Sursa>

http://ultrapsihologie.ro/2015/11/09/teroris
mul-international/

TERORISMUL INTERNATIONAL
November 9, 2015Radu Leca

TERORISMUL INTERNATIONAL. UNELE EFECTE

SI TENDINTE DE EVOLUTIE

definitie si caracterizare generala

Despre terorism s-a scris si s-a discutat mult, atat într-un cadru institutionalizat, cat si
informal. Fara îndoiala, dezbaterile asupra unui subiect de stringenta actualitate cum este
terorismul vor continua înca destula vreme de aici încolo. Motive pentru aceasta exista
suficiente. Omniprezenta sa este un prim argument. Astazi, amenintarea terorista este o
realitate de necontestat. De exemplu, în 2003 au avut loc atentate teroriste: în Africa (4), în
Asia (70), în Eurasia (2), în America Latina (53), în Orientul Mijlociu (37) si în Europa de
Est (24). Totodata, Departamentul de Stat al SUA a identificat si nominalizat în 2003, 37 de
organizatii teroriste straine. Într-o masura apreciabila, se poate afirma ca terorismul este un
flagel mondial care nu poseda nici nationalitate, nici patrie. Scopul sau nedeclarat îl
reprezinta distrugerea fundamentelor democratiei si modernitatii, sa creeze neîntelegeri si
vrajba între oameni, mai ales între cei de diferite etnii si credinte religioase, între state.
La fel de adevarat este si faptul ca nu s-au gasitînca elementele unui dialog fructuos între
cei care socotesc terorismul o forma de aparare si afirmare a identitatii unor grupuri umane
mai mari sau mai mici si cei care se vad amenintati, în tot ce au mai personal si autentic, de
catre primii. De asemenea, pana acum s-au cautat, mai ales, masuri de atenuare a efectelor
actelor de terorism si mai putin modalitati adecvate si flexibile de descoperire si, evident,
de cunoastere a cauzelor intime ale terorismului, indiferent de natura si formele sale de
manifestare. În acelasi timp, destul de multi oameni asociaza terorismul cu credinta
religioasa islamica. Realitatea a dovedit ca o asemenea conceptie este într-o mare masura
complet falsa si total contraproductiva în demersul concret de eliminare a terorismului ca
modalitate practica de rezolvare a tensiunilor si conflictelor pe care le pot genera contactele
de tip falie a civilizatiilor. În plus, definirea terorismului este înca insuficient eliberata de
balastul ideologic. Astfel, ceea ce unii apreciaza ca este terorism, altii considera a fi o
forma de lupta pentru prezervarea si conservarea identitatii nationale si grupale, atat sub
aspect cultural, cat si religios.
De regula, terorismul este definit ca recurs la violenta sau la amenintarea cu violenta cu
scopul de a semana panica în societate, de a slabi sau de a rasturna autoritatile în functie si
de a suscita schimbari politice. Se pare ca teroristii sunt incapabili de a cuceri teritorii sau
sa fie dispusi sa o faca. In orice timp, terorismul s-a manifestat sub forme foarte diferite si
societatea actuala este de fapt confruntata cu un terorism multiform (intern si international,
individual, de grup sau de stat, politic, etnic, religios etc.). Putem vorbi de terorism intern si
international în conditiile globalizarii sau cand efectele unui act terorist ating interesele mai
multor state? Ramane sa analizam. De fapt, terorismul international reprezinta un fenomen
complex, multidimensional si multimilenar ale carui cauze reale, se pare, ca nu se cunosc
înca în suficienta masura, nici de catre cei care îl produc si nici de cei care au sau si-au
asumat voluntar responsabilitati în gestionarea acestuia. În aceeasi masura, organizarea,
conducerea, planificarea si derularea actiunilor de prevenire si diminuare sau eliminare a
actelor teroriste sunt înca, se pare, sub influenta semnificativa a afectivitatii, orgoliilor si
mandriei celor care le concep si nu a cautarii solutiilor realiste. Se pare ca în gandirea
multora dintre cei care cerceteaza acest fenomen este dominanta conceptia ca forta si
demonstratiile cu aceasta sunt calea cea mai sigura de eliminare a terorismului din relatiile
interstatale, interreligioase, interculturale etc. Pana în prezent, calea dialogului mijlocit sau
chiar direct între beligeranti nu s-a luat în calcul daca se tine seama de continutul
programelor antiteroriste guvernamentale si nu numai, precum si a celor de combatere a
acestui flagel al lumii contemporane. O analiza a continutului unor astfel de programe ofera
celor interesati suficiente informatii relevante despre maniera în care este vazuta, înteleasa
si derulata activitatea de prevenire si combatere a actelor teroriste. În plus, trairea afectiva
este foarte puternica la toti cei implicati într-o actiune terorista, fie ca este vorba de autorii
atentatului, de victimele acestuia sau de martorii oculari. Practic, emotivitatea este, foarte
manifesta, la toti.
O retrospectiva asupra celor petrecute, fie la atentatul din 11 septembrie 2001 din SUA, fie
la cel din 11 martie 2004 din Spania este arhisuficienta pentru a constata ca trairea
emotionala a fost prezenta si s-a manifestat din plin. Presedintele George W. BUSH afirma,
atunci, ca Razboiul nostru împotriva terorismului nu are nimic cu deosebirile de religie. El
are legatura cu unirea tuturor oamenilor de toate confesiunile pentru a condamna ura,
dusmania, moartea si sectarismul în SUA si în întreaga lume, familiile se aduna pentru a-si
plange mortii din 11 septembrie si pentru a sprijini caminele care brusc au fost private de
un fiu, un frate, de o sora, de o mama sau de un tata”. La fel, în Spania, guvernul acestei
tari, probabil si sub imperiul emotiilor declansate de atacul terorist, ce a provocat
multevictime umane si însemnate pierderi materiale, a anuntat ca organizatia separatista
basca ETA este autoarea acestei actiuni teroriste. Ulterior, s-a constat ca nu aceasta
organizatie a organizat atacul, ci Al-Qaida, care, de altfel, l-a si revendicat mentionand si
motivul actiunii lor-retragerea militarilor spanioli din Irak.
Terorismul, ca fenomen, este extrem de flexibil în ceea ce priveste adaptarea la noile
conditii ale mediului geopolitic si geostrategic de dupa disparitia bipolaritatii din lume, cu o
mare arie de raspandire si un înalt grad de organizare. De aceea, probabil, o analiza
sociologica a terorismului, efectuata dintr-o perspectiva productiva, integratoare, obiectiva,
impartiala si lipsita de prejudecati este absolut necesara; ea ar putea da o explicatie
rationala si mai apropiata de realitate: cauzelor existentei acestui fenomen dureros pentru
omenire; evidentierii principalelor motive ce determina mentinerea si extinderea la nivel
planetar a terorismului; enuntarea unor posibile modalitati de prevenire si limitare a
actiunilor teroriste. Printre cauzele posibile ale terorismului se afla cele de natura
economica, politica, militara, religioasa, etnica, ideologica si culturala. Aceste cauze
generatoare ale terorismului compun un sistem coerent si deschis care comunica necontenit
cu mediul în care fiinteaza si se manifesta. De aici nevoia de a cerceta fenomenul terorist –
forme de existenta, strategii, mijloace de distrugere, tinte, arie de raspandire etc. – în
stransa corelatie cu starea mediului de securitate national, zonal, regional si global.
Preocuparile statelor lumii de a preveni si a combate terorismul international sunt tot mai
prezente si sistematice, dupa atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, constituindu-se,
în acest scop, si o coalitie politico-militara. Lupta împotriva terorismului international
îmbraca doua forme distincte, dar complementare. Mai întai, este vorba de antiterorism si
apoi, de contraterorism. Ambele activitati sunt avute în vedere atat de statele care au fost
sau probabil vor fi tinta unor atacuri teroriste, cat si de celelalte state care pot deveni o
viitoare tinta a atentatelor teroriste. Romania este unul dintre statele care se implica activ în
lupta împotriva terorismului international. Ea face parte, înca de la început, din coalitia
politico-militara mondiala de lupta împotriva acestuia.
Notiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare”
cuvant de origine latina. Înca înainte de romani, în mitologia greaca, teroarea (Phobos) si
frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trageau carul de lupta al lui Ares, zeul
razboiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativa. Razboiul, lupta, conflictul
presupun recurgerea la folosirea fortei, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile
psihologice ale acestui proces sunt : frica (teama) si teroarea.
Unii specialisti considera terorismul ca fiind forma cea mai organizata de teroare.
Adversarii acestei idei subliniaza însa faptul ca teroarea este o stare psihica, în timp ce
terorismul se refera la o activitate sociala organizata. Opiniile cele mai polarizate sunt cele
conform carora teroarea poate surveni fara terorism si, respectiv, ca teroarea este cheia care
declanseaza terorismul. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinara dar si cu un mod
deliberat de actiune.
Terorismul nu produce numai si numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezinta
întotdeauna rezultanta principala a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste.
Teroarea este definita prin teama extrema si angoasa în timp ce terorismul reprezinta un
pericol real dar difuz, o amenintare vaga, greu de înteles si definit, inprevizibila si
neasteptata, cu efecte inhibitoare, de blocare a actiunii lucide.
Terorismul afecteaza grav atat structura sociala cat si individul luat ca atare, putand
distorsiona codul de percepere si imagini de care membrii societatii depind si în care au
încredere. Incertitudinea legata de aberatia comportamentala presupusa de terorism poate
duce la dezorientare sociala si descurajare.
Pentru ca un act sa poata fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldeaza trebuie sa
produca neaparat si teroare, aceasta constituind matricea ideala de materializare a unei
rupturi afective si psihologice între populatie si putere. Contractul social dintre individ si
societate presupune ca statul sa apere populatia de teroare, de amenintari, de violenta si sa
ofere cetatenilor care platesc impozite, activitati sociale utile – într-un cuvant –un ambient
prielnic vietii si muncii lor.
Asa de exemplu, una din definitiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o definitie
usor modificata a lui James Adams din 1980) considera ca :”Terorismul semnifica
amenintarea cu violenta sau folosirea violentei în scopuri politice de catre indivizi sau
grupuri, indiferent daca actioneaza pro sau contra autoritatii guvernamentale existente, cand
aceste actiuni au intentia de a soca, intimida, sau consterna un grup tinta mai larg decat
victimele imediate. Terorismul este relationat cu indivizi sau grupuri care urmaresc
rasturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiente sociale percepute de grupurile
respective sau erodarea ordinii politice internationale”.
Frank C.Carluci III, Secretar al Apararii în timpul administratiei lui G.Bush, considera ca:
„Terorismul este în mod esential o tactica, o forma de lupta politica destinata atingerii unor
scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mica intensitate si
descris ca razboi purtat la limita minima a spectrului violentei, razboi în care conotatiile
politice, economice si sociale joaca un rol mai important decat în cazul celui clasic, purtat
de puterea militara conventionala”.
Aceste formulari nu sunt gresite, incluzand multe elemente asociate cu terorismul.
Analizate cu atentie, ele releva însa o pronuntata nota descriptiva în dauna demersului de
definire propriu-zisa, precum si o tendinta de generalizare care le fac aplicabile aproape
oricarei forme de violenta politica.
Pe plan international lumea traverseaza o situatie fara precedent, fiind profund marcata de
actiunile irationale ale unor forte ce promoveaza terorismul ca mijloc de divizare a
comunitatii internationale si de slabire a stabilitatii mondiale în general. Caracterul global
al luptei împotriva terorismului, a devenit componenta necesara, dar neasteptata si cel mai
putin dorita, a fenomenului globalizarii, constituind deja un imperativ de lupta si atitudine
al tuturor democratiilor, caruia majoritatea statelor i se asociaza fara nici o ezitare.
Largirea spectrului de riscuri neconventionale, diversificarea tipologiei crizelor si
conflictelor genereaza provocari multiple, care necesita reactii multidirectionale, bazate pe
mobilitate, diversitate, coerenta si complementaritate, atat în spatiul intern, cat si în cel
international. Abordarea mai larga a problematicii securitatii a devenit si posibila în
conditiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat
din corelarea mai atenta si punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politica, economica,
financiara, militara, civica, sociala, ecologica – ale starii de securitate si siguranta nationala.
Prin urmare, pe langa elementele de continuitate si cele oarecum traditionale ale
domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate nationala a Romaniei consta în faptul
ca Romania nu mai abordeaza modelul propriu de securitate printr-o viziune strict
tehnicista a problematicii securitatii, cu un continut schematizat, care sa includa o
organizare rigida si o atitudine ermetica a institutiilor si competentelor în acest domeniu.
Raspunderea fundamentala pentru securitatea tarii o poarta, desigur, Presedintele tarii,
Parlamentul, Guvernul, celelalte institutii, respectiv Armata.

Terorismul în dreptul international

Prin dimensiunile si formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamitatile
cele mai teribile , din ce în ce mai active si mai amenintatoare ale comunitatii
internationale. Spre sfarsitul secolului XX, în conceptia unor autori, terorismul international
era socotit o forma de conflict de intensitate scazuta, sub pragul de violenta al operatiunilor
militare specifice razboiului, dar mult mai mult decat simplele acte sporadice si izolate de
violenta. Si aceasta pentru ca, dincolo de „perfectionarea” mijloacelor si metodelor de
razboi terorist utilizate de diverse grupari izolate, în sustinerea („sponsorizarea”)
terorismului international s-au implicat si unele state , ceea ce afecteaza si mai mult pacea
si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenta în scopuri personale
sau de grup), terorismul apare si în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca în
Somalia), în care se transforma în acte de banditism colectiv , cu efecte catastrofale pentru
populatiile civile. Oricum, opinia publica si dreptul international resping terorismul datorita
consecintelor tragice nu numai asupra colaborarii pasnice internationale, dar si a
persoanelor nevinovate care îi cad victime.
Alaturi de pirateria maritima si aeriana, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei
si copii, de sclavie si traficul cu sclavi, de falsificarea de moneda sau difuzarea de publicatii
pornografice, în dreptul international figureaza si terorismul ca infractiune internationala
comisa de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infractiuni
internationale (delicta juris gentium) prin tratate internationale convenite între state, care se
obliga sa le incrimineze si sa le sanctioneze prin legislatia lor interna. Dictionarele definesc
terorismul prin referire la diferitele acte de violenta prin care persoane sau grupuri de
persoane atenteaza la viata, integritatea corporala sau la bunurile unor demnitari,
personalitati politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreapta asemenea acte
împotriva unor grupari politice, organizatii, institutii sau grupuri de persoane reunite
organizat sau aflate întamplator în localuri publice sau private. Totusi, terorismul este un
fenomen social ale carui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definitie simpla si
practica. Dupa 11 septembrie 2001, s-a reprosat adesea ca statele n-au fost în stare sa se
puna de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiata deoarece
terorismul este definit în dreptul international prin indicarea actelor ce constituie infractiuni
internationale. Singura definitie formala este data de Conventia de la Geneva din 1937,
pentru prevenirea si represiunea terorismului, conform careia prin acte de terorism se
înteleg faptele criminale dirijate contra unui stat si al caror scop sau natura este de a
provoca teroarea la persoane sau în public. Din pacate, aceasta Conventie n-a fost semnata
decat de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curti penale internationale de judecare a
teroristilor n-a întrunit adeziunea acestora.
A limita definitia terorismului la infractiunile comise contra unui stat ar însemna sa nu se
tina cont de realitatile în care traim, desi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001
au fost îndreptate, asa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane si cladiri, ci a
însemnelor puterii statale politice, economice, financiare, si militare. Diversitatea actelor
teroriste a facut ca societatea internationala sa adopte mai multe conventii de limitare a
aspectelor sale specifice. Este vorba de:
• Conventia de la Tokyo, din 1963, referitoare la infractiuni si la alte acte survenite la
bordul aeronavelor;
• Conventia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de
ostatici);
• Conventia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra
securitatii aviatiei civile (sabotajul);
• Conventia pentru prevenirea si represiunea infractiunilor contra persoanelor aflate sub
protectie internationala, inclusiv contra agentilor diplomatici (1973);
• Conventia internationala contra luarii de ostatici, din 1979;
• Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
• Conventia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe(1997).
În scopul coordonarii luptei împotriva terorismului international, la Natiunile Unite s-au
adoptat mai multe rezolutii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976, Conventia europeana
pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele mentionate.
Romania si-a adus contributia în acest domeniu, prin anteproiectul de conventie împotriva
terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V.Pella, si care a stat la baza Conventiei din
1937.
Toate aceste instrumente juridice internationale se refera la terorism în general si au ca
element comun faptul ca terorismul semnifica, chiar si în timp de pace, un razboi total
contra ordinii juridice existente, un razboi al carui scop ar justifica orice mijloace.Astfel, în
Declaratia asupra masurilor de eliminare a terorismului international a Adunarii Generale a
ONU, din 1994, se arata ca statele membre ale Natiunilor Unite reafirma fara echivoc
condamnarea tuturor actelor,metodelor si practicilor teroriste ca fiind criminale si
nejustificabile, oriunde si de oricine ar fi comise. În preambulul Conventiei pentru
interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se precizeaza expres ca actiunile militare ale
statelor sunt guvernate de reguli de drept international, situate în afara cadrului acestui
document, si ca excluderea unor actiuni din zona de acoperire a conventiei nu absolva sau
nu confera caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise în timp de razboi au o conotatie juridica speciala. De altfel atat
razboiul, cat si terorismul se bazeaza pe violenta si pe încalcarea brutala a drepturilor si
libertatilor omului. Totusi, razboiul este considerat, în dreptul international umanitar, o
forma de „violenta ilicita”, iar terorismul ramane întotdeauna o forma de „violenta ilicita”,
chiar si în vremuri de razboi. Criteriile sigure care diferentiaza aceste forme de violenta în
timpul razboiului sunt oferite de dreptul international aplicabil în conflictele armate.
În primul rand, ne aflam în fata unui act de terorism daca persoana care comite actul de
violenta nu poseda statutul de combatant, caci numai membrii fortelor armate ale unui stat
beligerant au dreptul legal de a participa la ostilitati; si numai în razboaiele civile si de
gherila nu exista întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violentei ilicite”, caracteristice terorismului, decurge
din regulile care reglementeaza, pe de o parte, protectia speciala a persoanelor si, pe de alta
parte, mijloacele si metodele de razboi utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenta în timp
de razboi trebuie sa respecte restrictii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce
înseamna ca si combatantii ar putea deveni teroristi daca violeaza legile si obiceiurile
razboiului. Chiar si asa, sunt împrejurari în razboi în care nu este deloc usor sa separi
terorismul de actele de razboi legitime. De aceea, pe langa Conventiile de la Haga si de la
Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept international recunoscute
în Statutul si activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incrimineaza actele de terorism
comise în timp de pace si de razboi.
Se spune adesea ca dreptul international al razboiului e întotdeauna în urma realitatii pe
care o reglementeza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste începand cu cele din 11
septembrie si terminand cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în
configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie
de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective
militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca
terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui
protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva în acest nou domeniu.
În conflictele armate internationale, încalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la
Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea
persoanei.
Razboiul reprezinta un recurs international la teroare ca metoda de razboi, ne face sa
consideram ca ele sunt în acelasi timp forme de terorism international, care sunt
inadmisibile si, de aceea, trebuie sactionate. În mod concret însa, doar art.33 din Conventia
a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protectia persoanelor civile în timp de razboi face
referire la termenul de „terorism”, dispunand ca sunt interzise „pedepsele colective ca si
orice masuri de intimidare sau de terorism”.
De asemenea, si în conflictele armate fara caracter international sunt interzise încalcarile
legilor si obiceiurilor razboiului cu aceeasi semnificatie de acte de terorism. Razboaiele
ofera însa, atat fortelor guvernamentale, cat si miscarii insurgente, posibilitatea de a depasi
limita „violentei ilicite” si de a comite excese care sa terorizeze oponentii, parca mai mult
decat in razboaiele interstatale, fara un control strict al comunitatii internationale.
Trebuie reamintit ca Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, adoptat la
Roma, în 1998, calificata astfel de excese drept crime de razboi, deoarece obligatia
respectarii dreptului international umanitar revine atat membrilor fortelor armate
guvernamentale, cat si luptatorilor partii disidente. Aceeasi obligatie revine si membrilor
miscarilor de eliberare nationala sau celor care lupta împotriva regimurilor rasiste, aceste
tipuri de operatiuni militare facand parte din obiectul dreptului international al conflictelor
armate. Cu toate acestea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul National
African au fost considerate organizatii teroriste. Dupa renuntarea la metodele teroriste de
lupta, ele au fost recunoscute oficial si astazi la guvernare, lucru ce nu s-a întamplat cu o
alta miscare insurgenta, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renuntat la „politica”
terorii.
În doctrina dreptului militar international s-a pus problema daca acordarea statutului de
combatant si partizanilor (membrilor miscarilor de rezistenta), prin art.44 al Protocolului
Aditional I din 1977, la Conventiile de la Haga si de la Geneva, nu constituie o autorizare
de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important
instrument chiar din acest motiv.
Adevarul este ca art.43 si 44 din Protocol nu fac nici o distinctie între combatantii armatei
regulate si combatantii gherilei; toti au acelasi statut juridic si, de aceea, toti trebuie sa
respecte aceleasi reguli, caci toti se confrunta cu aceleasi consecinte juridice în cazul
violarii dreptului razboiului. Asta înseamna ca si partizanii care comit acte de terorism
contra civililor trebuie sa fie judecati si condamnati pentru faptele lor. Putem spune deci ca,
în dreptul conflictelor armate, terorismul international este interzis în orice împrejurare
neconditionat si fara exceptie.
Autoritatile beligerantilor ca si statele-parti la instrumentele juridice pertinente sunt
obligate sa urmareasca în justitie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de
terorism. Specialistii spun chiar ca dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model
pentru o noua reglementare juridica a problemei terorismului si în timp de pace.
Din pacate, pana sa se realizeze în practica acest deziderat, în arena internationala s-au
produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat dupa aceea si de nenumarate ori
de atunci s-a spus ca evenimentele respective au dat o noua înfatisare lumii, relatiilor si
dreptului international, ca teroarea care a cuprins America reprezinta o sfidare a întregii
lumi civilizate si, de aceea, reactia nu ramane numai a victimei actului de agresiune
respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie sa se coalizeze în eradicarea acestui flagel al
timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciada” împotriva islamismului si nici de o
„razbunare” specifica organizarilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor
ce compun comunitatea internationala în stoparea violentei si terorii fara limite. Daca
fenomenul a existat si înainte, ceea ce a produs mutatii semnificative dupa 11 septembrie
este faptul ca din actiuni teroriste oarecum sporadice si limitate s-a ajuns sa se vorbeasca de
„operatiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se refera la faptul ca nu mai e vorba de
initiative individuale ori ale unor grupari minuscule, ci de pregatirea minutioasa, dupa plan
dinainte stabilit, a unei asociatii criminale organizate care dispune atat de informatii, cat si
de importante resurse umane, materiale si financiare. Consecintele operatiunii sunt deosebit
de grave atat prin intensitatea si efectele si efectele atacurilor, cat si prin prezumtiva arie
geografica de desfasurare, fanatismul teroristilor fiind un factor ce a isterizat întreaga
civilizatie occidentala. De aici si urmarea în planul reactiei antiteroriste, care nu mai e o
actiune a statului-victima împotriva unei infractiuni internationale definita în trecut ca fiind
de „drept comun”, ci o actiune de securitate colectiva împotriva uneia din infractiunile
internationale cele mai periculoase pentru existenta si progresul societatii mondiale.
Într-adevar, prin Rezolutia nr. 1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate,
actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armata directa în sensul
propriu al cuvantului, ceea ce da, în conformitate cu art. 51 al Cartei Natiunilor Unite,
dreptul la legitima aparare individuala si colectiva. De amintit ca un asemenea consens în
cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la razboiul din Coreea (în absenta
reprezentantului sovietic) si de la razboiul din Golf (dupa încheierea razboiului rece).
Aceasta decizie a Consiliului de Securitate era de asteptat, din moment ce, înca din 19
decembrie 2000, el adoptase Rezolutia nr.1333 care reafirma si completa rezolutii
anterioare, în special Rezolutia nr.1267, din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate a elaborat Rezolutia nr.1333 (2000), actionand în baza capitolului
VII al Cartei Natiunilor Unite (actiunea ONU în caz de amenintari împotriva pacii, de
încalcari ale pacii si de acte de agresiune), stabilind masuri de constrangere pentru
autoritatile talibane (renuntarea la asigurarea imunitatii pregatirii teroristilor internationali
si a organizatiilor lor, predarea lui Osama ben Laden, închiderea taberelor teroriste de
antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (împedicarea aprovizionarii, vanzarii si
transferurilor directe sau indirecte catre teritoriile Afganistanului controlate de regimul
taliban, retragerea personalului militar de consiliere în probleme de securitate, a natiunilor,
precum si reducerea semnificativa a personalului diplomatic din Afganistan, închiderea
imediata si completa a birourilor afgane pe teritoriul lor, blocarea fara întarziere a
fondurilor financiare ale lui Osama ben Laden si ale autoritatilor asociate cu el, inclusiv
cele din organizatia Al-Qaida, oprirea operatiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general
al ONU (numirea unui comitet de experti pentru monitorizarea embargoului privind
armamentul si închiderea taberelor de pregatire a teroristilor, consultarea cu principalele
state membre în aplicarea masurilor respective, raportarea implementari lor si analizarea
implicatiilor umanitare) ca si pentru organizatiile regionale care trebuie sa actioneze strict
si în acord cu prevederile Rezolutiei.
În aceeasi directie au actionat si alte organizatii internationale, inclusiv statele membre
Ligii Arabe sau ale Conferintei Islamice, chiar daca pentru acestea din urma au existat
unele nuante de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea actiunilor
teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, actionand-dupa prezentarea de catre SUA
a probelor privind organizarea atentatelor în afara teritoriului american-pentru prima data în
existenta NATO a art.5 al Tratatului care contine clauza de aparare comuna în cazul unui
atac împotriva unui stat membru. Romania s-a integrat prompt în eforturile internationale
de combatere a terorismului, Parlamentul adoptand declaratii prin care atacurile teroriste
sunt considerateca fiind îndreptate împotriva principiilor si valorilor democratice, a
libertatii, pacii si stabilitatii internationale, adevarate crime în masa pe care lumea civilizata
nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-un dispret total fata de viata umana si nu pot
fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar si celor care le practica, deoarece
provoaca doar tensiuni, instabilitate si insecuritate.
Prin Hotararea nr.21 a forului legislativ al tarii, Romania, ca partener strategic al SUA si
membru al Parteneriatului pentru Pace, la acea vreme, si-a manifestat decizia de a participa
ca aliat de facto al NATO, împreuna cu statele membre ale NATO si cu ceilalti parteneri si
aliati ai acestora, la combaterea terorismului international prin toate mijloacele, inclusiv
militare. În acest scop, la solicitarea NATO, Romania a pus la dispozitia acesteia, în
sprijinul operatiunilor de raspuns împotriva terorismului, facilitatile oferite de spatiul
aerian, terestru si maritim national.
Daca dreptul international actual a facut confirmari importante privind calificarea
operatiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putusera preciza nici Conventiile de la
Londra privind definirea agresiunii si nici Rezolutia nr.3314/1974 în aceeasi materie,
reversul medaliei este ca operatiunile individuale si colective antiteroriste nu pot fi decat
legitime, la fel ca orice actiune de legitima aparare individuala sau colectiva împotriva unui
act de agresiune desfasurata în virtutea art.51 al Cartei ONU si, mai mult, autorizata de
Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie în problemele militare ale pacii si
securitatii internationale.
Operatiunea antiterorista are trasaturi specifice care o deosebesc esential de actiunile de
razboi:
• adversarul este greu de identificat, retelele sale actionand în mod conspirativ, de unde si
considerarea statelor-gazda ale organizatiilor teroriste drept tinte militare;
• spre deosebire de razboiul clasic, în care începerea si încetarea starii de beligeranta sunt
marcate de declaratia de razboi si de armistitiul general ori încheierea tratatului de pace,
într-o operatiune militara antiterorista nu puteam avea decat avertismente de încetare a
atentatelor, iar lupta va fi dusa pana la lichidarea intentiilor teroriste, fara posibilitatea de
negociere;
• probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminarii între combatanti si civili,
între obiective militare si bunuri civile, ca si aplicarea stricta a regimului juridic al
mijloacelor si metodelor de razboi în conditiile în care adversarul nu are nici un fel de
scrupule în acest sens;
• pe de alta parte, în ceea ce priveste protectia umanitara în timp de conflict armat, coalitia
antiterorista trebuie sa respecte victimele de razboi si persoanele neimplicate în lupta, în
timp ce e de asteptat ca teroristii sa nu aiba nici o mila nu numai fata de adversarii raniti ori
capturati, ci chiar fata de propria lor populatie civila pe care sunt tentati s-o foloseasca
metodic drept scut uman, disimuland obiective militare în speranta ca atacatorul va renunta
la actiune (vezi în acest sens actiunile teroriste ale insurgentilor irakieni, împotriva
conationalilor lor dar si asupra unor persoane nevinovate-ziaristi- pe care îi folosesc pentru
a solicita recompense materiale necesare procurarii de materiale de razboi, sau pentru a
solicita unele revendicari politice.);
• imposibilitatea existentei neutralitatii într-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de
acord cu actiunea de respingere a terorismului, unele din ele punand doar conditia ca
operatiunile sa se desfasoare sub egida ONU.
În aceste conditii, coalitia antiterorista are de depasit doua restrictii majore. Prima ar fi
renuntarea la pretentia de a avea „zero pierderi” de partea sa, într-un astfel de razboi, asa
cum s-a întamplat în cazul represaliilor împotriva Iugoslaviei din 1999. A doua restrictie ar
fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adica respectarea cu
strictete a principiului proportionalitatii prin care dreptul conflictelor armate admite
existenta unor pierderi si pagube civile incidentale, care însa trebuie sa nu fie excesive fata
de avantajul concret si direct asteptat, desi avantajul militar este imens- eradicarea
terorismului coalitia antiterorista trebuie sa manifeste maxim de prudenta si sa ia toate
precautiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale caci altfel va pierde daca nu
întreg razboiul, macar pe acela mediatic. Toate acestea demonstreaza de ce relatiile
internationale si dreptul international sunt atat de diferite dupa 11 septembrie 2001.
Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului. Tendinte in evolutia terorismului
international
În timp, operatiunile teroriste au evoluat. Pirateria aeriana a devenit rara, dat fiind ca
avioanele deturnate nu pot ramane în zbor la infinit si ca la ora actuala putine sunt statele
dispuse sa le permita aterizarea, temandu-se ca vor fi acuzate de sprijin deschis a
teroristilor. In prezent, teroristii, nu mai obtin aceleasi avantaje, ca la început, din
deturnarea aeronavelor. De aceea, tendinta nu mai este atacul tintelor, vizand de exemplu
responsabili din tabara opusa, ci mai degraba uciderea fara discriminare. In plus, linia care
separa terorismul urban de alte tactici s-a estompat si, se face o distinctie neta între terorism
si crima organizata. Diferentierea are drept criteriu scopul celor doua entitati mentionate
(terorism international si crima organizata mondiala): mafia nu cauta sa rastoarne guverne
sau sa slabeasca serios societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia sa fie prospera.
Se crede, din ce în ce mai mult cu fermitate ca misiunile teroriste executate de catre
voluntari gata sa se sinucida este un fenomen nou si redutabil, caci nu exista mijloace de a-l
preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoara dintotdeauna terorismul. Teroristul
dispus sa se sacrifice, chiar impacientat sa o faca, mereu a existat si aceasta în toate
culturile. El a adoptat cauze diverse, mergand de la stangismul bandei Baader-Meinhof din
anii 1970 în Germania la extermismul de dreapta. Cand aviatia japoneza a vrut sa recruteze
kamikaze, la sfarsitul celui de al doilea razboiul mondial, voluntarii s-au prezentat cu miile.
Tinerii arabi care, astazi, sar voit în aer odata cu autobuzele pe care le dinamiteaza în
Ierusalim si se asteapta sa fie recompensati de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lant mai
vechi.
Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-media, de public si de
unii politicieni, se amelioreaza din clipa în care potentialul sau de distrugere sporeste. Acest
fenomen rezulta o data cu cresterea în putere a grupurilor si indivizilor care practica
terorismul sau care sunt susceptibili de a-l practica si de armele pe care ei le pot procura. In
cursul ultimelor decenii, s-au vazut aparand zeci de miscari ofensive servind o forma sau
alta de nationalism, de integrism religios, de fascism, de milenarism apocaliptic. Ele merg
de la nationalistii hindusi în India pana la neofascistii din Europa si ai lumii a treia si la
Davidienii din Waco (Texas). Astazi, organizatiile teroriste au la dispozitie o gama sporita
de mijloace de distrugere, neconventionale, pentru a-si duce la bun sfarsit actiunile lor.
Printre acestea se numara: armamentul nuclear, agentii chimici si biologici. Multe tari
fabrica armele chimice de aproape un secol si arme nucleare si biologice de mai multe
decenii; aceste arme prolifereaza fara încetare si se pot procura din ce în ce mai usor.
Vectorii (rachete balistice, rachete de croaziera si aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioara
dezvoltate numai pe timpul razboiului între tari, rachetele au jucat recent un rol în
razboiaiele civile, mai ales în Afghanistan si în Yemen. Folosirea lor de catre grupurile
teroriste nu ar fi decat etapa urmatoare. Pana în anii 1970, cea mai mare parte a
observatorilor socoteau ca în materie de escalada a materialelor folosite de teroristi,
materialele nucleare furate constituie cea mai mare amenintare; multi cred ca acum
pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport al ministerului apararii SUA publicat în aprilie
1996 semnaleaza ca cele mai multe grupuri teroriste nu au resursele financiare si tehnice
suficiente achizitionarii de arme nucleare, dar ei ar putea sa-si procure materialele necesare
care sa le permita sa fabrice dispozitive de iradiere, ca si anumiti agenti biologici si
chimici .
Dificultatile întampinate în definirea terorismului au încurajat tendinta de cuantificare a
tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept
criteriu autorii si scopurile urmarite, distingea urmatoarele categorii de manifestare a
terorismului:
a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acopera actele de violenta ce urmaresc
obtinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în banda si care
nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acopera în special gama asasinatelor „organizate si sistematice”
cu finalitate politica evidenta;
c) terorismul de stat, forma ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natura
terorista în lupta cu unele miscari sau persoane considerate subversive. În aceasta categorie
se mai înscriu exercitarea sistematica a actelor de coercitie bazate pe utilizarea pe scara
larga a fortei si printr-un larg evantai de mijloace violente; mentinerea unor grupuri sociale,
etnice sau religioase, în conditii de inferioritate prin oprimare si represiune; politica de
segregare rasiala si de aparthaid.
George Levasseur considera totodata ca se poate vorbi si de terorismul international, care ar
exista la doua nivele diferite si anume :
• individual –în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup) la care se adauga
un element de extraneitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului si
locului de producere a efectelor sale;
• statal, atunci cand actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul international poate fi si el de doua feluri: terorism de drept comun sau
banditism international (atunci cand vizeaza foloase materiale) sau politic. Aceasta
clasificare, aparuta în urma cu cateva decenii este din ce în ce mai putin acceptabila astazi,
deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexa, necesitand un
efort de cuantificare mult mai amanuntita. Un exemplu în acest sens îl constituie împartirea
mai riguroasa facuta de Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american
pentru studierea conflictelor care declara la 14 mai 1975, în fata Senatului SUA ca
terorismul este, dupa opinia sa, de doua feluri: diversionist si coercitiv.
Terorismul diversionist urmareste publicitatea, dobandirea unui prestigiu, discreditarea,
demoralizarea autoritatilor, provocarea acestora sa ia masuri de represiune excesive care ar
duce la înstrainarea populatiei, ar accelera cheltuielile de înarmare si ar genera, în cele din
urma, un val de nemultumiri în randul opiniei publice.
Terorismul coercitiv vizeaza demoralizarea populatiei civile, slabirea încrederii sale în
autoritatile mandatate cu apararea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de teama.
Conform opiniilor aceluiasi specialist gruparile teroriste se pot împarti, în urmatoarele
categorii:
1. Grupari etnice, religioase, nationaliste;
2. Grupari care se autointituleaza drept revolutionare;
3. Grupari anarhiste care se remarca prin absenta unor scopuri clare si precise, ideologia lor
fiind confuza si eclectica;
4. Grupari patologice sau individuale care nu revendica scopuri de ordin politic, ideologic
definite, motivatia lor constand în lipsa de acomodare într-o anumita societate, organizarea
sociala, familie;
5. Grupari neofasciste de extrema dreapta (asa cum au fost cele italiene denumite „Ordine
Nero”, „Rosa del Venti”) si care în unele tari actioneaza cu acordul tacit si sprijinul
guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele mortii – Brazilia s.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întalnim cel mai frecvent în gruparile cu camp de
actiune transnationala.

Efecte psihologice, psihosociale si economice ale terorismului

Mai întai, mai mult decat orice alta forma de violenta, terorismul provoaca o teama si o
insecuritate profunde. Teroristii ataca civili, adesea la întamplare si fara a-i preveni. Fiecare
crede ca se poate proteja de celelalte forme de violenta, dar fata de terorism se simte
neputincios, vulnerabil, fara aparare. Ei o stiu si de aceea, prin intimidare, încearca sa
impuna programele lor politice sau alte obiective proprii. A ucide pentru ei nu este decat un
mod de a atinge scopul propus. Provocand frica si panica, teoristii încearca sa obtina
concesii sau sa slabeasca si sa discrediteze guvernele demonstrand ca sunt incapabile sa-si
protejeze cetatenii, atat în tara, cat si în afara acesteia, pe de o parte, si ca sunt vulnerabili
oricat de puternice sunt statele lor din punct de vedere militar si economic, pe de alta parte.
Desi, de-a lungul istoriei, s-ar putea spune ca terorismul a esuat în calitate de arma
strategica, totusi aceasta nu constituie un motiv de satisfactie. Nu exista nici o îndoiala ca
terorismul este o amenintare puternica pentru statele lumii si un obstacol serios în calea
solutionarii conflictelor si tensiunilor ce pot apare între ele. De exemplu, terorismul a
prelungit conflictul israelianopalestinian si cel din Irlanda de Nord timp de decenii. Nu s-au
facut progrese veritabile în solutionarea conflictului decat atunci cand s-a renuntat la
terorism si s-au marginalizat adeptii sai. Totodata, terorismul are un cost economic ridicat.
De exemplu, guvernul SUA cheltuieste aproximativ cinci miliarde de dolari pe an pentru a
se proteja împotriva terorismului intern si extern, si probabil acest cost va creste, dar
efectele lui în plan psihologic si psihosocial raman. In acelasi timp, terorismul poate afecta
grav economia unui stat. De exemplu, în Egipt, prin atacarea catorva turisti, teroristii au
redus practic la zero timp de cateva luni industria turismului care este esentiala pentru
economia acestei tari.
Teroristii se servesc de computere, de telefoane celulare si de noile tehnologii pentru a evita
sa fie reperati. De asemenea, ei pot folosi apartura moderna pentru a falsifica documente
diferite-de acces într-un loc anume, pasapoarte, vizele necesare etc. Toate aceste posibilitati
pe care le au teroristii pot crea în randul oamenilor puternice sentimente de teama,
neputinta, neîncredere în autoritati si în institutiile statului abilitate sa-i apere de asemenea
atacuri, frustrare. La un loc, aceste sentimente diminueaza semnificativ moralul individual
si de grup, coeziunea sociala, învenineaza climatul din societate semanand tensiuni si
uneori conflicte în relatiile interumane, poate genera sentimente de respingere a persoanelor
de etnie si religie similara cu cea a teroristilor. Posibilitatea ca teroristii sa se foloseasca de
arme de distrugere în masa, în special chimice, biologice sau nucleare, pentru a creste
numarul victimelor, este terifiant pentru cei care se gandesc ca, în viitor, pot fi ei tinte ale
unor astfel de actiuni. Întrebuintarea gazului sarin în metroul din Tokyo în 1995 de catre
Aum Shinrikyo, secta apocaliptica japoneza, demonstreaza ca amenintarea cu terorismul
chimic este de acum o realitate. De altfel, vointa unor teroristi fanatici, de a se sinucide în
timpul executarii unui atentat face ca posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masa sa
devina o amenintare tot mai înfricosatoare. Aceasta, în plan psihologic si psihosocial, se
traduce prin instalarea unei stari de teama continua, de nesiguranta si neliniste atat la nivel
individual, cat si de grup. Iar, atunci cand grupurile, colectivitatile si multimile umane sunt
cuprinse de astfel de sentimente, trecerea la panica, urmata de groaza este relativ usor de
facut. Un asemenea comportament deviant poate crea dificultati mari fortelor de interventie
în zona în care s-a produs un atentat cu bomba, asa cum s-a folosit pe 11 martie 2004 în
Spania. Un alt posibil efect psihologic al atentatelor teroriste îl reprezinta aparitia si
manifestarea unei trairi afective consistent negative care s-ar putea numi fobia terorismului.
Acest sentiment se instaleaza ca un intrus în mintea celor care fie au trait emotiile implicarii
involuntare într-un atentat terorist, fie datorita informatiilor despre astfel de evenimente
venite prin intermediul mass-media, al zvonurilor sau comunicarii interumane si se
evidentiaza printr-o stare de disconfort si o accentuata timiditate. Practic, celui afectat de
acest sentiment îi este teama de ceva si nu întelege ce se petrece. Daca sentimentul devine
colectiv atunci periculozitatea sa sporeste. În plus, multimile cuprinse de „psihoza
terorismului” devin mult mai maleabile si accepta voluntar o limitare sporita a drepturilor
cetatenesti numai sa stie ca sunt aparati împotriva oricarui atac terorist. În timp, este posibil
ca, într-un astfel de climat, caracterizat printr-o teama inconstienta, la nivel de masa, sa se
produca o încalcare semnificativa a drepturilor omului. In fine, terorismul astazi
beneficiaza din plin de serviciile pe care, involuntar, mass-media i le face atunci cand
informeaza sistematic, mergand pana la detaliu, cu tot ceea ce s-a întamplat la locul unui
atac terorist. Descrierile si mai ales imaginile difuzate prin intermediul televiziunii fac
cunoscute pierderile de vieti omenesti, marimea pagubelor materiale, reactiile
personalitatilor politice, dar si ale oamenilor de rand participanti la eveniment. Cu acest
prilej, starea afectiva a celor implicati în atentatul terorist ca victime este redata asa cum se
manifesta în realitate. Spaima traita, groaza întiparita pe chipurile celor ce au scapat cu
viata dintr-un atac terorist, dar si atitudinea autoritatilor sunt redate pe viu. Toate acestea
cumulate sporesc efectele psihologice si psihosociale ale atentatului. Se poate afirma ca,
într-o anumita masura, ceea ce face mass-media, prin transmiterea în direct si fara o selectie
adecvata a imaginilor, serveste mai curînd scopurilor vizate de catre teroristi decat
obiectivelor urmarite de autoritati, adica stapanirea situatiei de criza creata, evitarea panicii,
a comportamentelor deviante din partea celor afectati de atentat sau a celor prezenti la locul
evenimentului.

Limite în utilizarea armelor de distrugere în masa de catre teroristi

Daca teroristii au facut apel o data la arma chimica (secta Aum în Japonia, în 1995, în
metroul din Tokyo) si niciodata la arma nucleara, aceasta este într-o mare masura datorata
dificultatilor tehnice. Literatura stiintifica nu da prea multe detalii asupra problemelor
tehnice inerente ale fabricatiei, ale înmagazinarii si ale folosirii fiecareia dintre cele trei
categorii de arme mentionate. Fabricarea armelor nucleare si lansarea lor ridica suficiente
probleme pentru a descuraja utilizarea lor. Materialele nucleare, din care nu exista decat
cantitati limitate, sunt supravegheate de Agentia internationala a energiei atomice afiliata la
ONU.
Singure, guvernele pot sa-si procure legal aceste materiale, în asa fel ca în aceasta epoca a
proliferarii, anchetatorii ar putea, fara mare dificultate, sa urmareasca traseul celor care se
fac complicii teroristilor care recurg la arma nucleara. Un tip de arma nucleara primitiva
poate scapa supravegherii, si este vorba de materiale non fisionabile, dar radioactive. Se
stie ca agenti iranieni în Turcia, în Kazahstan si în alte parti, au încercat sa cumpere
asemenea materiale ce proveneau din fosta-URSS. Agentii chimici sunt mult mai usor de
produs sau de procurat, dar dificil de mentinut într-o stare stabila pe timpul depozitarii, iar
dispersia lor depinde într-o mare masura de factori meteorologici. Autorii atentatelor
produse în metroul din Tokyo l-au ales ca loc de derulare a actiunii lor pentru ca acolo erau
adunate multe persoane si efectul practic, dar mai ales psihologic, sperau sa fie foarte mare.
Agentii biologici sunt de departe cei mai periculosi: ei pot ucide sute de mii de persoane, pe
cand agentii chimici nu omoara decat cateva mii. Ei sunt relativ usor de procurat, dar
stocarea si difuzarea lor este mai complexa decat pentru gazul neurotoxic. Riscul de
contaminare, pentru manipulatori, este foarte ridicat; în plus, bacteriile si sporii cei mai
mortali care traiesc în afara laboratorului nu sunt prea numerosi. Date fiind dificultatile
tehnice, teroristii sunt mai putin susceptibili sa foloseasca dispozitivele nucleare decat
armele chimice, si înca mai putin armele biologice. Dar dificultatile pot sa fie surmontate si
faptul de a alege arme non clasice va fi, în cele din urma, determinat de specializarea
teroristilor si de accesul lor la substantele mortale. La randul lor, argumentele politice ce
descurajeaza folosirea unor astfel de arme au greutate . Riscul detectiei si al represaliilor
sau sanctiunilor este mare si, daca acesta nu este suficient sa descurajeze teroristii,
comanditarii sau furnizorii lor pot sa fie nelinistiti din aceasta cauza. Dorinta teroristilor de
a utiliza arme de distrugere în masa poate cel putin sa-i înstraineze pe unii dintre partizanii
lor, nu atat pentru ca acestia urasc mai putin dusmanii sau au mai multe scrupule morale, ci
pentru ca ei cred ca recursul la asemenea violenta este neproductiva. Utilizarea unor astfel
de arme poate face regiuni întregi de nelocuit timp îndelungat. Armele biologice prezinta
riscuri suplimentare ale unei epidemii incontrolabile.
Teroristii au tendinta din ce în ce mai mult de a ucide orbeste, dar ei se pare nu vor recurge
întradevar la uzul de arme capabile sa faca un numar mare de victime printre inamicii lor,
dar de asemenea, printre rudele si prietenii lor. In plus, teroristii traditionali se bazeaza pe
gestul lor eroic, pe vointa lor de sacrificiu a propriei vieti ca dovada a idealismului lor. In
orice caz, propagarea botulismului sau a antraxului nu poarta amprenta unui mare eroism.
Cum cea mai mare parte a grupurilor teroriste sunt interesate atat de publicitate, cat si de
violenta, si cum publicitatea ce rezulta din otravirea în masa sau din explozia nucleara ar fi
mult prea nefavorabila unui atac traditional al tintei, probabil teroristii care nu sunt
preocupati de publicitate s-ar gandi sa recurga la arme non clasice. Pe ansamblu, teroristii
nu vor face apel la armele de distrugere în masa decat daca ei considera ca este absolut
necesar. Armele clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua lupta si pentru a-si
atinge scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenta nu este întotdeauna rationala, daca
ea ar fi, ar exista mult mai putine acte de terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor
stabilite. Desigur, nu se poate elimina complet probabilitatea utilizarii de catre teroristi a
armelor de distrugere în masa. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face pe unii teroristi
sa recurga si la asemenea mijloace de exprimare.

Reguli de actiune antiterorista în societatile democratice

Experienta dobandita în ultimii ani de catre autoritatile si guvernele confruntate cu
fenomenul terorismului poate fi sintetizata într-un pachet de reguli fundamentale de actiune
antiterorista din care putem enumera:
1. Orice guvern ales în mod democratic trebuie sa-si faca publica hotararea de a respecta
strict cadrul legislativ existent si de a apara autoritatea constitutionala, demonstrand ca
aceasta vointa politica se regaseste în toate actiunile sale.
2. Sub nici o forma, autoritatile nu trebuie sa apeleze la represiune generala si
indiscriminatorie. Orice guvern trebuie sa demonstreze ca masurile initiate împotriva
terorismului sunt strict directionate împotriva teroristilor si colaboratorilor activi ai
acestora, avand ca singur scop apararea, în limitele legii, a societatii democratice.
Deraparea spre represiune nedescriminatorie va avea ca rezultat disparitia libertatilor
individuale si a democratiei în favoarea unui regim de dictatura mai periculos decat
fenomenul terorist care determinase initial represiunea. Asa cum am mentionat, represiunea
supradimensionata poate servi ca argument teroristilor care pot aclama ca democratia
liberala nu este decat o himera a politicienilor corupti aflati la putere. În aceasta situatie,
teroristii pot poza mai credibil în „adevaratii aparatori ai poporului”.
3. Orice guvern trebuie sa dovedeasca opiniei publice ca face tot ce este legal si moral
posibil pentru a apara viata, averea si linistea cetatenilor sai. Aceasta este o conditie
obligatorie în efortul de captare a încrederii si sprijinului populatiei. Lipsa încrederii si
cooperarii societatii civile duce adeseori la aparitia grupurilor de „vigilenti” sau a
comandourilor antitero private care pot prolifera si exacerba violenta civila.
4. Fiecare guvern trebuie sa adopte deschis o politica ferma de neacceptare a oricarui fel de
santaj terorist. Daca un act terorist aduce beneficii organizatiei sau factiunii care l-a comis
principalul perdant va fi guvernul sau autoritatile care au permis acest lucru. Orice dovada
de slabiciune sau de apetenta spre compromis provoaca o emulatie terorista si o dramatica
escalada a atentatelor comise de „emulii” teroristilor „premiati”de autoritati.
5. Toate aspectele politicii antiteroriste si a operatiilor ce decurg din aceasta trebuie sa fie
mentinute sub controlul autoritatilor constitutionale si a societatii civile, urmand a fi
judecate si sanctionate conform normelor si uzantelor democratice universal acceptate.
6. Puterile speciale determinate de starea exceptionala declarata ca raspuns la o amenintare
terorista grava trebuie aprobate de legislativ pe un termen stict (de exemplu 6 luni) si cu
posibilitatea de revocare înainte de termenul limita daca situatia a fost readusa în limitele
normale. Masurile de urgenta necesare demersului antiterorist trebuie sa fie redactate clar,
concis, facute publice si aplicate impartial.
7. Orice politica de pendulare între mai multe obiective sau în functie de circumstante
trebuie evitata deoarece aceasta submineaza încrederea publicului în autoritati si
încurajeaza pe teroristi sa exploateze compromisurile facute de putere.
8. Liderii comunitari, autoritatile publice locale si centrale, reprezentantii fortelor de
securitate sau de ordine publica trebuie sa beneficieze de sprijinul total al guvernului si
societatii civile în efortul de eliminare a oricarui tip de amenintare de natura insurgent-
terorista.
9. Nu trebuie admise nici un fel de aranjamente sau targuri facute cu teroristii, mai ales
daca reprezentantii politici – alesi prin vot- nu sunt în cunostinta de cauza.
10. Guvernul si autoritatile nu trebuie sa se angajeze în dialoguri sau negocieri cu
organizatiile sau fortele politice care promoveaza activ, sprijina sau justifica terorismul.
Compromisul cu aceste forte politice nu face altceva decat publicitate gratuita factiunilor
teroriste care capata un aer de responsabilitate sau, mai grav, de legalitate.
11. Propagarea terorista trebuie contracarata prin declaratii oficiale clare, complete,
imediate si care sa cuprinda obiectivele guvernului, politica ce urmeaza a fi promovata si
problemele reale cu care puterea se confrunta.
12. Guvernul si fortele de securitate trebuie sa-si conduca demersul antiterorist strict în
limitele legii. Suspectii sau cei ce sunt dovediti ca teroristi trebuie pedepsiti numai de catre
tribunale, conform sistemului juridic si juridic existent.
13. Teroristii închisi pentru crime cu substrat politic trebuie tratati la fel ca si criminalii de
drept comun. Orice forma de statut preferential, concesii de la regimul de încarcerare sau
privilegii erodeaza încrederea opiniei publice în impartialitatea legii si determina tensiuni în
cadrul sistemului penal.
14. Orice regim democratic nu trebuie sa renunte la nici una din responsabilitatile sale din
domeniul social, economic sau cultural sub motivul ca se confrunta cu o serioasa
amenintare terorista. Guvernele democratice se bazeaza pe acceptul si aprobarea celor
guvernati, motiv pentru care este obligat sa amelioreze si sa perfectioneze sistemul de
conducere a tarii. Cetatenii asteapta, în mod legitim, ca reprezentantii sai sa raspunda
constructiv la toate nevoile, problemele si dorintele
lor.
Actionandu-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fara nici un fel de concesii, teroristii
se vad privati de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o societate
mai dreapta, mai morala si mai prospera.

Executarea actiunilor de riposta antiterorista

Potrivit Legii nr. 14/1992, privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de
Informatii si Strategiei Nationale de Prevenire si Combatere a Terorismului, interventia
antiterorista asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi se realizeaza de catre
Serviciul Roman de Informatii. Autoritatea nationala în materie antiterorista (desemnata
prin Hotararea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii nr 00140/2001) si institutie cu rol de
coordonare tehnica în cadrul Sistemului National de Prevenire si Combatere a
Terorismului, aplica – prin Brigada Antiterorista din cadrul Inspectoratului pentru
Prevenirea si Combaterea Terorismului – masuri specifice si desfasoara actiuni de lupta, în
scopul capturarii si anihilarii teroristilor, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Operatiunile de interventie antiterorista difera de actiunile militare clasice prin amploare,
durata, precizie si, mai ales, prin capacitatea de adaptare la un mediu complex. Interventia
antiterorista poate fi o operatiune integrata – cand se desfasoara în cadrul mai amplu al unei
actiuni întrunite, conventionale sau, de cele mai multe ori, autonoma – cand se desfasoara
separate de actiunea întrunita, de ansamblu, dar coordonata la nivel strategic. Principiile
care stau la baza desfasurarii operatiunilor de interventie antiterorista sunt: rapiditatea,
pertinenta, autonomia si coordonarea. În continuare, vom dezvolta cateva aspecte legate de
executarea interventiei antiteroriste si etapele acesteia.
Interventia antiterorista – este o operatiune speciala care se executa în timp foarte scurt,
folosind mijloace si procedee specifice, de catre forte de valoare tactica destinate
îndeplinirii unei misiuni strategice. Riposta antiterorista cuprinde totalitatea masurilor si
actiunilor executate de fortele speciale ale Serviciului Roman de Informatii, independent
sau în cooperare cu alte forte din cadrul Sistemului national de prevenire si combatere a
terorismului, pe întreg teritoriul tarii, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi, în
scopul capturarii sau anihilarii acestora, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Riposta consta în adoptarea unor forme si procedee de actiuni militare pentru influentarea
atitudinii elementelor teroriste, a-i face sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze
ostaticii si sa se predea. Interventia antiterorista se executa si în cazurile în care actiunile
teroriste sunt iminente sau sunt în curs de desfasurare. Conform practicii internationale,
ripostele la un incident terorist difera în functie de natura si locul acestuia, incluzand cinci
stadii: riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidentul terorist;
influentarea prin proceduri standard; influentarea prin intimidare; interventia antiterorista
nemijlocita; proceduri post-incident.
Stadiul I – Riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidental
terorist. Se identifica si izoleaza incidental, mentinandu-se controlul asupra situatiei create.
Actiunile de riposta initiala se caracterizeaza printr-o doza mare de risc. Elementele de
dispozitiv trebuie sa fie bine pregatite, înzestrate cu discernamantul necesar identificarii
amenintarii si capabile sa actioneze prompt în cazul unor evolutii neprevazute ale situatiei.
Întrucat incidentele teroriste includ, de regula, si tactici de diversiune, fortele de riposta
trebuie sa fie avizate asupra acestui fapt. Este prima masura ca raspuns direct la actiunea
terorista si are drept scop limitarea atacului (daca acesta este în curs de desfasurare), fixarea
situatiei si izolarea zonei. În aceasta etapa, actiunile se desfasoara rapid, pentru a limita
pagubele umane si materiale, a nu permite intrarea altor elemente teroriste în zona
actiunilor si a diminua posibilele pierderi umane, distrugeri si pagube materiale.
Stadiul II – Influentarea prin proceduri standard. Se adopta în scopul determinarii
elementelor teroriste, prin negocieri, sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze ostatecii
si sa se predea. Actiunea de convingere se desfasoara de catre echipele de negociatori,
formate din psihologi, sociologi, cadre de informatii specializate în lupta antiterorista,
analisti de specialitate si cunoscatori de limbi straine. Pe timpul desfasurarii actiunilor de
negociere, se urmareste si obtinerea unor date si informatii referitoare la: numarul
teroristilor, nationalitatea, apartenenta politica si religioasa, scopul actiunii întreprinse,
numarul si identitatea ostaticilor, modul de dispunere a teroristilor si ostaticilor în obiectiv,
dotarea teroristilor cu armament, explozivi, munitie si alte mijloace tehnice, starea psihica
si fizica a teroristilor si ostaticilor, trasaturile de personalitate ale teroristilor si posibilitatile
de influentare a acestora, relatiile care s-au stabilit între teroristi si ostatici, precum si daca
cei din urma pot sprijini, eventual, actiunile limitate de interventie antiterorista. Ca orice
actiune umana, negocierea trebuie pregatita. Din analiza negocierilor desfasurate pana în
prezent, de structurile abilitate a unor state confruntate cu problematica terorista, activitatea
negociatorilor presupune 70% pregatire, 10% punere în scena si 20% realizare efectiva.
Negocierea va da castig de cauza celui care este mai bine informat, care gandeste mai bine
si mai vizionar. Reusita depinde de stilurile adoptate, diversitatea acestora fiind fireasca
daca se tine seama de faptul ca într-un proces de negociere intervin o multime de factori,
previzibili sau imprevizibili si la care participa oameni cu personalitati diverse. Abilitatea
negociatorilor poate suplini lipsa informatiilor si a experientei în acest domeniu. Totodata,
negociatorii se pot confrunta pe timpul desfasurarii negocierilor cu o situatie deosebita, pe
care trebuie sa o controleze si sa o anihileze. Aceasta consta în dezvoltarea unui anumit
atasament între ostatici si teroristi, fenomen observat pentru prima data în timpul jefuirii
unei banci din Stockholm. În timpul acestui episod o tanara femeie care era ostatica a avut
relatii apropiate cu unul dintre rapitori. Reactia nu a fost una de frica ci a fost urmarea unei
stari de criza si dependenta dintre femeia captiva si rapitorul ei. Relatia a persistat si dupa
ce rapitorul a suportat rigorile legii. Cel mai celebru caz a fost cel al ziaristei Patricia
Hearst, care nu numai ca s-a îndragostit de unul dintre rapitorii sai, dar l-a si acoperit pe
acesta cu focuri de arma cand era în pericol de a fi capturat de fortele speciale. Aceasta
reactie extrema poate fi explicata datorita conditiilor de captivitate severe si a deprimarii,
fapte care probabil au fost exacerbate de varsta tanara si lipsa de experienta. În literatura de
specialitate acest fenomen este denumit sindromul Stockholm. În concluzie, cele trei
aspecte ale sindromului Stockholm sunt urmatoarele:
• sentimente pozitive ale victimei fata de terorist;
• sentimente negative ale victimei fata de autoritati;
• sentimente pozitive ale teroristului fata de victima.
Negociatorii trebuie sa fie în masura sa recunoasca si sa faca fata primelor doua aspecte,
încercand însa, cat mai active, sa încurajeze si dezvoltarea celui de al treilea aspect. Acest
lucru se face prin solicitarea dialogului cu ostaticii la telefon, manifestand interes pentru
starea de sanatate a acestora si cerand teroristilor sa-i verifice din acest punct de vedere. În
calitate de ostatic, persoana respectiva va vedea în autoritati piedica ce sta în calea eliberarii
sale. Daca autoritatile ar da teroristilor ceea ce solicita, acestia vor dispune eliberarea
imediata. De asemenea, ostaticul va remarca faptul ca cel mai mare pericol pentru
securitatea personala este reprezentat de un eventual asalt al fortelor specializate, asa ca, în
mod foarte natural, va spera în imposibilitatea executarii asaltului, devenind în acelasi timp
sceptic fata de capacitatea autoritatilor de a rezolva situatia. Ca urmare a contactului
constant si intens cu teroristii, nu este exclus sa ajunga în postura de a le întelege punctul de
vedere si de a crede ca au dreptate în ceea ce cer. Totodata, brusc, soarta ostatecului se va
îngemana cu a teroristilor, ceea ce va face sa fie priviti cu o anumita simpatie si chiar sa fie
sprijiniti. De asemenea, teroristii vor vedea în ostatici solutia supravietuirii lor. Pentru
perioada de timp în discutie securitatea lor va depinde de cei pe care i-au luat ostatici.
Teroristii vor fi si ei afectati de contactele personale intense cu ostaticii, astfel încat la un
moment dat vor fi incapabili sa le faca vreun rau, chiar daca interesul lor imediat ar cere
acest lucru.
O alta metoda ce va fi folosita consta în a pune la dispozitia ostaticilor si teroristilor a unor
lucruri care impun o anumita activitate în grup. Orice cale prin care se poate încuraja
interactiunea dintre ostatici si teroristi este benefica. Totodata, exista multe sanse ca, în
timpul unei operatiuni de salvare întreprinse de autoritati, ostaticii sa se conformeze mai
degraba indicatiilor teroristilor, decat celor date de catre fortele speciale, ba chiar sa încerce
sa-i apere pe acestia. Multi dintre ostaticii eliberati ulterior pot minti autoritatile sau le pot
da informatii false în timpul cercetarilor. În general, nu se poate conta pe loialitatea
ostaticilor eliberati ulterior si nici nu ne putem astepta la multumiri din partea lor dupa
încheierea incidentului. Negociatorii experimentati au învatat ca nu trebuie sa se astepte la
gratitudine nici macar dupa o negociere încheiata aparent cu succes. Pe de alta parte însa,
nici victimele nu trebuie sa se simta rusinate pentru ca s-au comportat într-un asemenea
mod, deoarece fiecare persoana ia anumite decizii în functie de situatia sau contextual în
care se afla la un moment dat. Se poate ca deciziile acestora sa fi fost extreme de rationale
în acele circumstante particulare. Statul roman nu va negocia cu teroristii eliberarea
acestora si nici plata unor recompense. Nu se fac nici un fel de concesii teroristilor,
negocierea avand drept scop determinarea acestora sa elibereze ostaticii si sa se predea
autoritatilor. Totodata, va crea timpul necesar pregatirii interventiei si realizarii
dispozitivelor de lupta.
Stadiul III – Influentarea prin intimidare. Este modalitatea care se adopta în cazul în care
elementele teroriste nu au putut fi convinse sa renunte la actiunile lor si consta în crearea
unor stari psihologice de nesiguranta si deruta în randul acestora, prin etalarea ostentativa a
fortelor si mijloacelor, pentru a induce impresia finalizarii pregatirilor si iminenta trecerii la
actiune. Vor fi folosite manevrele de forte si mijloace în zona obiectivului, realizarea unor
perdele de ceata artificiala, incendii false si explozii dirijate pe anumite directii, lansarea
unor avertismente false, zborul elicopterelor la mica înaltime, concomitent cu executarea
focului de intimidare si somare ultimativa a teroristilor de a depune armele si a se preda.
Stadiul IV – Interventia antiterorista nemijlocita. Consta în patrunderea prin forta a
echipelor de asalt în obiectivul ocupat si desfasurarea unor actiuni de lupta pentru
capturarea sau anihilarea teroristilor. Se pot adopta mai multe variante de patrundere,
precum: asaltul pe una sau mai multe directii; asaltul pe directii favorabile, concomitent cu
actiuni simulate pe alte directii; actiuni interioare si actiuni legendare. La actiuni participa
si echipe pirotehnice, care vor crea brese de patrundere în obiectiv, explozii controlate pe
anumite directii, precum si actiuni demonstrative exterioare pe aliniamentul initial.
Deoarece identificarea teroristilor si a ostaticilor poate fi dificila, fortele de interventie vor
asigura securitatea tuturor captivilor.
Stadiul V – Proceduri post-incident. În faza imediat finala interventiei antiteroriste se vor
acorda servicii de asistenta medicala, psihologica si de sustinere materiala a întregului
personal implicat în actiune, inclusiv teroristilor capturati. Locul propriu-zis al desfasurarii
actiunilor de lupta va fi asigurat pana la finalizarea investigatiilor.
Mijloacele de proba care se vor pune la dispozitia justitiei sunt: fotografiile si casetele
video executate în timpul incidentului; probele fizice, inclusiv orice obiect folosit de catre
teroristi; înregistrarile audio ale convorbirilor dintre negociatori si teroristi; rapoartele
întocmite de catre fortele care au dat riposte initiala; depozitiile martorilor oculari; note
care contin diferite solicitari sau mesaje, întocmite de catre teroristi.
Dispozitivul de lupta pentru executarea interventiei antiteroriste nemijlocite se compune, de
regula, din:
• unitatea de actiune nemijlocita – formata din echipe de asalt, lunetisti, de misiuni speciale
si pirotehnice;
• unitatea de sprijin si blocarea imediata – formata din echipe de blocare imediata si sprijin,
aviatie, pirotehnice, tehnice si medicale;
• gruparea de închidere a zonei de actiune – formata din forte de politie, jandarmerie si alte
categorii de forte, în functie de situatia creata;
• rezerve – constituite din echipe de luptatori specializati pentru executarea unor misiuni
neprevazute;
• centrul operational de control, coordonare si comanda – constituit din specialisti în
domeniul antiterorist.
Stabilirea concreta a modalitatilor specifice de executare a interventiei antiteroriste
nemijlocite si succesiunea desfasurarii acesteia se fixeaza de catre comandantul actiunii pe
durata precizarii deciziei si se adapteaza pe parcursul ducerii actiunilor de lupta, în functie
de evolutia situatiei.
În implementarea managementului crizei teroriste trebuie sa se tina cont de urmatoarele:
a. – stabilirea si controlul comunicatiilor. Un aspect esential în aplicarea în practica a
planului antiterorist este stabilirea si controlul securitatii comunicatiilor dintre fortele aflate
în zona incidentului, centru operational si fortele specializate de interventie antiterorista.
Comunicatiile teroristilor cu negociatorii trebuie, de asemenea, stabilite cu rapiditate, iar
accesul la acestea, limitat. Odata realizat acest deziderat, toate celelalte elemente ale
planului de comunicatii sunt activate. Comunicatiile vor trebui sa fie în masura sa raspunda
tuturor situatiilor nou intervenite sa se aiba capacitatea de a mentine pe o perioada lunga
controlul tuturor intrarilor si iesirilor din retea. Comunicatiile cu regim special vor trebui
asigurate cu personal specializat în munca de informatii.
b. – logistica. O responsabilitate inerenta este aceea de luare în considerare a masurilor
logistice în vederea sustinerii conditiilor speciale din timpul rezolvarii incidentului terorist.
Disfunctiile înregistrate la echipamentele de comunicatii, la materialele foto si asigurarea
auto pot reduce capacitatea de riposta.
c. – relatiile cu publicul. În cazul interventiei antiteroriste, obiectivele principale ale relatiei
cu publicul vor fi: asigurarea unei informari reale; inducerea unei stari de calm si
convingerea publicului ca autoritatile stapanesc situatia. Informarea prompta a presei în
privinta riscului si gravitatii situatiei, în conditii rezonabile, cat si actualizarea informatiilor,
mentine credibilitatea institutiei si asigura libertatea de informare. Reprezentantilor mass-
media nu trebuie sa li se permita accesul direct la ostatici, la retelele de comunicatii sau la
alte persoane implicate nemijlocit în desfasurarea actiunilor.
O noua abordare tinde sa fie asumata în mod explicit de aproape întreaga comunitate
internationala, în cadrul unor evolutii consensuale, altadata de neimaginat. Pe acest fond, se
impune necesitatea întaririi cooperarii internationale în problematica antiterorista, pe baza
unei viziuni mai ample si mai complete, conform careia demersurile de contracarare a
formelor de manifestare a terorismului trebuie sa fie dublate de actiuni pe diverse
perspective, destinate prevenirii aparitiei si extinderii acestuia.
Concluzii. Securitatea mondiala este amenintata de terorismul international. De aceea
statele care se simt responsabile de mentinerea unei stari propice evolutiei democratice a
omenirii si cele care pot deveni tinte ale terorismului si-au unit eforturile realizand o
puternica coalitie de natura politicomilitara împotriva acestui flagel. În prezent, societatea
este vulnerabila fata de o noua forma de terorism, în care puterea teroristului individual si a
terorismului în calitate de tactica este infinit mai mare. Teroristii de odinioara asasinau
monarhi sau înalti demnitari, dar altii, presati de mostenirea sceptrului la randul lor, rapid le
luau locul. Societatile avansate de astazi sunt fiecare dependente de stocarea, sprijinul,
analiza si transmiterea de date pe suporti si prin aparatura electronica. Apararea, politica,
operatiunile bancare, comertul, transporturile, cercetarea stiintifica si o mare parte a
tranzactiilor guvernului si ale sectorului privat sunt informatizate. Aceasta expunere de
vaste domenii vitale ale natiunii raufacatorilor sau sabotajului oricarui pirat al informaticii,
si sabotajul concertat ar putea pune o tara în stare de nefunctionalitate. De unde
interogatiile sporite asupra infoterorismului. Un terorist ar putea cu siguranta sa patrunda în
sistemele informatizate ale unui stat si sa-i provoace pagube imense prin distrugerea
fisierelor cu informatii de nivel strict secret. Viata a demonstrat ca masurile de protectie au,
de regula, o valoare limitata: tineri pirati informatici au accesat sisteme de nivel strict secret
în toate domeniile si în toate statele lumii. Posibilitatile de a semana haos sunt deja practic
nelimitate si vulnerabilitatea sistemelor informatizate nu face decat sa creasca. Teroristii,
probabil, în viitor, îsi vor schimba tintele. De ce sa asasinezi un politician sau sa ucizi
oameni orbeste, daca un atac asupra unui sistem informatic poate produce efecte mult mai
spectaculoase si mai durabile? Daca noul terorism ar tinti în mod esential informatica,
puterea sa distructiva ar fi infinit mai mare decat cea exercitata de acesta în trecut si, în
acelasi timp, mai mare decat daca s-ar folosi arme chimice si biologice. În plus, teroristul
care ar declansa dezastrul nu ar fi afectat în mod direct si semnificativ. Potrivit raportului
asupra terorismului pe care Departamentul de Stat al SUA l-a facut public în 29 aprilie
2004, în 2003 numarul atentatelor a fost cel mai mic începand cu 1969. Aceasta
demonstreaza ca masurile luate de fiecare stat, pe plan intern, si lupta coalitiei
internationale împotriva terorismului începe sa-si arate roadele. În esenta terorismul
international ramane una dintre cele mai acute amenintari la adresa securitatii mondiale, el
reprezentand forta cea mai brutala si folosirea ei lipsita de orice scrupul, în conditiile în
care singura regula este cea dictata de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat. În
zilelele noastre, terorismul ca forma de conflict asimetric, tinde sa se generalizeze, atingand
treptat toate zonele existentei. De aceea se cuvine acordata o atentie sporita acestui
fenomen si adoptarea celor mai eficace masuri de prevenire a manifestarilor sale specifice,
atat la nivel national, cat mai ales international.

Bibliografie :
1. VIZIUNEA STRATEGICA -2010. ARMATA ROMANIEI;
2. Zanhenoe voine abozrenie, Arma psihotronica, Rusia, nr. 4, aprilie 1993;
3. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiectii în spatiul strategic, Bucuresti, Editura
Militara, 1999;
4. Revista Gandirea militara romaneasca;
5. Nicolae Uscoi, Securitate nationala, politica de aparare si istorie militara, Sibiu, 2002;

Larisa Dimian