindu-se spatiul subacrolemal. Este mai gros
anterior decat lateral. Este compus din
glicoproteine(PAS+),hialuronidaza, neuraminidaza, acrosina(este o
glicoenzima), proteaze tripsin-like si fosfataze acide
 3. plasmalema+citoplasma-reprezentate anterior de o pelicula fina de
citoplasma numita spatiu periacrozomal, iar inapoia nucleului de
spatiul nuclear posterior

Gatul:

 este scurt si subtire

 se gaseste intre centriolul proximal(anterior) si centriolul proximal(posterior)
 este alcatuit din centrioli si segmentele initiale ale fibrelor groase

Coada:-prezinta 3 segmente:

1. piesa intermediara-formata din:

 complex axonemal(filamentul axial)-are structura de
kinetocil, contine tubulina si dineina
 teaca mitocondriala-furnizeaza ATP necesara pentru
miscarea ciliara
 plasmalema-apare ca o ingrosare inelara la nivelul
jonctiunii intre piesele intermediara-principala

2.piesa principala-este ce mai lunga portiune a cozii si este alcatuita dintr-o

teaca densa fibroasa( doua coloane proietice longitudinale ancorate cu filamente
semicirculare), complexul axonemal dispus central si plasmalema

3. piesa terminala-alcatuita din complex axonemal dispus central si plasmalema

Sindromul Kartagener => Infertilitate datorita defectului la nivelul bratelor de dineina(flageli si

cili imobili).

Cand sunt eliberati in lumen, spermatozoizii nu au motilitate!!Pana in epididim sunt purtati de

fluxul de lichid seminal.

Ultimele modificari pentru a deveni fertili se produc in tractul feminin = capacitatie

Reglarea spermatogenezi:

 LH-ul hipofizar-actioneaza pe celulele interstitiale- regleaza secretia de testosteron

 FSH-ul hipofizar-actioneaza pe tubii seminiferi, responsabil direct de spermatogeneza
 GnRH(Gonadotropine Releasing Hormone)
 Agenti fizici(temperatura, radiatii ionizante)
 Agenti farmacologici(antimicotice, antimetabolice, imunsoupresoare-au rol inhibitor)
Celulele de sustinere Sertoli

Celule alungite, fusiforme cu polul apical la lumen, bazal pe MB.Sunt vizibile la MO. Limitele
laterale sunt neevidente(gazduiesc celule germinative).Se dispuns intr-un singur strat si delimiteaza 2
compartimente(mentionate si mai sus): bazal si adluminal.

Intre aceste compartimente exista jonctiuni stranse, GAP =>bariera sange-testicul; Sunt
jonctiuni nepermeabile ce izoleaza si protejeaza celulele haploide de sistemul imun. Jonctiunile lasa sa
treaca doar spermatocitele I.

Jonctiunile se deschid la trecerea spermatocitelor si se inchid imediat dupa trecerea acestora.

Elementele necesare dezvoltarii celulelor seminale vor fi furnizate doar de celulele Sertoli.

Prezinta un nucleu oval/triunghiular/neregulat eucromatic cu nucleol evident flancat de 2 mase

de heterocromatina.

Citoplasma este abundenta – greu de distins.La ME se observafascicule semiordonate de

filamente alcatuite din CLA-1(este un receptor de lipoproteina) ce au rol in transportul lipidic. Se mai
observa si REN, RER,Golgi, mitocondrii alungite. Incluziuni lipidice, lizozomi,GRANULE DE GLICOGEN,
citoschelet – actina apical.

Caracteristic pentru celulele Sertoli sunt incluziunile cristaloide(bazal) ->Corpi Charcot-Botcher.

Roluri:

-aparare

-compartimentalizare fizica(epiteliul seminifer)

-nutritie(prin formarea unei bariere permeabile sange-testicul)

-fagocitoza(elimina celule malfunctionale si corpi reziduali)

-secretie exocrina: secreta lichid seminal(glucoza, lactat, piruvat)

-secretie endocrina:secreta o proteina de legare a androgenului(ABP), inhibina, transferina, activator

de plasminogen, ceruloplasmina

-Spermatogeneza+spermiogeneza

Caile genitale-reprezinta o retea de structuri tubulare

Cai intratesticulare:

1. Tubii drepti
2. Rete testis
Cai extratesticulare:
 3. Canale eferente
4. Epididim
5. Duct deferent
6. Canal ejaculator
7. uretra

1. Tubii drepti(tubuli recti)

Reprezinta segmentele terminale ale tubilor seminiferi(portiunea terminala a tubilor seminiferi

este alcatuita dintr-un strat unic de celule Sertoli-tranzitia se face abrupt, se continua cu epiteliu
simplu cubic). Sunt in numar egal cu numarul lobulilor.

Sunt tapetati de epiteliul simplu cubic, patrund in mediastinul testicular acolo unde formeaza rete
testis.

2. Rete Testis(reteaua Haller)

Este o retea complexa de canale interconectate cu lumen neregulat dispuse intr-o masa de tesut
conjunctiv cu numeroase vase sanvine. Se gaseste la nivelul mediastinului. Epiteliul lor este cubic.
Celulele epiteliale prezinta un singur cil apical si microvili scurti.

3. Ducti eferenti

La barbat, aproximativ 12-15 conuri eferente conecteaza rete testiscu epididimul. Se intind,
asadar, de la nivelul portiunii terminale superioare a mediastinului pana in partea proximala a
epididimului.

Prezinta epiteliu simplu cubic/cilindric(alternant) si un lumen cu aspect festonat=>aspect de dinti

de fierastrau. Contine 3 tipuri de celule epiteliale:bazale, cilindrice(contin granule de secretie, iar apical
se gasesc microvili) celule cilindrice(prezinta in partea apicala cili). Sub membrana bazala continua se
gaseste corionul, intens vascularizat.Sunt prezente si fibre musculare netede circulare

Ductii eferenti propulseaza spermatozoizii si absorb 80% din fluidul testicular.

4.Epididimul

Reprezinta o structura in forma de virgula pozitionata in partea postero-superioara a testiculului.

Este un tub foarte bine impachetat, avand o lungime de 5-6 m.

Epididimul prezinta 3 segmente: cap, corp si coada si 3 tunici:mucoasa, musculara si adventice.

Capul este alcatuit din ducte eferente in timp ce corpul si coada sunt formate de ductele epididimare.

Epiteliul de la nivelul epididimului este pseudostratificat cilindric.Prezinta 2 tipuri celulare: celule

principale(inalte, prezinta stereocili grupati caracteristic->varf de lance, numeroase organite, vacuole si
granule de secretie) si celule bazale(de forma piramidala/ovoidala-sunt celule stem). La nivelul
epiteliului se pot gasi si limfocite intraepiteliale.Rolul mucoasei este de a absorbi apa si de a secreta
unele fractiuni ale lichidului seminal(secreta glicoproteine necesare pentru maturarea
spermatozoizilor). Membrana bazala este neteda, iar corionul este alcatuit in principal din tesut
conjuctiv dens slab vascularizat.

Musculara este alcatuita din 1-3 straturi concentrice de fibre musculare netedeLa nivelul cozii
aparesuplimentar un strat extern longitudinal.

In prima parte a canalului epididimar au loc contractii spontane. Distal sunt miscari reduse(pentru
stocarea – maturare in 12 zile). Pot trai saptamani intregi.

La stimulare nervoasa sexuala, cele 3 straturi se contracta puternic.

Rolul global al epididimului este deci de depozit temporar al spermatozoizilor(in special la coada
epididimului) si de maturare(dureaza 12 zile-la acest nivel spermatozoizii vor deveni capabili de
fertilizare, vor capata motilitate unidirectionala). Procesulde maturare este dependent de androgeni.

4. Ductul deferent

Porneste de la coada epididimului si intra in componenta cordonului spermatic.Reprezinta cea mai

lunga parte a cailor extratestituclare(30 cm). Are un traseu initial ascendent in abdomen, apoi
descendent in pelvis. Portiunea sa distala este dilatata si poarta numele de ampula ductului deferent.
Ea se va uni cu ductul veziculei seminale si vor forma ductul ejaculator. Sangele din artera testiculara
este racit partial de plexul Pampiniform.

Prezinta mucoasa, musculara si adventice. Lumenul ductului este stelat.

- Mucoasa ->prezinta pliuri longitudinale, este cutata. Epiteliul este pseudostratificat cilindric
ciliat(cilii sunt scurti, rari) si se sprijina pe o membrana bazala. Corionul contine numeroase
fibre elastice si vase sangvine
- Musculara ->este groasa, prezinta 3 straturi: longitudinal, circular si longitudinal
- Adventicea cu elementele caracteristice: tesut conjunctiv bine vascularizat si inervat.

Ampula are lumenul mai mare, musculara mai subtire fata de restul ductului. Mucoasa este
faldurata.

5. Ductul ejaculator

Continua ductul deferent(sunt similare structural), se formeaza prin unirea acestuia cu ductul
veziculei seminale. Se deschide la nivelul uretrei prostatoce, de o parte si de alta a utriculului
prostatic.

Prezinta Epiteliu columnar simplu/pseudostratificat.Musculara este absenta sau foarte slab dezvoltata.
Adventicea este o structura conjunctivo-vasculara

6. Uretra
 Prezinta 3 segmente: uretra prostatica, uretra membranoasa, uretra spongioasa. Mucoasa este
plicaturata, la acest nivel se gasesc lacunele Morgagni. Corionul este conjunctivo vascular, prezinta
glande sero mucoase numite glandele Littre.

Glandele genitale anexe

1. Veziculele seminale

Sunt glande tubulare pereche localizate inapoia peretelui posterior la vezicii urinare.Sunt practic
niste tuburi incolacite ce apar ca si diverticule sacciforme boselate. Veziculele seminale se dezvolta
embrionar din ductele mezonefrotice Wolf.

Prezinta un lumen neregulat cu mucoasa, musculara si adventice.

- Mucoasa este intens plicaturata, prezinta falduri ramificate(primare, secundare, tertiare) ce se

anastomozeaza si delimiteaza compartimente cu aspect neregular. Prezinta epiteliu de tip
cilindric pseudostratificat ce este alcatuit din 2 tipuri celulare: celule principale-au caracteristici
morfologice de celule secretoare de proteine(au citoplasma acidofila;prezinta picaturi lipidice,
granule PAS+ si organite citoplasmatice. Se delimiteaza 3 compartimente: bazal-RER, central-
nucleu si aparat Golgi supranuclear si apical-se gasesc granule de secretie) si celule
bazale(celule stem). Corionul este paucicelular, bogat in fibre elastice. De precizat faptul ca
mucoasa este hormonodependenta
- Musculara este alcatuita din 2 straturi de fibre musculare netede: intern-circular si longitudinal
extern
- Adventicea este formata din tesut conjunctiv lax si fibre nervoase
- Secretia este galbuie,vascoasa, groasa, cu pH alcalin. Este compusa din fructoza, proteine,
prostaglandine, hidrati de carbon.Are rol trofic pentru spermotozoizi, fructoza fiind singura
sursa de energie pentru acestia.

2. Prostata

Este un organ musculo-glandular, are 20g(cea mai mare glanda accesorie) si se gaseste la nivelul
pelvisului in loja prostatica. Forma si dimensiunea este adeseori comparata cu cea a unei nuci. Este
delimitata de o capsula fibroelastica bine vascularizata din care pornesc septuri ce delimiteaza glanda
in 3 lobi. Activitatea prostatei este hormonodependenta, astrigenii stimuland secretia prostatica in
timp ce estrigenii stimuleaza activitatea stromala. Prostata este alcatuita din parenchim glandular si
stroma fibromusculara

Parenchimul glandular este alcatuit din aproximativ 30 de glande tubuloalveolare individuale

aranjate in 3 straturi concentrice in jurul uretrei: glande mucoase, submucoase si principale.
 Glandele mucoase si submucoase au epiteliu simplu cubo-cilindric, secreta direct in uretra, fiind
responsabile de hiperplazia nodulara(benigna) de prostata.

Glandele principale->sunt 30-50 glande deschise in 15-30 ducte. Nu secreta direct in uretra, ci se
deschid la nivelul unor sinusuri prostatice Prezinta epitelou simplu/pseudostratificat. Sunt responsabile
de adenocarcinomul de prostata.

Parenchimul prostatic este impartit in 4 zone distincte:

1.zona periferica-reprezinta 70% din tesutul glandular

- corespunde zonei unde se gasesc glandele principale
-reprezinta zona ce se palpeaza in timpul tuseului rectal
2.zona centrala-contine aproximativ 25% din tesutul glandular
-celulele din aceasta zona au caracteristici morfologice
diferite(citoplasma mai bazofila, nuclei mai mari)
3.zona de tranzitie-contine glande mucoase
4.zona periuretrala-contine glande submucoase si mucoase

In fiecare dintre aceste zone, epiteliul este in general simplu cubo-cilindric. Alveolele glandelor
prostatice, in special la batrani, contin la nivelul lumenului simpexioanele Robin=corpora
amylaceae=concretiuni prostatice=nisip prostatic(sunt formatiuni lamelare glicoproteice cu saruri de
Calciu) de dimensiuni si forme diferite.Celulele de la nivelul epiteliului produc enzime, cea mai
importanta dpdv clinic fiind serin proteaza, cunoscuta si ca PSA(prostate-specific antigen).
Ultrastructural, aceste celule secretorii prezinta numeroase organite(in special lizozomi),, granule de
secretie, picaturi lipidice, incluziuni de pigment.

Canalele de excretie prezinta epiteliu simplu cubo-cilindic. Ele vor fuziona si se vor deschide in
uretra prostatica.

Stroma prostatica este alcatuita din capsula fibro elastica ce emite septuri conjunctive, fibre
musculare netede si microganglioni nervosi dispusi subcapsular.

Secretie prostatica este incolora, pH acid bogata in acid citric, fosfataza acida, enzime proteolitice,
PSA.

3. Glandele Bulbo-uretrale(glande Cowper)

Sunt localizate inapoia uretrei membranoase si se deschid cu un duct de 3cm in bulbul uretrei.
Sunt glande compuse tubulo-alveolare, pereche, mici(de forma si dimensiunea unui bob de
mazare) cu epiteliu unistratificat cubic/columnar. La acest nivel se gasesc glande mucoase
intraepiteliale, citoplasma celulelor prezentand granule de mucina.

Stroma este conjunctivo-musculara, alcatuita din fibre elastice, musculare netede dar si musculare
striate. La exterior formeaza o capsula conjunctiva. Produsul de secretie este clar, vascos cu rol
lubrefiant pentru uretra.
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

BIOLOGIE CELULARĂ, MOLECULARĂ ȘI HISTOLOGIE

APARATUL URINAR

Aparatul urinar este format din:

 RINICHI
 CĂI EXCRETOARE
o INTRARENALE: CALICE MICI, CALICE MARI ȘI BAZINET
o EXTRARENALE: URETERE, VEZICĂ URINARĂ ȘI URETRĂ

RINICHIUL

Rinichii sunt organe parenchimatoase, pereche, situate retroperitoneal, de o parte și de alta a coloanei
vertebrale, de la nivelul vertebrelor toracală T12 până la lombară L3. Fiecare rinichi are dimensiuni de
aproximativ 10–13 cm lungime, 5–7 cm lățime și 3–3,5 cm grosime.

Rinichii au rol esențial în:

- excreția produșilor de catabolism și a substanțelor chimice străine;
- menținerea balanței hidro-electrolitice, a echilibrului acido-bazic și a pH-ului plasmatic constant;
- menținerea echilibrului osmotic, reglarea și menținerea compoziției și a volumului fluidului
extracelular;
- reglarea tensiunii arteriale (prin sinteza și secreția reninei și a medulipinei).

Rinichii au rol important în homeostazia hidro-electrolitică, eliminarea produșilor de catabolism eliberați

din celule în circulație de unde sunt filtrați și excretați prin urină. Inițial plasma este separată de celule
și proteine mari la nivelul filtrului glomerular unde se produce ultrafiltratul glomerular (urina primară,
plasmă deproteinizată). Urina primară este modificată prin procese de resorbție selectivă și secreție
specifică de-a lungul tubilor uriniferi rezultând urina finală care conține apă și electroliți, uree, creatinină,
acid uric și numeroși produși de degradare. Urina finală este transportată prin calice, bazinet și uretere
în vezica urinară, unde poate fi stocată temporar iar de aici, prin intermediul uretrei, este apoi eliminată
din organism.
Rinichiul are și funcție endocrină prin sinteza și secreția unor hormoni (eritropoietină, renină,
medulipină, prostaglandine) și a unor molecule bioactive (la nivelul tubilor proximali, hidroxilarea
secundară a vitaminei D3 pentru a forma 1,25-(OH)2 vitamina D3 sau calcitriol – compus activ ce
controlează concentrația plasmatică a calciului).

Structură generală a rinichiului.

Rinichiul are forma unui bob de fasole cu o margine convexă, o margine concavă, pol superior și pol
inferior. La polul superior al fiecărui rinichi, înconjurată de țesut adipos se găsește glanda suprarenală.
Pe marginea concavă prezintă un hil, prin care pătrund sau ies din rinichi vasele sanguine, limfaticele
și nervii. La acest nivel se găsește o cavitate care conține căile urinare intrarenale: calicele mici,
calicele mari și bazinetul (pelvisul) renal care se continuă cu ureterul. Spațiul care înconjoară
bazinetul și calicele conține țesut adipos, vase și nervi și se numește sinus renal.

1 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

Rinichiul, acoperit de o capsulă fibro-conjunctivă, este un organ parenchimatos, tubulo-vascular, conține

nefroni (formați din corpuscul renal și tubi uriniferi), prezintă în secțiune două zone diferite din punct de
vedere embriologic, structural și funcțional: corticala și medulara.

CAPSULĂ RENALĂ - țesut conjunctiv dens semiordonat - învelește rinichiul la periferie și este
translucidă, ușor detașabilă în condiții normale. Capsula pătrunde la nivelul hilului și se continuă cu
țesutul conjunctiv din pelvisul renal.
Capsula renală prezintă două straturi:
 un strat extern format din fibre de colagen și un număr mic de fibroblaste elongate și
 un strat intern format din straturi paralele de celule interstițiale cu caracter mioid (impropriu numite
miofibroblastele).

CORTICALA RENALĂ este situată în periferia rinichiului, este brun-roșiatică (90-95% din sângele ce
trece prin rinichi este localizat la acet nivel), are aspect granular determinat de prezența unor formațiuni
sferice, corpusculii renali Malpighi. Corticala conține corpusculii renali, segmentele contorte ale
tubilor, porțiunea proximală a tubilor colectori asociați și un sistem vascular complex. Spre marginea
convexă a rinichiului, corticala prezintă un segment subțire fără corpusculi renali (cortex corticis).
MEDULARA RENALĂ este situată spre partea mediană a rinichiului, palid colorată, formată din 8  18
formațiuni conice numite piramidele renale Malpighi care au baza spre corticală și vârful (papilă) spre
sinusul renal unde proemină în calicele mici).
Medulara prezintă prelungiri care se extind din baza piramidei, în corticală, spre marginea convexă a
rinichiului – razele medulare (piramidele Ferrein), aproximativ 400500 de raze medulare pentru
fiecare piramidă renală.
Medulara are un aspect striat generat de dispoziția paralelă a segmentele drepte ale tubilor, tubiilor
colectori și vaselor - vasa recta merg paralel cu tubii și formează împreună sistemul de schimb
contracurent care concertează urina).

În microscopie optică, diagnosticul histologic de rinichi se pune pe baza prezenței corpusculilor renali Malpighi
situați în corticală - formațiuni rotunde cu numeroși nuclei (ai celulelor endoteliale, podocitelor și celulelor
mezangiale) înconjurată de un spațiu optic vid - spațiul urinar al capsulei Bowman. În jurul acestor corpusculi se
găsesc structuri tubulare secționate transversal în corticală (segmentele contorte ale tubilor proximali și distali) și
longitudinal în medulară (segmentele drepte ale tubilor și tubii colectori).

Corticala și medulara renală nu sunt complet separate, ele se întrepătrund:

 corticala trimite prelungiri între piramidele renale Malpighi, numite coloane renale Bertin care
ajung până la sinusul renal.
 prelungiri ale medularei pornesc ascendent în corticală de la baza piramidelor Malpighi - raze
medulare sau piramide Ferrein (400  500 pentru fiecare piramidă Malpighi).
Corticala este împărțită în:
 cortex corticis – subcapsular (o zonă periferică, îngustă, continuă, fără glomeruli)
 labirintul cortical – zona de corticala alternând cu razele medulare (piramidele Ferrein),
 coloanele Bertin – corticala dintre piramidele Malpighi.

Fiecare piramidă renală Malpighi prezintă:

 zonă de medulară superficială, subdivizată la rândul ei în:
o porțiune externă (din care emerg razele medulare Ferrein)
o porțiune internă (baza piramidelor renale)

2 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

 zonă de medulară profundă care se termină cu papila renală la nivelul calicelor mici. Tubii
colectori se deschid la nivelul papilei renale (vârful piramidei Malpighi) care are un aspect
perforat (area cribrosa) generat de deschiderile tubilor colectori în calicele mici.

Rinichiul are organizare lobară.

LOB RENAL – format dintr-o piramidă renală Malpighi împreună cu corticala corespondentă
bazei și corticala adiacentă din coloanele renale (Bertin) și este delimitat de 2 artere interlobare..
Organizarea lobară a rinichiului este evidentă în perioada fetală și în copilărie (suprafață boselată). În
dezvoltare, aspectul lobulat se atenuează astfel că rinichiul adultului are o suprafață netedă. Numărul
lobilor renali este egal cu numărul piramidelor renale (8  18).

LOBUL RENAL – format de un tub colector împreună cu toți nefronii aferenți. Lobulul renal
corespunde unei raze medulare (piramida Ferrein) cu cortex cortici și labirintul cortical ce o înconjoară.
Lobulul renal, deși nu are delimitare morfologică clară, este situat între 2 artere interlobulare și constituie
o unitate funcțională.

VASCULARIZAȚIA RINICHIULUI

Rinichii primesc  25% din volumul sangvin (1L/minut). Sângele este circulat complet prin rinichi în 5
minute. Aproximativ 95% din sângele care trece prin rinichi se găsește în corticală și numai 5% în
medulară.
Fiecare rinichi este vascularizat de o artera renală, ramuri ale aortei abdominale.
Artera renală se divide în mai multe ramuri la intrarea în hil – arterele segmentare renale situate în
sinusul renal. Fiecare ramură se divide la rândul său în arterele interlobare care trec printre piramide,
au traiect ascendent până la baza piramidelor Malpighi.
La joncțiunea cortico-medulară arterele interlobare dau naștere arterelor arcuate care se curbează pe
baza piramidelor. Din ele pleacă arterele interlobulare care pătrund în labirintul cortical, la distanțe
egale de razele medulare, și au traiect ascendent spre capsula renală.
De-a lungul arterelor interlobulare se desprind arteriolele aferente. Acestea intră într-un spațiu sferic
delimitat de capătul proximal al tubilor (capsula Bowman) și formează un ghem de capilare cunoscute
sub numele de capilare glomerulare (glomerul renal). Capilarele glomerulare formează anse ce se
reunesc la polul vascular formând arteriola eferentă.
Arteriolele eferente care drenează glomerulii superficiali (corticali) sunt scurte și se capilarizează
formând o rețea capilară peritubulară în corticală. Aceste capilare vor drena sângele din corticala
superficială în venele corticale superficiale, venele stelate și apoi în vele interlobulare.
Din arteriolele eferente ale glomerulilor juxtamedulari se desprind câteva arteriole drepte descendente
care merg paralel cu segmentele drepte ale tubilor. Arteriolele drepte descendente coboară în medulară
(pot merge până la nivelul papilei renale) unde, formează o ansă și devin ascendente ca venule drepte.
Arteriolele drepte descendente și venulele drepte ascendente formează vasa recta. Din arteriolele
eferente drepte se desprind plexuri capilare peritubulare (fenestrate) ce deservesc medulara. Aceste
capilare drenează în venele arcuate și interlobare. Sângele capilarelor peritubulare (postglomerular),
este bogat în coloizi, are o presiune coloid osmotică mare, ceea ce favorizează resorbția apei din
lumenul tubular.
Glomerulul este o rețea capilară situată între două arteriole: arteriola aferentă și arteriola eferentă.
Arteriola eferentă realizează un sistem port arterial, între capilarele glomerulare și capilarele
peritubulare. Capilarele peritubulare sunt capilare fenestrate.
Vascularizația venoasă urmărește aceeași traiectorie în sens invers. Venele renale se deschid în vena
cavă inferioară.
Circulația renală este de tip terminal, nu există legături anastomotice între arterele interlobare,
arcuate și interlobulare, iar obliterarea lor determină necroza parenchimului renal deservit.

3 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

SISTEMUL LIMFATIC RENAL

• sistem primar – limfaticele încep din adventicea arterelor interlobulare și drenează limfa prin
hilul renal în nodulii limfatici para-aortici,
• sistem secundar – drenează cortexul superficial prin capsula renală.

ȚESUTUL INTERSTIȚIAL RENAL

Interstițiul renal este format din celule interstițiale și matrice extracelulară și conține vasele sanguine,
limfatice și terminații nervoase.
În corticala rinichiului uman interstițiul este mai slab reprezentat decât în medulară:
• 7-9% din parenchimul cortical
• 12-20% medulara superficială → 30% in medulara profundă
• 40% în varful papilei
Matricea extracelulară este compusă din glicozaminoglicani, rare fibre de colagen I si III, fibronectina.

CELULELE INTERSTIȚIALE:
Celule interstițiale în corticala sunt de 2 tipuri:
• tip 1 fibroblastic, stelate, pozitive pentru ecto-5’-nucleotidază, sintetizeză eritropoietina*
• tip 2 monocite, cu activitate macrofagică atunci când este necesar.
*Eritropoietina este un hormon (glicoproteină) ce reglează producția de eritrocite în funcție de necesitățile de
oxigen ale țesuturilor. Își exercită efectul printr-un sistem feedback complex, în care secreția renală a hormonului
este controlată de un senzor renal pentru oxigen care răspunde la modificările presiunii parțiale ale oxigenului din
sânge. În condițiile creșterii presiunii parțiale a oxigenului, nivelul de sinteză a eritropoietinei scade.

4 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

Celule interstițiale în medulară:

• tip 1 reno-medulare – de tip fibroblastic, cu vezicule lipidice în citoplasmă, sintetizează
medulipină I (hormon vasodilatator, convertit în ficat în medulipină II, determină vasodilatație
și scade TA),
• tip 2 monocite – de tip macrofagic,
• tip 3 pericite sau celule mioide.

INERVAȚIA RINICHILOR este predominant simpatică din plexul celiac (nerv splanhnic, plex renal).
NEFRONUL reprezintă unitatea morfo-funcțională a rinichiului, este responsabil de formarea
urinei și are două componente:
 CORPUSCULUL RENAL Malpighi
 SISTEM TUBULAR cu mai multe segmente:
- Segment proximal (cu o porțiune contortă - TCP și o
porțiune dreaptă)
- Segment intermediar (ansa Henle, cu o porțiune
descendentă și o porțiune ascendentă)
- Segment distal (cu o porțiune contortă – TCD și o
porțiune dreaptă)

Mai mulți nefroni se deschid prin ducte conectoare scurte într-un tub colector.
Tubii colectori (au origine embriologică diferită față de nefron) își măresc calibrul pe măsură ce
colectează urina din mai mulți nefroni, se transformă în ducte colectoare ce se deschid la nivelul
papilelor piramidelor renale (area cribrosa, 300 de orificii/papilă) în calicele mici. Tubii colectori sunt
responsabili cu concentrarea finală a urinei.
Un nefron împreună cu tubul colector aferent formează un tubul urinifer.

Există diferite TIPURI DE NEFRONI, clasificați în funcție de localizarea corpuscului renal în corticala
renală:
- nefroni corticali - au corpusculul renal este situat superficial în cortexul periferic, au anse
Henle scurte se extind doar până în medulara externă,
- nefroni juxtamedulari - au corpusculul renal în proximitatea piramidelor medulare și au anse
Henle lungi care pot ajunge până la papilele renale (1/8 din nefroni),
- nefroni intermediari - localizați în segmentul median al cortexului, ansele Henle au lungime
intermediara.

CORPUSCULI RENALI (MALPIGHI) sunt structuri sferice cu diametrul de 200300 μm, vasculo-
epiteliale, situate exclusiv în corticală.
Corpusculul renal Malpighi este format dintr-un ghem de capilare (glomerulul renal), conținut
într-o capsulă epitelială cu pereți dubli, capsula Bowman. Frecvent, pentru că este mai ușor în
practica medicală, se folosește termenul de glomerul renal pentru a desemna corpusculul renal Malpighi
cu toate elementele sale.

Fiecare corpuscul renal are 2 poli:

- pol vascular, prin care pătrunde arteriola aferentă și iese arteriola eferentă din glomerul
- pol urinar, prin care spațiul urinar al capsulei Bowman se continuă cu lumenul tubului contort
proximal.

5 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

CAPSULA BOWMAN (CB) este o invaginație a capătului proximal al nefronului ce formează o cavitate
care conține ghemul capilar. CB este constituită din două foițe:

- foița parietală sau externă, care delimitează corpusculul renal. Foița parietală este
reprezentată de un epiteliu simplu pavimentos, situat pe o membrană bazală groasă (1,21,5μm).

- foița viscerală sau internă, se mulează pe capilarele glomerulare, intră în alcătuirea barierei
filtrante glomerulare. Foița viscerală este formată din celule epiteliale modificate încă din timpul
dezvoltării embrionare - podocite.

Între cele două foițe ale CB există un spațiu virtual - spațiul urinar - unde se acumulează ultrafiltratul
glomerular (urina primară). Spațiul urinar comunică prin polul urinar cu lumenul tubului proximal.

A – CORPUSCUL RENAL
B – TUB CONTORT PROXIMAL
C – TUB CONTORT DISTAL
D – APARAT JUXTAGLOMERULAR

1. membrană bazală
2. epiteliul parietal al capsulei Bowman
3. epiteliul visceral al capsulei Bowman
3a. pedicele podocitelor
3b. podocite (corp celular)
4. spațiul urinar Bowman
5a. Mezangiul - intraglomerular
5b. Mezangiul - extraglomerular
6. celule granulare (juxtaglomerulare)
7. macula densa
8. celule musculare vasculare
9. arteriola aferentă
10. capilare glomerulare
https://en.wikipedia.org/wiki/Renal_corpuscle
11. arteriola eferentă

GLOMERULUL (latină glomus – ghem) este alcătuit dintr-un ghem de capilare, provenite din arteriola
aferentă, care se divide în hilul corpusculului renal în 4  8 ramuri primare, din care se desprind apoi
capilarele glomerulare (1050 capilare). Capilarele tributare unei diviziuni a arteriolei aferente
formează un lobul glomerular, dar lobulația este evidentă doar în condiții patologice. Capilarele
glomerulare se reunesc la polul vascular pentru a forma arteriola eferentă ce părăsește CB prin polul
vascular. Capilarizarea se face în jurul unor axe mezangiale - formate de celule musculare modificate,
numite celule mezangiale, și matrice extracelulară mezangială.
Acest tip de microvascularizație, arteriolă – capilar – arteriolă, este specific glomerulului și funcției sale de
ultrafiltrare. Gradientul de presiunea hidrostatică între lumenul capilarului glomerular și spațiul urinar este mai mare
decât în capilarele din alte teritorii (4060 mmHg în capilarele glomerulare comparativ cu 2530 mmHg în alte
teritorii capilare) și poate fi reglat prin modificarea stării contractile a celulelor musculare netede ale arteriolelor
aferentă și eferentă și a celulelor mezangiale.

6 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

Corpuscul renal – microscopie optică (colorație albastru de toluidină).

CELULE ENDOTELIALE au corpul celular situat spre mezangiu. Cu excepția porțiunii aflate în contact
cu mezangiul, celulele endoteliale sunt separate de spațiul urinar de filtrare doar de membrana bazală
și epiteliul visceral al CB (podocite), pentru a maximiza suprafața de filtrare (0,51mp).
ENDOTELIUL capilarului glomerular are un nucleu situat spre mezangiu iar corpul celular efilat
prezintă numeroase fenestrații, dispuse neregulat, mari, cu diametrul de 60-100 nm care permit trecerea
plasmei sangvine și nu permit trecerea elementelor figurate (celulele sangvine). Endoteliul glomerular
prezintă glicocalix bine dezvoltat, încărcat negativ, care împiedică trecerea macromoleculelor proteice
(albumina). Glicocalixul acoperă fenestrele care nu prezintă diafragma. Membrana celulelor endoteliale
conține în număr mare canalele de transport a apei - aquaporină 1( AQP 1).

Capilare glomerulare – microscopie electronică. E – celulă endotelială, M – mezangiu, Po- podocit, EP

– celulă epitelială parietală, SU – spațiu urinar.

7 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

CELULELE MEZANGIALE formează suportul capilarelor glomerulare - sunt celule musculare

vasculare modificate care pătrund în glomerul la nivelul polului vascular. Celulele mezangiale au formă
stelată, cu prelungiri; comunică cu mezangiul extraglomerular (lacisul) din aparatul juxtaglomerular.
Celulele mezangiale și celulele lacisului (juxtaglomerulare) derivă din precursori ai celulelor musculare
netede din mezenchimal metanefritic. Celulele mezangiale prezintă contacte cu celulele endoteliale și
participă la reglarea fluxului sanguin prin capilare.

Funcții ale celulelor mezangiale:

- suport - sintetiza matricei mezangiale (compoziție asemănătoare membranei bazale), structură
amorfă, contribuie la susținerea pereților capilari,
- reglarea filtrării glomerulare sub acțiunea angiotensinei (aport minim în modificarea presiunii de
filtrare),
- fagocitoza/ endocitoza macromoleculelor și agregatelor proteice (ex. complexelor imune)
ajunse în filtrul glomerular,
- sinteza unor molecule bioactive (IL1, PGE2, PDGF) ca răspuns în leziuni glomerulare.

PODOCITELE alcătuiesc foița viscerală a capsulei Bowman. Podocitele sunt celule epiteliale modificate
încă din timpul dezvoltării embrionare, înalt specializate și diferențiate terminal (nu se divid).
Podocitele sunt celule stelate mari, 2030 μm, cu nuclei mari lobați, cu o citoplasmă bogată în
microfilamente și microtubuli, sistem Golgi, mitocondrii.
Fiecare podocit emite prelungiri ramificate:
- primare, paralele cu membrana bazală a capilarului,
- secundare, desprinse din primele și
- terțiare, numite pedicele, perpendiculare pe membrana bazală glomerulară. Doar pedicelele
intră în contact direct cu MBG.

Pedicelele a două podocite vecine se dispun alternant pe MBG (se interdigitează) și creează niște spații
înguste numite fante de filtrare ( 25 nm).
Între pedicelele vecine, la nivelul MBG, se stabilesc joncțiuni speciale – diafragmele de filtrare –
joncțiuni strânse și de adeziune, combinate și modificate.
Diafragma de filtrare este formată din numeroase molecule de adezivitate dintre care mai importante
sunt: nefrina, NEPH-1, P-caderina, FAT-1 (protocadherin), TRPC6 (transient receptor potential cation
channel C6). Moleculele joncționale sunt conectate cu citoscheletul de actină printr-o serie de proteine
adaptoare: CD2AP (CD2 adaptor protein) sau NCK (non-catalytic region of tyrosine kinase adaptor
protein) și susținute prin elemente ale complexului joncțional de tip zonula ocludens (ZO-1).
Domeniul bazal podocitar este ancorat de MBG prin α3β1-integrine, α și β-distroglicani și proteine
transmembranare (tetraspanina - CD151) care realizează conexiunea cu actina din citoscheletul
podocitar. Ancorarea pedicelelor la MBG este importantă pentru selectivitatea barierei de filtratare.
Domeniul apical podocitar este acoperit de sialoproteine polianionice, în principal podocalixină.

Structura podocitelor este susținută de un citoschelet format din microtubuli și microfilamente (actină,
miozină-II, α actinină-4 și vinculină). Filamentele de actină sunt conectate atât cu domeniul apical cât și
cu cele bazal sau bazo-lateral și se continuă longitudinal de-a lungul fiecărui pedicel. Conectarea
citoscheletului cu MBG implică podocitul în asigurarea suportului structural al capilarelor glomerulare
iar asocierea sa cu miozină și cu sinaptopodină și CD2AP permite modificarea formei pedicelelor și
variația dimensiunilor fantelor de filtrare, implicit a selectivității filtrării glomerulare.

8 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

BARIERA DE FILTRARE GLOMERULARĂ (membrană filtrantă) – este formată din:

- endoteliu capilarului glomerular, fenestrat (pori mari 60100nm diametru, fără diafragmă)
- membrană bazală glomerulară (MBG) (groasă, 250300nm)
- pedicele – prelungiri terțiare ale podocitelor – celulele epiteliale ce formează foița viscerală a
capsulei Bowman.
La nivelul membranei filtrante are loc ultrafiltrarea plasmei și formarea urinei primare.

MEMBRANA BAZALĂ GLOMERULARĂ , are o grosime de 250300 nm la adult, este singura

structură continuă din peretele capilar și este formată din fuziunea laminei bazale a endoteliului
glomerular cu lamina bazală a podocitului.
La microscopul electronic se disting:
- un strat intern, spre capilar (lamina rara internă)
- un strat dens, mijlociu (lamina densa)
- un strat extern, spre podocite (lamina rara externă)
La nivelul laminelor rara sunt situate proteine de adeziune, glicocalixul endotelial, respectiv podocitar și
heparan sulfat (polianionic). Heparan sulfatul realizează rețele cu ochiuri de 60 nm cu rol în filtrare,
împiedicând trecerea proteinelor încărcate negativ prin membrana bazală.
Lamina densa a MBG este constituită din laminină 521, entactină, proteoglicani, colagen IV. Colagenul
IV din MBG formează 2 rețele distincte de hetero-hexameri, α1-α1-α2(IV) și α3-α4-α5(IV), ultima fiind
predominantă în rinichiul adult.

Bariera de filtrare glomerulară – microscopie electronică.

FOITA PARIETALĂ A CAPSULEI BOWMAN este alcătuită din celule epiteliale turtite cu un cil
central, exprimă caderine și citokeratine, dar nu exprimă și markeri podocitari. La polul urinar, în
regiunea de deschidere a sistemului tubular, celulele epiteliale devin cubice și conțin o parte din
organitele celulelor din TCP cu care se continuă. Epiteliul parietal se continuă cu epiteliul visceral la
nivelul polului vascular, tranziția dintre cele două fiind bruscă.

9 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

Celulele epiteliului parietal, simplu scuamos, sunt susținute de o membrană bazală (MB) - membrana
bazală a capsulei Bowman - care are o structură lamelară, o grosime de 1,2-1,5 μm, în care predomină
hexamerii α1-α1-α2(IV) și α5-α5-α6(IV) ai colagenului de tip IV și condroitin sulfatul.
MB a CB se continuă la polul vascular cu MBG iar la polul urinar cu MB a TCP.

La nivelul glomerulului are loc ultrafiltrarea plasmei sanguine, proces favorizat de o presiune hidrostatică
mare la nivelul capilarelor glomerulare (glomerulii realizează o suprafață de filtrare mare). Filtratul
glomerular (plasmă deproteinizată) are o compoziție chimică asemănătoare plasmei sanguine, dar nu
conține celule și foarte puține proteine (mici cantități de albumină). Filtratul glomerular total este de 170-
200 litri pe zi, din care peste 85% se resoarbe la nivelul tubului urinifer, astfel încât zilnic se elimină
1,52 litri de urină.

APARATUL JUXTAGLOMERULAR (AJG) situat la polul vascular al corpusculului renal conține 2 tipuri
de celule musculare vasculare modificate într-un spațiu delimitat de:
- macula densa a tubului contort distal (TCD),
- arteriola aferentă și
- arteriola eferentă.
Această zonă este bogat inervată de fibre adrenergice.

Celulele AJG:
- celulele granulare - producătoare de renină, sunt concentrate în peretele arteriolei aferente,
dar se găsesc în număr mic și în peretele arteriolei eferente (PAS+). Ultrastructural aceste
celule sunt asemănătoare celulelor mioepiteliale înalt specializate, conținând filamente
contractile și granule neuroendocrine de două tipuri: tip I de formă neregulată care conțin corpi
cristalini romboidali (protogranule) considerați a fi precursorii altor tipuri de granule și tip II, mai
mari, sferice, uniform electronodense delimitate de o endomembrană incert definită,
considerate a fi granule mature secretoare de renină.
- celulele mezangiale extraglomerulare - lacisul sau pernuța polară - ocupă interiorul
triunghiului a cărui bază este macula densa iar laturile sunt cele două arteriole, aferentă și
eferentă. La vârful triunghiului celulele lacisului se continuă cu mezangiul glomerular.

Membrana bazală subiacentă epiteliului TCD care formează macula densa este foarte subțire, se insinuează printre
celulele AJG, venind în raport cu ele. Celulele maculei densa au rol de osmoreceptor. La concentrații scăzute de
sodiu, recepționate la acest nivel, sunt stimulate celulele secretoare de renină. Corelația între macula densa și
aparatul juxtaglomerular asigură funcția de autoreglare a debitului sanguin renal.
Renina acționează asupra unei proteine plasmatice, angiotensinogen, pe care îl transformă în angiotensina I. Sub
acțiunea unei enzime de conversie, angiotensina I devine angiotensină II, substanță vasoconstrictoare, care
influențează tonusul vascular pe de o parte, pe de altă parte stimulează secreția de aldosteron, care determină
retenția de sodiu la nivelul TCD. Sodiul reținut duce la creșterea volumului sanguin circulant, factor care împreună
cu arterioloconstricția determinată de angiotensina II, contribuie la creșterea presiunii arteriale. Excesul de sodiu
scade secreția de renină în sânge, cu inhibarea secreției de aldosteron și creșterea concentrației de sodiu în urină.

Porțiunea tubulară a nefronului are o lungime de aproximativ 40 mm, un traiect sinuos și este
alcătuită din 3 segmente:
 tubul proximal,
 intermediar (ansa Henle) și
 tubul distal.
Celulele epiteliale ale nefronului tubular se numesc nefrocite. Nefrocitele sunt conectate prin complexe
joncționale (zonula ocludens, zonula adhaerens, desmozomi - macula adhaerens), au pol apical și pol
laterobazal și sunt situate pe o membrană bazală.

10 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

TUBUL PROXIMAL de aproximativ 14 mm lungime și 60 μm diametru este alcătuit dintr-o porțiune

contortă (sinuoasă - TCP) situată în corticală și una dreaptă situată în medulară (razele medulare) care
se continuă cu ansa Henle. Unii autori consideră segmentul drept ca fiind porțiunea dilatată a ansei
Henle.
Lumenul tubului proximal este delimitat de un epiteliu simplu cilindric, format din 3-6 celule/secțiune
transversală:
- celule cubice, au nucleii rotunzi, cu nucleol vizibil, citoplasma intens eozinofilă, granulară,
bogată în mitocondrii, aparat Golgi, numeroși lizozomi și peroxizomi.
- la polul apical aceste celule au numeroși microvili inegali (aspect optic de margine în perie)
care măresc suprafața de resorbție. La nivelul marginii în perie se găsesc: ATP-aza (Na+/K+
ATPaza), fosfataza alcalina, peptidaze, canale ionice, H+ peptide cotransporter, SGLT 2 (Na+
glucose cotransporter), receptori pentru proteine, etc. La nivelul TCP se resorb glucoza (100%),
amioacizi (98%).
- polul bazal are numeroase pliuri formate de invaginări ale membranei plasmatice (labirint
bazal), care formează compartimente în care se localizează mitocondriile dispuse uneori în
coloane paralele cu axul lung al celulei. La acest nivel sunt localizași numeroși transportori
(GLUT2, transportori pentru aminoacizi, canale ionice, etc).
- la polul apical, între nefrocite sunt complexe joncționale epiteliale iar pe fețele laterale,
interdigitații, datorită cărora limitele intercelulare apar neclare în microscopie optică.

La nivelul tubului proximal se resoarbe din ultrafiltratul glomerular (urina primară) peste 85% din apa, electroliți,
glucoza și o mare parte din aminoacizi. Glucoza, aminoacizii și sodiul se reabsorb prin procese de transport activ
(cu consum mare de energie - furnizată de mitocondrii) iar apa pasiv. Absorbția unor proteine prezente în ultrafiltrat
are loc prin pinocitoză (numeroase vezicule la polul apical). Proteine sunt degradate de lizozomi iar aminoacizii
rezultați sunt tranferați în capilarele peritubulare. În TCP se secretă anioni organici și cationi (H+, NH4+). La acest
nivel se modifică pH-ul urinar prin reabsorbția bicarbonatului.
La nivelul nefrocitelor TCP se produce hidroxilare secundară a vitaminei D3 care devine activă și este
implicată în menținerea calcemiei.
Segmentul drept al al tubului proximal este scurt și este numit și segmentul gros descendent al ansei
Henle. Nu este specializat pentru absorbție, prezintă celule mai scunde, numărul microvililor și al
mitocondriilor este mai scăzut decât în segmentul proximal al TCP.

SEGMENTUL INTERMEDIAR - ansa Henle, în formă de ansă („U”), are un segment descendent,
subțire (1215 μm în diametru) se continuă cu un segment mai gros ascendent care se continuă cu
segmentul drept al tubului distal. Cele 2 brațe ale ansei au permeabilitate diferită.
Segmentul intermediar al nefronilor din corticala superficială este mai scurt, pătrunde numai puțin în
medulară, pe când cel al nefronilor juxtamedulari pătrunde mai adânc în medulară putând ajunge la
nivelul papilelor.
Se descriu mai multe tipuri de nefrocite la nivelul ansei Henle:
- tipul I de nefrocite se găsesc în porțiunile descendente și ascendente ale nefronilor cu ansa
Henle scurtă. Celulele sunt pavimentoase, citoplasma prezintă câteva organite comune, iar
interdigitațiile sunt foarte reduse.
- tipul II de nefrocite se găsesc în porțiunea descendentă a nefronilor cu ansa Henle lungă,
nefroni situați în labirintul cortical. Aceste celule sunt cubice, citoplasma conține organite mai
multe. La polul apical, celulele prezintă rari microvili. Fețele laterale ale celulelor prezintă
interdigitații.
- tipul III de nefrocite se întâlnesc în porțiunea descendentă a ansei Henle, situată în medulara
profundă. Celulele sunt pavimentoase, prezină puțini microvili la polul apical iar interdigitațiile
sunt absente.

11 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

- tipul IV de nefrocite se identifică la nivelul porțiunii ascendente terminale a ansei Henle a

nefronilor juxtamedulari. Sunt celule pavimentoase, fără microvili, cu puține organite.

Rolul celor patru tipuri celulare nu este pe deplin elucidat. Ansa Henle participă la procesele de schimb
contracurent, care duc la concentrarea urinei. Diferențele morfologice reprezentate de microvili, mitocondrii și
interdigitații, reflectă cel mai probabil, rolul activ sau pasiv al acestor celule în procesul concentrării urinei.
Ansa Henle este implicată în retenția apei. Ramura descendentă a ansei este permeabilă pentru apă și puțin
permeabilă pentru NaCl iar cea ascendentă este înalt permeabilă pentru NaCl și impermeabilă pentru apă. În
ramura groasă, ascendentă, sodiul este transportat activ în afara tubilor realizând hipertonia interstițiului medular
(osmolaritatea interstițiului este de aproape patru ori mai mare decât cea a sângelui). Brațele anselor Henle sunt
paralele cu arteriolele și venulele drepte (vasa recta) și formează sistemul multiplicator contracurent.

La nivelul segmentul gros ascendent al ansei Henle se sintetizează uromodulina (numită și proteina
Tamm-Horsfall, cea mai abundentă proteină din urină, în condiții normale) care influențează reabsorbția
NaCl, inhibă agregarea cristalelor de oxalat de calciu, protejează sistemul urinar de infecții.

TUBUL DISTAL al nefronului are la rândul său o porțiune dreaptă în medulară, care continuă ramura
ascendentă a ansei Henle și o porțiune contortă (TCD) situată în corticală. Segmentul drept al tubului
distal este numit și segmentul gros ascendent al ansei Henle. TCD se deschide în tubul colector printr-
un segment scurt de conectare (duct conector).
TCD are 30 μm diametru luminal, delimitat de un rând de 1214 nefrocite, mai mici decât în TCP, situate
pe membrana bazală. Nu au margine în perie la polul apical (doar rari microvili) de aceea, pe secțiuni
histologice, lumenul TCD apare neted și aparent mai larg decât lumenul TCP. Citoplasma, mai slab
eozinofilă (aparent mai puține mitocondrii decât TCP) și mai clară conține mai puține organite, dar
bogată în fosfază alcalină. Nucleul este rotund, eucromatic, cu nucleol vizibil.
Tubul distal are un segment specializat – macula densa, segmentul terminal al porțiunii drepte – care
se poziționează la polul vascular al corpusculului renal, între arteriola aferentă și arteriola eferentă,
participând la formarea aparatului juxtaglomerular. La nivelul maculei densa epiteliul cubic al TCD
devine mai înalt (nefrocite columnare), cu nucleul situat apical iar membrana bazala se subțiază.
Funcțional, la nivelul tubului distal se continuă resorbția (Ca2+, Na+, bicarbonat) dar au loc și procese
de secreție a unor compuși urinari (amoniu). Resorbția Na+ este reglată de aldosteron la acest nivel
(nivelul aldosteronului – sintetizat de glanda suprarenală - este controlat de renina sintetizată în celulele
granulare ale aparatului juxtaglomerular).

TUBII COLECTORI

Mai mulți nefroni se deschid într-un tub colector, situat exclusiv în medulara renală, respectiv în razele
medulare și piramidele Malpighi. Vârful piramidelor Malpighi este format de o structură numită papilă.
Suprafața intrasinusală a papilelor este perforată de orificiile tubilor colectori (area cribrosa).

Tubii colectori au următoarele segmente:

- tub conector, situat la nivelul razelor medulare, continuă TCD. Lumenul, cu un diametru de 30
μm, este delimitat de un epiteliu simplu cubic,
- tub colector cu diametru de  60 μm, delimitat de un epiteliu simplu cubo-cilindric,
- duct colectoar - tub papilar Bellini, se deschide la nivelul papilei renale, are lumen larg, 200
μm, delimitat de un epiteliu simplu cilindric.

Tubii colectori și ductele colectoare prezintă două tipuri de celule:

1. Celulele principale - clare, sunt cele mai numeroase. Celulele prezintă interdigitații cu celulele
vecine. La polul apical se evidențiază un cil și câțiva microvili. În citoplasmă, aceste celule conțin

12 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

rare mitocondrii. Celulele conțin canale de apă reprezentate de AQP-2 (aquaporine, reglate de
ADH – hormon antidiuretic), care asigură permeabilitate tubilor colectori. AQP 3 și 4 sunt
prezente în membranele bazo-laterale. Prezintă numeroși receptori pentru mineralocortocoizi.
Celulele principale sunt cele asupra cărora acționează aldosteronul (crește resorbția Na+ și
secreția K+) și ADH (mutații ale AQP2, responsabile de resorbția apei sub acțiunea ADH,
produc diabet insipid nefrogen congenital).
2. Celulele intercalate - întunecate, mai puțin numeroase, conțin numeroase mitocondrii, ceea
ce conferă aspectul mai întunecat. La polul apical, celulele au microvili. Nu prezintă labirint bazal
dar au interdigitații cu celulele vecine. Ele sunt specializate în secreția activă de H+ (celule
intercalate ) și bicarbonat (celule intercalate ) în lumenul tubilor colectori.

CĂILE EXCRETOARE URINARE sunt formate din:

 sistemul pielo-caliceal în care se varsă ductele colectoare Belini prin orificiile papilare în calicele
urinare minore și apoi în calicele majore
 pelvisul renal (bazinetul) preia urina de la nivelul calicelor, la nivelul hilului renal se continuă cu
ureterul
 ureterul, un conduct muscular lung care conduce urina spre vezica urinară
 vezica urinară, rezervor major
 Uretra prin care urina este eliminată la exterior

Mucoasa căilor urinare, cu excepția porțiuni terminale a uretrei, prezintă un epiteliu specializat
numit uroteliu.

UROTELIUL este un epiteliu pluristratificat, a cărui grosime variază în funcție de localizarea sa de-a
lungul tractului urinar inferior și de capacitatea de distensie a fiecărui segment. În calicele mici se pot
observa doar 2-3 straturi de celule, în timp ce în vezica urinară goală (150-200 ml) se pot observa 5-6
straturi celulare și doar 2-3 straturi celulare în vezica urinară plină (400-600 ml).

Mucoasa
- uroteliu/epiteliu tranzițional stratificat, impermeabil, extensibil (reînnoire în 200 zile; barieră) are trei
straturi celulare:
• bazal – celule cubice care stau pe membrana bazală subțire, de care sunt ancorate prin
hemidesmozomi;
• intermediar – celule „în rachetă” (14 straturi vizibile funcție de gradul de distensie)
poligonale, interconectate prin desmozomi;
• superficial – celule umbeliforme (suprafață luminală convexă are formă de umbrelă, dom;
acoperă mai multe celule intermediare), poliedrale mari  100 μm (cuboidale – nedestinse,
plate – destinse), uneori binucleate sau multinucleate.
Celulele umbeliforme prezintă complexe joncționale la polul apical și numeroase interdigitații
cu celulele vecine. La polul apical prezintă specializări membranare care permit distensia
membranei fără a se rupe – plăci uroteliale (70-90% din membrana luminală). Plăcile uroteliale
sunt domenii membranare rigide (formate de aglomerări de uroplachină, o proteina
hexamerică de 16 nm) unite prin zone flexibile. Plierea plăcilor membranare determină apariția

13 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

unor vezicule fuziforme la polul apical al celulelor umbeliforme atunci când lumenul nu este
destins.
- membrana bazală subțire
- lamina propria – țesut conjunctiv lax.

URETERUL este un conduct lung, 25 cm, cu lumen stelat și perete format din trei tunici:
- Mucoasa
o uroteliu
o lamina propria (corion) cu fibre conjunctive si elastice, vase sanguine și limfocite
- Musculara – celule musculare netede dispuse în straturi:
o strat intern, longitudinal
o strat extern, circular
o start longitudinal suplimentar în segmentul inferior
- Adventicea este formată din țesut conjunctiv elastic, cu vase și nervi.

VEZICA URINARĂ este un organ cavitar format din trei tunici:

- Mucoasa prezintă falduri
o uroteliu si
o corion fibroelastic, bogat in vase si nervi, limfocite
În vecinătatea orificiului intern al uretrei se pot observa glande mucoase.
- Musculara numită și mușchiul detrusor vezical 3 straturi (conține numeroase fibre nervoase)
o intern, longitudinal în continuarea celui al ureterului
o mijlociu, circular sau plexiform, continuu cu stratul circular al ureterului; din acest strat
se formează sfincterul circular intern al uretrei
o extern, longitudinal
- Adventicea - țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat, celule adipoase
- Seroasă în porţiunea superioară şi feţele laterale.

URETRA
Uretra este un conduct muscular prin care urina ajunge din vezica urinară la exterior; la sexul masculin
îndeplinește și un rol în reproducere fiind implicată în procesul de ejaculare.
Uretra masculină are trei 3 porțiuni:
- prostatică care se întinde de la gâtul vezicii urinare, în interiorul prostatei.
- membranoasă - scurtă și îngustă, străbate diafragmul urogenital și este înconjurată de sfincterul
uretral extern voluntar.
- cavernoasa (peniană) este porțiunea cea mai lungă a uretrei masculine și este înconjurată de
corpul spongios; se deschide la exterior prin meatul urinar.
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cu structură diferită în cele trei segmente ale uretrei masculine:
- porțiunea prostatică prezintă uroteliu (mucoasa are pliuri numite lacunele Morgagni în care se
deschid glandele Littre din mucoasă),
- porțiunea membranoasă prezintă epiteliu pseudostratificat cilindric sau cilindric stratificat (în
mucoasa profundă se observă glandele bulbo-uretrale Cowper –tubulo-alveolare și mucoase)
- porțiunea spongioasă prezintă variații ale tipului epiteliu: pseudostratificat, stratificat cilindric și
pavimentos nekeratinizat în porțiunea terminală.

14 
 APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M

Corionul mucoasei este fibroelastic și bogat vascularizat având un plex venos bine dezvoltat.
Musculara conține fibre musculare netede dispuse într-un strat intern cu dispoziție longitudinală și strat
extern cu dispoziție circulară din care se formează sfincterul intern al uretrei, involuntar.

Uretra feminină – este mai scurtă (3-5 cm) și mai simplă ca structură față de cea masculină. Porțiunea
inițială a uretrei prezintă uroteliu, cea mijlocie are epiteliu cilindric stratificat sau pseudostratificat,
epiteliul segmentului terminal este pavimentos necheratinizat. Lamina propria este bogat în fibre elastice
și conține un plex venos. Tunicile musculara și adventicea sunt similare uretrei masculine.

 
Bibliografie 
 Ross Histologie: tratat si atlas. Wojciech Pawlina. Ediția în limba română coordonată de Mihail Hinescu, 
Angela Borda, Irina‐Draga Căruntu, Laurențiu Mogoanță, Marius Raica. Editura: Hipocrate 2020. ISBN: 
9786069457580 
 Jennette CJ, Olson JL, Silva FG, D’Agati VD. Heptinstall’s pathology of the kidney. 7th ed, 2016. 
 Skorecki K, Chertow GM, Marsden PA, Ma TW, Yu ASL. Brenner and Rector's The Kidney. 10th ed, 2015 
  

15 
Aparat genital feminin Varianta 2 de lucru 2016
APARATUL GENITAL FEMININ Dr. Bausic Vasilica

Este alcătuit din: gonade (cele doua ovare),trompe uterine,uter, vagin şi organele genitale
externe.La acestea se adaugă glandele anexe: glandele mamare şi placenta( care este un organ
tranzitoriu al gestaţiei).
Functia aparatului genital feminin este multipla respectiv, de a produce gameţii
feminini(ovocitele),de a realiza fertilzarea,nidarea şi implantarea embrionul în cavitatea uterina
cu dezvoltarea sarcinii pâna la naştere.Deasemenea are funcţia endocrină de producere a
hormonilor steroizi, care la rândul lor controlează dezvoltarea aparatului genital feminin , dar şi
alte organe.Începând cu menarha( apariţia primei menstruaţii) şi pâna la menopauză( dispariţia
menstruaţiei), la nivelul aparatului genital feminin au loc transformări lunare ciclice, care sunt
controlate la rândul lor neurohormonal.

Embriogeneza organelor genitale feminine:V. Bausic

Ovarele au origini diferite de cea a uterului ,trompelor şi vaginului.
Trompele uterine, uterul şi 2/3 superioare ale vaginului îşi au originea embriologică în
canalele Muller.
1/3 inferioară a vaginului şi vestibulul vaginal se formează din sinusul urogenital.
Clitorisul şi labiile mari şi mici se formează din tubeculul genital.
Glandele mamare au originea în crestele embrionare cutanate axiloinghinale.
Ovarul se dezvoltă embriologic separat de tractul genital-se formează din mezoderm şi
endoderm(celulele germinative primordiale-gonocitele).În săptamina 5 de viaţă intrauterină pe
faţa mediană a mezonefrosului celulele celomice şi celulele mezenchimale proliferează formând
crestele gonadale.Din endoderm din regiunea veziculei viteline migrează spre crestele gonadale
gonocitele primare iar epiteliul celomic devine germinativ.
Din celomul germinativ ce acoperă viitoarea gonadă pătrund în mezenchim celule sub
formă de cordoane sexuale. Procesul se desfaşoară în două etape:
-prima generaţie de cordoane sexuale situate în medulară degenerează.Pot rămâne vestigii
embrionare-rete ovarii în medulara din zona hilului ovarian.
-a 2 a generaţie de cordoane sexuale cu localizare corticală , se fragmentează în S 18-20 şi
formează foliculii primordiali(1 -ovogonie +celule foliculare din celom).Din acest moment
ovarul migrează din regiunea lombară în pelvis

OVARUL- Dr . Bausic Vasilica

Ovarul este un organ pereche,având forma ovalar-aplatizată, situate pe parţile laterale ale
cavităţii pelvine, înapoia ligamentelor largi.Ovarele au două funcţii majore: 1. sunt sursă de
gameti(ovocite) 2. sunt organe endocrine , producătoare de hormoni steroizi, hormoni care
pregătesc endometrul pentru conceptie, şi menţin sarcina, dacă s-a produs fertilizarea.
Volumul,dimensiunile şi greutatea ovarului variaza în raport cu starea fiziologică a femeii.În mod
normal, în periada fertilă a femeii,el are lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm, grosimea de 1 cm si
greutatea de 6-8 grame.Perioada fertilă se întinde între menarhă si menopauză şi are o durată
variabilă de la caz la caz., in functie de rezerva foliculara a fiecarei femei.
Componentele de bază ale ovarului sunt :
1.epiteliul de acoperire
2.albugineea

1
3.corticala ovarului
4. medulara ovarului
Epiteliul de acoperire
Epiteliul de acoperire se continuă cu peritoneul pelvin la nivelul hilului ovarian.
Este denumit impropriu şi epiteliu germinativ Waldeyer ,deoarece în trecut se considera, că
celulele germinative primordiale iau nastere la nivelul lui.In realitate celulele germinative
primordiale au originea extragonadală,la nivelul epiteliului celomic,de unde migrează la nivelul
gonadei,o parte din ele diferenţiindu-se în ovogonii. Acest epiteliu este alcătuit dintr-un singur
rând de celule epiteliale cu unele particularităţi.Pâna la pubertate celulele sunt cilindrice,mici cu
nucleu intens hetereocromatic şi citoplasma redusă cantitativ.După instalarea pubertaţii ,celulele
au formă cubică ,iar la femeia la menopauza sunt turtite -aplatizate-epiteliu simplu pavimentos .În
perioada fertilă a femei, epiteliul de suprafaţă este simplu cubic, celulele au nuclei mari identaţi,
chiar cu aspect polimorfonucleat, ceea ce a făcut ca unii cercetători se le asemuiască cu
granulocitele polimorfonucleare din punct de vedere funcţional.
Au existat teorii conform cărora aceste celule din epiteliul germinativ ar apăra foliculii
ovarieni de agenţii patogeni peritoneali. Citoplasma lor este puţină cantitativ . La microscopul
electronic se evidenţiază prezenţa unor vezicule de mucină grupate în special la polul bazal, ca şi
prezenţa unor granule dense.La polul apical s-a pus în evidenţă o reţea densă de microvili ce
protejează acest pol.
O serie întreagă de studii au arătat că epiteliul de acoperire este sursă de enzime hidrolitice
ce cauzează ovulaţia.S-a crezut că aceste granule sunt lizozomi ce-şi eliberează enzimele
lizozomale cu 3-4 ore înainte de ovulaţie, sub albuginee.,fiind un factor important ce contribuie la
ponta ovulară.
Alte teorii infirmă participarea epiteliului de suprafaţă la ovulaţie, infirmând că granulele
dense din citoplasma celulelor epiteliale sunt lizozomi, având reacţia pentru fosfataza acidă
negativă Este foarte important de menţionat că la zona de contact cu foliculul matur înainte de
ovulaţie celulele epiteliului de acoperire încep să se necrozeze .
Celulele epiteliului de acoperire suferă modificari minime în raport cu fazele ciclului
ovarian. Epiteliul de acoperire urmăreste îndeaproape albugineea,iar suprafaţa ovarului pâna la
pubertate este netedă.În perioada fertilă a femeii,suprafaţa ovariană este de obicei
neregulată(determinată de cicatricile postovulatorii şi de corpii albicans) , fisurată, fisurile sunt
însă acoperite de epiteliuPrin aceste fisuri, epiteliul de suprafaţă poate prolifera în corticala
ovariană,formand insule de celule epiteliale în corticală Aceste insule pot degenera chistic ce pot
afecta funcţionalitatea ovarului..În alte situaţii, epiteliul de acoperire poate prolifera pe suprafata
ovarului, formând insule celulare superficiale care pot da naştere la chisturi epiteliale ce se separă
de epiteliul de suprafaţă(chisturi parafoliculare) anormale,dar nu patologice.Ele pot rămâne în
stadiul de microchist sau degenerează sub forma de concreţiuni calcare.
Albugineea ovarului
Este reprezentată de un ţesut conjunctiv dens semiordonat care separă epiteliul de suprafată
de restul ţesutului ovarian şi este responsabilă de culoarea albă a ovarului.Ea creşte în grosime
odată cu vârsta.Uneori prezintă îngroşări pasagere care au fost interpretate ca fenomene de
scleroză pasageră.La ovulaţie albugineea se subţiază pentru a forma stigma., la zona de contact
între albuginee şi foliculul matur de Graaf..În zona stigmei albugineea devine tansparentă prin
redistribuţia vaselor de sânge, care practic dispar din zona stigmei.Uneori femeia acuză la
ovulatie mici spotting-uri, datorită unor mici vase care ramân în zona stigmei, şi care se rup în
timpul pontei ovulare.În cazul Sindromului Stein Lőwenthal( sindromul ovarelor de porţelan),

2
albugineea este extrem de groasă astfel încat nu permite sa se producă ovulaţia, şi este cauză de
sterilitate feminină.
Zona corticala a ovarului
Are o grosime mai mare la începutul perioadei de reproducere,pentru ca apoi aceasta sa
diminue progresiv datorită procesului de atrezie foliculara. Ea are aspectul cel mai heterogen
datorită formaţiunilor parenchimatoase prezente la nivelul lor.In structura zonei corticale se află:
1. Stroma conjunctivă,predominant celulară,2. Structuri producătoare de gameţi şi derivatele
lor(Foliculii ovarieni,corpul galben, corpul albicans)

Zona medulară a ovarului

Zona medulară a ovarului conţine tesut conjunctiv lax cu multe fibre elastice,vase
sanguine mari şi spiralate(artere helicine),vase limfatice, fibre nervoase, celule ganglionare,
fascicule de fibre musculare netede dispersate,rete ovarii(vestigii din viaţa embrionară,care se
prezintă ca formaţiuni tubulare captuşite de un epiteliu simplu cubic sau turtit care pot degenera
chistic.In structura zonei medulare se mai pot observa celule hilare care din punct de vedere
histologic sunt identificate cu celulele interstiţiale Leydig ale testiculului. Aceate celule sunt
rotunde sau ovale, ce prezintă o citoplasmă încărcată cu granule eozinofile , sau prezintă o
citoplasmă spumoasă,ce conţine un pigment galben de lipofuscină. Se impachetează strâns în
zona hilului. Ocazional celulele hilare pot conţine cristaloizi Reinke , sau alteori pot conţine
corpusculi rotunzi eozinofilici. Grămezile mici de celule hilare se organizează de regulă în
apropierea nervilor şi a vaselor de sânge. Medulara poate conţine deasemenea şi celule
asemănătoare celor din corticală, respectiv celule stromale enzimatic active(EASC)
Nu exista o limită evidentă între corticala şi medulara ovariană.Medulara este înconjurată aproape
în totalitate de corticala cu excepţia zonei hilului ovarian.

Zona corticală
1. Stroma conjunctivă
Stroma regiunii corticale este alcatuită dintr-un tesut conjunctiv lax cu funcţii speciale
numit ţesut conjunctiv lax spinocelular,alcătuit din fibroblaste fuziforme ce răspund într-un
anumit mod la stimulii hormonali, diferit de fibroblastele din alte organe.(în special sub acţiunea
hormonilor gonadotropi hipofizari).Celule conjuctive se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor
parenchimatoase.Citoplasma acestor celule este bogată în ribozomi şi microfilamente.,
mitocondrii cu tendinţa de a se grupa în jurul nucleului.. Aceste celule sunt responsabile de
producerea fibrelor de colagen şi reticulină, care se dispun predominant spre partea externă a
corticalei ovariene.Colagenizarea progresivă a acestei arii începe devreme în viaţa reproductivă,
devine marcantă cu timpul şi este aproape universala la menopauză.Celularitatea stromei
ovariene şi cantitatea de lipide continută de aceste celule sunt dependente de stimularea
hormonală. O creştere a cantităţii de lipide în celulele stromale este denumită luteinizarea
celulelor stromale şi este particulară perioadei de sarcină.Celule stromei conjunctive se difenţiază
pe mai multe clase: 1. Fibroblaste responsabile de producerea stromei conjunctive extracelulare
2. Fibroblaste care se diferenţiază şi vor forma teaca interna a foliculilor
ovarieni.
3. Miofibroblaste cu proprietăţi contractile care vor forma teaca externă a
foliculilor ovarieni.
4. Fibroblaste secretoare de hormoni steroizi
Oricum este posibil ca toate celulele stromale să aibă potenţial de a produce hormoni steroizi în
anumite circumstanţe. Sunt identificate trei tipuri de celule stromale secretoare de hormoni

3
steroizi:a. celulele care înconjură foliculul ovarian( teaca internă). b. celulele luteinice
încărcate cu lipide c. celulele stromale enzimatic active (EASC) care au activitate enzimatică
oxidativă , dar exprimă şi alte enzime. Celulele EASC sunt în mod particular numeroase la
femeia intrată la menopauză. Sunt diseminate sub formă de insule atât în cortex cât şi în medulară
şi s-a arătat că secretă testosteron , precum şi alţi hormoni steroizi.
Tesutul conjunctiv stromal este bogat vascularizat cu capilare tipice.
Corticala cuprinde deasemenea numeroase formaţiuni parenchimatoase de tip şi aspect
morfologic foarte variabil în raport cu vârsta şi starea funcţionala a ovarului.Ele sunt:
A.Aparatul folicular al ovarului= totalitatea foliculilor primordiali, ovarieni evolutivi si
involutivi(atretici)
B.Corpii luteali ciclici(menstruali,catameniali) şi gestationali(sarcina)
C.Corpii albicans.

FOLICULII OVARIENI

Foliculii sunt încorporaţi în stroma corticală.Ei pot fi clasificati in:

Foliculii primordiali
Foliculii evolutivi -pe cale de creştere
Foliculii involutivi-atretici
Un folicul este alcătuit dintr-un ovocit de ordinul I înconjurat de unul sau mai multe straturi de
celule foliculare.
Numărul total de foliculi în cele doua ovare la o femeie tânara este estimat la 4oo.ooo,dar cei mai
mulţi din ei dispar prin procesul de atrezie foliculară în timpul perioadei fertile.Acest proces de
regresie începe încă din viaţa intrauterină şi continuă pe toată perioada reproductivă a
femeii.După menopauză un număr foarte mic de foliculi rămân în ovarele femeii.Lunar este
eliberat în mod normal un singur ovul din ovarele femeii(alternativ dintr-n ovar sau din
celălalt),viaţa reproductivă fiind 3o-4o ani , numai 45o ovule pot fi eliberate,restul foliculilor
împreună cu ovocitele lor vor involua ,devenind atretici .
În raport cu vârsta şi fazele ciclului ovarian aspectul zonei corticale variază.Astfel înainte de
pubertate există numai foliculi primordiali;la maturitate apar foliculi în toate stadiile evolutive,
corpi galbeni, foliculi atretici şi corpi albicans,în timp ce după menopauză zona corticală devine o
zona de ţesut conjunctiv fibros.
Foliculii ovarieni au urmatoarele componente:
Elementele de origine epiteliala sunt :
-ovocitul de ordinul I
- celulele foliculare,
- lichidul folicular
-zona pellucida
-corpii Call Exner.
Elementele de origine conjunctivă sunt:
-tecile foliculare
-vasele.
Deşi aceste elemente sunt separate între ele printr-o membrană numită membrana Slavianski ,
evoluţia lor este concomitentă,între ele existând un fenomen de morfogeneză prin inducţie.
Creşterea foliculară este un proces continuu.Când numărul de foliculi primordiali este mare
dezvoltarea lor începe în orice circumstanţe fiziologice.Ea nu este întreruptă de sarcină ,ovulaţie,
sau perioade anovulatorii.Este prezentă la toate vârstele, inclusiv în copilărie şi în preajma

4
menopauzei.Iniţierea creşterii foliculare este independent de stimulul gonadotropic,în timp ce
creşterea este controlată de gonadotropine.Maturarea foliculară implică schimbări la nivelul
ovocitului, celulelor foliculare şi stromei care îl înconjură.Pe parcursul maturării foliculare
într-un ciclu ovarian , numai un ovar este bine dezvoltat şi vascularizat, având aspect hiperemic,
celălalt fiind mic şi alb .
ORIGINEA SI MATURATIA OVOCITELOR
Ovocitele se formează în viaţa intrauterină şi de aceea numărul lor nu mai creşte după
naştere.Celulele precursoare sunt celulele germinative primordiale ce îşi au originea la nivelul
sacului embrionar,migrează în crestele genitale şi apoi în ovar.
După prima lună de viată embrionară,celulele germinative primordiale (ovogoniile) pot fi
identificate la nivelul sacului embrionar(endodermului)Ele se divid mitotic de citeva ori până
când vor migra în crestele genitale.Ovogoniile vor popula corticala viitorului ovar,iar diviziunile
mitotice continuă pâna în luna a V a de viaţă intrauterină.In acest moment fiecare ovar conţine
cam 3 milioane de ovogonii. Incepând din luna a III a de viaţă intrauterină câteva ovogonii intră
în profaza primei diviziuni meiotice, şi devin ovocite primare.La om acest proces este completat
pe la sfirsitul lunii a VII a de viată intrauterina.In timpul acesta multe ovocite primare sunt
pierdute prin proces de degenerescenţă numit atrezie.
Foliculii primordiali la fel ca cei pe cale de creştere conţin ovocite primare. .Aceste ovocite
se gasesc în profaza primei diviziuni meiotice.Aceasta diviziune meiotică este definitivată chiar
înainte de ovulaţie.Cromozomii sunt egal distribuiţi între celulele fiice , dar numai ovocitul
secundar preia aproape întreaga citoplasmă ,cealaltă celulă, primul globul polar ,o celulă foarte
mică conţine nucleul şi o cantitate mică de citoplasmă.Imediat dupa expulzia primului globul
polar şi în timp ce se află încă în regiunea corticalei ovariene ,nucleul începe a doua diviziune
meiotică ce se opreşte în metafază şi se continuă complet numai dacă are loc fertilizarea,
fertilizarea constând în penetrarea ovulului de catre spermatozoid.Ovocitul II este viabil cca 24
ore. Penetrarea de către spermatozoid reface garnitura diploidă de cromozomi a speciei umane şi
reprezintă un stimul pentru ovocitul II să-şi termine a doua diviziune meiotică şi să formeze al
doilea globul polar. Când nu este fertilizat Ovocitul se autolizează în oviduct fără să-şi fi
completat a doua diviziune de maturare.Prin fertilizarea de catre spermatozoid se reface garnitura
cromozomială diploidă şi se formează oul sau zigotul. Zigotul îşi începe diviziunea în trompa
uterină, străbate trompa uterină în decurs de câteva zile şi în stadiul de blastocist trece de
ostiumul tubar şi pătrunde în cavitatea uterină,unde se va nida şi se va implanta dezvoltandu-se
sarcina.

FOLICULUL PRIMORDIAL
Foliculii primordiali sunt foarte numeroşi înainte de naştere.Sunt grupaţi imediat sub
albuginee, în corticala externa.Fiecare este alcătuit dintr-un ovocit primar învelit de un singur
rând de celule epiteliale turtite-celule foliculare.Ovocitul în foliculul primordial are diametrul 25
microni Este situat uşor excentric cu nucleul mare şi cu un nucleol mare vizibil, nucleul fiind
eucromatic ,deoarece cromozomii sunt în general nespiralizaţi. Organitele citoplasmatice sunt
agregate în special în apropierea nucleului(numeroase mitocondrii, câteva zone Golgiene şi
cisterne de reticul endoplasmatic ). Celulele foliculare sunt legate între ele prin joncţiuni de tip
desmozomi.O membrană bazală delimitează foliculul avascular de stroma înconjuratoare.
Membrana ovocitului prezintă microvili

5
FOLICULII PE CALE DE CREŞTERE
Sunt reprezentaţi de :
-Foliculii primari –unilamelari
-multilamelari(plini sau preantral)
-Foliculii secundari- veziculari
-antrali
Creşterea foliculară este datorată îin mare măsură celulelor foliculare , dar şi ovocitului
primar şi a stromei ce înconjoară foliculul.Ovocitul creste mai rapid în prima parte a creşterii
foliculare, ajungând la diametrul de 60 microni in foliculul primar unilamelar si 125-15o microni
, chiar în stadiul de folicul primar multilamelar. Nucleul creşte şi el şi este denumit veziculă
germinativă., iar nucleolul –pata germinativă. Mitocondriile cresc şi ele ca număr şi devin
uniform distribuite în întreaga citoplasmă ,reticulul endoplasmatic se hipertrofiaza ,iar complexul
Golgi migrează chiar în ectoplasma periferică.Celulele foliculare formează un singur strat de
celule cuboidale, iar foliculul este numit acum Folicul primar unilamelar. Celulele foliculare
proliferează prin diviziuni mitotice şi formează un epiteliu pluristratificat cu celule mari
poliedrice sau stratul numit granuloasa foliculară( 6-12 randuri de celule foliculare).Foliculul este
numit acum Folicul primar multilamelar, (plin sau preantral). Între celulele foliculare se
stabilesc numeroase joncţiuni Gap. O mică zonă , zona pellucida alcătuită din glicoproteine acide
înconjură ovocitul şi se interpune între acesta şi celulele foliculare.Ea este produsul de secreţie
atât al ovocitului cât şi al celulelor foliculare.
Prelungirile celulelor foliculare ,precum şi microvilii ovocitului penetrează zona pellucida
şi se prind între ele prin jocţiuni de tip Gap, astfel ca la microscopul electronic zona pellucida are
aspect striat..În timp ce aceste modificări au loc , stroma adiacentă foliculului se diferenţiază şi
formează tecile foliculare- teaca externa si teaca interna. Celule tecii interne sunt fibroblaste
stromale care se încarcă cu picături lipidice, cu mitocondrii cu creste tubulare au aceeaşi structură
ca a celulelor producatoare de hormoni steroizi..S-a arătat că aceste celule sintetizează
androstendion ce este apoi convertit în estradiol de către celulele granuloasei foliculare. Ca orice
alt organ endocrin teaca internă foliculară este bogat vascularizată.
Teaca externă este alcătuită din miofibroblaste aplatizate în care se dezvoltă foarte mult
aparatul contractil.Vase mici o penetrează şi formează plexuri capilare în jurul celulelor tecale
interne. Nu există vase de sânge în granuloasa foliculară în foliculii pe cale de creştere .Limita
dintre cele doua teci nu este clară ,deasemenea limita dintre teaca externă şi stroma ovariană.
Limita dintre granuloasa foliculară şi teaca internă este însă foarte bine definită , deoarece
celulele lor sunt diferite morfologic şi există o membrana bazală groasă între ele.
Când grosimea granuloasei atinge 6-12 rânduri ,celulele foliculare încep să secrete hormoni
steroizi(estrogeni,androgeni,progesteron),cei mai importanţi cantitativ fiind hormonii estrogeni
obtinuţi sub actiunea unui sistem de aromatizare care acţioneaza asupra androgenilor.
Aromatizarea este iniţiata şi activată de FSH , care acţionează şi ca factor limitant al producţiei
ovariene de estrogeni.Celulele granuloase ale foliculului preantral conţin receptori pentru FSH.
Producţia de estrogeni este limitată şi de conţinutul în receptori pentru FSH. FSH-ul împreună cu
estrogenii au acţiune sinergică mitogenă asupra celulelor granuloase şi determină acumularea
rapidă de receptori pentru FSH la nivelul celulelor granuloase.Celulele granuloase posedă
receptori pentru FSH, dar trebuie menţionat că nu toate celulele granuloasei posedă receptori
pentru FSH, Cele care au , posedă cca 1500 receptori / celulă. Legarea FSH-ului de receptor
determină activarea aromatazei , enzimă necesară aromatizarii androstendionului la estrogeni.
Creşterea foliculară este dependentă de gonadotropi şi corelată cu creşterea producţiei de
estrogeni Prezentând receptori pentru FSH, sub actiunea gonadotropului, celulele granuloase pot

6
aromatiza cantităţi limitate de androgeni şi pot genera estrogeni.desi nu toate celulele granuloasei
foliculare prezinta receptori pentru FSH, toate răspund la fel la stimulul gonadotropinic, deoarece
celulele sunt legate între ele prin jonctiuni Gap , care permit trecerea prin conexoni a AMPc.
Apariţia precoce a estrogenilor în interiorul foliculului permite acestuia să răspundă la
concentratii relativ joase ale FSH-lui,aceasta fiind o funcţie autocrină pentru estrogenii din
interiorul foliculului În urma acţiunii secretorii a celulelor granuloase , prin acumularea
produsului de secreţie,între ele apar mici cavităţi al caror număr şi mărime cresc treptat numite
corpii Call-Exner.Prima cavitate apare în zona cea mai groasă a granuloasei foliculare. Corpii
Call-Exner au aspectul unor mici cavităţi sferoidale cu conţinut folicular dens diseminate printre
celulele granuloase care se dispun sub formă de rozetă în jurul lor.
Dezvoltarea foliculară este influenţată şi de hormonii androgeni,celulele granuloase având
receptori şi pentru aceasta categorie de hormoni.Androgenii reprezintă pe de o parte substratul
procesului de aromatizare indus de FSH, iar pe de altă parte,la concentratii mici ,cresc activitatea
aromatazei.În prezenţa unor cantităţi mari de androgeni, celulele granuloase din foliculul
preantral favorizează conversia androstendionului mai mult în 3 alfa androgeni reduşi decât în
estrogeni, compuşi care nu se pot transforma în estrogeni şi în felul acesta activitatea de
aromatizare este inhibată..Succesul unui folicul de a ajunge la maturitate depinde de capacitatea
lui de a converti un mediu androgenic în mediu estrogenic.
Apariţia de cavităţi pline cu lichid folicular între celulele granuloasei foliculare determină
formarea foliculilor secundari sau veziculari.Cavitatile ce contin acest lichid vor conflua si vor
forma antrul, formându-se în acest mod foliculul antral.
Lichidul folicular contine:
1.Glicozaminoglicani
2.Proteine de legare ale hormonilor steroizi
3. progesteron şi androgeni,
4.Estrogeni
5.FSH
6.LH( cantitaţi mici în faza foliculară şi creşte cu 3-4 zile înainte de ovulaţie)
In foliculul antral sub acţiunea combinată şi sinergică a FSH-ului şi estrogenilor creşte
producţia de lichid folicular care se acumuleaza în spaţiile intercelulare dintre celulele
granuloase..
In condiţii normale LH-ul este prezent în lichidul folicular la mijlocul ciclului ovarian.Dacă
LH-ul este prezent în plasma şi în lichidul folicular,activitatea mitotică a celulelor granuloase
scade,apar fenomene de degenerescenţă şi creşte nivelul intrafolicular al androgenilor.
Prezenţa FSH-ului şi estrogenilor în lichidul folicular este esenţială pentru a susţine
creşterea foliculară pe seama celulelor granuloase.Foliculul antral se caracterizează prin cea mai
mare rată de proliferare a celulelor granuloase,cea mai mare cantitate de estrogeni şi cel mai mic
raport androgeni/estrogeni.Andogenii antagonizează activitatea de proliferare a celulelor
granuloase desfaşurată sub acţiunea estrogenilor şi dacă persistă produc degenerari ale ovocitului
primar.
Sinteza de hormoni steroizi este compartimentată funcţional.Receptorii pentru LH sunt
prezenţi în celulele tecale ale foliculului antral,iar receptorii pentru FSH în celulele granuloase
ale foliculului antral.La stimularea cu LH ţesutul tecal produce androgeni care pot fi apoi
convertiţi în estrogeni prin FSH care stimuleaza aromatizarea la nivelul celulelor granuloase.
Deşi fiecare compartiment celular are capacitatea de a produce progesteron,androgeni şi
estrogeni,activitatea aromatazei este superioară în celulele granuloase comparativ cu celulele
tecale.

7
 Foliculul antral are o structură polară, la un pol se va găsi antrul folicular rezultat prin
confluarea cavitaţilor foliculare de la nivelul granuloasei ,iar la celalalt pol ovocitul, cuprins într-
un pinten celular numit cumulus oophorus. Acesta protruzionează în antrul folicular.Din acest
moment ovocitul numai creşte în dimensiuni.Cumulus oophorus conţine ovocitul I înconjurat de
zona pellucida şi corona radiata(celule foliculare dispuse radiar în jururl ovocitului)se leagă la
granuloasa foliculară prin discul proliger. Granuloasa foliculară se dispune pe 7-8 rânduri de
celule în jurul antrului folicular. In jurul granuloasei, se dispun cele doua teci foliculare ;teaca
interna şi teaca externă.
Pentru fiecare ciclu ovarian în faza foliculară intră în proces de creştere un numar de cca 20
de foliculi ovarieni care sunt selectaţi cu 6-12 luni înainte.Cei 20 de foliculi se află în stadii
diferite, de la primordiali pâna la antrali. Din acesti 20 de foliculi, se va selecta foliculul care va
ajunge la maturitate, în etapa luteinică a ciclului ovarian anterior. Criteriul de selecţie va fi
foliculul cu cea mai mare cantitate de FSH şi estrogeni în lichidul folicular, şi nu criteriul de
dimensiune foliculara.Cantitatea mare de estrogeni din lichidul folicular al foliculului selectat,
printr-o buclă de feed back negativ va determina scăderea de FSH la nivelul adenohipofizei,
dispărând astfel suportul de creştere pentru ceilalti 19 foliculi aflaţi îîn proces de creştere, foliculi
care devin androgenici şi intră în proces de atrezie foliculară.
Foliculul matur(De Graaf) are diametrul 2,5 cm şi poate fi văzut ca o veziculă transparentă ce
deformează suprafaţa ovariană.ca rezultat al acumulării de lichid,luând contact cu albugineea la
nivelul stigmei . Cavitatea foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular
printr-un pedicul format din celulele granuloasei foliculare-discul proliger.Cum celulele
granuloasei foliculare nu se mai multiplică,datorita LH –ului care începe să crească iar lichidul
folicular continuă să se acumuleze în interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine din ce în
ce mai subţire(5-6 straturi de celule foliculare).
Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact cu
zona pellucida ,devind alungite si formeaza corona radiata,şi va acompania ovocitul când
acesta părăseşte ovarul.Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului
de către spermatozoid,rămâne chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct.Înafara
granuloasei se delimitează o membrană groasa-Membrana Slawiansky.
Infrastructural ovocitul I are nucleul eucromatic numit veziculă germinativă ,cu nucleolul
dens (pată germinativă) .Citoplasma bogată în organite-ovoplasma. Membrana celulară spre zona
pellucida prezintă numeroşi microvili.Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite:
REN,RER,aparat Golgi,mitocondrii cu criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi
multiveziculari.Celulele tecii conjunctive interne,au structură de celule endocrine cu rol în sinteza
hormonilor sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste tubulare.
Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se dezvolta
aparatul contractil ,microfilamentele de actina si miozina,filamente de vimentină şi
desmină.Acest folicul adesea este confundat cu un chist ovarian patologic de catre ecografisti,
motiv pentru care examinarea ecografică a ovarului trebuie refacută la două săptămâni.

ATREZIA FOLICULARA
Succesul unui folicul aflat pe cale de creştere să fie selectat şi să ajungă folicul matur de
Graaf constă în capacitatea lui de a transforma mediul androgenic în mediu estrogenic.
Atrezia foliculară se produce încă înainte de naştere şi continuă câtiva ani după
menopauză.Este foarte accentuată după naştere când se resimte scăderea concentraţiei hormonale
materne, precum şi în timpul pubertăţii şi al gravidităţii când au loc modificări mari calitative şi
cantitative hormonale,practic ea se produce ori de cate ori se modifică profilul hormonal al

8
femeii.Atrezia foliculară poate avea loc în orice moment al dezvoltării foliculare şi interesează
absolut toţi foliculii.
Procesul de atrezie foliculară se face difenţiat în funcţie de tipul de foliculi. Pentru foliculii
primordiali ovarieni ei dispar complet, mai întâi ovocitul şi apoi celulele foliculare.Acelaşi lucru
se întâmplă cu foliculii primari unilamelari mici
La foliculii mari atrezia presupune mai întîi dispariţia ovocitului al cărui loc va fi ocupat de
zona pellucida care se îngroaşe şi se faldurează şi apare intens acidofila în centrul foliculului
atretic ,se asociază cu modificări în granuloasa foliculară, unde apar spaţii largi printre celulele
granuloasei. Celulele suferă modificări degenerative, scade numărul de celule,si apar celule
descuamate in cavitatea foliculara ,alaturi de zona pellucida.Aspectul granuloasei este de
“Swaitzer”. Membrana Slawianski devine mai groasă şi se numeşte membrana vitroasa sau
sticloasă. Teaca conjunctivă interna se devoltă foarte mult,celulele se hipertrofiza ,devin mai
clare.Parte din celulele tecii interne se dezintegrează şi formează cuiburi de celule interstiţiale cu
rol în sinteza de androgeni la nivelul stromei.formand glanda interstitiala a ovarului.Teaca
externa dispare.

GLANDA INTERSTITIALA A OVARULUI

In timp ce celulele granuloase şi ovocitul involuează în timpul degenerării

foliculare,celulele tecii interne în mod frecvent persistă se hipertrofiza, se detaşează de foliculul
atretic şi formează insule de celule secretoare de androgeni în stroma corticalei ovariene.Aceste
celule tecale active sunt denumite glanda interstiţială a ovarului.Prezente încă din copilărie pâna
la menopauză aceste celule secretă cantităţi mici de hormoni androgeni.

OVULATIA
Procesul de ovulaţie constă în ruperea foliculului matur şi eliberarea ovocitului, ce este
captat de portiunea dilatată a oviductului.In mod uzual la femeie un singur ovul este eliberat de
ovar,alternativ din cele două ovare, rareori două sau mai multe.Acest lucru fiind responsabil de
sarcinile gemelare, dacă toate ovulele eliberate sunt fertilizate.Ovulaţia are loc aproximativ la
jumătatea ciclului ,în jurul zilei a 14 a,într-un ciclu ovarin de 28 zile.De menţionat că faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, deci femeile cu cicluri ovariene mai scurte, de 21
de zile, pot avea ovulaţia în ziua a – 7 a, iar cele cu cicluri ovariene de 24 zile pot avea ovulaţia în
ziua a 10 a Stimulul îl reprezintă creşterea LH-ului secretat de hipofiza anterioară.
La câteva minute de la creşterea în sânge a concentraţiei de LH ,proteinele sanguine
extravazează din capilare şi venulele postcapilare şi se produce edem interstiţial la nivelul
ovarului care poate ajunge la dimensiuni de doua ori mai mari decât ovarul celalalt care este în
repaus.Există local la nivelul ovarului o eliberare de prostaglandine, histamină , vasopresină şi
colagenază. Celulele granuloase produc mult acid hialuronic şi devin palide.În lichidul folicular
se găseşte o cantitate mare de estrogeni şi progesteron.Progesteronul activează plasminogenul
care este transformat în plasmină,aceasta la rândul ei permeabilizeaza membrana lizozomală
pentru enzime,se elibereaza colagenaza din celulele foliculare. Colagenaza digera discul proliger
si ovocitul împreună cu celulele coronei radiata se detaşează de peretele folicular şi baloteaza
liber în lichidul folicular.O indicaţie a independenţei foliculare în lichidul folicular este apariţia
pe suprafaţa foliculului a stigmei ,în care fluxul sanguin scade ,ducând la o modificare locală de
culoare şi transluciditate a suprafeţei peretelui folicular.

9
 Degradarea colagenului , ischiemia şi moartea unor celule, determină slăbirea peretelui
folicular extern.Aceastea combinate cu o creştere a presiunii lichidului antral şi posibila
contracţie a miofibroblastelor din teaca externa,determină ruperea peretelui folicular, şi realizarea
pontei ovulare. Ovocitul împreuna cu zona pellucida ,corona radiata şi lichid antral folicular
părăseşte ovarul şi pătrunde la nivelul oviductului.
Extremitatea oviductului dispusă către ovar are aspect pavilionar cu numeroase prelungiri numite
fimbrii.În momentul ovulaţiei această extremitate este în contact cu suprafaţa ovarului pentru a
primi ovocitul II care se formează cu puţin timp înainte de ovulaţie în corticala ovarului când
ovocitul I îşi definitivează prima diviziune meiotică expulzează primul globul polar, după care
intră în a 2 a diviziune meiotică şi se opreşte în metafază. Cu ajutorul mişcărilor cililor şi
contracţia celulelor musculare din peretele tubar ovocitul II intrăîn infundibulul tubar unde poate
fi fertilizat.Odată fertilizat ovocitul II îşi termină cea de-a doua diviziune meiotică, expulzează
cel de-al doilea globul polar îşi uneşte materialul genetic cu cel al spermatozoidului şi devine ou
sau zigot.Îsi incepe segmentarea ,şi timp de cca 5 zile străbate trompa uterină pentru a intra în
cavitatea uterina.Dacă ovocitul II nu este fertilizat, el nu-şi mai termină ce-a de-a 2 a diviziune
meiotică el degenerează sau este fagocitat.

CORPUL GALBEN

După ovulaţie formaţiunea restantă din foliculul matur datorită pierderii împreună cu
ovocitul , zona pellucida, corona radiata şi a unei cantităţi mari de lichid folicular are tendinţa să
se colabeze şi va capăta un contur policiclic.Celulele granuloasei şi cele ale tecii interne ce
ramân în ovar vor da naştere unei glande endocrine temporare numita corp galben (corp luteal).
Corpul galben este localizat tot în corticala ovariană numai că spre deosebire de foliculul matur
care ia contact cu albugineea , acesta se va găsi în corticala interna în contact cu medulara şi
secretă progesteron şi estrogeni. Progesteronul previne dezvoltarea unui nou folicul şi deci o nouă
ovulaţie.Prin ruperea foliculului matur se rup şi capilare sanguine perifoliculare,fluxul sanguin
creşte,sângele se extravazează în cavitatea foliculară unde se coagulează şi ulterior chiagul este
invadat de ţesut conjunctiv, deci în centrul corpului galben se va găsi un chiag invadat de ţesut
conjunctiv.
În evoluţia corpului galben sunt trei etape succesive:
1.-etapa de luteinizare
2.-etapa de vascularizaţie
3.-etapa de regresie
Prima etapă se caracterizează prin diferenţierea din celulele granuloase foliculare, a
granuloasei luteale sub influenţa hormonului luteinic LH.Celulele secretoare de hormoni steroizi,
se hipertrofiază şi se luteinizează.Apare,hipertrofierea REN-ului a mitocondriilor,şi încarcarea cu
incluziuni lipidice ,precum şi lipofuscină ce dau corpului galben culoarea caracteristică, de unde
şi denumirea lui. Celulele din granuloasa luteinică pot atinge 30 – 40 microni sunt mai palide la
microscopul optic şi formează 80% din parenchimul corpului galben, iar funcţional îsi cresc mult
activitatea aromatazei , enzimă ce facilitează conversia androstendionului în estrogeni. Celulele
tecii interne contribuie şi ele la formarea corpului galben formând teaca luteinică (celule tecale
luteinice).Aceste celule sunt similare ca structură cu celulele granuloase luteinice, dar sunt mai
mici ca dimensiuni 15 microni diametru şi sunt mai intens colorate în HE. Aceste celule
secretăcantităţi mari de progsteron şi androstendione.
A doua etapa.Se caracterizeaza prin migrarea din teaca internă şi formarea de capilare de
novo printre celulele granuloasei luteale Capilare sanguine şi limfatice din teaca internă pătrund

10
în interiorul corpului galben şi formează o reţea vasculară bogată, cuprinsa în septuri fine de ţesut
conjunctiv.
Corpul galben se formează ca urmare a secreţiei de LH.Pe măsură ce corpul galben începe
să secrete progesteron , acesta va avea un efect inhibitor pe secreţia de LH, corpul galben
degenerând rapid după aceea.Acest efect de inhibare al LH de către progesteron este indirect , se
face prin intermediul hipotalamusului.Când sarcina nu apare corpul galben evolueaza 10-14 zile
şi este numit corp galben catamenial .Scăderea LH-ului duce la involuţia şi dispariţia lui.Când
apare sarcina ,gonadotrofinele corionice secretate de placenta în formare vor stimula corpul
galben , ce se menţine în interiorul ovarului pâna în luna a VI a de sarcină .El involuează dar nu
dispare complet, se menţine aproape toată sarcina secretând progesteron-corpul galben de
sarcină.Acest corp secretă relaxina un hormon polipeptidic care în preajma naşterii realizează o
imbibiţie apoasă a ţesuturilor conjunctive ale simfizei pubiene, facilitând parturiţia.
Corpul galben de sarcină este mai mare decât corpul galben menstrual, câteodată poate
ajunge la 5 cm diametru., fiind adesea confundat ecografic cu un chist ovarian patologic.
A treia etapă se caracterizează prin regresia corpului galben dinspre chiagul central spre
periferia lui . Tesutul conjunctiv din centrul corpului luteal progresează şi substituie treptat
celulele granuloasei.Totul se transformă apoi în corp albicans,care este o formaţiune policiclică
iniţial alcatuită din benzi de colagen, care apoi degenerează hialin.Este o formatiune
astructurată,foarte palidă în secţiune , nu are afinitate nici pentru coloranţii bazici nici pentru
coloranţii acizi.Se vede cu ochiul liber ca o cicatrice pe suprafaţa ovarului.Aceste cicatrici
transformă suprafaţa netedă a ovarului de la pubertate într-o suprafaţă denivelată.

.CICLUL OVARIAN

De la pubertate şi în toata perioada reproductivă, se desfaşoară modificări ciclice la nivelul

ovarului ce formează ciclul ovarian cu durata de 28 zile, la cele mai multe dintre femei.Aceasta
durata poate varia in conditii fiziologice între 21-30 zile.Acesta se subdivide în 2 faze în raport cu
ovulaţia : F1 faza preovulatorie(faza foliculară) şi faza postovulatorie(faza luteala).De regulă faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, cea care variază fiind faza preovulatorie, astfel că
ovulaţia se poate produce în ziua a-7-a într-un ciclu de 21 de zile, în ziua a-10-a într-un ciclu de
24 zile, în ziua a-14-a într-un ciclu de 28 zile, în ziua a- 16 -a într-un ciclu de 30 de zile.Ciclul
ovarian este controlat direct de axul hipotalamo-hipofizo-ovarian.Hipofiza anterioara -lobul
anterior-pars distalis controlează evenimentele din ciclul ovarian prin sinteză şi secreţia de
hormoni gonadotropi.
FSH numit şi filotropina.Este secretat de celule bazofile din hipofiza anterioara. Are receptori de
membrană pe suprafata celulelor foliculare .Legarea FSH-ului de celulele foliculare determină
activarea aromatazei la acest nivel, enzimă care determină conversia androstendionului în
estrogeni. Hipofiza controlează creşterea foliculara,selecţia,şi determină creşterea cantităţii de
hormoni estrogeni în lichidul folicular şi în felul acesta este demarata maturarea.
LH-lutropina,descărcată de celulele bazofile din hipofiza anterioară.Nivelul plasmatic maxim
este cu citeva ore înaintea ovulaţiei,apoi scade treptat în faza luteală(diferit de FSH care se
menţine în platou dupa care creste iar).Acest hormon determina ovulaţia, în lipsa lui femeia are
cicluri anovulatoriiAre receptori de suprafaţă exprimaţi pe celulele tecale interne,controlând aici
biosinteza de hormoni androgeni pîna la stadiul de androstendione,ce traversează membrana
Slawianski,şi apoi sunt aromatizaţi la estrogeni de către celulele foliculare FSH dependente.
În celulele foliculare preovulatorii se secretă o cantitate mica de progesteron.Prin receptorii
pentru LH exprimaţi pe suprafata celulelor tecale luteinice şi granuloase luteinice,în corpul luteal

11
,se controleaza formarea,dezvoltarea acestuia şi apoi biosinteza de progesteron direct de catre
celulele granuloasei.
La sfârşitul fazei luteale ,LH-ul este scazut şi FSH-ul crescut,atingând valoarea maximă în ciclul
următor.Acei foliculi ce ating maximum de concentratie de FSH si estrogeni în lichidul folicular
vor fi selectaţi în faza luteală a ciclului anterior pentru a deveni maturi.Acei foliculi care nu au
capacitatea de a tranforma androstendionul în estrogeni nu vor fi selectati şi vor deveni
androgenici , deci vor involua prin proces de atrezie foliculară..
FSH este maxim în faza proliferativă şi este controlat direct de hipotalamus, la fel ca si LH-ul
prin centrul tonic şi centrul ciclic(care exista numai la femei).
Centrul tonic descarcă hormoni reglatori numiţi liberine (gonadoliberine): foliliberina si
luliberina
Centrul ciclic care există numai la femei este responsabil de nivelul maxim al FSH-ului si LH-
ului.Este localizat în hipotalamusul anterior în nucleul suprachiasmatic şi preoptic..Controlează şi
mentine vârful de FSH în faza proliferativă şi de LH în perioada preovulatorie.
Reglarea se face prin feed back negativ ,în functie de nivelul plasmatic al estrogenilor şi
progesteronului ce actionează pe hipofiză sau pe hipotalamus.
Prolactina, este un alt hormon care poate interveni în controlul ciclului ovarian,inhibând
ovulatia, de aceea femeile care alaptează după naştere,nu au ovulaţie, deşi creşterea foliculară
continuă, nefiind întrerupată de sarcină sau alăptare.
Ciclul ovarian va controla organizarea structurală şi funcţională a întregului aparat genital
feminin. Va exista un ciclu tubar, un ciclu endometrial numit şi menstrual, un ciclu vaginal,
fiecare dintre ale având etape care se suprapun peste etapele ciclului ovarian.

TROMPA UTERNĂ dr. Crenguţa Şerboiu

Tuba uterină sau oviductul – organ pereche- este un conduct muscular cu o mare mobilitate
măsurând cca 12 cm lungime. Una dintre extremităţi se deschide în cavitatea peritoneală, în
apropierea ovarului, cealaltă trece prin peretele uterin şi se deschide în cavitatea uterină.
Din punct de vedere anatomic tuba uterină prezintă 4 zone: zona pavilioară (infundibulară),
zona ampulară, zona istmică şi zona intramurală.
Zona pavilionară, extremitatea liberă a oviductului, situată în apropierea ovarului, are un
capăt franjurat, franjurile purtând denumirea de fimbrii;ea se aplica pe suprafaţa ovarului in
timpul ovulatiei pentru a prelua ovocitul
Zona ampulară, cel mai lung dintre segmente, reprezentând 2/3 din lungimea tubei, este
locul unde se produce fertilizarea.
Zona istmică este o porţiune îngustă între ampulă şi cea de-a patra regiune.
Zona intramurală, masurând aproximativ 1 cm, este situată în grosimea peretelui uterin şi
se deschide în cavitatea uterină.
Peretele oviductului este format din trei straturi: mucoasă , musculară si seroasă.
Mucoasa prezintă falduri longitudianle ce sunt mai numeroase în zona pavilionară şi
ampulară, se reduc în zona istmică şi sunt absente în zona intramurală unde mucoasa este netedă.
În secţiune transversală lumenul ampulei are aspect labirintic. Faldurile sunt ramificate, dar nu se
anastomozează ci delimitează mici fenestre care comunică între ele.
Epiteliul ce delimitează mucoasa spre lumen este simplu columnar şi conţine două tipuri de
celule: celule ciliate şi celule secretorii, fiind de fapt stadii funcţionale ale aceluiaşi tip celular.
Celulele ciliate sunt mai numeroase în zona infundibulară şi ampulară unde reprezintă
aproximativ 60-80 % din populaţia celulară. În schimb spre zona istmică şi intramurală ele

12
reprezintă doar 25% din populaţia celulară, aici predominând celulele secretorii.Celulele
secretorii sunt mai scurte, au polul apical rotunjit cu microvili, ele secretă fluidul tubar, o secreţie
bogată în potasiu şi ioni de clor, care conţine deasemenea proteine serice, inclusiv
imunoglobuline. Aceasta reprezinta un mediu nutritiv şi protector pentru ovul şi promovează
capacitaţia spermatozoizilor (fenomen prin care spermatozoizii ajung la maturitate deplină,
capabili să fertilizeze ovulul).
Epiteliul mucoasei tubare suferă modicări în raport cu etapele ciclului ovarian, astfel: în
faza preovulatorie ( sub influenţa hormonilor estrogeni) epiteliul simplu cilindric din structura
mucoasei are aspect de pseudostratificare. Sub influenţa estrogenilor, după menstruaţie, sau după
delivrenţă, celulele epiteliale din structura mucoasei cresc în înălţime ( de la 15 μm la 25- 30μm)
şi devin mai ciliate. Aceste celule au cea mai mare înălţime în preajma ovulaţiei, aprox. 30μm.
După ovulaţie ele se scurtează şi îşi pierd din cili, fenomen ce se petrece ca urmare a acţiunii
progesteronului.Cilii celulelor epiteliale bat spre uter, determinând mişcarea peliculei de lichid
vâscos de la suprafaţă şi în colaborare cu contracţiile muscularei ajută la deplasarea ovulului sau
a produsului de concepţie către uter. În acelaşi timp împiedică deplasarea germenilor din
cavitatea uterină către cavitatea peritoneală.
S-au mai descris deasemenea alte două tipuri de celule epiteliale: celule Peg şi celule
bazale, de rezervă. Celulele Peg sunt considerate celule secretorii precursoare, iar celulele de
rezervă bazale s-a arătat a fi celule intraepiteliale ale seriei limfoide.
Corionul (Lamina propria) este format din ţesut conjunctiv lax, lipsit de glande, cu celule
asemănătoare celor din corionul mucoasei uterine, celule care se diferenţiază în celule
asemănătoare celor deciduale în cazul localizării ectopice, tubare, a sarcinii. La acest nivel se
găsesc vase de calibru mare, care împreună cu cele din tunica musculară se dilată, devin
turgenscente, ceea ce-i conferă tubei uterine o oarecare rigiditate şi distensie , facilitând contactul
cu suprafaţa ovarului pentru a capta ovulul. Prezenţa vaselor de calibru crescut explică apariţia
hemoragiilor mari în cazul ruperii acestora în timpul dezvoltării unei sarcini localizată ectopic
aici. Lunenul îngust al tubei nu permie dezvoltarea unei sarcini până la termen producându-se la
un moment dat rupturi ale peretelui cu hemoragii care reprezintă urgenţe chirurgicale.
Oviductul captează ovulul expulzat de către ovar şi-l conduce către uter. Lumenul lui este
un mediu adecvat pentru fertilizare, proces care are loc în regiunea ampulară, lângă joncţiunea cu
istmul. Secreţiile tubei uterine contribuie la nutriţia ovulului care ramâne la acest nivel
aproximativ 3 zile înainte de a intra în cavitatea uterină iar în cazul fertilizării asigură dezvoltarea
zigotului până la stadiul de morulă.
Tunica musculară este formată din muşchi neted dispus în două straturi: circular intern şi
longitudinal extern. Tunica musculară este mai groasă în zona intramurală şi istmică, şi mai
subţire în zona ampulară şi pavilionară.
Seroasa este reprezentată de mezoteliul peritoneal şi o fină lamă de ţesut conjunctiv cu vase
şi filete nervoase.

VAGINUL - Dr Bausic Vasilica

Este un conduct musculo-fibros.Se inseră la nivelul colului uterin. I se descriu patru funduri
de sac: fundul de sac anterior, posterior( cel mai mare), şi două funduri de sac laterale.
Peretele vaginal nu conţine glande .Secreţia vaginului provine din glandele endocolului şi prin
transudaţia vaselor de calibru mare ale corionului mucoasei, iar în timpul actului sexual
lubrefierea vaginului poate fi asigurata de o pereche de glande vestibulare care se deschid la

13
nivelul vestibulului ( spatiul delimitat de cele doua labii mici) Peretele vaginal este alcătuit din
trei straturi:
-mucoasa
-musculara
-adventicea
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.Epiteliul mucoasei este un epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat cu o grosime de 150-200 microni. Celulele lui pot
conţine cantităti mici de keratohialină(precursor al cheratinei). Sub stimuli estrogenici epiteliul
vaginal sintetizează şi acumulează cantităti mari de glicogen, care se depozitează în lumenul
vaginal atunci când epiteliul vaginal se descoamează.Lactobacilii prezenţi în flora vaginală
normală, metabolizează glicogenul şi formează acidul lactic care este responsabil de ph –ul acid
al vaginuluiAceasta aciditate protejează împotriva agentilor patogeni.Epiteliul vaginal este format
din următoarele tipuri celulare:
-Stratul bazal cu celule bazale aşezate într-un singur strat în contact cu membrana bazală,celule
cilindrice cu nucleu veziculos ovoid şi citoplasmă bazofilă.In acest strat se pot observa
numeroase mitoze.
-Strat parabazal format din celule mai mari poligonale, la care citoplasma devine treptat
acidofilă,spre deosebire de celulele bazale care au citoplasma bazofilă.
-Strat intermediar format din câteva rânduri de celule intermediare, mai mari decât celulele
anterioare,poligonale.Nucleul lor este mai mic şi pe masură ce ne apropiem de suprafaţă ,
prezintă un început de degenerare(prepicnoză.)
-Stratul superficial cu celule precornificate si cornificate, format din celule turtite, care suferă un
început de cheratinizare.Ele apar alungite, aplatizate cu nucleu picnotic.Cu tehnici speciale se
poate pune în evidentă la nivelul lor cantităti mari de glicogen,depozitat sub formă de blocuri sau
de granule.
Lamina propria - corionul- mucoasei vaginale este alcatuită din ţesut conjunctiv lax foarte
bogat în fibre elastice. Printre celulele prezente sunt prezente multe limfocite şi neutrofile.In
timpul anumitor faze ale ciclului menstrual aceste tipuri de leucocite invadează epiteliul vaginal
şi trec în lumenul vaginal.Lamina propria este lipsită de glande, în schimb este bogat
vascularizată, vasele fiind o sursa de exudat lichidian sub stimul hormonal, ce intră în lumenul
vaginal.
Musculara este formată în principal din bandelete longitudinale de muşchi neted dispuse
extern ,dar există şi fibre musculare dispuse circular în partea interna a muscularei.În partea
inferioară a vaginului printre fibrele musculare netede apar şi rare fibre musculare striate .
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat bogat în fibre elastice,
conţine deasemenea plexuri venoase , bandelete nervoase şi grupuri de celule nervoase.
STUDIUL EPITELIULUI VAGINAL

Poate fi facut prin raclarea epiteliului vaginal, care apoi este colorat şi studiat adecvat.Factorii
hormonali sub dependenţa cărora am văzut că se găseşte structura mucoasei uterine,acţionează în
aceeaşi măsură şi asupra mucoasei vaginale şi în special asupra epiteliului acesteia,determinân-
du-i modificări de structură şi de afinitate tinctorială.
Ca şi la mucoasa uterina,transformările epiteliului vaginal sub influenţa hormonilor ovarieni sunt
ciclice,repetându-se în aceeaşi susccesiune în cursul fiecărui ciclu ovarian.Explorarea stării
hormonale a organismului femeii se poate face deci şi prin studiul epiteliului mucoasei vaginale,
ca şi prin cel al biopsiei de endometru. Spre deosebire însă de biopsia de endometru, care necesită
o manevră sângerândă şi delicată, examenul epiteliului vaginal,care se face după o uşoară raclare

14
a peretelui fundului de sac posterior al vaginului este cu totul inofensiv.Produsul obţinut se
întinde pe o lamă sub forma unui frotiu, care apoi se colorează şi se examinează, dându-ne
indicaţii asupra stării hormonale a organismului femeii.Recoltarea se poate face şi zilnic şi în
felul acesta pe frotiurile obţinute, se poate urmări dinamic evoluţia jocului hormonal estrogeno-
progesteronic în cursul unui ciclu menstrual.
Colorarea frotiurilor se face cu un colorant nuclear(hemalaunul) şi cu doi coloranţi
citoplasmatici(fucsina acidă şi verdele lumină sau albastru de metil).Unele celule se colorează în
albastru(bazofile), altele în roşu(acidofile).Deasemenea se fac coloraţii pentru glicogen(Carmin
amoniacal Best).
Ca şi în cazul mucoasei uterine,modificările morfologice ale epiteliului vaginal răspund fazelor
funcţionale corespunzatoare reacţiei hormonilor ovarieni.
A.În faza estrogenică(postmenstruală) predomină celulele epiteliale bazofile, din straturile
intermediare şi bazale,iar celulele acidofile superficiale sunt reduse.Celulele superficiale bazofile
care provin din descoamarea straturilor superficiale ale epiteliului vaginal sunt mari, cu
citoplasma bazofilă turtite şi poligonale.Nucleii lor sunt picnotici.Celulele intermediare sunt mai
mici decât cele superficiale, cu o formă în general mai rotunjită,ovoidă.Citoplasma lor este de
obicei bazofilă.Spre deosebire de celulele superficiale ,marginile acestor celule sunt foarte bine
delimitate,iar nucleul lor este mai mare şi are o structură aproape normală(rar se observă o stare
de prepicnoză).
B.În faza estro-progesteronică incipientă(de ovulaţie) predomină celulele superficiale
acidofile, care ajung până la 70% din toate celulele de pe frotiu.Procentul de nuclei picnotici este
deasemenea în creştere ajungând la 90% din totalul nucleilor.
C.In faza estro-progesteronică ( premenstruală),se observă că celulele superficiale sunt
aşezate în placarde mari formate mai ales din celule bazofile,iar celulele izolate,aflate înafara
placardelor sunt accentuat plicaturate.Celulele superficiale acidofile sunt dinnou reduse ca numar
(5-10%),iar picnoza nucleilor atât în celulele bazofile cât şi în cele acidofile,este puţin
frecventă(15-30%).Pe aceste frotiuri mai există o serie de celule intermediare care apar sub
influenţa progesteronului(nucleu prepicnotic).
In mod practic, aprecierea stării hormonale după frotiul vaginal se face numărând 200
elemente celulare şi calculând, pe de o parte,procentul de celule acidofile şi pe de altă parte,
procentul de nuclei picnotici,indiferent de reacţia de culoare sau de structură a citoplasmei
celulare cu un astfel de nucleu.
Deasemenea ,se ia în considerare existenţa celulelor intermediare şi a celulelor grupate în
placarde mari.
Numărul celulelor cu citoplasma acidofilă(colorată în roşu de către fucsină) este
proportional cu cantitatea de estrogeni din sânge;la fel numărul de nuclei picnotici.Celulele
intermediare şi placardele celulare sunt martore ale unei cantităţi crescute de progesteron.
In faza postmenstruală,indicele acidofil şi picnotic este scăzut de 5-10%, dar creşte mereu
pe măsură ce creşte şi cantitatea de estrogeni în sânge.În această fază există puţine leucocite pe
frotiu.Dacă se colorează pentru glicogen se observa o încărcare a celulelor superficiale cu această
substantă.
În faza de ovulaţie,indicele acidofil ajunge la 70% iar cel al cariopicnozei la 90%.Nu se văd
leucocite pe frotiu,decât extrem de rar(aspect de frotiu curat)
In faza premestruala, acidofilele sunt putine 10-15%.indicele cariopicnotic , deasemenea
este scăzut 20%,iar celulele se descoamează în placarde.Există celule intermediare.Frotiul ia un
aspect murdar prin prezenţa a numeroase leucocite şi a unei flore microbiene abundente.

15
PLACENTA Dr Bausic Vasilica

Organ tranzitoriu al gestaţiei , derivat trofoblastic ce se diferenţiază precoce în cursul

embriogenezei.Printre cele mai importante funcţii ale placentei menţionăm : schimburile
materno-fetale şi funcţia endocrină.
Este un organ cărnos, de formă discoidală având un diametru , la termen de 2o-25 cm, o
grosime de 3-6 cm, şi o greutate ce reprezintă 1/6 din greutatea fătului la nastere.
Placenta are două feţe:1.faţa maternă, pe care se văd nişte şanţuri ce delimitează nişte
formaţiuni structurale de marimi diferite - 16-2o lobi placentari- care reprezintă corespondentul
macroscopic al cotiledoanelor placentare-structuri vasculare.Şanţurile corespund septurilor
intercotiledonare.Faţa maternă este constituită din caduca bazală, scindată între straturile compact
şi spongios 2. faţa fetală -translucidă-acoperită de amnios,permiţând vizualizarea structurilor
vasculare. Ea este reprezentată de partea profundă a plăcii coriale, sub care sunt dispuse vasele
ombilicale şi la nivelul căreia se află inserţia cordonului ombilical( vena şi cele două artere
ombilicale). Implantarea cordonului ombilical este variabilă,frecvent excentrică şi chiar uneori
marginală.
Dinspre partea maternă spre partea fetală se găsesc următoarele componente:
-placa bazală
-sistemul vilozitar
-placa corială.
Aceste elemente, placa bazală, placa corială şi pereţii vilozitari delimitează un spaţiu îngust
de dimensiunile unui spaţiu capilar denumit spaţiu intervilos-elementul funcţional al schimburilor
materno-fetale.
Placa bazală
Placa bazală reprezintă o lamă de ţesut ce formează planşeul spaţiului intervilos. Este
formată dintr-o componentă fetală şi dintr-o componentă maternă ( o porţiune din decidua
maternă ce rămâne ataşată de placentă, la eliminarea acesteia după delivrenţă.)
Dinspre spaţiul intervilos spre profunzime prezintă mai multe straturi:
-sinciţiotrofoblast şi celule Langhans într-un strat discontinuu;
-lama de ţesut conjunctiv fibros asemănător unei membrane bazale;
-ţesut conjunctiv lax avascular, cu o grosime de 50-100 microni; cuprinde fibrinoidul Rohr şi
celule predominant fetale;
-fibrinoid Nitabuch cu o grosime de 20-100 microni cu un aspect lamelar sau reticular;
-stratul compact al deciduei materne format din celule deciduale, elemente trofoblastice şi
formaţiuni vasculare.
Componenta fetală este reprezentată de trofoblastul bazal, format de celule de tip epitelial
aflate în diferite etape evolutive morfofuncţionale:
-citotrofoblast nediferenţiat;
-citotrofoblast diferenţiat;
-citotrofoblast predegenerativ;
-citotrofoblast degenerativ.
Celulele au un grad diferit de complexitate structurală ceea ce implică diferenţe funcţionale.
Celulele conjunctive din componenta fetală sunt în principal de tip reticular cu un rol în
transportul de substanţe şi rol nutritiv.
Matricea intercelulară este formată în principal din fibre de colagen şi reticulină cu zona de
clivaj între straturile deciduale şi mai bine reprezentată în zona de trecere de rare fibre elastice.

16
Predominant la acest nivel există complexe macromoleculare formate din mucopolizaharide acide
şi neutre ataşate de structuri proteice fibrilare.
Tot la interfaţa trofoblast-decidua se află şi fibrinoidul Nitabuch, specific placentelor
hemocoriale; este realizat prin degenerescenţa trofoblastului bazal sau a celulelor deciduale sau
printr-o modificare particulară a substanţei fundamentale.
La nivelul componentei fetale a plăcii bazale există fibrinoidul Rohr care în urma studiilor
imunochimice şi morfologice s-a dovedit a fi de natură trombogenică.
În partea maternă a plăcii bazale, celulele se consideră a fi diferenţiate din două tipuri de
celule reticulare:
-celulă reticulară nediferenţiată mare şi celula reticulară nediferenţiată mică, frecvente în stadiile
tinere ale placentei.
Astfel se dezvoltă mai multe linii celulare:
-celule reticulare –slab reprezentate cu rol nutritiv şi în transportul de substanţe;
-celule predeciduale –din care se diferenţiază două tipuri celulare: A.-celula deciduală mare
– predomină în placente tinere, şi B.-celula deciduală mică – predomină în placentele mature.
La interfaţa trofoblast-decidua s-au identificat celule conjunctive cu citoplasmă asemănătoare
celulelor Hofbauer (vezi vilozitatea corială) dar a căror origine şi specializare funcţională sunt
necunoscute. Tot în această zonă apar şi celule libere cu rol în răspuns imun- celule conjunctive
asemănătoare monocitelor si limfocitelor.
Mai rar întâlnite în placenta la termen se pot intalni si limfocite K de asemenea diferenţiate
din celulele reticulare materne.
Astfel, din punct de vedere structural, placa bazală se prezintă ca un mozaic de celule
epiteliale şi conjunctive de origine maternă sau fetală cu material intercelular şi formaţiuni
vasculare.
Placa corială
Placa corială reprezintă porţiunea cea mai profundă a placentei. Este formată dintr-o
stromă în care sunt dispuse ramuri ale vaselor ombilicale şi este căptuşită de către amnios,
către fat şi de trofoblast către spaţiul intervilozitar.
Placa coriala ia naştere pe partea opusă zonei de implantare şi este formată din ţesut
conjunctiv dens bogat în fibre şi substanţă intercelulară bazofilă al cărei principal constituent
este acidul hialuronic.
În placenta matură, celulele sunt în număr redus,reprezentete de fibrocite şi celule
Hofbauer,astfel că reţeaua fibrilară domină tabloul structural.
Fibrele conjunctive formează structuri ordonate – stratul fibrinoid Langhans,format în
principal din fibrină de origine maternă, sub care se găseşte o reţea fibrilară cu fibre paralele sau
concentrice în jurul vaselor: între aceste structuri sunt dispuse fibre de colagen şi rare celule cu
un aspect dezordonat, haotic.
De partea fetală, matricea ţesutului conjunctiv al plăcii coriale este acoperită de un singur
strat de celule cilindrice ale epiteliului amniotic. Între ţesutul conjunctiv al placii coriale şi
amnios există o zonă bine delimitată formată din fibre de colagen şi celule.Ramurile vaselor
ombilicale sunt ancorate la placa corială prin intermediul pe de o parte al structurilor conjunctive
ordonate ale stromei coriale şi pe de altă parte prin fibre musculare netede perivasculare.
Cercetările recente au demonstrat existenţa la nivelul plăcii coriale, a unui sistem
contractil de regula adiacent vaselor sanghine fetale, cu traiect longitudinal. Celulele acestui
sistem au o formă alungită şi prin specializări de suprafată se interconectează cu membrana
plasmatică a trofoblastului.

17
Sistemul vilozitar

Vilozitatile coriale de desprind din placa corială şi ocupă spaţiul dintre placa bazală şi placa
corială.Vilozitaţile de ordinul I care se desprind din placa corială se ramifică în vilozitaţi de
gradul II şi apoi de gradul III. Ele pot rămâne libere sau se pot fixa pe placa bazală (în cazul
vilozităţilor crampon). Vilozităţile crampon sunt de regulă vilozităţi de ordinul I,si fiecare
vilozitate crampon va reprezenta axul unui lob (sau cotiledon-structura vasculara dintr-un lobul
placentar).Lobul placentar este format din totalitatea vilozitatilor coriale care se desprind dintr-o
vilozitate de ordinul I . Intre lobii placentari se găsesc septuri interlobare (intercotiledonare)
desprinse din placa bazală.
Vilozităţile coriale ,de mărimi diferite delimitează între ele spaţiile intervilare în care curge
sânge matern provenit din arterele spiralate ale endometrului funcţional. Structural o vilozitate
corială prezintă de la exterior la interior.
-sinciţiotrofoblast;
-citotrofoblast;
-membrana bazală a trofoblastului;
-stroma vilozitară.
Sinciţiotrofoblastul
Este o structură de grosime uniformă, formată din aglomerări nucleare dispuse într-o masă
citoplasmatică fără limite celulare, prezentând o mare variabilitate structurală legată de vârsta
gestaţională şi de intensitatea activităţilor metabolice.
Sincoţiotrofoblastul prezintă la interfaţa cu sângele matern, spre spatiul intervilar o
suprafaţă acoperită de microvili – “marginea în perie” – cu rol în procesele de absorbţie a
princiiilor nutritive, transportul oxigenului, răspunsul imun, secreţie hormonală.
La baza microvililor şi în citoplasma apicală există canalicule, implicate în captarea
neselectivă a metaboliţilor.
Citoplasma sinciţiotrofoblastului este de tip granulat vacuolară, bogată în organite ce
variază calitativ şi cantitativ de la o vilozitate la alta. Reticul endoplasmic – de tip rugos, extrem
de abundent, mai ales în zonele mediane ale celulelor (dispunerea legată de sediul sintezelor
celulare), unde realizează aspectul de “pânză de păianjen”. Ribozomii –imprimă caracterul
electronodens al sinciţiotrofoblastului. Incluziunile lipidice – au aspectul unor granule mici cu
contur rotund sau neregulat cu diametrul de 0,5-l microni, situate în general în porţiunea bazală a
celulelor Funcţia lor este interpretată diferit: lipide nutriţionale destinate transferului în sectorul
fetal sau precursorii în sinteza steroidiană.Sunt deasemenea aparat Golgi, mitococndrii,
tonofilamente groase cu rol de suport mecanic.Intre sitiotrofoblast si citotrofoblast se gasesc
desmozomi.Nucleii apar adesea grupaţi în masa citoplasmatică; au dimensiuni variabile, formă
neregulată, nucleolii sunt frecvenţi. Pe măsură ce se formează membranele sinciţio-vasculare
anucleare , nucleii se grupează în aşa numitele noduri sinciţiale. Spre membrana bazală
,sincitiotrofoblastului prezinta deasemenea microvili.
Citotrofoblastul
În placenta matură , citotrofoblastul este format dintr-un număr redus de celule rotunde sau
alungite ce par izolate, libere între sinciţiu şi membrana bazală.
La contactul cu sinciţiotrofoblastul s-au descris joncţiuni de tip desmozom. Între celulele
citotrofoblastice apar pliuri sub formă de microvili, iar membrana plasmatică bazală trimite
prelungiri către membrana bazală trofoblastică.
Nucleii sunt rotunzi sau ovali, au membrane trilaminate, ondulate, cu pori şi prezintă nucleoli
mari hipercromatici.

18
 Stroma vilozitară este constituită din ţesut conjunctiv în care apar dispersate celule de
doua tipuri: celule stelate(fibroblaste,celule reticulare mari si mici) şi celule rotunde ovalare (
cel. Hofbauer-Chaltzky-Neuman). În stroma vilozităţilor mari au fost vizualizate fibre
musculare netede,cu aspect discontinuu. Celulele reticulare formează o reţea dispusă între
membrana bazală a trofoblastului şi capilare de sange provenite din vasele
ombilicale,participa deci la constituirea membranei sincitiovasculare.
Celulele Hofbauer au diametrul de 10-35 microni şi contur neregulat.Nucleul, alungit
sau ovalar, este dispus excentric. Cromatina apare dispersată sau aglutinată la periferia
nucleului. Uneori sunt detectaţi corpusculi nucleari, semn al unei hiperactivităţi
celulare.Caracteristic acestor celule este citoplasma vacuolară, cu vezicule cu un conţinut
granular, sugerând prezenţa intracelulară de fier şi o activitate de tip fosfatază acidă. Celulele
sunt bogate în organite – aparat Golgi, centrioli, mitocondrii, microtubuli, reticul
endoplasmatic rugos şi neted. Celulele sunt legate între ele prin joctiuni de tip Gap cât şi cu
alte tipuri celulare stromale, fapt ce sugerează o posibilă funcţie de transfer informaţional
intercelular.
Originea acestor celule este încă controversată. Iniţial s-a considerat a fi derivate din :
endoteliu, limfocite, eritroblaşti, mezoderm, celule conjunctive. M.Castelluci şi D.Zaccheo
(1989) consideră că în stadiile timpurii ale sarcinii, celulele Hofbauer au origine
mezenchimală, iar după stabilirea circulaţiei vilozitare pot deriva din ficatul fetal sau din
monocitele medulare fetale.
Din punctul de vedere al heterogenităţii activităţii enzimatice sunt foarte asemănătoare
macrofagelor.
Celulele Hofbauer se pot divide de cel puţin două ori în cursul dezvoltării lor.
Au fost sugerate mai multe funcţii posibile: secreţie endocrină, menţinerea echilibrului hidric
stromal, transferul informaţiei intercelulare, modularea creşterii celulelor endoteliale şi ale
fibroblaştilor, rol imunologic, rol in nutriţia fetală, fagocitoză şi motilitate.
In axul vilozitatilor coriale se gasesc ramificatii ale vaselor fetale-vasele ombilicale,
capilarele cele mai mici ramificatii vor forma impreuna cu sincitiotrofoblastul, membrana
sincitiovasculara prin care se realizeaza schimburile maternofetale.

GLANDELE MAMARE dr. Crenguţa Şerboiu

Glandele mamare sunt organe complexe, specifice mamiferelor, având rolul de a secreta
laptele, un lichid ce conţine proteine, lipide, lactoza, precum şi limfocite, monocite, anticorpi,
minerale, vitamine; toate acestea necesare realizării nutriţiei corespunzătoare a noului născut.
Până la pubertate, glandele mamare suferă o creştere izometrică cu o structură asemănătoare la
ambele sexe, structură reprezentată de un sistem ductal rudimentar, fără lobuli, cu ţesut
conjunctiv dens. Embriologic, glandele mamare sunt derivate ectodermice, din creasta mamară
sau creasta lactee situată între axila şi regiunea inghinală.
La pubertate, la sexul masculin, testosteronul inhibă creşterea glandei mamare, inhibând
celulele mezenchimale.
La sexul feminin, sub acţiunea hormonilor ovarieni estrogeni şi progesteron se produce o
dezvoltare alometrică a glandelor mamare, aceasta reprezentând unul din caracterele sexuale
secundare ale femeii. Glandele mamare suferă o creştere în dimensiuni prin dezvoltarea în
principal a stromei interlobare şi interlobulare, bogată în ţesut adipos. Prin proliferare epitelială,
sistemul canalicular se extinde spre periferie, înmugureşte, dând naştere lobulilor adevăraţi.
Areola şi mamelonul îşi desăvârşesc aspectul.

19
 Glandele mamare au forma discoidală subţiata la periferie, cu contur usor neregulat, fiind
situate pe peretele anterior al toracelui.
Sunt glande tubulo-alveolare ramificate, separate de muşchiul pectoral printr-o atmosferă
grăsoasă ce se continuă cu stroma glandulară. Structura lor este formată din 15- 20 lobi, cu
orientare radiară spre mamelon. Fiecare lob se comportă ca o glanda individuală, având propriul
duct excretor: canal galactofor, de aprox. 2- 4,5 cm lungime, care se deschide la nivelul
mamelonului printr-un orificiu de cca 0,5mm, por galactofor. În apropierea orificiului de
deschidere, canalul galactofor prezintă o dilataţie: sinus galactofor.
Lobii sunt subdivizaţi în lobuli, denumiţi TDLU – unităţi lobulare ductale terminale –
(unitatea structurală şi funcţională a glandei mamare- care conţine ultimele ramificaţii ale
ductelor terminate orb, în deget de mănuşă, şi care vor dezvolta unităţile secretorii în perioada
funcţională).
Ţesutul conjunctiv interlobar şi interlobular este ţesut conjunctiv dens semiordonat, cu
numeroşi paniculi adipoşi. La acest nivel fibrele de colagen sunt grupate formând ligamente
suspensoare sau ligamentele lui Cooper, care realizează conectarea lobilor şi lobulilor din ţesutul
adipos subcutanat la derm.
Canalul şi sinusul galactofor sunt tapetate de epiteliu bistratificat cubic sau cilindric, situat
pe o membrană bazală. Între epiteliu şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale. Lângă
deschidere, ductul lactifer este tapetat de epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat.
Canalele galactofore se ramifică în canale interlobulare (pentru fiecare lobul), şi acestea în
canale intralobulare, ambele tapetate de epiteliu simplu cubic sau cilindric. Între epiteliu şi
membrana bazală sunt celule mioepiteliale.
Stroma intralobulară este formată din tesut conjunctiv lax, bogată în celule, săracă în fibre.
Mamelonul are formă conică, este de culoare roz la primipare, maro deschis sau închis la
multipare.
Tegumentul din jurul mamelonului este pigmentat şi formează areola. Aici se găsesc:
glande sebacee, sudoripare şi glande Montgomery (cu structură intermediară între glandele
sudoripare şi glandele mamare). Glandele Montgomey determină mici ridicaturi la nivelul
areolei; ele produc o secreţie cu rol lubrifiant şi protector care modifică ph-ul pielii împiedicând
dezvoltarea microbilor. În dermul areolei se găsesc fibre musculare netede dispuse atât circular
cât şi longitudinal în jurul sinusurilor galactofore. Mamelonul conţine numeroase terminaţii
nervoase senzitive.
În glanda mamară inactivă, parenchimul, reprezentat de componenta glandulară, este
alcătuit din ultimele ramificaţii ale ductelor intralobulare, care se termină orb, cu îngroşare în
măciucă (locul de formare al viitorilor acini şi alveole).
Pe parcursul ciclului menstrual, sub influenţa hormonilor ovarieni, glanda mamară suferă
modificări minime.
Faza proliferativă: ductele apar ca nişte cordoane formate din celule epiteliale cubice, cu lumen
îngust sau fără lumen.
Faza secretorie: celulele secretorii cresc în înalţime şi în lumenul ductelor se acumulează o
cantitate mică de secreţie. În ţesutul conjunctiv intralobular se acumulează fluid determinând
apariţia unui edem stromal.
Faza menstruală: se produce o involuţie bruscă cu apoptoză celulară şi dispariţia edemului.
La menopauza – glanda suferă un proces neuniform de atrofie, mai accentuat la nivelul ULDT. În
absenţa stimulării hormonale produsă de hormonii ovarieni, celulele secretorii din unitaţile
lobulare ductale terminale degenerează şi dispar, ramânând un sistem ductal asemanator sexului
masculin. Pot apare transformari microchistice prin contracţia acinilor şi a ductelor, fibroză

20
intralobulară. Stroma suferă modificări degenerative cu scăderea numarului fibroblastelor, a
fibrelor elastice şi de colagen, cu acumulare de ţesul adipos. Pot apare depozite de hidroxiapatită
intraluminal sau stromal cu apariţia de microcalcificări. Are loc o involuţie sclero-lipomatoasă a
glandei mamare.
Glanda mamară în activitate Alina Draghia

Glanda mamară, glandă tubulo-acinoasă, creşte ca rezultat al proliferării alveolelor la

capetele ductelor terminale intralobulare. Alveolele sunt formaţiuni sferice delimitate de celule
epiteliale (epiteliu simplu cubic), ce devin secretoare de lapte (secreţie acidofilă). La polul apical
al celulelor secretorii se acumulează treptat picături lipidice, vezicule secretorii delimitate de
membrane. Fiecare alveolă secretorie va fi înconjurată de 4-6 celule stelate mioepiteliale.
Cantitatea de ţesut conjunctiv stromal şi de ţesut adipos scade considerabil. Creşterea glandei
mamare în timpul sarcinii este rezultatul acţiunii sinergice a următorilor hormoni: estrogeni,
progesteron, prolactina şi hormonul lactogen placentar. Aceştia dezvoltă formaţiunea secretorie
alveolară. În timpul lactaţiei, laptele este produs de celulele epiteliale ale alveolelor şi se
acumulează în lumenul lor, precum şi în ductele lactifere. Celulele secretorii devin cuboidale,
chiar turtite, îşi scad înălţimea şi conţin în citoplasma lor picături sferice de diferite mărimi,
conţinând în special trigliceride neutre. Aceste picături trec înafara celulelor împreună cu
porţiunea apicală a celulelor (secreţie de tip apocrin). Lipidele reprezintă 4% din compoziţia
laptelui uman.

Reglarea hormonală a glandelor mamare. dr. Crenguţa Şerboiu

La pubertate, creşterea şi dezvoltarea glandelor mamare se realizează sub influenţa
estrogenilor şi progesteronului produşi de maturarea ovarelor. TDLUs = unitaţile lobulare ductale
termiale - se dezvoltă şi se diferenţiază în unitaţi funcţionale dinamice sub influenţă hormonală.
În faza proliferativă, estrogenii din sângele circulant stimulează proliferarea componentelor
ductale, acestea apărând ca nişte cordoane cu lumen îngust sau fără lumen; stroma intralobulară
este mai puţin densă. La ovulaţie şi în faza secretorie progesteronul stimulează creşterea
alveolelor, celulele secretorii cresc în înalţime şi în ducte se acumulează o mică cantitate de
secreţie; stroma intralobulară devine edematoasă. Clinic, în faza luteală, femeia percepe o
creştere a masei glandulare.
În sarcină corpul galben şi placenta continuă secreţia de estrogeni si progesteron,
determinând creşterea acentuată a ULDT. La mărirea în dimensiuni a glandei mamare contribuie
şi prolactina produsă de adenohipofiză precum şi hCS (hormonul corionic somatomamotrop,
denumit şi hPL- hormon lactogen placentar) secretat de sinciţiotrofoblast. În ultimul trimestru de
sarcină, în creşterea glandei mamare au rol si hormonii glucocorticoizi.
Lactaţia este controlată neurohormonal de către adenohipofiză si hipotalamus. Estrogenii şi
progesteronul determină dezvoltarea fizică a glandei mamare, ambii suprimând activitatea
hormonului lactogen placentar şi prolactinei în timpul sarcinii. După nastere, scăderea nivelului
hormonilor estrogeni şi progesteron în sange permite prolactinei secretată de adenohipofiză să îşi
exercite rolul lactogenic. În procesul de secreţie a laptelui intervin şi hormonii de creştere,
glucocorticoizii şi hormonii paratiroidieni. În timpul alăptării excitarea receptorilor senzoriali de
la nivelul mamelonului determină prin feedbach negativ secreţia de prolactină de către
adenohipofiză ( inhibă creşterea factorului inhibitor al prolactinei din hipotalamus)
Oxitocina secretată de neurohipofiză este cea care determină ejecţia , expulzia laptelui din sân,
prin stimularea celulelor mioepiteliale. Suptul stimulează receptorii senzoriali de la nivelul
mamelonului care trimit semnale în neurohipofiză cu stimularea secreţiei de oxitocină.

21
 În absenţa procesului alăptării scade până la oprire secreţia lactată şi se produce o involuţie
a glandei, aceasta revenind la stadiul de glandă inactivă.
La menopauză, în absenţa stimulării hormonilor ovarieni estrogeni si progesterone, celulele
secretorii din TDLU degenerează şi dispar cu dispariţia acinilor, rămânând sistemul ductal.

ORGANELE GENITALE EXTERNE dr. Crenguţa Şerboiu

Organele genitale externe sau - vulva - sunt reprezentate de labiile mari, labiile mici .
clitorisul şi vestibulul vulvar.
Labiile mari sunt două plici longitudinale care se întind de la muntele lui Venus- anterior-
la perineul posterior.
Muntele lui Venus, muntele pubian este o proeminenţă rotunjită ce acoperă simfiza pubiană,
formată din piele cu păr şi ţesut adipos subcutanat .
Labiile mari delimitează lateral vulva şi conţin un strat subţire de muşchi neted ( care
seamănă cu muşchiul dartos al scrotului ) şi o cantitate mare de ţesut adipos subcutanat. Suprafaţa
exterioară este acoperită de tegument cu numeroase fire de păr groase şi răsucite. Pe suprafaţa lor
interioară pielea este netedă, fără păr. Ambele feţe conţin glande sebacee şi sudoripare.
Labiile mici, medial de labile mari, sunt două pliuri subţiri, flexibile, care delimitează
vestibulul vulvar. Sunt omoloage cu pielea penisului, fiind acoperite de epiteliu pavimentos
stratificat, cu slabă keratinizare, lipsite de păr. Axul lor conţine un ţesut conjunctiv lax areolar cu
numeroase vase de sânge, o reţea de fibre elastice şi numeroase glande sebacee . Spre deosebire
de labiile mari, nu conţin ţesut adipos. Labiile mici converg anterior şi formează un pliu subţire
pe faţa dorsală a clitorisului, pliu comparabil cu prepuţul penisului.
Clitorisul este o structură erectilă având aceeaşi origine embriologică şi microstructură ca
penisul. Este format din doi corpi cavernoşi erectili care se termină cu un gland clitoridian
rudimentar. Epiteliul clitoridian este de tip pavimentos stratificat şi conţine numeroase terminaţii
nervoase senzoriale.
Vestibulul vulvar este spaţiul dintre labiile mici, căptuşit de epiteliu scuamos stratificat. El
conţine orificiile de deschidere ale uretrei- anterior şi vaginului- posterior precum şi canalele
glandelor vestibulare. Sunt două glande vestibulare mari, de tip tubuloalveolar, având aprox. 1
cm diametru, glandele Bartholin, localizate de-o parte şi de alta, pe peretele lateral al vestibulului
posterior, care se deschid în apropierea vaginului. Ele secretă un mucus lubrifiant, fiind omoloage
glandelor bulbouretrale ale bărbatului. Blocarea ductelor excretorii duce la apariţia unor chiste
care se pot infecta în câteva zile determinând durere, roşeaţă şi creşterea în dimensiuni a labiilor
mari. Formarea abcesului necesită incizie chirurgicală. În jurul uretrei şi al clitorisului se deschid
numeroase glande vestibulare mici, secretoare de mucus, glande Skene, corespunzătoare
glandelor Littré de la bărbat.
Organele genitale externe conţin numeroase terminaţii nervoase : Corpusculii Meissner sunt
abundenţi în pielea ce acoperă muntele pubian şi labiile mari.Corpusculii Pacinii sunt distribuiţi
în straturile profunde ale ţesutului conjunctiv de la nivelul labiilor mari şi în asociere cu ţesutul
erectil. Impulsurile senzoriale de la acest nivel joacă un rol important în răspunsul fiziologic din
timpul excitaţiei sexuale.Terminaţiile nervoase libere sunt în număr mare şi uniform distribuite
în pielea organelor genitale externe.

22
COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu

Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El prezintă
un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu vaginul
prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la multipare.
(* Menţinerea în poziţie închisă a acestor orificii are o mare importanţă pentru evoluţia normală
a sarcinii şi prevenirea unui avort în lună mare de sarcină. Deschiderea acestor orificii necesită
realizarea chirurgicală a cerclajului pentru continuarea evoluţiei favorabile a sarcinii).
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting două
porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală , care
poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui endocol
şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol către
canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted,
cu fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.
Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din celule secretoare de mucus şi corion.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El
conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate, ale căror celule secretă mucoproteine
(pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate aprior menstruaţiei). Glandele au
lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un produs de secreţie acidofil, care apare
şi la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se pare că joacă un rol deosebit de
important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de mucus este apoasă şi permite
penetrarea spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină, nivelul crescut de
progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne penetrarea
microorganismelor către uter. Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie
retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează ouăle sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare
frecvent dar nu au semnificaţie patologică decât atunci când sunt foarte numeroase şi produc
lărgirea şi deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin acţiunea
relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion format din
ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat limfocitar difuz sau
sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în
stadii incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical (
examenul Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o
leziune precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice.
Celulele stem epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu
pluristratificat, cu celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de
epiteliu simplu cilindric, normal.

23
.
UTERUL Alina Draghia
Cale genitală, un organ cavitar,localizat în pelvis pe linia mediană, înapoia vezicii urinare şi
înaintea rectului. Are formă de pară, localizat cu partea mai dilatată în sus. Anatomic i se descriu
urmatoarele componente:
• Corpul uterin
• Istmul uterin
• Colul uterin
Partea corpului uterin cuprinsă între cele două ostiumuri tubare se numeşte fundul uterin.
Din considerente de ordin practic, corpul şi istmul uterin se studiază împreună. Peretele uterin din
zona fundului este mai subţire, motiv pentru care pot aparea soluţii de continuitate în timpul
curetajelor uterine.
Corpul şi istmul uterin
Au peretele format din trei straturi1. Endometrul (mucoasa)
Mucoasa istmului uterin este mai subţire, mai puţin sensibilă la acţiunea hormonilor ovarieni
şi este practic, din punct de vedere structural, un hibrid endocervical-endometrial.2. Miometrul
(musculara) 3. Perimetrul (seroasa)
Endometrul
Din punct de vedere funcţional, endometrul este împărţit în:
I. Stratul bazal/profund (endometrul bazal) Reprezintă zona profundă (1/4 din grosimea totală a
endometrului,). Este în contact cu miometrul şi conţine partea profundă a glandelor (criptelor)
uterine, ce se pot ramifica la acest nivel şi o stromă conjunctivă densă, axială (dispusă în
vârtejuri) imediat adiacentă miometrului. Caracteristic este faptul că joncţiunea cu miometrul este
neregulată: fascicule din muşchiul neted şi endometrul bazal se întrepătrund şi se îmbină la acest
nivel. Glandele uterine cu partea lor bazală pot pătrunde la nivelul miometrului, dând uneori falsa
impresie că ţesutul endometrial este infiltrat patologic în interiorul miometrului.Stratul bazal al
endometrului, deşi nu suferă influenţa hormonilor ovarieni, are un rol fundamental în structura şi
funcţia endometrului, constituind rezerva celulară care va reface endometrul în faza proliferativă,
dupa îndepărtarea stratului funcţional, în timpul menstruaţiei sau după curetaj.
II. Stratul funcţional/superficial (endometrul funcţional) Reprezintă zona superficială a
endometrului (3/4 superioare din grosimea sa). Prezintă modificări periodice sub acţiunea
hormonilor ovarieni. El a fost divizat tradiţional în două alte straturi, având la bază aspecte
morfologice ale acestora în timpul fazei secretorii tardive a ciclului menstrual şi în timpul
gestaţiei:
A. Compact (conţine epiteliul de acoperire, colul criptelor uterine şi corionul aferent)
B. Spongios (conţine corpul glandelor uterine şi ţesutul conjunctiv aferent)
Din punct de vedere histologic este alcătuit din epiteliu şi lamina propria (corion), altfel
spus din:
a) Elemente de natură epitelială (epiteliu de acoperire şi epiteliu glandular)
b) Elemente conjunctive (stromale şi vasculare)
Aceste elemente componente, în perioada reproductivă, de-a lungul unui ciclu endometrial
iniţial, proliferează sincron, apoi se diferenţiază şi în final se dezintegrează la intervale lunare (28
zile).
a) Elemente epiteliale
Sunt reprezentate de epiteliul de acoperire şi epiteliul glandular. Epiteliul de acoperire este
simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală, trimite în interiorul corionului invaginări, formând

24
glandele sau criptele uterine, care sunt glande tubulare simple sau ramificate, ramificarea
făcându-se de regulă în endometrul bazal.
Atât epiteliulde acoperire, cât şi cel glandular prezintă mai multe tipuri de celule:
• Celule de tip proliferativ (bazal) - tipul de celule prezente în endometrul funcţional sau bazal
sunt aproape similare morfologic. Sunt celule înalte, cilindrice, cu citoplasmă uşor bazofilă sau
amfifilă, puţină cantitativ, cu nuclei alungiţi, activi, eucromatici, cu nucleoli mici, cu raport
nucleo-plasmatic supraunitar. Aceste celule au tendinţa la pseudostratificare atât în epiteliul de
acoperire, cât şi în glandele uterine, datorită activităţii intense de diviziune. Se găsesc în
endometru pe parcursul fazei proliferative şi în primele zile ale fazei secretorii. După unii autori,
aceste celule ar fi capabile să se diferenţieze mai departe în celelalte tipuri celulare.
• Celulele ciliate, descrise încă din 1894 de către Brenda şi apoi de Dallenbach-Hellweg în 1993,
sunt celule care la polul apical au kinocili. Sunt predominante în mucoasa uterină a istmului, iar
la nivelul corpului uterin sunt predominante la nivelul epiteliului de acoperire, iar în glande în
special în faza proliferativă. Au o citoplasmă uşor acidofilă, nuclei alungiţi, eucromatici.
• Celule secretorii - diferenţiate în celule a căror secreţie este non-mucinoasă. Produsele de
secreţie de natură glucidică (glicogen) şi glicoproteică se acumulează subnuclear în faza
proliferativă tardivă, aceşti produşi schimbându-şi poziţia în faza secretorie mijlocie când trec
supranuclear, dând un aspect franjurat al polului celular apical (celula secretorie vacuolară =
produşii de secreţie sunt prezenţi), după care sunt eliberaţi în lumenele glandulare (celula
secretorie nevacuolară = produşii de secreţie au fost exocitaţi). Sunt în număr mic în epiteliul de
acoperire, intercalate printre celulele ciliate. În faza proliferativă sunt mai puţine la număr, fiind
majoritare în faza secretorie.
Glanda endometrială, ca întreg, este căptuşită de celulele menţionate, aranjate într-un
epiteliu simplu cilindric, care în timpul fazei proliferative, în mod înşelător, pare a fi stratificat
(pseudostratificat). În timpul fazei proliferative precoce, glandele sunt drepte, cu lumene înguste.
Începând din perioada mijlocie a fazei proliferative şi proliferativă tardivă, precum şi pe întreg
parcursul ciclului, glandele prezintă un înalt grad de răsucire, dar nu se ramifică. Tabloul
morfologic culminează cu aspectul în ,,dinţi de fierăstrău” al glandelor în timpul fazei secretorii
tardive şi menstruale.
b) Elementele conjunctive
Structurile mezenchimale ale endometrului sunt reprezentate de:
- elemente stromale
- elemente vasculare
Stroma conjunctivă este un ţesut conjunctiv lax cu funcţii speciale-ţesut conjunctiv lax
spinocelular-în care predomină componenta celulară dispusă în fascicule ,,vârtejuri” în jurul
glandelor şi vaselor de sânge, substanţa fundamentală este puţină cantitativ, iar fibrele
conjunctive sunt reprezentate de fibrele de reticulină.
Componenta celulară
1. Celula stromală endometrială este celula de tip fibroblastic a cărei morfologie variază mult în
funcţie de stadiul ciclului menstrual. În timpul fazei proliferative precoce, aceste celule au
citoplasmă puţină, slab diferenţiată, nucleu dens, alungit.Cum ciclul avansează, celulele stromale
devin mai alungite şi se îmbogăţesc în citoplasma care la ME apare încărcată cu organite de
sinteză a colagenului (reticul endoplasmic rugos, ribozomi, mitocondrii, complex Golgi). Către
sfârşitul fazei secretorii, fibroblastele din jurul formaţiunilor vasculare se hipertrofiază, devin mai
rotunjite sau poligonale, limitele citoplasmatice sunt nete, citoplasma este mai abundentă,
eozinofilă, cu nuclei veziculoşi, eucromatici. Această transformare stromală este denumită
predecidualizare când se dezvoltă parţial (cum este în timpul fazei secretorii târzii a ciclului

25
menstrual) şi deciduale în timpul sarcinii Din punct de vedere ultrastructural, citoplasma
abundentă a celulelor deciduale este populată de RER dilatat, aparat Golgi şi mitocondrii mici,
distincte.
2. Celula granulocitară stromală (constituent celular stromal, în mod particular în faza secretorie
tardivă) diferă de granulocitele cu origine medulară. Se aseamană cu limfocitele mari, citotoxice,
cu granulaţii prezente în citoplasmă. Prin studii imunohistochimice s-a dovedit că aceste celule
sunt fie macrofage, fie o subpopulaţie de limfocite T. Neutrofilul obişnuit tipic este prezent
normal imediat premenstrual şi menstrual.
3. Celula spumoasă/xantomatoasă are nucleul reniform şi citoplasma abundent vacuolizată, având
un conţinut mare de lipide. Originea sa este una mezenchimală locală şi apare în timpul fazei
secretorii medii şi târzii.
4. Limfocitele sunt constituenţi normali ai stromei endometriale, izolaţi, care apar în timpul fazei
secretorii mijlocii şi tardive. Uneori se pot agregă în foliculi limfoizi.
5. Plasmocitele sunt componente izolate, care secretă IgA. Când sunt numeroase, indică existenţa
unei endometrite.
Componenta fibrilară
Celule stromale endometriale elaborează o reţea de fibre de reticulină, a cărei dispoziţie
poate reflecta buna funcţionalitate a endometrului în raport cu fazele ciclului menstrual. În faza
proliferativă timpurie, fibrele de reticulină sunt rare şi prezente mai ales în stratul funcţional,
periglandular şi perivascular. Odată cu înaintarea în ciclu, aceste fibre se înmulţesc, devin mai
groase, au un caracter discontinuu interglandular şi formă de cuiburi în jurul vaselor şi glandelor.
În stratul bazal, fibrele de reticulină sunt mai groase şi fac legatura între pătura musculară şi
cuiburile descrise. Numărul fibrelor de reticulină creşte până în ziua 22 (faza secretorie mijlocie),
când se dispersează, devin edematoase cu negativarea impregnării argentice (nu dispar, însă nu
vor mai putea fi observate la MO). După ziua 22, structura fibrilară reticulară se face cu apariţia
de fibre reticulare individuale ce înconjoară fiecare celulă predeciduală/deciduală în parte. În faza
secretorie tardivă, fibrele din jurul vaselor apar mai dispersate, iar în faza menstruală, reţeaua se
dezintegrează, fibrele îşi pierd reacţia argirofilă.
Substanţa fundamentală
Este bogată în apă, mucopolizaharide, proteine şi lipide.
Vascularizaţia
Endometrul funcţional este vascularizat de arterele spiralate, ce provin din arterele bazale
care asigură irigaţia endometrului bazal. Acestea din urmă, la rândul lor, provin din arterele
scurte radiate, dispuse la limita endometru-miometru, iar arterele radiate provin din reţeaua
arcuată de la nivelul miometrului.
Arteriolele spiralate sunt extrem de sensibile la acţiunea hormonilor ovarieni. În faza
proliferativă incipientă sunt mai puţin spiralizate, creşterea lor fiind concomitentă cu creşterea
stromei conjunctive. Spre sfârşitul fazei proliferative, ele devansează în creştere stroma
conjunctivă şi ca atare se vor spiraliza. În faza proliferativă, arteriolele spiralate au un perete
subţire, care apoi se îngroaşă, către sfârşitul fazei proliferative şi începutul fazei secretorii.
Îngroşarea se face în principal pe seama tunicii musculare şi încep să se contracte ritmic sub
influenţa progesteronului. Spre sfârşitul fazei secretorii, contracţiile sunt din ce în ce mai
prelungite şi sunt responsabile de fenomenele de ischemie, urmate de necroză parcelară a
endometrului (acesta are un aspect heterogen care variază datorită alternării zonelor descuamate
cu cele de proliferare, endometrul funcţional fiind eliminat treptat). Aceste arteriole formează
subepitelial capilare dilatate, adevărate lacuri sanguine.

26
Miometrul
Stratul cel mai gros al uterului şi este alcătuit din benzi de muşchi neted separate de ţesut
conjunctiv. Aceste bandelete formează 3-4 straturi sau pături foarte slab definite. Straturile intern
şi extern sunt alcătuite din fibre musculare cu orientare în principal longitudinală paralele cu axul
lung al organului, dar şi cu dispoziţie circulară. Stratul mijlociu este cel mai gros şi are fibrele
musculare dispuse circular şi helicoidal (oblic-spiralat), conţine vase de sânge de calibru mare
(vasele arteriale arcuate). O caracteristică demnă de luat în consideraţie este ca media arterelor se
continuă fără o limită netă cu fibrele musculare ale miometrului, acestora lipsindu-le, deci,
adventicea (aspectul acesta prezintă rolul de a opri rapid hemoragia din urma actului naşterii,
intervenţiilor chirurgicale). În timpul sarcinii, miometrul trece printr-o fază mare de creştere ca
rezultat al hiperplaziei şi hipertrofiei (creşterea numărului şi mărimii fibrelor musculare). În
timpul sarcinii, multe fibre musculare au activitate de secreţie şi sinteză de proteine (ex: colagen),
promovând creşterea conţinutului în colagen. Creşterea miometrului este realizată şi prin
fenomene de metaplazie a celulelor conjunctive. După sarcină, există o distrucţie mare de fibre
musculare netede, reducerea în mărime a altora, urmată de o degradare enzimatică a colagenului.
Perimetrul
Este reprezentat de mezoteliul peritoneal, alcătuit din epiteliu simplu pavimentos aşezat pe
o membrană bazală.

CICLUL MENSTRUAL

Acţiunea hormonilor ovarieni (estrogeni şi progesteron) sub acţiunea stimulativă a

adenohipofizei cauzează endometrului modificări ciclice structurale în timpul ciclului
endometrial (menstrual).
Durata ciclului menstrual este în medie de 28 zile. Ciclul menstrual începe în jurul vârstei
de 12-15 ani şi continuă până la 40-50 ani. Cum acest ciclu este consecinţa unor modificări la
nivelul ovarului exprimate prin producerea de ovule, femeia este fertilă atâta timp cât are ciclul
menstrual. Pentru probleme de practică, se propune ca începutul ciclului menstrual să fie prima zi
când apare sângerarea menstruală. În timpul sângerării menstruale se elimină endometrul
necrozat amestecat cu sânge rezultat din ruperea vaselor de sânge.
Ciclul menstrual are 3 faze:.a.faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului
menstrual;b. faza proliferativă (estrogenică) între ziua 5 şi 15, şi c. faza secretorie
(progesteronică) între 15-28. Durata fiecărei faze poate varia de la o persoană la alta, mai ales în
funcţie de profilul hormonal. Perioada secretorie este de regulă constantă ca număr de zile, deci
scurtarea sau alungirea se face prin modificarea etapei proliferative.
Faza proliferativă:
1. Incipientă: cuprinde în ea şi faza menstruală. Endometrul se descuamează şi proliferează
concomitent.
După faza menstruală, mucoasa uterină este redusă la o bandă fină-endometrul bazal ce conţine
partea profundă a glandelor uterine. Faza proliferativă se suprapune peste faza foliculară
ovariană, şi coincide cu dezvoltarea foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogeni. Proliferarea
celulară are loc pe toată perioada etapei proliferative, ceea ce duce la reconstituirea glandelor
uterine şi a epiteliului de suprafaţă. Are loc proliferarea celulelor conjunctive, depunerea de
substanţă fundamentală în lamina propria, ceea ce va duce la refacerea întregului endometru.
La sfârşitul fazei proliferative endometrul va avea o grosime de 2-3 mm. Epiteliul de suprafaţă
este format în principal din celule proliferative şi ciliate, care au tendinţa la pseudostratificare.
Glandele uterine au lumen îngust, rectiliniu, fără produs de secreţie în lumen şi sunt delimitate de

27
un epiteliu simplu cilindric care are la fel ca şi în epiteliul de acoperire tendinţa la
pseudostratificare; pe imaginile de microscopie se vor remarca numeroase mitoze.Celule din
structura epiteliului sunt reprezentate de celulele proliferatice, ciliate şi rare celule secretorii, mai
ales spre partea profundă a glandei. În timpul acestei faze, aceste celule se încarcă graduat cu
RER şi complex Golgi, pregătindu-se pentru activitatea secretorie.
În stroma conjunctivă, care apare foarte densă, predomină celule stromale de tip fibroblastic, cu
aspect fuziform, cu citoplasmă bazofilă, care sunt responsabile de formarea fibrelor de reticulină,
care sunt grupate în cuiburi, periglandular şi perivascular, fiind subţiri, dar cu reacţie argirofilă
pozitivă. Se remarcă, de asemenea, numeroase mitoze la acest nivel. Se pot remarca şi câteva
celule de tip granulocitar şi xantomatos.
2. Medie; 3. Târzie – creşterea glandelor şi a vaselor este foarte accentuată, devansează creşterea
stromei şi atunci va începe spiralizarea glandelor şi vaselor. Arterele avansează spre suprafaţa
endometrului, formând capilare la acest nivel. Stroma apare densă, fibroblastele cresc în
dimensiuni şi se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor glandulare şi vasculare. Numărul
fibrelor de reticulină creşte şi îşi încep dispunerea şi în stroma interglandulară.
Faza secretorie
Intervalul de 2 zile după ovulaţie se caracterizează prin apariţia de celule secretorii, în
glandele uterine, cu vacuole subnucleare vizibile şi în etapa proliferativă târzie.
Această etapă începe imediat după ovulaţie şi este controlată în special de progesteronul secretat
de corpul galben. Acţionând asupra glandelor dezvoltate de acţiunea estrogenilor, progesteronul
stimulează celulele glandulare să secrete glicoproteine ce vor fi sursa majoră de nutriţie a
embrionului dacă apare fecundaţia. La microscopul electronic se vor observa mitocondrii gigante
cu criste gigante, sistemul canalicular nucleolar,( invaginarea membranei nucleare în stroma
nucleului, formând un organit cu stroma amorfă, în care apar numeroşi tubi şi formaţiuni
granulare, ribozomi).
1. Incipientă
Glandele şi vasele cresc, devin din ce în ce mai spiralizate, arteriolele îşi îngroaşă tunica
musculară şi avansează spre suprafaţa endometrului. Epiteliul de suprafaţă îşi pierde aspectul de
falsă pseudostratificare, la fel ca şi glandele uterine, datorită încetării mitozelor. În glande, va
creşte procentul de celule secretorii, care vor avea produsul de secreţie sub forma unor vacuole
dispuse subnuclear. În stromă încetează diviziunile mitotice, fibroblastele devin rotunjite,
ovalare, cu citoplasma acidofilă, fibrele de reticulină devin mai numeroase şi mai groase, dispuse
atât periglandular şi perivascular, cât şi interglandular şi intervascular.
2. Medie; 3. Târzie
Glandele devin extrem de încolăcite, iar celulele glandulare încep să acumuleze glicogen
subnuclear, care apoi, treptat, îşi schimbă poziţia devenind supranuclear. Polul apical va avea
aspect vacuolar. Tardiv, secreţia de glicogen se diminuează, iar glicoproteinele secretate dilată
foarte mult lumenul glandelor. Polul apical al celulelor secretorii devine franjurat. Stroma conţine
fibroblaste, celulele de tip granulocitar, celulele xantomatoase, precum şi limfocite şi chiar rare
plasmocite. Limfocitele şi plasmocitele izolate nu au semnificaţie patologică, dar apariţia de
noduli limfoplasmocitari, la nivelul corionului, poate semnifica o endometrită
cronică.Fibroblastele vor suferi fenomenul de predecidualizare (decidualizare), devin foarte mari,
rotunjite, cu citoplasmă abundentă, încărcată cu glicogen şi vor forma cuiburi în special în
apropierea vaselor de sânge delimitate de fibre de reticulină. Fibrele de reticulină, în ziua 22,
devin edematoase, se fragmentează şi îşi pierd reacţia argirofilă, după care reapar în stromă,
grupându-se în principal în jurul celulelor predeciduale, având reacţie argirofilă pozitivă.

28
Stroma se îngroaşă foarte mult, prin apariţia de edem şi va comprima peretele glandular.Datorită
compresiunii externe exercitate de corion asupra glandelor uterine, în secţiuni longitudinale sau
transversale lumenul apare stelat-,,aspect de dinţi de fierăstrău”.Vasele au contracţii cu un ritm de
60-70/min. La sfârşitul fazei secretorii, datorită scăderii brutale a progesteronului şi estrogenilor,
contracţiile arteriolare sunt foarte prelungite, se va produce ischemia, urmată de necroză, care va
duce la descuamarea endometrului.
În această fază endometrul ajunge la 7-8 mm grosime, ca rezultat a acumulării secreţiilor şi
edemului în stroma conjunctivă.
Faza menstruală
Dacă fertilizarea şi implantarea oului nu apare, corpul galben îşi încetează funcţia după 14
zile. Nivelul de estrogeni şi progesteron scade rapid şi dramatic şi acest lucru poate duce la
ischemie marcată la nivelul vaselor endometrului, ducând la involuţia acestuia. La nivelul
endometrului funcţional, ischemie, necroză cu eliminare parcelară. Concomitent se deschid şi
vasele de sânge şi sângerarea începe. Endometrul se detaşează parţial. Cantitatea pierdută din
endometru diferă de la femeie la femeie şi chiar de la o etapă la alta, la aceeaşi femeie.
La sfârşitul fazei menstruale, endometrul este redus la stratul bazal ce conţine partea profundă a
glandelor uterine. Proliferarea celulelor glandulare şi migrarea lor către suprafaţă iniţiază faza
proliferativă şi un nou ciclu reîncepe.

COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu

Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El
prezintă un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu
vaginul prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la
multipare.
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting
două porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală ,
care poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui
endocol şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol
către canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted,
cu fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din
celule secretoare de mucus şi corion. Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de
sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate,
ale căror celule secretă mucoproteine (pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate
aprior menstruaţiei). Glandele au lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un
produs de secreţie acidofil, care apare şi la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se
pare că joacă un rol deosebit de important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de
mucus este apoasă şi permite penetrarea spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină,
nivelul crescut de progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne
penetrarea microorganismelor către uter. Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie
retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează ouăle sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare

29
frecvent dar nu au semnificaţie patologică decât atunci când sunt foarte numeroase şi produc
lărgirea şi deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin
acţiunea relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion
format din ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat
limfocitar difuz sau sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în
stadii incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical (
examenul Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o
leziune precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice.
Celulele stem epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu
pluristratificat, cu celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de
epiteliu simplu cilindric, normal.

BIBLIOGRAFIE

Eroschenko P. diFiore's Atlas of Histology with Functional Correlations. 12th ed.Philadelphia:

Wolter Kluver/Lippincott Williams&Wilkins; 2012.

Mesher A. Junqueira's Basic Histology: Text & Atlas.14 th ed. New York: Mc Graw Hill; 2016.

Young B, O'Dowd G, Woodford P. Wheater's Functional Histology: A Text and Colour Atlas,
6th ed. Edinburgh: Elsevier/ Churchill Livingstone; 2014.

30
Propuneri de imagini si scheme la Aparatul genital feminin
Ovarul imagine de ansamblu
Imagini de foliculi ovarieni in diferite stadii
Corp galben
Corp atretic
Ciclu ovariana etape
Trompa uterine
Uter
Endometrul in faza proliferativa
Endometrul in faza secretorie
Col uterin
Vaginul
Frotiuri vaginale
Glanda mamara in repaus si activitate
Placenta schema\
Placa bazala
Placa coriala
Vilozitati coriale etc..

31
98.Epidermul: organizare structurala
Consta in principal dintr-un epiteliu plursistratificat pavimentos keratinizat, format din celule denumite
keratinocite (populatia majoritara, ~90%), precum si alte trei tipuri celulare:

 Menalocite, producatoare de pigment

 Celule Langergans (APC)
 Celule tactile Merkel

Se intalnesc si celule epidermice tranzitorii: limfocite si neutrofile.

Epidermul produce anexe cutanate precum: glande sudoripare, unghii, aparat pilo-sebaceu.

In functie de grosimea epidermului se deosebesc doua tipuri de tegument:

 Tegument gros (400-1400 um)- stiuat la nivelul palmelor si al planterlor

 Tegument subtire(75-150 um)- distribuit pe restul corpului;

Alcatuit din patru sau cinci straturi de keratiniocite, in functie de grosimea tegumentului, dispuse
dinspre derm in sus astfel:

a) Strat bazal:
 Situat cel mai profund
 Constituit dintr-un rand de celule cuboidale sau columnare aplatizate, in contact cu
lamina bazala de care sunt ancorate prin hemidesmozomi;
 La acest nivel se desfasoara numeroase mitoze, stratul bazal fiind denumit si strat
germinativ;
 Sunt prezente melanocite si celule Merkel;
 Reinnoit la 15-30 de zile;

b) Strat spinos:
 Keratinocite unite intre ele la nivelul proceselor spinoase prin desmozomi (noduli
Bizzozero);
 Cel mai gros strat;
 Celule Langerhans prezente;

c) Stratul granulos:
 3-5 randuri de keratinocite cu granule de keratohialina distincte;

d) Stratul lucidum (prezent doar la tegumentul gros):

 2-5 randuri de celule anucleate, moarte;
 Considerat o subdiviziune a stratului cornos;

e) Stratul cornos:
 Cel mai superficial strat
 20-30 de randuri de keratinocite moarte, aplatizate, anucleate, pline de keratina
 Protejeaza impotriva frecarii si pierderii de apa
Este o structura avasculara, obtinandu-si nutrienii si O2 prin difuziune de la nivelul dermului.

Este bine invervat, prezentand: TNL, corpusculi Pacini, corpusculi Meissner, corpusculi Ruffini.

99. Keratinocitele si procesul de keratinizare

Keratinocitele sunt tipul celular predominant al epidermului. Ele au originea in stratul bazal al acestuia.

Prezinta doua functii principale:

 Produc keratinele (citokeratinele): proteine structurale majore heteropolimerice care formeaza

filamente intermediare de keratina;
 Participa la formarea barierei hidrice a epidermului;

Difera (ultra)structural in functie de stratul epidermic in care se gasesc:

a. Keratinocitele stratului bazal:

 Celule poliedrice cu numerosi ribozomi liberi (responsabili de bazofilia intensa a
citoplasmei), filamente intermediare de keratina de 7-9 nm, diseminate in citoplasma,
aparat Golgi mic, mitocondrii si RER.
 Ribozomii sunt implicati in sinteza de keratine, care vor fi ulterior asamblate in
filamente, clasificate drept filamente intermediate sau tonofilamente;

b. Keratinocitele stratului spinos:

 Continua sinteza keratinei si asamblarea filamentelor care incep sa se grupeze in gramezi
suficent de groase pentru a fi vizibile la M.O.. Aceste gramezi poarta numele de tonofibrile.
 Citoplasma lor este mai eozinofila (datorita tonofirilelor);
 Celulele prezinta prelungiri citoplasmatice sub forma unor procese spinoase, ce se
anastomozeaza cu procese similare are celulelor adiacente prin desmozomi (noduli
Bizzozero);
 In partea superficiala a stratului spinos, keratinocitele incep sa produca granule de
keratohialina, caracteristice stratului granulos;
 Odata cu acestea incepe si asamblarea corpilor lamelari(Odland sau keratinozomi) la
nivelul aparatului Golgi;

 Corpii lamelari sunt structuri tubulare sau ovoidale, delimitate de endomembrane, ce

contin:
 Fosfolipide, glicosfingolipide, ceramide, glucozilceramide (lipide)
 Corneodesmozina (proteine)
 Fosfolipaza A2, sfingomielinaza acida (lipaze)
 Fosfataza acida, catepsina D, glicozidaze, inhibitori ai proteazelor (proteaze)
 Corpii lamelari vor fi exocitati intre straturile conrnos-granulos unde formeaza bariera
hidrica epidermica;

c. Keratinocitele stratului granulos:

  Caracteristic acestui strat este prezenta granulelor de keratohialina, ce contin doua
proteine de asociere a filamentelor intermediare: filagrina si trichohialina; acestea sunt
expresii ale initierii fazei finale a apoptozei celulare.
 Pe masura ce aceste granule se acumuleaza, proteinele induc agregarea filamenteleor
de keratina in tonofibrile, initiind astfel conversia keratinocitelor granuloase in
keratinocite cornoase (corneocite).
 Acest proces poarta numele de KERATINIZARE si dureaza intre 2-6 ore, timp necesar
keratinocitelor sa treaca din stratul granulos in cel cornos;
 Fibrilele de keratina formate in acest proces se numesc keratina moale, in constrat cu
keratina tare din unghii si par.
 Transformarea celulelor granuloase in celule keratinizate presupune descompunerea
nucleului si a organitelor celulare, precum si ingrosarea membranei plasmatice; aceste
fenomene sunt insotite de o virare a pH-ului, care scade de la ~7.14 in stratul granulos
la o valoare mai acida, cuprinsa intre 4.5-6, in stratul cornos;

d. La nivelul tegumentului gros este prezent si stratul lucidum:

 Keratinocite cu aspect translucid, aplatizate, neviabile;
 Prezinta keratohialina dispersata si eleidina;

100. Melanocitele: structura, ultrastrucutra, roluri.

In viata embrionara, celulele precurosare ale melanocitelor migreaza de la nivelul crestei neurale si
patrund in epidermul in curs de dezvoltare. La acest nivel, formeaza o asociere functionala specifica
denumita unitate melanica epidermica ce curpinde :

 1 melanocit (suveran): 6-68 de keratinocite (semnificatie: un melanocit va produce granule de melanina

ce vor fi transferate in 6-68 de keratinocite pentru depozitare)

Ele sunt celule dendritice dispersate printre keratinocitele bazale, deasupra membranei bazale sau care
rezida la nivelul firului de par, in aria bulbului folicular (in celulele matricei folicului pilos anagen). Au o
densitate de 550-1200 de celule/mm2.

Diferentierea melanocitelor stem este reglata de expresia genei Pax3 care apartine familiei PAX de
factori de transcriere. Pax3 activeaza expresia MITF (microphtalmia transcription factor), critica pentru
dezvoltarea si diferentierea melanocitelor.

Din punct de vedere structural :

 Au aspect neregulat;
 Nucleu mare, eucromatic, cu nucleol vizibil;

Din punct de vedere ultrastructural:

 Prezinta procese dendricite care se extind intre keratinocitele stratului spinos. Componenta
structurala majora a acestora este actina.
Dendricitatea melanocitelor este mentinuta prin:
 Factori derivati din keratinocite: Endothelin-1, Nerve Growth Factor, σMSH,
Prostaglandine, β-Endorfina)
  Familia de GTPaze Rho
 Nu stabilesc jonctiuni cu keratinocitele inconjuratoare, dar prezinta structuri asemanatoare
hemidesmozomilor ce le ancoreaza de lamina bazala.
 Raport melanocite: keratinocite bazale = 1:4-1:10;
 Isi pastreaza capacitatea proliferativa;

Functii:

 Sinteza de melanina:

Melanina este produsa prin oxidarea Tyr in 3,4 dihidroxifenilalanina (DOPA), sub actiunea
tirozinazei. Ulterior are loc convertirea DOPA in eumelanina/feomelanina. Aceste reactii au loc in
promelanozomi.

 Vehicularea intracitoplasmatica a granulelor de melanina;

 Transferul granulelor de melanina catre keratinocitele adiacente;
 Constituirea si intretinerea prelungirilor celulare;

101. Melanozomii: tipuri, diferente ultrastructurale, mobilitate

intracitoplasmatica, mecanism de transfer.
Reprezinta lizozomi modificati (proteine comune: LAMP si fosfataza acida) delimitati de endomembrane;

Sunt forma de depozitare a pigmentului melanic, sintetizat la nivelul melanocitelor si vehiculat ulterior
in keratinocite, la nivelul carora se acumuleaza asemeni unui invelis supranuclear ce absoarbe si
disperseaza lumina solara, protejand astfel ADN-ul celulelor vii de efectele ionizante si mutagene ale
radiatilor UV.

Un melanocit si keratinocitele carora le transfera melanozomi formeaza unitatea melanoepidermica.

Melanozomii pot fi:

a. Eumelanozomi:
 Elipsoidali;
 Mari de ~ 0,9 um;
 Cu matrice fibrilara glicoproteica inalt structurata;

b. Feomelanozomi:
 Sferici;
 Mai mici, ~0,7um;
 Cu matrice fibrilara glicoproteica dezorganizata;

Prezinta patru stadii de maturare:

I. Stadiul de PREMELANOZOMI:
 Au matrice amorfa;
 Vezicule interne de origine golgiana ce contin tirozinaza;
 Contin Pmel17 (glicoproteina);

II. Granule ovale cu filamente paralele ce pot fi:

 Eumelanozomi
 Matrice fibrilara bine organizata
 Contin tirozinaza
 Fara sinteza de melanina

Feomelanozomi
 Au sinteza activa de melanina

III. Granule ovale unde depunerea de melanina continua, acoperind partial matricea fibrilara
(eumelanozomi);
IV. Melanizare este completa: granule uniform electronoopace incarcate cu melanina ce acopera
matricea interna (eumelanozomi);

Transportul lor se poate face:

 Centrifug (anterograd) dinspre capatul – al microtubulilor spre capatul + ;

Realizat prin kinezina;
Asa are loc transferul melanozomilor spre zonele terminale ale prelungirilor
citoplasmatice ale melanocitelor, de unde umreaza sa fie transferati keratinocitelor;
Necesita complexul: Rab27a-melanofilina-miozina pentru pigmentarea vizibila a pielii si
a parului;
 Centripet (retrograd) dinspre capatul + al microtubulilor spre capatul –
Realizat prin dineina;
Asa se desfasoara transportul spre nucleii proprii ai keratinocitelor;

Transferul melanozomilor la keratinocite se face prin mai multe mecanisme:

 prin secreţie citocrină granulele de melanină(melanozomi maturi) sunt transportate din
prelungirile melanocitului în keratinocitele unităţii de melanizare;
 melanina, stocată în apropierea lizozomilor, este degradată în autofagozomi, formaţi
prin unirea melanozomilor cu veziculele lizozomale;

102. Celula Merkel

Reprezinta mecanoreceptori cu adaptare lenta (tip I) localizati in stradul bazal al pielii zonelor inalt
senzoriale (degete, buze, cavitate orala etc.)

Sunt celule dendritice a caror origine nu este cunoscuta, din punct de vedere imunofenotipic avand
expresie pozitiva simulanta pentru marker antigenitici atat epidermali cat si nervosi; prezinta Keratina
20 (marker molecular);

Ultrastructura:

 Procese dendritice;
 Sunt legati de keratinocitele adiacente prin desmozomi;
 Citoplasma:
 este densa
 contine filamente intermediare de keratina
  pot contine melanozomi
 este caracteristica prezenta granulelor de neurosecretie de 80nm:
 delimitate de endomemrane
 contin metenkephaline (methionine-enkephlain),
sinaptofizina ei enolaza neuron-specifica;
 sunt asociate cu terminatiile axonale dilatate ale fibrelor nervoase aferente mielinizate.
Neuronul terminal isi pierde teaca de celule Schawnn (teaca de mielina), penetreaza lamina
bazala, unde se dispune sub forma unei terminatii discoide, la baza celulei Merkel. Aceasta
structura, alcatuita din celula epidermica si neuronul aferent, poarta denumirea de corpuscul
Merkel si este un mecanoreceptor sensibil.

103.Celula Langerhans
Sunt celule dendritice prezentatoare de antigen (APC) care deriva din celule progenitorare comune
limfoide in maduva spinarii, de unde migreaza prin torentul sangvin la nivelul epidermului, diferentiindu-
se in celule imunocompetente.

Au rolul de-a intampina si de-a procesa antigentele patrunse la nivelul epidermului, facand parte din
sistemul fagocitar mononuclear. Odata ce antigenul este fagocitat si dispus la suprafata celulei
Langerhans, aceasta migreaza din epiderm in ganglionii limfatici regionali unde interactioneaza cu
limfocite T.

Au localizare suprabazala (in stratul spinos) si prezinta densitate diferita in functie de regiunea cutanata:

 600-1000/mm2 – fata, gat, scalp, membre superioare;

 ~200/ mm2 – palme, plante, regiune sacro-coccigiana;

Reprezinta intre 2-8% din totalul celulelor epidermice.

Proportia lor scade in anumite afectiuni precum dermatita de contact sau psoriazis si/sau odata cu
varsta.

Imunofenotipic, celulele Langerhans prezinta expresii pozitive pentru: CD208, CD39, CD1a, Antigene
MHC de clasa II, S100.

Ultrastructura:

 Sunt celule dendritice cu aspect neregulat;

 Au nucleul indentat;
 Elementul structural caracteristic este reprezentat de granulele Birbeck, sub forma de racheta
de tennis, care contin: Langerina/CD208 (lecitina dependenta de Ca++)
 Asemeni melanocitelor, nu formeaza desmozomi. Ele sunt ancorate de keratinocitele adiacente
prin E-caderina.
104.Dermul
Alcatuit din tesut conjunctiv dens care confera suport mecanic si grosime pielii. Este derivat din
mezoderm.

Se ataseaza epidermului prin jonctiunea dermo-epidermica ce prezinta:

 Filamente intermediare de Keratina 5 si 14;

 Hemidesmozomi:
 Proteine intracelulare: Plectina si BP230
 Proteine transmembranare: BP180 si integraina σ6β4

 Fibrile de ancorare:
 Colagen VII;
 Laminina 332 (anterior cunoscuta ca Laminina-5);

Are o suprafata foarte neregulata, prezentand multe proiectii (papile dermice) care se interconecteaza
cu proiectiile (crestele sau pintenii epidermici) epidermului, in special la nivelul tegumentului supus
presiunii frecvente, unde acestea consolideaza jonctiunea dermo-epidermica.

Subdivizat in derm papilar, situat superficial si derm reticular, profund.

a. Dermul papilar:
 Tesut conjunctiv lax cu fibre de colagen de tip I si III – subtiri, fibre elastice.
 Prezinta vase sangive care desemneaza epidermul, fara sa-l patrunda si filete nervoase
care fie se termina in derm, fie penetreaza lamina bazala a compartimentului epidermal.
 Celularitate: fibroblasti, rare mastocite, macrofage, leucocite.

b. Dermul reticular:
 Fibros si putin celular;
 Prezinte fibre de colagen de tip I –groase si fibre elastice groase, care nu se dispun
aleator, ci formeaza liniile de tensiune ale pielii, dispuse regulat-liniile Langer.
 Paniculul adipos situat profund de dermul reticular este hipodermul/fascia subcutanata.

105. Glandele anexe ale pielii- glandele sebacee

Glande acinoase ramificate cu mai multi acini care converg spre un canal scurt deschis de obicei in
portiunea superioara a unui folicul pilos. Un folicul pilos cu glandele sale sebacee asociate formeaza
unitatea pilosebacee. Tipul de celule stem din regiunea bombata a foliculuui formeaza, de asemenea, si
celulele progenitoare ale glandelor sebacee asociate.

Secretie holocrina:

Contin un strat bazal de celule epiteliale aplatizate, dispuse pe lamina bazala, care prolifereaza si
migreaza central, in urma procesului de diferentiere in sebocite mari, producatoare de lipide pline cu
picaturi mici de grasime. Pe masura de produsul de secretie se acumuleaza, nucleii lor devin picnotici si
alaturi cu alte organite sufera procesul de autofagie, iar proximal de canal celulele se dezintegreaza si
elibereaza lipidele care consituie principalul produs secretor – numit sebum ; acopera suprafata
epidermului si a tijelor firelor de par.
Celulele bazale prezinta REN, RER, ribozomi liberi, aparat Golgi, glicogen si mitocondrii.

106. Glandele anexe ale pielii- glandele sudoripare

Se impart in:

 glande sudoripare ecrine – acopera toata suprafata cutanata;

 glande sudoripare apocrine- axila, areola, piele perianala, organe genitale externe;

Tipuri particulare:

 Glandele Moll – glande apocrine ale genelor;

 Glandele ceruminoase (apocrine) din conductul auditiv extern;

a. Glanda sudoripara ecrina:

Structuri independete;
Glande simple, tubulo-glomerulare;
Alcatuire:
 adenomer situat in dermul reticular profund
 segment ductal
Secretie: apoasa hipotona (NaCl, amoniac, uree, acid uric, cantitate redusa de proteine)
Au rol in termoreglare si in excretie;
Controlul lor este:
 Colinergic in termoreglare
 Adrenergic (simpatic –SNA)

Structura

Adenomerul este format din:

1. Celule clare:
 Expunere luminala limitata
 Glicogen, mitocondrii, REN, aparat Golgi mic
 Falduri citoplasmatice laterale/canalicule intercelulare
 Labirint bazal cu mitocondrii

2. Celule intunecate:
 RER bogat, granule secretorii multe, dispuse apical, aparat Golgi

3. Celule mioepiteliale:
 Situate bazal, la nivelul segmentului secretor
 Prezinta actina

Segmentul ductal:
 Tub usor contort cu un segment dermic si unul epidermic;
 Segmentul ductal epidermic are peretele tapetat de celule epidermice;
  Segmentul ductal dermic prezinta un epiteliu cubic stratificat, format din celule a caror
citoplasma apicala are un aspect sticlos, dat de tonofilamentele apicale;
 Are diametrul mic
 Nu prezinta celule mioepiteliale

b. Glanda sudoripara apocrina:

Glanda tubulo-glomerulara (posibil ramificata) asociata cu foliculi pilosi;
Este localizata in hipodermul superior;
Produsul sau este o secretie vascoasa, inalt proteica ( FEROMONI: la sexul masculin androstenol
si androstenon, la sexul feminin copulina)
Structura:
 Adenomerul prezinta un lumen larg, in care se stocheaza produsul secretat, si un singur
tip de celule cu secretie mezocrina: lizozomi, mitocondrii, granule de lipofuscina;
prezinta celule mioepiteliale.
 Ductul excretor este tapetat de un epiteliu cubic stratificat; nu prezinta celule
mioepiteliale

107. Inervata pielii. Receptori cutanati

Receptori senzoriali reprezentati de:

 TNL
 Corpusculi Pacini
 Corpusculi Meissner
 Corpusculi Ruffini

Terminatiile nervoase libere:

 Sunt localizate in epiderm, in straturile bazal, spinos si granulos.

Retele de TNL inconjoara majoritatea foliculilor pilosi si se ataseaza de teaca externa a radacinii.
 Implicate in detectarea mai multor senzatii: termice, de atingeri fine;
 Structura:
Nu prezinta tesut conjunctiv sau teci de mielina;

Terminatii nervoase incapsulate:

a. Corpusculi Pacini (corpusculi lamelari):

 Au forma ovoidala, mare, de peste 1 mm.
 Sunt mecanoreceptori care detecteaza vibratii si presiune.
 Localizati in dermul profund si in hipoderm (in special la nivel digital) si, in general,
asociati cu structuri osoase, articulatii, organe interne (ex:pancreas);
 Din punct de vedere structural sunt o terminatie nervoasa amielinizata, inconjurata
de o capsula formata din 30-60 de lamele concentrice ce colagen II si IV. Intre
fiecare lamela se dispune un material gelatinos, intens hidratat.
 Aspect de “foi de ceapa” in sectiune.
 Ocazional prezinta capilare sangive.
 b. Corpusculi Meissner (corpusculi tactili):
 Localizati in pielea galbra (digital, palme, plante); prezenti in papilele dermice,
imediat sub lama bazala epidermica.
 Receptioneaza stimuli cu frecventa joasa.
 Au forma cilindrica, subtire, fiind situati perpendicular pe suprafata pielii.
 Din punct de vedere structural prezinta:
 1-2 terminatii nervoase, spiralizate, nemilinizate
 Lamele neregulate (celule Schwann aplatizate) care confera aspect de fuior.

c. Corpusculi Ruffini (corpuscul bulbos):

 Sunt mecanoreceptori lenti, de intindere si termoreceptori.
 Sunt fusiformi, cu dimensiuni de 1-2um.
 Structura:
 Spatiu fluidic inoncjurat de o lama fina de tesut conjunctiv (capsula);
 Fibre de colagen care traverseaza capsula
 Fibra nervoasa amielinica (prezinta mielina pana la intrarea in capsula), dens
ramificata, cu dilatatii terminale;

107.Foliculul pilos
Fiecare folicul pilos reprezinta o invaginare a epidermului la nivelul careia se formeaza parul.

Parul acopera acopera intreaga suprafata corporala, cu exceptia:

 Fetelor laterale ale degetelor;

 Fetelor plantare si palmare;
 Regiunea orificiilor urogenitale;

Distributia parului este controlata hormonal.

Foliculul pilos este responsabil pentru producerea si cresterea parului. Culoarea este atribuita cantitatii
si tipului de melanina continuta.

Pe preparatele histologice, aspectul foliculului pilos variaza in functie de fazele sale (de crestere/de
repaus). Cel aflat in faza de crestere are o structura complexa, caruia i se descriu trei segmente:

a. Infundibulul - se intinde de la nivelul suprafetei de deschidere a foliculului pilos pana la

deschiderea ductului sau sebaceu. Aceasta regiune formeaza canalul pilo-sebaceu prin care
produsul de secretie al glandelor sebacee este eliberat (sebum- secretie uleioasa).
b. Istmu – se intinde de la nivelul infundibulului pana la locul de insertie a muschiului erector al
pielii.
c. Portiunea inferioara – foliculul de crestere prezitna un diametru aproximativ uniform, cu
exceptia portiiuni sale bazale care este dilatata formand bulbul firului de par. Baza bulbului este
invaginata de papila dermica.

Celulele care formeaza bulbul si celulele care se dispun in jurul papilei dermice formeaza celulele
matriciale. Cele imediat adiacente papilei reprezinta linia de celule germinative ale foliculului.
Proliferarea si diviziunea lor determina cresterea parului. In stratul germinativ se gasesc diseminate
melanocite. Celulele matriciale ale stratului germinativ se diferentiaza dand nastere celulelor
producatoare de keratina ale parului si tecii interne a foliculului pilos.

Teaca interna inconjoara partea profunda a tijei firului de par si este formata din trei straturi, dinspre
interior spre exterior:

a. Cuticula tecii interne: celule scuamoase care vin in contact cu cuticula tijei parului.
b. Stratul Huxley: un singur rand sau doua randuri de celule aplatizate care formeaza placa de
mijloc a tecii interne.
c. Stratul Henle: un singur rand de celule cubice dispuse la exterior; vin in contact cu teaca externa
a firului de par.

In regiunea insertiei muschiului erector al firului de par se gaseste un agregat de celule epidermice
relativ nediferentiate care alcatuiesc bulbul folicular. In mod normal, acest bulb reprezinta o nisa de
celule stem pentru foliculul pilos (teaca interna, cortexul si medulara firului de par).

Parul este format din celule keratinizate dezvoltate din foliculul pilos. Keratinizarea parului si a tecii sale
interne se produce la scurt timp dupa ce celulele trec din matrice intr-o regiune denumita zona
keratinogena. Atunci cand firul de par va iesi din folicul el va fi deja keratinizat cu keratina dura. Teaca
interna, formata din keratina moale, nu paraseste foliculul impreuna cu firul de par, dar ajunge la nivelul
istmului unde va fi degradata.

O lamina bazala groasa desparte foliculul de dermul inconjurator, ea se numeste membrana hialina sau
sticloasa.

Firul de par este o structura filamentoasa elongata care se proiecteaza de la nivelul folicululi pilos. Este
format, de asemenea, din trei straturi:

a. Medulara – partea interna a parului; celule mari vacuolate (prezenta doar in firele groase de
par);
b. Corticala – localizata periferic de medulara, consta in celule cubice care se vor diferentia in
celule umplute cu keratina.
c. Cuticula firului de par – celule scuamoase care formeaza stratul cel mai extern al tijei.

Ciclul de crestere al firului de par

Un ciclu prezinta trei faze:

a. faza de crestere (ANAGEN):

 majoritatea firelor de par
 7 stadii

b. faza de tranzitie (CATAGEN):

 incetarea activitatii mitotice matriciale
 apoptoza coordonata

c. faza latenta (TELOGEN si EXOGEN):

 1% din foliculii telogeni sunt eliminati zilnic
 Efluvium telogen
109.Aparatul pilo-sebaceu

Glandele sebacee sunt glande acinoase ramificate ce produc sebum, care acopera tijele firelor de par si
suprafata pielii. Ele se dezvolta ca excrescente ale tecii externe a foliculului pilos (de obicei cateva
glande sebacee per folicul). Un folicul pilos cu glandele sale sebacee asoicate formeaza unitatea
pilosebacee.

Sebumul este un produs de secretie holocrina. Intreaga celula produce si se umple cu produsul lipidic,
concomitent cu intrarea in apoptoza celulara. Ulterior, atat sebumul cat si resturile celulare vor fi
eliminate din glande in infundibulul foliculului pilos, care formeaza canalul pilosebaceu impreuna cu
ductul scurt al glandei sebacee.

Glanda sebacee prezinta un strat bazal de celule epiteliale bazale, dipuse pe lamina bazala; ele
prolifereaza si migreaza central, in urma procesului de diferentiere in sebocite mari, producatoare de
lipide. Celulele bazale ale glandei sebacee contin REN, RER, ribozomi liberi, mitocondrii, glicogen, aparat
Golgi bine dezvoltat.

110. Unghia – organizare histologica

Unghiile reprezinta placi dure de celule keratinizate, sub forma unor lamele unghiale situate pe paturi
unghiale.

Patul unghial este format din straturile epidermice bazal si spinos, dispuse peste derm.

Portiunea proximala a unghiei constituie radacina, care este ingropata intr-un fald al epidermului si
acopera celulele zonei germinative, matricea unghiala. Matricea contine o varietate de celule, incluzand
celule stem, celule epiteliale, melanocite, celule Merkel, celule Langerhans.

Celulele stem ale matricei se divid regular si migreaza catre radacina, la nivelul careia se diferentiaza si
produc keratina unghiei. Aceasta este o keratina tare, nu se descuameaza si consta in filamente dens
impachetate, incorporate intr-o matrice amorfa de keratina cu continut ridicat de sulf, responsabil de
duritatea unghiei. Procesul formarii keratinei tari nu implica formarea granulelor de keratohialina.

Proliferarea constanta a celulelor la nivelul radacinii si keratinizarea lor sunt responsabile de cresterea
unghiei. Pe masura ce lama unghiala creste, ea deplaseaza patul unghial format din corneocite anucleate,
fara organite, strans impachetate prin interdigitatii.

Aria alba sub forma de semiluna, situata in apropierea radacinii unghiei, se numeste lunula. Culoarea ei
este determinata de stratul gros si opac de celule matriciale partial keratinizate din aceasta zona.

Cand lama unghiala devine complet keratinizata, aceasta este mai transparenta si ia culoarea patului
vascular subiacent.

Marginea plicii de piele care acopera radacina se numeste eponychium sau cuticula. Aceasta este
formata, de asemenea, din keratina tare.

Portiunea distala a lamei devine libera fata de patul unghial la nivelul repliului epidermic denumit
hiponichium.
Organe de simț
 Organe de simț

• Văz – ochiul
• Auz și mișcare – urechea
• Gust – limba
• Miros – mucoasa olfactivă
• Tactil, termic și dureros - pielea
 Ochiul

• Organ fotosenzitiv,
localizat la nivelul
orbitelor
• Diametrul antero-
posterior: 22-27 mm
• Circumferinta: 69 -85
mm
• Glob ocular și structuri
anexe
 Ochiul

Trei tunici:
• externa: cornee si
sclerotica
• medie (vasculara,
uveea): coroida, corp
ciliar si iris
• interna: retina
 Ochiul

Trei compartimente:
• camera anterioară
(între cornee şi iris)
• camera posterioară
(între iris şi cristalin)
• camera vitroasă
(între cristalin şi
retina fotosensibilă)

În camerele anterioară şi posterioară circulă

umoarea apoasă, iar camera vitroasă este
ocupată de corpul vitros
 Ochiul

Medii de refracție:
corneea și cristalinul
(focalizare)
Controlul cantității de
lumină: irisul
Detectori: retina (celulele
cu conuri și bastonașe)
 Ochiul

• Ectoderm neural:
– retina
– ep. ciliar și al irisului
• Ectoderm:
– cristalinul
– ep. corneei
• Mezoderm:
– sclerotica
– stroma corneei, irisului,
corpului ciliar, coroidei
 Ochiul - corneea

Sclerotică
Corneea
Conjunctivă
– Porțiunea anterioară (1/6),
transparentă, a învelișului
fibros Corp ciliar
– Se continuă cu sclerotica
(5/6) la nivelul limbului Iris
sclerocorneean
– Principalul dioptru al
Cristalin
ochiului
– Grosime: 0,5 mm
Cornee Camera
– Avasculară
anterioară
 Ochiul - corneea

Structură histologică:
1. Epiteliul corneean
2. Membrana Bowman
3. Stroma
4. Membrana Descemet
5. Endoteliul corneean
 Ochiul - corneea

1. Epiteliul corneean
– ep. pavimentos stratificat
nekeratinizat
– ~5 straturi celulare, 50 microni epiteliu
– celulele din stratul superficial membrana Bowman
prevăzute cu microvili -> rețin
filmul lacrimal pe suprafață
– strat celular bazal cu activitate stroma corneeană
proliferativă; turnover 7 zile
– celulele stem în limb
– foarte bogat inervat -> clipire
– se continuă cu ep. conjunctival
 Ochiul - corneea

2. Membrana Bowman
– membrana bazală a ep.
corneean epiteliu

– fibre de colagen II așezate membrana Bowman

neordonat
– nu se regenerează -> leziunile
stroma corneeană
pot duce la cicatrici opace
(astigmatism)
 Ochiul - corneea

3. Stroma
epiteliu
– 90% din grosimea corneei
– lamele formate din fascicule de membrana Bowman
colagen III, paralele
– fasciculele au orientare
stroma corneeană
perpendiculară în lamelele
adiacente
– transparentă datorită acestui
aranjament la care contribuie GAG
(lumican, decorină)
– fibroblaste turtite între lamele
(keratocite)
– avasculară

Progress in Retinal and Eye Research, 27:549

 Ochiul - corneea

4. Membrana Descemet
– membrana bazală a endoteliului
corneean
– PAS +, 10 microni
– rețea neregulată de fibre de stroma corneeană
colagen
– se regenerează
– se extinde sub sclerotică ->
ligamentul pectinat ce pătrunde membrana Descemet
în mușchiul ciliar endoteliu
 Ochiul - corneea

5. Endoteliul corneean
– epiteliu simplu scuamos
– celule cu joncțiuni de aderență
– controlează schimburile
metabolice ale corneei cu stroma corneeană
umoarea apoasă
– activitate de endocitoză și
transport ionic
– capacitate limitată de membrana Descemet
regenerare endoteliu
 Ochiul - sclerotica

• Capsulă fibroasă groasă (0,7 mm), inextensibilă

• Macroscopic – culoare albă
• Țesut conjunctiv dens neregulat, vascularizat
• Mai multe straturi concentrice de fibre de
colagen, fără orientare regulată în același plan
• Conține și fibre elastice, substanță
fundamentală, fibroblaști
• Opacă datorită dispoziției neregulate a fibrelor
de colagen
 Ochiul - sclerotica

Limbul sclerocorneean
Cornee: în dreapta săgeții
CjEP: epiteliu conjunctival,
10-12 straturi de cel.
S: sclerotică
Cj: conjunctiva
BV: vase sangvine
CS: canal Schlemm

Dispare membrana
Bowman
 Ochiul - corneea

Transparența corneei se datorează:

• structurii anatomice
• joncțiunilor dintre celulele epiteliului ce
constituie o barieră pentru pătrunderea
soluțiilor apoase
• deturgescența stromei menținută de
mecanismele de pompă endoteliale
 Ochiul - sclerotica

Zone imprecis delimitate:

– Episclerotica: strat extern de ț. conj. lax,
mărginit la exterior de grăsimea periorbitală
– Sclerotica propriu-zisă (capsula Tenon)
– Lamina supracoroidiană (lamina fusca): la
interior, adiacentă coroidei, celularitate mai
bogată
Spațiul episcleral (al lui Tenon) se găsește
între episclerotică și capsula Tenon și
permite mobilitatea globului ocular
 Ochiul – unghiul iridocorneean

Conține canale ce
drenează umoarea
apoasă:
– rețeaua trabeculară
(spații Fontana): canale
delimitate de endoteliu
– canal Schlemm ->
venele scleroticei

Zonă importantă în reglrea

presiunii intraoculare
(prevenirea glaucomului) C: cornee, CEp: ep. corneean, CjEP: ep.
conjunctival, S: sclerotică,
Cj: conjunctiva, AC: camera anterioară, I: iris, CB
corp ciliar, CS: canal Schlemm, En: cel.
endoteliale
 Ochiul – tunica vasculară

Uvea:
• Iris
• Corp ciliar
• Coroida
 Ochiul - Irisul

• Un diafragm cu deschidere (pupila)

variabilă
• Se formează din porțiunea
anterioară a corpului ciliar
• Anterior în contact cu camera
anterioară, posterior cu cea
posterioară și cu cristalinul (C)
• Alcătuit dintr-o stromă conjunctivă
bogat vascularizată, acoperită
posterior de epiteliul pigmentar
(EP)
C M
• Conține fibre musculare netede (M)

EP
 Ochiul - Irisul
Epiteliul pigmentar (EP):
– EP posterior: lamina bazală
înspre camera posterioară
– Mioepiteliul pigmentar anterior
(EPA): lamina bazală spre
stroma irisului
Elemente contractile (reflex de
adaptare):
– procese bazale ale EPA conțin
elemente contractile radiale -> m.
dilatator al pupilei (simpatic)
– f.m. netede circulare în stromă ->
m. constrictor pupilar
(parasimpatic)
 Ochiul – corpul ciliar

• Porțiunea anterioară dilatată a uveei,

cuprinsă între iris și coroidă (ora serrata)
• Formă triunghiulară
– față spre scleră
– față spre camera
posterioară
– față spre corpul vitros
 Ochiul – Corpul ciliar

• Din corpul ciliar se desprind ~ 75 procese

ciliare de care sunt atașate fibrele zonulei
Zinn -> inserate în capsula cristalinului
• Șanțuri pe fața dinspre vitros

Procese ciliare
Șanțuri
 Ochiul – Corpul ciliar

Corpul ciliar:
– regiune externă -> mușchiul ciliar
– regiune internă -> ț. conj. bine vascularizat, se
extinde în procesele ciliare

M. ciliar

Procese ciliare
Șanțuri
 Ochiul – Corpul ciliar

Mușchiul ciliar e conectat prin zonula Zinn de

cristalin:
• porțiune meridională
• porțiune radială – contracția reduce curbura
cristalinului -> focalizare la distanță
• porțiune circulară (internă) – contracția
relaxează zonula și crește curbura ->
focalizare în apropiere
 Ochiul – Corpul ciliar

Epiteliul ciliar (CiEp) tapetează procesele și

corpul ciliar:
• strart intern, nepigmentat (npE):
membrana bazală spre vitros; celule
transportoare de ioni
• strat extern, pigmentat (PE): membrana
bazală (lamina vitrea - LV) spre corpul
ciliar
Funcții:
• secretă umoarea apoasă
(similară plasmei, dar 0,1%
proteine)
• participă la bariera umoare
apoasă – creier
• produce și ancorează
fibrile zonulare
 Ochiul - coroida

• Stratul vascular situat extern față de retină,

pigmentat
• 2 straturi:
– strat coriocapilar extern. Bine vascularizat, asigură
nutriția unei părți a retinei.
– membrana Bruch (lamina vitrea) – intern, spre
retină; membrană hialină. De la nervul optic la ora
serrata. Conține fibre de colagen și elastice.
 Ochiul - Retina

• Derivă din pereții

cupei optice
• Două straturi:
– retina neurală intern
– epiteliul pigmentar
retinian extern
• Între cele două e un
spațiu virtual –
localizarea dezlipirii de
retină
 Ochiul - Retina

• Retina neurală are două

regiuni:
– non-fotosensibilă, anterior de
ora serrata
– fotosensibilă, posterior
de ora serrata
• Disc (papilă) optic – nervul
optic
• Fovea centralis – depresiune
pe axul optic al ochiului
• Macula lutea – exterior de
fovee
 Ochiul - Retina

Epiteliul pigmentar:
• interactioneaza fizic, metabolic si functional
cu stratul conurilor si bastonaselor
• celulele sunt asezate in monostrat; forma
hexagonala
• polul bazal este asezat spre stratul intern
al membranei Bruch a coroidei; prezinta
numeroase pliuri
 Ochiul - Retina

Epiteliul pigmentar:
• polul apical prezinta microvili care sunt
asociati dar nu stabilesc contacte cu
segmentul extern al fotoreceptorilor;
granule de melanina
• portiunile laterale sunt solidarizate prin
complexe jonctionale de tip occludens,
adherens si gap. Primele 2 tipuri constituie
bariera sange-retina
• nucleul situat in apropierea membranei
bazale
 Ochiul - Retina

Epiteliul pigmentar, funcții:

• metabolismul vitaminei A
pentru regenerarea
pigmentilor vizuali
(rodopsina);
• recunoasterea, ingestia
si fagocitarea discurilor
eliminate de segmentul
extern al celulelor
fotoreceptoare;
• formează bariere sânge
– retină
• absoarbe lumina
(melanină)
 Ochiul - Retina
Tipuri celulare în retină:
• Celule pigmentare
• Neuroni:
− celule fotoreceptoare
(celule cu bastonaş şi con)
− neuroni bipolari
− neuroni multipolari
(celule ganglionare)
• Celule de asociaţie (neuroni):
- celule orizontale (între celulele
fotoreceptoare), amacrine (între
neuronii multipolari),
interplexiforme
• Celule de susţinere Müller
(celule nevroglice)
COROIDA

Wheater’s Functional Histology, 200

 Ochiul – Retina

str.fibrelor
nervoase

Organizată ȋn 9 straturi: str.celulelor

ganglionare

1. stratul conurilor ṣi str. plexiform

intern
bastonaselor str.nuclear
intern
2. membrana limitantă externă
str.plexiform
3. stratul nuclear extern extern
str.nuclear
4. stratul plexiform extern extern

5. stratul nuclear intern str.celulelor foto-

receptoare
6. stratul plexiform intern ep.pigmentar

7. stratul celulelor ganglionare coroida

8. stratul fibrelor optice

9. membrana limitantă internă sclera

Junquieira, Carneiro. Basic Histology, ed.11

 Ochiul - Retina

1. Stratul conurilor și
bastonașelor:
• formeaza stratul extern al
retinei neurale; pentru a
ajunge la acesta, lumina
trebuie sa strabata toate
straturile interne ale retinei
• contine segmentele
fotoreceptoare ale celulelor
cu conuri și bastonașe
 Ochiul - Retina

Celulele fotoreceptoare
(neuroni modificați):

bastonașelor
Stratul conurilor și
• segment extern
• zonă de legătură
• segment intern
• fibre externe
• regiune nucleară
• fibre interne
Ochiul - Retina
 Ochiul - Retina

Celulele fotoreceptoare – seg. extern:

• aspect de cilindru sau con
• conține discuri fotoreceptoare,
delimitate de membrane
• discurile se desprind de la vârful
procesului
• în contact cu microvilii celulelor
epiteliului pigmentar
Trunchiul de legătură:
• conține un cil modificat (9 dublete
microtubului)
• pornește dintr-un corp bazal
• proces caliceal
 Ochiul - Retina

Celulele fotoreceptoare –
segmentul intern:
• aparat Golgi
• mitocondrii
• microtubuli
 Ochiul - Retina

Celulele cu bastonaș (~120 milioane):

• mai numeroase in periferia retinei
• sensibile la stimulare luminoasa de mica
intensitate, 496 nm
• imaginea furnizata este monocromatică (un
singur tip celular cu un singur fel de pigment)
• segmentul extern contine 600-1000 discuri
asezate orizontal de-a lungul segmentului;
• lumenul discului nu vine în contact cu spațiul
extracelular
• membrana discurilor contine rodopsina: o
aldehida a vitaminei A (retinal) legata de o
proteina (opsina)
• responsabile de vederea nocturna
 Ochiul - Retina

Celulele cu con (~7 milioane):

• 3 tipuri similare morfologic, diferite prin pigmenții
prezenți: L, M și S (420, 531, 588 nm); fiecare
responsabilă de percepția unei culori (albastru,
verde, roșu)
• pigmenții: iodopsine
• sensibile la stimuli luminosi de intensitate mai
mare
• segmentul extern are forma conica; este
inconjurat de o membrana ce prezinta invaginatii
care dau nastere la 200-500 discuri (lumenul
discurilor este continuu cu spațiul extracelular)
• prezente în fovea centrală
 Ochiul - Retina

Fototrecepția:
• Fotoni incidenți => retinaldehida din starea all-cis
în all-trans
• Se activează opsina -> transducina -> activează
cGMP fosfodiesteraza -> scade nivelul cGMP
• Scade permeabilitatea pentru Na+ a membranei
celulare -> hiperpolarizare
• Scade producția de neurotransmițător ->
informație preluată de celulele bipolare ->
amacrine, orizontale si apoi ganglionare.
• Celulele ganglionare generează potențialul de
acțiune ce se transmite la S.N.C.
 Ochiul - Retina

2. Membrana limitantă
externă:
• joncțiunile aderente între
procesele apicale ale cel.
Muller
 Ochiul - Retina

3. Strat nuclear extern:

• nucleii celulelor
fotoreceptoare cu bastonaș
sau con (mai mari, mai puțin
colorați, situați spre
exteriorul stratului)
 Ochiul - Retina

4. Strat plexiform extern:

• conține
– procesele celulelor cu bastonaș
(sferule) și con (pediculi)
– dendritele celulelor bipolare
– prelungirile celulelor amacrine și
orizontale
• sinapse între celulele
fotoreceptoare și cel. bipolare
(1:1 în fovee)
• sinapse între cel.
fotoreceptoare și interneuroni
(cel. orizontale, interplexiforme)
 Ochiul - Retina

5. Strat nuclear intern:

• conține nucleii celulelor
bipolare, orizontale,
amacrine și Muller
• capilarele din vasele
retiniene se extind numai
până în acest strat
 Ochiul - Retina

6. Strat plexiform intern:

• conține
– axonii celulelor bipolare ->
– dendritele celulelor
ganglionare
– procesele celulelor amacrine
și interplexiforme
 Ochiul - Retina

7. Stratul celulelor ganglionare:

• pericarioni mari de neuroni
multipolari
• dispuse în monostrat, cu
exceptia zonei macula lutea (8-
10 straturi)
• absente la nivelul foveei
• în fovee 1:1 cu celulele
bipolare
 Ochiul - Retina

8. Stratul fibrelor nervoase

(optice):
• axonii celulelor ganglionare
care converg catre papila
nervului optic
• în mănunchiuri celulele gliale
Muller
• vase sanguine de dimensiuni
mari
 Ochiul - Retina

9. Membrana limitantă internă:

• membrana bazală a
celulelor gliale Muller
• adiacentă feței posterioare a
vitrosului
 Ochiul - Retina

10. Membrana limitantă internă

9. Stratul fibrelor optice

8. Stratul celulelor ganglionare

7. Stratul plexiform intern

6. Stratul nucler intern

5. Stratul plexiform extern

4. Stratul nuclear extern

3. Membrana limitantă externă

2. Stratul conurilor şi
bastonaşelor
1. Epiteliu pigmentar

Junqueira Histologie, tratat si atlas, ed.11

 Ochiul - Retina

Discul optic:
• axonii cel. ganglionare străbat sclerotica
• pata oarbă;
• pătrund vasele de sânge (vena și artera
centrală)
 Ochiul - Cristalinul

• avascular, biconvex
• elemente:
– capsulă – lamina bazală a
epiteliului
– epiteliu subcapsular –
simplu cubic
– fibre: celule epiteliale
modificate, alungite, fără
nuclei
• pierderea elasticității ->
presbiopie
• pierderea transparenței
-> cataractă
 Ochiul – Structuri anexe

Conjunctiva
• Membrană
transparentă
• Limbul sclerocorneean
(c. bulbară) -> fața
internă a pleoapelor
(c. palpebrală)
• elemente:
– epiteliu stratificat
cilindric + cel.
caliciforme
– lamina propria
 Ochiul – Structuri anexe

Pleopele
• Placa tarsală, legată de
m. tarsal superior
(neted), căptușită de
conjunctivă
• M. striați
– orbicular
– ridicător al pleoapei
• acoperite de epiderm
 Ochiul – Structuri anexe

Pleopele, glande:
– Tarsale (Meibomius): gl.
sebacee alungite, se
deschid la marginea
pleoapelor, secreția e parte
din filmul lacrimal
– Zeis: gl. sebacee, se
deschid în foliculii genelor
– Moll: sudoripare apocrine,
spiralate
– Lacrimale accesorii:
Wolfring (fața int.
pleoapelor), Krause (fornix)
 Ochiul – Structuri anexe

Sist. lacrimal:
• Glande lacrimale
– tubulo-acinare compuse,
seroase, cu cel.
mioepiteliale
– se deschid în fundul de
sac lacrimal
 Ochiul – Structuri anexe

Sist. lacrimal:
• Puncte lacrimale ->
canalicule lacrimale -> sac
lacrimal -> duct
nazolacrimal
• Sac și duct: epiteliu
pseudostratificat ciliat
• Lacrimile:
– film subțire
– secreție a gl. lacrimale,
Meibomius, cel. caliciforme
conjunctivale
– conține proteine (lizozim),
lipide, electroliți
 Urechea

• Organ senzorial al auzului și echilibrului

• Componente:
– ureche externă (auricul, conduct auditiv extern, timpan)
– ureche medie (cavitate timpanică, lanț osicular, ferestrele
ovală și rotundă, tuba auditivă)
– ureche internă (labirint osos și labirint membranos)
 Urechea externă

• Pavilionul urechii:
– cartilaj elastic acoperit de
tegument
• Meat auditiv extern
– conduct tapetat de piele cu
glande ceruminoase
(asemănătoare glandelor
sudoripare apocrine)
• Membrana timpanică
– față externă: epiderm
– ț. conj. (f. colagen și elastice)
– față internă: epiteliul cavității
timpanice (pavimentos simplu)
 Urechea medie
• Cavitate timpanică tapetată de
ep. simplu pavimentos aderent
de periost
• Lanț osicular:
– ciocan (malleus): atașat de timpan
– nicovală (incus)
– scăriță (stapes): apasă pe
membrana ferestri ovale.
• Mușchi:
– tensor al timpanului
– m. scăriței
– reflex de atenuare a zgomotelor
puternice
• Tuba auditivă: ep.
pseudostratificat cilindric + cel.
caliciforme + țes. limfoid
 Urechea internă

• Labirint osos:
– vestibul – ferestre ovală și rotundă
– canale semicirculare – anterior, posterior și lateral
– cohlee – modiol, rampă osoasă
 Urechea internă
• Labirint membranos:
– utriculă și saculă, conectate de duct
– ducte semicirculare – anterior, posterior și lateral
– duct cohlear – între membrana bazilară și cea vestibulară
– duct endolimfatic
• Conține endolimfă: compoziție asemănătoare fluidului
intracelular (K+ crescut, Na+ scăzut)
• Între lab. membranos și cel osos - perilimfă: asemănătoare
fluidului extracelular
 Urechea internă

Celule senzoriale ale urechii interne:

• 6 regiuni în labirintul membranos
– crestele ampulare – în cele 3 ampule ale
ductelor semicirculare, detectează accelerațiile
unghiulare
– Macula utriculei și macula saculei, detectează
poziția și accelerația liniară
– Organul lui Corti (cohlear), receptor auditiv
 Urechea internă

Celule senzoriale ale urechii

interne:
• celule „păroase”, cel.
epiteliale cu stereocili
• tip 1 și 2, după tipul
terminațiilor nervoase (calice
vs. terminații aferente în
buton)
• cel. vestibulare au și cili, cele
cohleare numai corpi bazali
• funcționează ca traductori
mecanici
• proteine canal MET
(mechanoelectric transducer)
pentru K+
 Urechea internă

Creste ampulare:
• epiteliu senzorial în
ampulele canalelor
semicirculare
• acoperit de cupulă:
masă gelatinoasă – e
mișcată de endolimfă
• cel. păroase și de
susținere
 Urechea internă

Macule:
• în utriculă și saculă
• acoperit de membrană
otolitică: cristale mari
de Ca (otoliți)
• cel. păroase și de
susținere
 Urechea internă – organul Corti
- structură senzorială responsabilă de funcţia
auditivă, localizată ȋn canalul cohlear
-
Cohlee Cohlee. Col.HE. Ob.4x

rampa
vestibulară

canal
cohlear

stria
vasculară
gg.spiral
organul
lui Corti

rampa
os timpanică

www.siumed.edu
www.leftrightbrainlic.com
 Urechea internă – organul Corti
Structura histologică:
1. CELULELE SENZORIALE (PĂROASE): celule cu
stereocili dispuse de o parte şi de alta a pilierilor în:
- strat extern
- strat intern
Stereocilii celulelor externe sunt ȋnglobaţi într-o membrană
gelatinoasă (membrana tectoria) și se mișcă sub influența
vibrațiilor sonore

2. CELULE DE SUSŢINERE:
▪ pilieri: celule piramidale care delimitează tunelul
Corti
▪ celule falangiene (Deiters) externe şi interne: polul
superior în formă de cupă → adăpostesc celulele
senzoriale
▪ celule Hansen
▪ celule Claudius
 Urechea internă – organul Corti

RAMPA VESTIBULARĂ
CANAL COHLEAR
Membrana Reissner Stria
vascularis
Celule senzoriale
Celulă senzorială Membrana tectoria externe
internă

Celule Deiters
Celulă Hansen
Celule
Claudius
dendrită

Pilier Pilier Membrana bazilară

intern extern

Tunel Corti RAMPA TIMPANICĂ

www.oxfordmedicine.com
 Urechea internă – organul Corti

stria
vasculara
mb.vestibulara

lamina spirala osoasa

mb.tectoria

celule paroase
externe
ff.nervoase
mb.bazilara
http://www.siumed.edu
Urechea internă – organul Corti
 Urechea internă – organul Corti

Celule falangiene (Deiters) externe

Celule păroase vestibulare

 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO
 LY
N
O
S
E
S
O
P
R
U
P
L
A
N
IO
T
A
C
U
D
E
R
FO