CAPITOLUL XIV
(incertitudine uni - sau bilaterală). Astfel fiind, în
CONTRACTELE ALEATORII
Noţiunea şi consideraţii introductive privind contractele aleatorii
1. Definiţie. Contractele aleatorii sunt contracte cu
titlu oneros în care - spre deosebire de cele
comutative - întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei
pentru una dintre părţi ori pentru ambele părţi
contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii
contractului deoarece depinde de un eveniment viitor
şi incert, incertitudinea referindu-se la îndeplinirea sau
neîndeplinirea evenimentului (condiţie) ori numai la
momentul îndeplinirii (termen incert). Astfel fiind, în
contractele aleatorii există şanse de câştig-pierdere
pentru ambele (toate) părţile contractante; fiecare
parte urmăreşte să realizeze un câştig şi să evite
suportarea unei pierderi. Aceste şanse nu pot fi
evaluate la încheierea contractului, ci numai în
momentul îndeplinirii (neîndeplinirii) evenimentului,
căci realizarea lui este independentă de voinţa
părţilor.
După cum rezultă din această definiţie, în
contractele aleatorii întinderea sau chiar şi existenţa
obligaţiei (prestaţiei) poate fi incertă pentru una dintre
părţi sau pentru ambele părţi contractante1
contractul aleatoriu “echivalentul” (în sens de
prestaţie) depinde fie pentru una dintre părţi, fie
pentru toate părţile, de un eveniment incert (art. 947
alin. 2 C. civ.). De exemplu, în contractul de rentă
viageră obligaţia credirentierului (care înstrăinează un
bun în schimbul unei rente viagere) este certă din
momentul încheierii contractului, incertitudinea vizând
numai întinderea obligaţiei debirentierului, care este
dependentă de durata vieţii credirentierului. În
schimb, în contractul de prinsoare (de exemplu, pariul
sportiv) chiar şi existenţa obligaţiei este incertă pentru
ambele părţi (nu se ştie care dintre ele va pierde
întrecerea sportivă şi va fi obligată să plătească).
2. Elementul alea2. Dacă obligaţia (prestaţia)
poate fi incertă numai pentru una dintre părţi, şansa
de câştig-pierdere (şanse reale şi egale pentru părţi)
există întotdeauna pentru ambele (toate) părţile
contractante; “nu se poate concepe ca şansa să fie
unilaterală”3. Din această cauză, un contract cu titlu
gratuit nu poate avea caracter aleatoriu, căci una
1
Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 37, nr. 19.
2
Alea, -ae, s.f. lat.- zar, noroc, risc, primejdie.
3
Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit
civil, vol. II, Paris, 1962, p. 85, nr. 107. Vz. şi A. Bénabent,
Droit civil. Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.525-526
nr.924. “Un contract, ca să fie aleatoriu, trebuie să prezinte
acest caracter pentru ambele părţi, în ce priveşte
prestaţiunile lor reciproce...”, “perspectivă de beneficii sau
pierderi pentru toate părţile”. C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratatul de drept civil român, vol.
II, Bucureşti, 1929, p. 1029-1030.
1
dintre părţi nu poate pierde, iar cealaltă nu poate
câştiga4. În contractele aleatorii şansa (definită în
dicţionare ca circumstanţă favorabilă, posibilitatea de
reuşită, de succes, noroc) implică şi neşansa (riscul
pierderii)5 în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului prevăzut în contract; evenimentul care
profită uneia dintre părţi determină o pierdere pentru
cealaltă parte.
3. Consecinţe ale caracterului aleatoriu.
Întrucât în contractele aleatorii şansa avută în vedere
de către părţi la încheierea contractului reprezintă
cauza obligaţiilor asumate, în absenţa ei contractul va
fi lipsit de efecte. Astfel, dacă renta viageră a fost
constituită în favoarea unei persoane decedate la
încheierea contractului sau bolnave cu consecinţa
morţii în 20 de zile, lipsa cauzei determină nulitatea
contractului6. În materie de asigurări lipsa şanselor
(inexistenţa sau imposibilitatea producerii
evenimentului asigurat) se sancţionează, potrivit legii,
cu rezilierea de drept a contractului7. Iar în materia
contractelor de joc şi prinsoare, dacă una dintre părţi a
întrebuinţat dol, înşelăciune sau amăgire - înlăturând
astfel şansa câştigului pentru cealaltă parte
4
Pentru renta viageră constituită cu titlu gratuit vz. infra
nr. 58.3.
5
Şansa este totdeauna aleatorie, ea nu poate fi numai
favorabilă, de reuşită, de noroc; o şansă de 100% nu mai
este şansă, ci o certitudine.
6
Pentru amănunte vz. infra nr. 58.
7
Vz. infra nr. 8 şi nr. 29 lit. b şi art. 14 din L. nr.136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România.
2
(caracterul bilateral al şanselor) - pierzătorul poate
repeti plata făcută8.
În sfârşit, deoarece părţile au contractat în
cunoştinţa şanselor de câştig-pierdere (alea) - iar
hazardul poate determina o disproporţie vădită între
prestaţii – nu se pot plânge de leziunea suferită în caz
de pierdere; acţiunea în anulare pentru leziune
(acţiunea în resciziune), în principiu, nu este aplicabilă
în materia contractelor aleatorii, chiar dacă partea are
numai capacitate de exerciţiu restrânsă.
4. Caracterul aleatoriu al unor contracte. În
literatura de specialitate s-au exprimat unele rezerve
cu privire la caracterul aleatoriu al unor contracte sau
caracterul lor aleatoriu pentru ambele părţi9.
Astfel, în ceea ce priveşte contractul de asigurare,
unii autori contestă caracterul aleatoriu al acestui
contract, pe motiv că asiguratul - care plăteşte
primele de asigurare - primeşte de îndată o
contraprestaţie şi anume asigurarea, adică siguranţa
că va primi, el sau altul, o sumă de bani dacă se
întâmplă evenimentul asigurat. Pe de altă parte, şi
asiguratorul are o certitudine asupra posibilităţilor de
a plăti indemnizaţia de asigurare, deoarece a calculat
primele în aşa fel încât să poată acoperi toate aceste
posibilităţi.
În realitate, contractul de asigurare este un contract
aleatoriu, întrucât - la încheierea contractului - nu se
ştie dacă se va întâmpla evenimentul păgubitor sau,
8
Vz. infra nr. 73.2.
9
Vz. de ex., V.V. Longhin, Regimul juridic al asigurărilor
de stat, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 82-84; T.R.
Popescu, P. Anca, op. cit., p. 35-36.
cel puţin, data la care se va întâmpla. Siguranţa de a
primi o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul,
este în realitate o eventualitate care nu poate fi
asimilată cu contraprestaţia de la contractele cu titlu
oneros comutative. Contractul de asigurare este
aleatoriu chiar şi în cazul asigurărilor mixte de
persoane, în care asigurătorul în mod sigur plăteşte
suma asigurată (fie în caz de invaliditate, fie în caz de
deces, fie la expirarea termenului prevăzut în
contract), deoarece decesul poate surveni la un
moment atât de apropiat de încheierea contractului,
încât primele plătite nu acoperă încă, nici pe departe,
indemnizaţia ce se plăteşte de asigurător.
Argumentul că asigurătorul are o certitudine asupra
posibilităţilor de a plăti despăgubiri păcătuieşte prin
faptul că se referă la totalitatea contractelor încheiate
de asigurător, iar nu la fiecare contract în parte, cum
trebuie să fie privite lucrurile. Dacă luăm totalitatea
contractelor încheiate de asigurător (portofoliul
asigurătorului), desigur că există o certitudine
statistică, ştiinţifică (rezultată din calculul
probabilităţilor), dar aceasta nu se referă la fiecare
contract în parte.
Tot astfel, referitor la unele contracte de joc (loterie)
s-a susţinut că sunt aleatorii numai pentru participanţii
la joc; pentru organizator nu există risc (alea)
deoarece plăteşte câştigurile din sumele efectiv
încasate, după ce în prealabil el îşi reţine cota de
cheltuieli şi profitul.
În realitate, contractele de joc sunt, prin excelenţă,
aleatorii pentru ambele părţi deoarece raporturile
juridice trebuie să fie analizate în mod izolat, pe
3
fiecare contract în parte, la fel ca şi în materie de
asigurări. Astfel fiind, echivalentul depinde de alea; în
caz de realizare a evenimentului organizatorul
plăteşte câştigătorului o sumă cu totul
disproporţionată faţă de suma încasată de la el, în caz
contrar (de cele mai multe ori) nu plăteşte nimic. Deci
fiecare contract este aleatoriu pentru ambele părţi;
acelaşi eveniment determină câştig sau pierdere
pentru oricare parte; şansa este totdeauna aleatorie şi
deci bilaterală.
În concluzie, urmează să analizăm în rândul
contractelor aleatorii: contractul de asigurare, de
rentă viageră, de întreţinere şi contractul de joc sau
prinsoare, cu menţiunea că pot fi încheiate şi alte
contracte aleatorii, numărul lor nefiind limitat (de
exemplu, vânzarea unui lucru viitor - de pildă, o
recoltă - dacă cumpărătorul şi-a asumat riscul
nerealizării; constituirea directă sau indirectă a unui
uzufruct sau uz viager, vânzarea nudei proprietăţi sau
a emolumentului uzufructului, vânzarea de drepturi
litigioase etc.).

Contractul de asigurare
Secţiunea I
Principalele noţiuni în legătură cu asigurările
5. Importanţă. Pentru înţelegerea actelor normative privind
asigurările10 este necesar să clarificăm în prealabil semnificaţia
juridică a noţiunilor speciale întrebuinţate în această materie.
6. Asigurătorul este societatea comercială obligată a plăti
anumite sume de bani (indemnizaţia de asigurare) la realizarea
evenimentului prevăzut în contractul de asigurare.
Activitatea de asigurare în România poate fi exercitată de
societăţi (de asigurare, de reasigurare sau de broker de asigurare)
numai cu autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor11 care verifică îndeplinirea condiţiilor legale speciale de
înfiinţare şi funcţionare.
În vederea protejării asiguraţilor, Legea nr.136/1995 a prevăzut
constituirea, prin contribuţia asigurătorilor, a Fondului de garantare
destinat plăţilor de indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare
în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului. Fondul se
10
Principalele acte normative în această materie sunt:
– Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
– Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor;
11
Pentru amănunte vz. art. 11-15 şi art. 35-36 din Legea nr. 32/2000.
4
constituie şi se administrează de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor, care stabileşte anual o cotă de maximum 10% din
primele brute încasate de societăţile de asigurare cu care se
alimentează fondul şi normele privind utilizarea acestuia (art. 60)12.
7. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care intră în
raporturi juridice cu asigurătorul prin încheierea contractului de
asigurare. De regulă, asiguratul are şi calitatea de parte contractantă.
Dacă evenimentul care provoacă pentru asigurător obligaţia de
plată a indemnizaţiei de asigurare priveşte persoana sau patrimoniul
unei alte persoane decât aceea a contractantului, se numeşte asigurat
(persoană asigurată) titularul interesului asigurat sau persoana asupra
căreia poartă asigurarea, iar persoana care încheie contractul şi se
obligă să plătească primele de asigurare se numeşte în astfel de
cazuri contractant.
În raporturile de asigurare mai poate interveni şi o altă persoană:
beneficiarul asigurării. Se numeşte beneficiar terţa persoană căreia -
în virtutea contractului sau a legii - asigurătorul urmează să plătească
indemnizaţia de asigurare la realizarea evenimentului prevăzut în
contract (caz asigurat). Dacă contractul este încheiat în favoarea
beneficiarului, contractantul (asiguratul) se mai numeşte stipulantul
asigurării. De exemplu, un tată se asigură pentru caz de moarte în
favoarea copilului său. În acest exemplu, tatăl este contractant,
asigurat şi stipulantul asigurării, iar copilul beneficiarul asigurării.
8. Riscul (pericolul) asigurat (având o semnificaţie proprie,
diferită de noţiunea de risc din dreptul comun) este un eveniment
viitor, posibil dar incert - prevăzut în contract - la care sunt expuse
bunurile ori patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unei persoane (de
exemplu, incendiu, inundaţie, moartea, despăgubirile datorate terţilor
etc.). Asigurarea se face tocmai împotriva urmărilor acestor pericole.
Incertitudinea poate privi îndeplinirea ori neîndeplinirea
12
Articolele citate în acest capitol fără alte indicaţii, se referă la
articolele din Legea nr. 136/1995, act normativ de bază în materie de
asigurări.
evenimentului - incertus an, incertus quando - deci reprezintă o
condiţie (de exemplu, incendiu) sau numai data îndeplinirii - certus
an sed incertus quando - reprezentând un termen incert (de exemplu,
decesul este un fapt inevitabil, dar momentul când va surveni nu este
cunoscut).
9. Cazul asigurat (se mai numeşte sinistru) este evenimentul
asigurat pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut asigurarea
şi care într-adevăr s-a produs (de exemplu, în cazul asigurării contra
incendiului, incendiu survenit). Rezultă că, spre deosebire de risc
care este un eveniment care se poate ivi, cazul asigurat este un
eveniment care s-a produs. Noţiunea cazului asigurat are o
însemnătate deosebită în materie fiindcă din momentul producerii lui
asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare
(despăgubiri sau suma asigurată).
10. Prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat:
anumite bunuri, despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a
răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană (patrimoniul din care
ar urma să se plătească) sau un atribut al persoanei (viaţa,
capacitatea de muncă etc.), adică valorile patrimoniale sau
nepatrimoniale expuse pericolului.
11. Prin interesul asigurării - în cazul asigurării de bunuri - se
înţelege dauna efectivă, evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate
suferi în caz de pierdere sau degradare a bunului asigurat. În materia
asigurărilor de bunuri asigurată poate fi numai persoana care are un
interes legitim patrimonial în conservarea bunului respectiv,
persoana care în cazul pieirii sau deteriorării acestui bun poate suferi
un prejudiciu (art. 25).
Interes la asigurare pot avea - în afară de proprietate -
uzufructuarul, creditorul cu garanţii reale, depozitarul, persoanele
din familia proprietarului etc. Unii dinte ei pot avea şi simultan
interes la asigurare. De exemplu, proprietarul şi uzufructuarul. În
astfel de situaţii fiecare dintre persoanele interesate poate asigura
5
bunul în limitele interesului propriu. În orice caz, încetarea
interesului atrage după sine încetarea asigurării pentru acea
persoană, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art. 30).
12. Suma asigurată este suma maximă în limita căreia
asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la
ivirea cazului asigurat. Determinarea sumei asigurate este necesară
şi pentru calcularea primei deoarece între cele două elemente există
o corelaţie necesară; cuantumul sumei asigurate influenţează în mod
corespunzător cuantumul primei (un anumit procent aplicat la suma
asigurată).
În cazul asigurărilor de bunuri suma asigurată nu trebuie să
depăşească valoarea reală a bunului la data asigurării (valoarea de
asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece ar putea trezi
interesul asiguratului în producerea cazului asigurat. În schimb,
suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a bunului
(subasigurare). În acest limite suma asigurată se stabileşte de către
părţi în contract.
În cazul asigurării de răspundere civilă, întrucât nu există o
valoare de asigurare (cuantumul pagubei terţului fiind incertă), suma
asigurată se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării
obligatorii prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor (art. 53).
În cazul asigurării de persoane suma asigurată nu este limitată.
Fiind vorba de viaţa şi sănătatea omului nu se poate stabili o limită -
fie minimă, fie maximă - de valoare. Astfel fiind, noţiunile de
supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi suma asigurată
se stabileşte, potrivit înţelegerii dintre părţi, în mod liber.
 13. Prima13 de asigurare este suma de bani (remuneraţia) pe care
o plăteşte asiguratul (contractantul) asigurătorului pentru asumarea
riscului (preţul asigurării).
Prima se stabileşte pe categorii de riscuri asumate şi în funcţie de
suma asigurată. Tarifele de prime astfel stabilite trebuie să asigure o
justă corelaţie între riscurile asumate de asigurător şi primele pe care
le încasează de la asiguraţi. Contractul de asigurare, fiecare în parte,
fiind un contract aleatoriu, nu se confundă cu jocurile de noroc,
presupunând o echivalenţă între riscurile asumate de asigurător şi
primele încasate, stabilite după date statistice şi calcule matematice
(calculul probabilităţilor, aplicarea legii numerelor mari etc.), jocul
hazardului fiind redus la raporturi concrete de asigurare, privite ut
singuli.
14. Prin indemnizaţie de asigurare (despăgubire sau sumă
asigurată) se înţelege suma de bani pe care asigurătorul o achită
asiguratului (beneficiarului) la survenirea cazului asigurat.
În cazul asigurărilor contra pagubelor (de daune), dacă nu s-a
prevăzut altfel în contractul de asigurare, indemnizaţia de asigurare -
numită despăgubire - se plăteşte în limita sumei asigurate, dar numai
până la concurenţa daunei de asigurare şi nu poate depăşi valoarea
bunului din momentul producerii evenimentului asigurat (art. 27 şi
41).
La asigurările de persoane - întrucât indemnizaţia de asigurare nu
are caracter de despăgubire şi nu depinde de paguba suferită, ci
numai de suma asigurată - indemnizaţia de asigurare, numită din
această cauză sumă asigurată, coincide cu suma asigurată14, respectiv
13
De la adv. lat. primum, mai întâi, de la început, în primul rând; în
sensul că se plăteşte mai întâi, când plata indemnizaţiei de asigurare este
încă incertă, nu se ştie când sau dacă se va plăti. Prin definiţie, în cazul
asigurărilor nu se poate aplica regula executării simultane a obligaţiilor
reciproce. În cazul asigurărilor mutuale prima se numeşte şi cotizaţie.
14
În condiţiile prevăzute în contract, indemnizaţia de asigurare poate
depăşi suma asigurată (chiar de mai multe ori). Iar în caz de devalorizare a
monedei naţionale, se practică o indexare (majorare cu procentul stabilit
6
o parte din această sumă în caz de invaliditate permanentă parţială
(procentul corespunzător gradului de invaliditate permanentă).
Secţiunea a II-a
Clasificarea asigurărilor
15. Asigurări facultative şi asigurări obligatorii. Potrivit Legii
nr. 136/1995 raporturile de asigurare se nasc în baza contractului
încheiat între asigurător şi asigurat (contractant).
Asigurările contractuale pot fi de două feluri: asigurări facultative
şi asigurări obligatorii.
În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de
asigurare (art. 2). Prin urmare, în asigurările facultative încheierea
contractului are loc numai dacă părţile, prin libera lor voinţă, se
înţeleg să dea naştere raporturilor de asigurare, ele stabilind, tot prin
acordul lor de voinţă, condiţiile contractului (riscuri, suma asigurată,
beneficiarul asigurării etc.).
Tot facultativă este şi asigurarea bunurilor cu care se garantează
creditele acordate ori a bunurilor procurate din credite sau cu plata
preţului în rate. În aceste cazuri creditorul poate obliga pe debitor la
contractarea de asigurări drept garanţie a executării obligaţiilor, în
caz contrar refuzând încheierea contractului. În raport cu unitatea
care acordă creditul sau vinde bunul cu plata preţului în rate,
beneficiarul-debitor este obligat la încheierea unui contract de
asigurare (asigurare, obligaţie de asigurare contractuală impusă), dar
relaţiile dintre ei nu influenţează natura raporturilor de asigurare
periodic, numit cotă de excedent) a sumei asigurate de plătit în caz de
expirare sau de deces, în funcţie de timpul cât s-au plătit primele.
dintre asigurător şi asigurat, care se nasc numai după încheierea
contractului de asigurare facultativă.
În asigurarea obligatorie raporturile de asigurare se stabilesc tot
prin contractul încheiat între asigurător şi asigurat, numai că ambele
părţi au obligaţia legală de a încheia contractul, iar drepturile şi
obligaţiile părţilor rezultând din contractul încheiat sunt stabilite de
lege (art.3).
Potrivit noii legi a asigurărilor singura varietate de asigurare
obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie (art. 4). În
acest sens, legea prevede obligaţia persoanelor fizice şi juridice
deţinătoare de vehicule supuse înmatriculării în România, precum şi
tramvaie de a le asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca
urmare a pagubelor produse prin accidente (art.48 şi 56).
16. Asigurări de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane.
După obiectul asigurării, asigurările se împart în asigurări de bunuri,
asigurări de răspundere civilă şi asigurări de persoane.
În cazul asigurării de bunuri obiectul asigurării îl constituie
anumite bunuri (o construcţie, autovehicule, bunuri ale gospodăriei
casnice, animale etc.) pentru caz de pieire, furt sau alte evenimente.
În cazul asigurării de răspundere civilă (asigurare de
responsabilitate) obiectul asigurării constă într-o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească
asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane
pentru care răspunde potrivit legii civile. De exemplu, despăgubirile
datorate terţilor păgubiţi prin accidente de vehicule ca urmare a
vătămării sănătăţii sau cauzarea morţii ori distrugerii sau deteriorării
de bunuri.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări
contra pagubelor (asigurări de daune), având drept scop repararea
prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, fie prin pieirea
- totală sau parţială - a bunului asigurat, fie prin plata despăgubirilor
7
civile datorate terţilor ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de
prejudicii ce angajează răspunderea asiguratului. Drept urmare,
aceste asigurări au caracter de despăgubire (indemnitar).
Obiectul asigurării de persoane îl constituie un anumit atribut al
persoanei fizice (viaţa, integritatea corporală etc.). În aceste asigurări
asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul - la survenirea
cazului asigurat - să primească indemnizaţia de asigurare fără relaţie
cu prejudiciul suferit şi chiar dacă nu ar fi încercat vreo pagubă.
Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând
o măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
Secţiunea a IV-a
Asigurarea obligatorie
17. Precizări prealabile. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.
136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru
pagube produse prin accidente de vehicule15. Încălcarea de către
persoanele fizice şi juridice a obligaţiei de asigurare constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă şi cu reţinerea
certificatului de înmatriculare a vehiculului16, până la prezentarea
documentului privind încheierea asigurării (art. 64)17. Evident, în caz
15
Sunt obligatorii şi asigurările încheiate în temeiul Legii nr. 260/2008
privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor,
alunecărilor de teren sau inundaţiilor (publicată în M.Of. nr. 757 din
10/11/2008).
16
În înţelesul Legii nr.136/1995, vehiculul este orice mijloc de
transport, cu sau fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat,
inclusiv orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu, excepţie
făcând cele care se deplasează pe şine, bicicletele sau vehiculele cu
tracţiune animală
17
În legislaţia altor ţări (de ex., Franţa, Ungaria etc.) punerea în
circulaţie a unui vehicul neasigurat constituie infracţiune şi se sancţionează
ca atare (pedepse privative de libertate sau amendă penală).
de accident, asigurătorul nu va plăti despăgubiri dacă vehiculul nu
este asigurat (s-a pus în circulaţie înainte de încheierea contractului
sau contractul a încetat să producă efecte, de exemplu, pentru
neplata primelor de asigurare - art.17).
Asigurarea obligatorie se practică numai de asigurătorii
autorizaţi.
18. Acoperirea prin asigurare a pagubelor pentru care
asiguratul nu este responsabil. Asigurarea de răspundere civilă a
apărut şi funcţionează (în cazul asigurărilor facultative) ca o
asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii
prejudiciaţi prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a
asiguratului (asiguraţilor). Întrucât prin asigurarea obligatorie se
urmăreşte în principal protejarea victimelor accidentelor de
circulaţie prin repararea prejudiciilor suferite de acestea (prin
avarierea sau distrugerea bunurilor ori prin vătămarea corporală sau
decesul unor persoane), actele normative în materie au lărgit în mod
considerabil sfera cuprinderii în asigurare, prevăzând obligaţia
asigurătorului de a plăti despăgubiri victimei nu numai atunci când
răspunderea civilă pentru paguba cauzată revine asiguratului, dar şi
atunci când:
a) cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea
accidentului, este o altă persoană decât asiguratul (art.51 alin.1), de
exemplu, persoana care conducea vehiculul cu sau fără încuviinţarea
deţinătorului (comodatar, hoţ etc.). Înseamnă că şi aceste persoane -
fără a avea calitatea de asiguraţi în terminologia legii - sunt
persoane cuprinse în asigurare;
b) nu există o persoană a cărei responsabilitate civilă să fie
angajată întrucât autorul accidentului a rămas neidentificat, dar în
acest caz numai dacă vehiculul care a produs accidentul este
identificat şi asigurat (art. 51 alin. 3), de exemplu, hoţul de maşină
res-ponsabil fuge de la locul accidentului şi nu este identificat.
Înseamnă că asigurarea de răspundere civilă operează şi în absenţa
8
persoanei responsabile, producându-se o depersonalizare a
răspunderii civile. Evident, în lipsa contractului de asigurare de
răspundere civilă valabil nici o societate comercială de asigurări nu
poate fi obligată la plata despăgubirilor. În acest din urmă caz
despăgubirile pot fi plătite, în condiţiile prevăzute de lege, numai din
Fondul de protecţie a victimelor străzii (art. 61).
Rezultă că asigurarea obligatorie de răspundere civilă este o
asigurare colectivă a victimelor accidentelor de vehicule şi,
totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident
împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi
prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă.
19. Domeniu de aplicare. Potrivit legii, “Persoanele fizice sau
juridice care au în proprietate vehicule supuse
înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au
obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare
a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale
de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin
plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul
vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta”(art. 48 alin.
1)18.
Mai precizăm că asigurarea obligatorie de răspundere nu acoperă
riscul accidentelor produse în timpul utilizării vehiculului pentru
cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente pentru acestea. Pentru
aceste riscuri se pot încheia asigurări facultative (art. 48 alin. 3).
20. Cazul asigurat. Potrivit legii, cazul asigurat (adică
evenimentul asigurat - riscul - survenit şi care dă naştere obligaţiei
asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirile -
18
Potrivit art. 2 alin. 3 din HG nr. 610/1992 privind cartea de identitate
a vehiculului, înmatricularea se face pe baza dovezii că “vehiculul este
asigurat”. Se are în vedere, evident, numai asigurarea de răspundere civilă,
asigurarea de avarii (casco), care este o asigurare de bunuri, nefiind
obligatorie.
În privinţa persoanelor care intră pe teritoriul României cu vehicule
înmatriculate în străinătate, a se vedea art.48 alin.2.
în condiţiile prevăzute de lege) constă în accidentul cauzator de
prejudicii terţelor persoane pentru care - potrivit legii civile - se
angajează răspunderea asiguratului sau a persoanei care conducea
vehiculul, iar în cazul în care vehiculul care a produs accidentul este
identificat şi asigurat, chiar dacă nu există o persoană a cărei
responsabilitate să fie angajată deoarece autorul accidentului a rămas
neidentificat.
Rezultă că, pentru caracterizarea cazului asigurat - care
declanşează obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare - trebuie
avute în vedere:
–accidentul de vehicul producător de pagube unei terţe persoane;
–răspunderea civilă a asiguratului sau a persoanei cuprinse în
asigurare;
–dacă persoana responsabilă de accident (autorul) a rămas
neidentificat dovada existenţei unei asigurări valabile a vehiculului
care a cauzat accidentul.
Asigurătorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
prin accidentul de vehicul în cazul în care, pentru acest accident, se
poate angaja - potrivit legii - răspunderea civilă a persoanei
asigurate.
În toate cazurile însă, asigurarea obligatorie de răspundere civilă
acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului. Deoarece
legea se referă la “prejudiciile de care asiguraţii răspund în baza
legii...”, nu poate fi invocată răspunderea contractuală a deţinătorului
de vehicul, care îşi are sorgintea în acordul de voinţă a părţilor
contractante. Efectuarea transportului pe baze contractuale între
asigurat şi persoana păgubită nu este cuprinsă în asigurarea de
răspundere obligatorie (art. 49-50).
Cât priveşte răspunderea civilă delictuală a asiguratului, poate fi
vorba de o răspundere pentru fapta proprie culpabilă (art. 998, 999
C. civ.), dar evident, această faptă trebuie să cauzeze prejudiciul prin
mijlocirea vehiculului.
9
De asemenea, poate fi vorba de răspunderea asiguratului pentru
fapta altuia (art. 1000 alin. 2-4 C. civ.). Precizăm că - pentru
funcţionarea asigurării de răspundere civilă - nu prezintă relevanţă
dacă, alături de asigurat care răspunde pentru fapta altuia, se poate
angaja şi răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a
conducătorului de vehicul (art. 998-999 C. civ.).
În sfârşit, răspunderea asiguratului poate fi şi o răspundere
obiectivă, pentru fapta lucrului (art. 1000 alin. 1 C. civ.), în acele
ipoteze în care el are calitatea de păzitor juridic al vehiculului.
Potrivit legii, despăgubirile sunt datorate de asigurător nu
numai atunci când asiguratul este responsabil de accidentul auto
(înţelesul tradiţional al asigurării de responsabilitate), dar şi “în cazul
în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea
accidentului, este o altă persoană decât asiguratul” (art. 51 alin. 1).
Legea are în vedere acele ipoteze în care vehiculul angajat în
accident a fost condus de o altă persoană decât asiguratul (deţinător
al vehiculului) şi indiferent dacă asiguratul răspunde ori nu pentru
faptele acelei persoane. Observăm că, în terminologia legii,
conducătorul de vehicul, care nu este şi “deţinătorul” lui (de
exemplu, şoferul profesionist, comodatarul, locatarul etc.) nu are
calitatea de “asigurat”, deşi asigurarea obligatorie acoperă şi
răspunderea lui civilă faţă de terţe persoane păgubite prin accidentul
de vehicul, fiind deci persoană cuprinsă în asigurare.
Scopul final al ocrotirii victimelor accidentelor de vehicule a
căpătat o expresie deosebit de elocventă în art. 51 alin. 3 şi art. 61
din Legea nr.136/1995, prin care s-au creat condiţii pentru plata unor
despăgubiri chiar dacă condiţiile răspunderii civile nu ar fi întrunite.
Potrivit art. 51 alin. 3, “în caz de vătămare corporală sau
deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se
acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este
identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas
neidentificat”. Prin urmare, asigurătorul este obligat să plătească
despăgubiri nu numai în cazurile în care se poate stabili răspunderea
civilă a asiguratului sau a conducătorului de vehicul, dar şi atunci
când autorul accidentului a rămas neidentificat. Este vorba de acele
ipoteze excepţionale în care - deşi vehiculul este identificat, fiind
înmatriculat pe numele deţinătorului - autorul responsabil de
accident nu poate fi identificat. De exemplu, hoţul de maşini care a
condus vehiculul furat a dispărut de la locul accidentului şi nu a fost
identificat.
Potrivit legii, asigurătorul este obligat să plătească despăgubiri
indiferent că accidentul a cauzat paguba prin atingere adusă
persoanei (vătămarea corporală sau decesul unor persoane) ori
bunurilor (avariere sau distrugere de bunuri, inclusiv animale). Este
însă necesar ca vehiculul care a produs accidentul să fie identificat şi
asigurat. În lipsa asigurării valabile în momentul producerii
accidentului (ceea ce se poate constata şi dovedi numai dacă
vehiculul este identificat) nu avem asigurător obligat la plata
despăgubirilor, chiar dacă se dovedeşte că paguba s-a produs prin
accident de vehicul.
Pentru ipoteza autorului neidentificat şi când acoperirea
pagubelor produse prin accidente de vehicule nu poate avea loc în
condiţiile arătate (art.51 alin.3), legea instituie o altă modalitate de
protejare a victimelor accidentelor de circulaţie. Potrivit art. 61: “ Se
constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii, în vederea
protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse
înmatriculării, precum şi de tramvaie, în care autorul a rămas
neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat
pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
vehicule”.
Fondul de protecţie a victimelor străzii este destinat plăţilor de
despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a
rămas neidentificat, respectiv plăţilor de despăgubiri pentru
10
avarierea ori distrugerea de bunuri şi vătămări corporale sau decese,
dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat.
Fondul de protecţie a victimelor străzii se va constitui, administra,
utiliza şi prelua, în condiţiile normelor emise de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.
În caz de litigiu, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de
vehicule supuse înmatriculării, precum şi de tramvaie, în care
autorul a rămas neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu
este asigurat de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de vehicule, se exercită împotriva administratorului
Fondului de protecţie a victimelor străzii, desemnat de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor
21. Indemnizaţia de asigurare (despăgubirile). În temeiul
asigurării de răspundere civilă asigurătorul acordă despăgubiri
pentru pagubele cauzate terţilor (art. 49 alin. 1).
22. Cuantumul indemnizaţiei. În temeiul art.53, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor a adoptat Ordinul nr. 21/2009 pentru
punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule.
Potrivit art.24 din Norme, asigurătorii de răspundere civilă au
obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici
decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.
Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor sunt:
a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi
accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2009, la
un nivel de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al
pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2010, limita
de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de
500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare
la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a
României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de
despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 750.000
euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data
producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;
b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru
prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi
accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2009, la
un nivel de 1.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al
pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2010, limita
de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de
2.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei
valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita
de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de
3.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei
valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României.
23. Stabilirea despăgubirilor. În legătură cu suportarea
despăgubirilor datorate terţului păgubit de către asigurător - în
limitele arătate - se pune întrebarea cum se stabileşte cuantumul
acestor despăgubiri şi existenţa condiţiilor necesare pentru angajarea
răspunderii civile a persoanei cuprinse în asigurare (asigurat sau altă
persoană care a condus vehiculul angajat în accident).
23.1. În vederea lichidării operative a daunelor, legea permite
stabilirea despăgubirilor (şi implicit, întrunirea condiţiilor
răspunderii civile acoperite prin asigurare) pe baza convenţiei dintre
persoana păgubită şi asigurător, fără a mai fi necesar acordul
11
asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba(art.43). Stabilirea
despăgubirilor pe calea convenţiei este posibilă şi în cazul în care
autorul accidentului a rămas neindentificat, dar vehiculul este
identificat şi asigurat (art. 51 alin. 3).
23.2 În cazul în care cuantumul despăgubirilor nu se poate stabili
prin convenţia părţilor, acesta va fi determinat prin hotărâre
judecătorească. În această ipoteză, drepturile persoanelor păgubite
prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de
răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea
obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea
accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi. este parte.
24. Plata despăgubirilor. Pentru ocrotirea victimelor
accidentelor de circulaţie, legea prevede că despăgubirile - indiferent
că au fost stabilite prin convenţie sau prin hotărâre judecătorească -
se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanei păgubite, în
măsura în care ea nu a fost despăgubită de persoana responsabilă
(art.55 alin.1). Despăgubirile se plătesc persoanei responsabile
numai dacă aceasta dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit.
Restituirea despăgubirilor achitate de persoana responsabilă poate fi
refuzată de asigurător numai dacă suntem în prezenţa cazurilor
excepţionale în care ar urma ca despăgubirile să fie recuperate (dacă
ar fi fost plătite de asigurător victimei) pe calea acţiunii în regres
(art. 55 alin. 3).
Legea mai precizează că despăgubirile nu pot fi urmărite de
creditorii asiguratului (art.55 alin.2). Este vorba de creditorii
persoanei responsabile (asigurat sau conducătorul vehiculului
responsabil de accident, altul decât asiguratul - art. 54 alin. 2 şi art.
51 alin. 1) care profită de asigurare numai indirect, prin faptul că
despăgubirile datorate terţului păgubit nu micşorează patrimoniul
debitorului, care formează obiectul gajului lor general, fiind plătite
de asigurător. Considerăm că despăgubirile datorate de asigurător
pot fi totuşi urmărite de creditorii asiguratului, dar numai dacă terţul
a fost despăgubit de persoana responsabilă şi asigurătorul este
obligat să restituie despăgubirile plătite persoanei responsabile.
Creanţa debitorului - solvens - împotriva asigurătorului face parte
din patrimoniul lui care serveşte gajului general al creditorilor
chirografari (potrivit dreptului comun).
25. Noţiunea de terţă persoană păgubită. Potrivit art. 49 alin.1
din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acoperă răspunderea civilă a
asiguraţilor “faţă de terţe persoane păgubite” prin accidente de
vehicule, precum şi tramvaie.
În rezolvarea problemei trebuie să pornim de la ideea că - întrucât
legea nu aduce limitări - terţa persoană poate să fie, în principiu,
orice persoană - fizică sau juridică, cu domiciliul, reşedinţa sau
sediul în ţară sau în străinătate (art.51 alin.2) - păgubită printr-un
accident de vehicul, păgubirea putându-se produce prin vătămare
corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri (art.
50). În caz de deces calitatea de terţi o au urmaşii persoanei decedate
care au fost păgubiţi prin moartea susţinătorului şi persoanele care
dovedesc că au suportat anumite cheltuieli ca urmare a accidentului
(cheltuieli de transport al cadavrului, de înmormântare, de spitalizare
până la deces etc.).
Deoarece actele normative în materie nu prevăd limitări în
această privinţă, nu prezintă relevanţă juridică raporturile de rudenie,
căsătorie, afinitate sau de altă natură existente între persoana
responsabilă şi cea păgubită şi nici împrejurarea dacă persoana
vătămată ori decedată ca urmare a accidentului sau bunul avariat ori
distrus s-a aflat în afara sau în interiorul vehiculului care a produs
accidentul, în acest din urmă caz cu condiţia ca persoanele sau
bunurile să nu fi fost transportate în baza unui raport contractual (art.
50).
12
Pornind de la această determinare largă a noţiunii de terţă
persoană în materia asigurării de răspundere civilă, se impune
precizarea cercului persoanelor care nu au această calitate.
25.1. Este evident că asiguratul deţinător al vehiculului, fiind
legat prin raporturi de asigurare, nu are calitatea de terţ în această
materie (art. 50 alin.3). Astfel fiind, asigurătorul nu datorează
despăgubiri în caz de vătămarea sănătăţii sau moartea asiguratului în
accident şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor
asiguratului, inclusiv a vehiculului condus de el şi care a provocat
accidentul.
25.2. Nici conducătorul vehiculului nu are calitatea de terţ,
deoarece - fără a avea calitatea de asigurat în terminologia legii
(vezi, de exemplu, art.54 alin.2) - este cuprins în raporturile de
asigurare obligatorie de răspundere civilă. Într-adevăr, asigurătorul
datorează despăgubiri “şi în cazul în care cel care conducea
vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă
persoană decât asiguratul” (art. 51 alin.1), de exemplu, conducătorul
auto profesionist, comodatarul, locatarul, hoţul de maşini etc. şi
indiferent de faptul dacă asiguratul răspunde sau nu pentru fapta
conducătorului sau pentru fapta lucrului (art. 1000 C. civ.).
25.3. În sfârşit, precizăm că, potrivit art. 49 alin.1, asigurarea
vizează numai răspunderea “în baza legii”, deci răspunderea civilă
delictuală, (indiferent că persoana păgubită îşi valorifică dreptul la
acţiune în faţa instanţei civile sau, constituindu-se parte civilă, în
faţa instanţei penale). Astfel fiind, creditorii contractuali ai
asiguratului sau persoanei respon-sabile cuprinse în asigurare, nu au
calitatea de terţi şi deci nu beneficiază de această asigurare. De
exemplu, expeditorul sau destinatarul mărfurilor transportate, având
acţiune contractuală împotriva cărăuşului, nu are calitatea de terţ
(art. 50 alin. 3).
26. Acţiuni în regres. În vederea ocrotirii victimelor accidentelor
de circulaţie asigurătorul acoperă, în condiţiile şi în limitele
prevăzute de lege, paguba cauzată şi, de regulă, despăgubirile sunt prevăzute în art.85-94 din OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe
suportate definitiv de asigurător din fondurile acumulate ca urmare a drumurile publice, republicată.
încasării primelor de asigurare. c) “Accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii
Ar fi însă nedrept ca - în materia asigurării de răspundere, care săvârşite cu intenţie încerca să se sustragă de la urmărire”. În acest
este o asigurare contra pagubelor - asigurătorul să suporte, în toate caz, accidentul nu este decât un episod al infracţiunii, de exemplu,
cazurile şi în mod definitiv, despăgubirile plătite, o asemenea soluţie bunurile au fost furate, sustrase şi transportate cu vehiculul urmărit
putând compromite şi buna funcţionare a fondului de asigurare. De de organele de poliţie;
aceea asigurătorul are dreptul, în cazurile şi în condiţiile prevăzute d) “Persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus
de lege, să recupereze despăgubirile plătite terţei persoane păgubite vehiculul fără consimţământul asiguratului”. Este vorba, în special,
de la persoanele a căror răspundere faţă de victimă este acoperită de hoţul de maşini care - dacă provoacă un accident - asigurătorul
prin asigurarea de răspundere civilă, pe calea unei acţiuni în regres. plăteşte despăgubiri victimei, dar recuperează de la el sumele plătite
26.1. Potrivit legii, regresul este limitat la 4 cazuri în care, faţă de prin acţiune în regres, în toate cazurile.
gravitatea culpei persoanei responsabile şi a periculozităţii sociale a Pe baza art. 58 lit. d) regresul se justifică şi în alte cazuri în care
faptei săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de către vehiculul este condus fără consimţământul asiguratului, de exemplu,
asigurător ar fi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a de copilul lui - major sau minor - care pune stăpânire pe vehicul fără
responsabilităţii civile şi cu principiile de bază ale funcţionării ştirea şi consimţământul părintelui.
asigurării.
Cele patru cazuri în care despăgubirile plătite de asigurător se
recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei
sunt următoarele (art. 58)19:
a) “Accidentul a fost produs cu intenţie”, ipoteză care nu se
întâlneşte în practică, dar care, evident, nu putea lipsi din
reglementările în materie;
b) “Accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte
încriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile
publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu
s-au produs pe astfel de drumuri, sau în timpul comiterii altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie”. Textul se referă la infracţiunile

19
Despăgubirea plătită de asigurător poate fi recuperată nu numai
atunci când cuantumul ei a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească,
dar şi în cazul stabilirii prin înţelegere dintre părţi. TS, s. militară, dec. nr.
59/1980, în CD 1980, p.324-326.

13

Contractul de rentă viageră
Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale
contractului de rentă viageră
57. Noţiune. Prin contractul de rentă viageră o
persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de
bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în
bani, care urmează a i se plăti până la decesul său
(renta viageră). Persoana care înstrăinează bunul sau
plăteşte suma de bani se numeşte credirentier
(creditorul rentei), iar persoana care se obligă să
plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte
debirentier (debitorul rentei)20.
După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta
viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata
ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte
persoane decât înstrăinătorul bunului ori capitalului
(art. 1639 şi urm.)21.
20
Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o
sumă de bani, nu numai renta periodică, pentru calificarea
contractului (în vederea aplicării regulilor de la renta
viageră, respectiv de la vânzare-cumpărare) trebuie să se
stabilească obligaţia (prestaţia) principală; contractul va fi
de rentă viageră dacă suma plătită la încheierea
contractului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea
bunului înstrăinat. (Pentru amănunte vz. şi infra nr. 66).
21
Vz. şi infra nr. 58.3.
14
57.1. Cuantumul ratei de rentă se stabileşte, în mod
liber, prin voinţa părţilor. Chiar dacă, în schimbul
rentei, credirentierul a plătit o sumă de bani (capital) şi
chiar dacă s-a recurs la constituirea rentei pentru a
micşora inconvenientele prohibiţiilor în materie de
împrumut cu dobândă, nu sunt aplicabile restricţiile
legale (dacă există) referitoare la dobândă (cuantumul
maxim, interzicerea anatocismului sau a plăţii
anticipate etc.)22, deoarece renta nu reprezintă o
dobândă şi se plăteşte nu (numai) în schimbul
folosinţei, ci şi ca echivalent (aleatoriu) al capitalului
însuşi, pe care îl absoarbe23.
Ratele de rentă se plătesc în cuantumul prevăzut în
contract. În dreptul nostru24 nu se practică revizuirea
22
Vz. Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1266 nr. 1625; Ph.
Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 453 nr. 973.
23
Capitalul dat pentru constituirea rentei nu este
rambursabil nici în timpul vieţii şi nici după moartea
debirentierului. Cas. I, dec. nr. 157/1968, în C.civ. adnotat,
vol. IV, p. 104, nr. 1.
24
Pentru dreptul francez, vz. Mazeaud, op. cit., p.1266-
1267; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 456-458. Vz. şi I.
Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare,
în RRD nr. 8, 1983, p. 12-13; idem, Probleme actuale
privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea
convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea
dobânzilor, în Dreptul nr. 1, 1994, p. 49 (Autorul admite
indexarea convenţională şi reevaluarea judiciară a
creanţelor băneşti, considerând că nominalismul monetar
nu este de ordine publică). Vz. şi CSJ, s.com., dec. nr.
21/1994, în Jurisprudenţa CSJ 1994, p. 230-231. Cu privire
la admisibilitatea clauzelor de indexare, vz. şi A. Bénabent,
op. cit., p. 488 nr. 857 şi CSJ, s.civ., dec. nr. 904/1992, în
Dreptul nr. 11, 1992, p.82, iar cu privire la actualizarea
datoriei în raport cu indicele de davalorizare a monedei
naţionale, vz. CSJ, s. com., dec. nr. 510/1998, în Dreptul nr.
9, 1998, p. 137-138 sau în Jurisprudenţa CSJ, 1998, p. 324-
legală (indexarea) ratelor de rentă, astfel încât riscul
deprecierii valorii monedei naţionale se suportă de
către credirentier. Având în vedere caracterul
alimentar al ratelor de rentă, nu excludem însă
posibilitatea revizuirii lor pe cale judecătorească25 şi
nici indexarea ratelor prin convenţia dintre părţi,
întrucât “renta viageră nu este supusă integral
nominalismului” monetar26.
57.2. Potrivit legii, renta se poate constitui în
favoarea unei sau mai multor persoane (art. 1643 C.
civ.). Deşi nu se prevede expres, calitatea de
debirentier poate şi ea să aparţină mai multor
persoane. În aceste cazuri, când în contract există o
pluralitate de părţi, se pune întrebarea dacă obligaţia
este conjunctă sau indivizibilă (ori solidară).
În materia contractului de întreţinere se admite
indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere (activ şi pasiv)
datorită naturii ei27. În schimb, renta viageră - având
ca obiect o sumă de bani - este, prin excelenţă,
divizibilă. Astfel fiind, ar urma ca indivizibilitatea
(eventual solidaritatea) să fie admisă numai dacă a
fost stipulată în contract. Cu toate acestea, se admite
325 şi idem dec. nr. 2713/1998, ibidem p. 338-339.
25
În condiţiile actuale ar fi indicat ca - odată cu
indexarea salariilor - să se revizuiască de drept şi ratele de
rentă, precum şi orice altă obligaţie bănească cu caracter
de întreţinere, inclusiv obligaţia debitorului din contractul
de întreţinere transformată în plata unei sume periodice în
bani.
26
Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 461 nr. 985.
Pentru indexarea legală a ratelor de rentă în dreptul
francez, vz. A. Bénabent, op. cit., p. 554 nr. 981 şi p.556-
559 nr. 984-989.
27
Vz. infra nr. 64.
15
că, în principiu, moartea unui credirentier nu duce la
stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită
integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat
contrariul28. De exemplu, în cazul decesului unuia
dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă beneficiază
de întreaga rentă. Deoarece renta este stabilită, cu
caracter aleatoriu, până la sfârşitul vieţii creditorilor -
deci obligaţia este privită de părţi “sub un raport de
nedivizibilitate” (art. 1058 C. civ.) - se poate admite
menţinerea integrală a obligaţiei până la decesul
ultimului credirentier (împlinirea termenului incert
prevăzut în contract), dacă părţile nu au prevăzut
altfel.
Iar dacă există o pluralitate de debirentieri sau
unicul debirentier decedat are mai mulţi moştenitori,
ca urmare a indivizibilităţii oricare poate fi obligat la
executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei
fiind liberatorie pentru toţi.
58. Caractere juridice. Contractul de rentă
viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi
anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece
există şansa de câştig - pierdere pentru ambele părţi,
aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi
incert, şi anume perioada cât va trăi credirentierul.
Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp
28
Vz. D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p.488; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol.
II, p. 1029-1030; Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1264 nr. 1623
(unde se arată că renta este în general reversibilă pe capul
supravieţuitorului). Vz. însă p.1268 nr.1629 unde se
menţionează numai posibilitatea stipulării reversibilităţii,
caz în care obligaţia debirentierului nu se modifică
(micşorează) prin moartea unui credirentier.
determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu
este rentă viageră29.
58.1. Renta viageră este un contract sinalagmatic
întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi
consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al
părţilor. Dacă însă bunul înstrăinat de credirentier este
un (şi un) teren, contractul trebuie să fie încheiat în
formă autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia
juridică a terenurilor” din Legea nr.247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente). Tot astfel, dacă bunul
înstrăinat de credirentier este o locuinţă sau o unitate
individuală (în înţelesul art. art.101 din Legea locuinţei
nr.114/1996 ), contractul de rentă viageră trebuie să
fie încheiat în formă autentică, cerută ad validitatem.
Potrivit art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996
(introdus prin art. unic pct.3 din O.U.G. nr. 210/2008
pentru completarea Legii locuinţei nr.114/1996),
„Locuinţele30 şi unităţile individuale31 pot fi înstrăinate
29
Poate fi, de exemplu, un contract de vânzare-
cumpărare în care plata preţului este eşalonată în timp sau
un contract de împrumut de bani (capital) care se restituie
în rate (cu dobânzile aferente).
30
Potrivit art.2 lit. a) din Legea nr.114/1996, prin
„locuinţă” se înţelege o construcţie alcătuită din una sau
mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi
utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale
unei persoane sau familii.
31
Potrivit art.2 lit. j) din Legea nr.114/1996, prin „unitate
individuală” se înţelege o unitate funcţională, componentă
a unui condominiu, formată din una sau mai multe camere
de locuit situate la acelaşi nivel al clădirii sau la niveluri
16
şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în
formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
Menţionăm că numai în cazul locuinţelor şi unităţilor
individuale, astfel cum sunt definite de lege, este
necesară forma autentică, cerută ad validitatem, iar
nu şi în cazul celorlalte construcţii. În ipoteza
înstrăinării unei construcţii (pentru care nu este
necesară forma autentică) cu terenul aferent, fără a fi
respectată forma autentică, debirentierul dobândeşte
un drept de superficie, respectiv dreptul de proprietate
asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra
terenului.
58.2. Contractul de rentă viageră este translativ de
proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva
uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de
obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă,
se bucură şi de privilegiul recunoscut de lege în
favoarea acestuia. Aceasta pentru că, în lipsă de altă
reglementare, regulile privitoare la obligaţia de
garanţie a vânzătorului sunt aplicabile nu numai în
materia contractului de vânzare-cumpărare, dar şi în
cazul altor contracte translative de drepturi reale. În
măsura în care anumite probleme de drept nu sunt
reglementate în cadrul normelor special prevăzute
pentru contractul în cauză (de exemplu, renta viageră)
şi nici în cadrul părţii generale a dreptului obligaţional
diferite, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare,
având acces direct şi intrare separată, şi care a fost
construită sau transformată în scopul de a fi folosită, de
regulă, de o singură gospodărie, pentru satisfacerea
cerinţelor de locuit.
(aplicabilă contractului de întreţinere), se impune
aplicarea normelor existente, deşi aceste norme sunt
prevăzute în cadrul reglementării unui contract
special32.
58.3. Deşi renta viageră se constituie în mod
obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu
titlu gratuit, prin donaţie33 sau prin testament (art.
1640-1641 C.civ.). În aceste cazuri constituirea rentei
este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute
pentru donaţii şi testamente (forma actului,
capacitate, revocare, reducţiune etc.). Aceste reguli
sunt aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit - o donează unui terţ,
ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter
strict personal (intuitu personae)34. Este însă evident
că renta se va plăti terţului numai până la moartea
credirentierului iniţial.
32
Pentru amănunte privind obligaţia de garanţie în
contractele aleatorii translative de proprietate, vz. C.
Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. All, Bucureşti,
1997, p.129-136.
33
Renta viageră se poate constitui cu titlu gratuit
(donaţie) şi prin contractul încheiat între foştii soţi, la
desfacerea căsătoriei, în scop de întreţinere (TS, completul
de 7 jud., dec. nr. 55/1975, în CD, 1975, p.152). Tot astfel,
constituie rentă viageră (iar nu uzufruct) şi donaţia unei
sume fixe de bani din venitul anual al unui teren agricol,
credirentierul neavând nici un drept asupra fondului (CA
Buc., C. jud. nr. 18/1902, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 111
nr. 2).
34
Renta nu este esenţialmente personală, astfel încât
poate fi cedată (Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi nr. 444/1923,
în C. civ. adnotat, vol. II, p. 554-555 nr. 14), dacă prin actul
de constituire nu s-a prevăzut inalienabilitatea. Renta
constituită cu titlu gratuit poate fi declarată necesibilă (ca
şi neurmăribilă - art. 1650 C. civ.).
17
Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu
gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este
o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există
şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există
şanse de câştig35. Unii autori consideră că renta
viageră este un contract aleatoriu chiar dacă a fost
constituită cu titlu gratuit, deoarece se poate întâmpla
ca previziunile autorului liberalităţii să nu se realizeze
(“să fie dejucate”)36, cum ar fi situaţia în care
credirentierul trăieşte mai mult decât s-a presupus.
Nu împărtăşim această părere, deoarece caracterul
comutativ sau aleatoriu al contractului este în funcţie
35
Renta viageră reprezintă o liberalitate în privinţa
bunului înstrăinat (iar nu un contract aleatoriu) şi în ipoteza
în care renta s-a stipulat în mod fictiv sau dacă veniturile
bunului înstrăinat (de exemplu, chiria imobilului sau
dobânzile capitalului plătit) acoperă ratele de rentă.
Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul unei rente
viagere este chiar prezumat de lege, dacă dobânditorul
bunului este un succesibil în linie dreaptă (art. 845 C.civ.).
În acest caz, moştenitorii rezervatari pot cere reducţiunea
liberalităţii, cu excepţia rudelor în linie dreaptă care au
consimţit la înstrăinarea respectivă (vz. şi TS, col.civ., dec.
nr.1627/1955, în CD, 1955, p.74). Pentru amănunte şi
practica judecătorească în materie, vz. Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.
372-374 nr.220.3; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Vol.III, ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R.
Popescu), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
cap.XIII, nr.25 (în continuare „Fr. Deak, op.cit., Vol. III,
2007”); D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003, p.330-336; R. Popescu, Dreptul de
moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice
de bunurile moştenirii, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2004, p.221-234. Pentru un alt mod de a interpreta
dispoziţiile art.845 C.civ., vz. R. Dincă, Notă la dec.civ.
nr.361/2002 a TB, în PR nr.2, 2004, p.105-119.
36
Vz. Mazeaud, op. cit., p.1264 nr. 1622.
de “echivalenţa” prestaţiilor (art. 947 C.civ.), deci
vizează numai contractele cu titlu oneros, fiind o
subdiviziune a acestora (nu şi contractele cu titlu
gratuit, fie şi marcate de elementul alea), iar în
contractele aleatorii trebuie să existe şanse de câştig-
pierdere pentru toate părţile (cum se precizează
corect în art. 1104 C. civ. francez37, care se
deosebeşte, în această privinţă, de art. 947 alin. 2 C.
civ. român care vizează incertitudinea prestaţiilor,
ceea ce poate exista şi numai pentru o parte).
Incertitudinea asupra cuantumului unei prestaţii
gratuite - fără şansă de câştig pentru una dintre părţi
şi fără riscul pierderii pentru cealaltă - nu transformă
contractul într-unul aleatoriu.
Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în
care renta se stipulează nu în favoarea persoanei care
a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în
favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se
numesc: constituitor (stipulant) şi debirentier
(promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de
credirentier. Renta constituită în astfel de condiţii -
deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter
aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute
pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.)
pentru că stipulantul contractează cu intenţie liberală,
dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor
(art.1642 alin.2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel
constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o
stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar
37
“Lorque l’équivalent consiste dans la chance de gain
ou de perte pour chacune des parties, d’aprés un
événiment incertain, le contract est aléatoire”.
18
pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea
formelor solemne38.
59. Condiţii speciale de validitate. Dacă
persoana în favoarea căreia renta a fost constituită
(inclusiv terţul beneficiar) încetase din viaţă în
momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate
absolută (art. 1644 C. civ.), deoarece nu există şanse
de câştig - pierdere pentru ambele părţi, ceea ce
presupune lipsa cauzei juridice a contractului39.
Contractul este lovit de nulitate şi în cazul
constituirii rentei în favoarea unei persoane afectate
de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de
la data încheierii contractului (art. 1645 C. civ.), boala
respectivă - existentă în momentul încheierii
contractului - iar nu un alt eveniment (de exemplu, un
accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie,
conţinând o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu
se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit, fără
caracter aleatoriu.
Controversată este problema validităţii contractului
dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor
persoane şi numai una dintre ele a încetat din viaţă în
momentul constituirii sau în intervalul de 20 zile.
Considerăm că, în acest caz, soluţia validităţii
contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig -
pierdere pentru ambele părţi (cauza contractului)
subzistă40.
38
Vz. Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII nr. 27-30.
39
Pentru o altă fundamentare a nulităţii (imposibilitate
obiectivă de executare), vz. D. Chirică, Drept civil.
Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997, p.119-120.
40
Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.453 nr. 974; A.
Bénabent, op. cit., p.553 nr. 978.
 Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20
zile, instanţa poate constata nulitatea contractului
pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii
dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de
moartea iminentă a credirentierului41.
Secţiunea a II-a
Efectele contractului de rentă viageră
60. Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie
plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele
stipulate în contract, până la decesul credirentierului
(contractant sau terţ beneficiar) ori decesul terţului
până la moartea căruia credirentierul are dreptul la
ratele de rentă (art. 1642 C. civ.). Sumele datorate cu
titlu de rentă se dobândesc în proporţie cu zilele cât a
trăit credirentierul. Dacă însă s-a stipulat în contract ca
ratele de rentă să fie plătite anticipat, atunci
credirentierul dobândeşte fiecare rată de rentă din
ziua scadenţei (art.1649 C.civ.), chiar dacă el ar muri
mai înainte de expirarea perioadei pentru care s-a
plătit renta42. În caz de îndoială (de exemplu,
41
Vz. ibidem, p.454 nr.975 şi ibidem p.553-554 nr.979.
42
Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.121. Ratele de rentă
scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot
fi urmărite de moştenitorii lui (TS, s.civ., dec. nr.710/1978,
p.71-72) în cadrul termenului de prescripţie (vz. infra
nr.63). Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei
persoane decât credirentierul, şi acesta din urmă moare
mai întâi, dreptul la rentă - inclusiv cele devenite scadente
după moartea sa - se transmite asupra moştenitorilor săi.
Vz. D. Alexandresco, op. cit., p.488; C. Nacu, Dreptul civil
român, Bucureşti, 1903, vol. III, p. 478.
19
dispariţie), existenţa persoanei de viaţa căreia este
legată plata rentei trebuie să fie dovedită de
credirentier (art.1651 C. civ.).
Conform art. 1648 C. civ., debirentierul nu poate să
se libereze de plata rentei restituind lucrul sau suma
primită şi chiar dacă ar renunţa la restituirea ratelor de
rentă plătite, întrucât contractul are caracter aleatoriu
şi produce efecte obligatorii oricât de oneros ar fi
pentru debirentier.
Precizăm că, în caz de moarte a debirentierului,
obligaţia de plată a rentei se transmite asupra
moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu este
legată de o calitate personală a defunctului (cum ar fi,
de exemplu, pensia de întreţinere datorată între soţi şi
rude în condiţiile prevăzute de Codul familiei) şi nici
contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi
stipulat până la moartea debirentierului (ipoteză
semnalată în literatura de specialitate43, dar
neîntâlnită în practică), moştenitorii datorează ratele
de rentă scadente şi neachitate de debirentier în
timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui.
Debirentierul nu se poate libera de obligaţia plăţii
rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei
obligaţii de către cumpărător (delegaţie imperfectă).
Numai în ipoteza în care credirentierul consimte,
debirentierul va fi înlocuit prin delegaţie perfectă (art.
1132-1133 C. civ.).
61. Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă
debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere
executarea silită asupra patrimoniului debirentierului
(indiferent de faptul că renta a fost constituită cu titlu
43
Vz. Mazeaud, op. cit., p.1268 nr.1629.
oneros sau cu titlu gratuit) pentru realizarea unei
sume suficiente în vederea asigurării plăţii regulate a
rentei44. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare nu poate fi cerută de credirentier45
(derogare de la regula generală prevăzută în art.
1020-1021 C. civ.), cu toate că renta a fost constituită
cu titlu oneros şi contractul este sinalagmatic (art.
1647 C. civ.)46. Rezoluţiunea poate fi cerută numai
dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate
pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ.),
respectiv, le micşorează prin fapta sa (art. 1025 C.
civ.) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact
44
În acest scop, instanţa poate dispune ca suma
realizată să se depună, cu titlu de capital, la o unitate
bancară (de exemplu, CEC), pe numele debirentierului (dar
în favoarea credirentierului).
45
Pentru amănunte privind inaplicabilitatea rezoluţiunii,
vz. V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,
Ed. All, 1997, p.35-37. Vz. şi TS, col.civ., dec. nr.
1845/1956, în CD, 1956, p. 136. Deoarece contractul este
sinalagmatic (bilateral), iar art. 1647 C. civ. nu permite
“celui în a cărui favoare este înfiinţată” renta să ceară
rezoluţiunea contractului, ea ar putea fi cerută de către
debirentier (vz. E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei
privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8, 1990,
p.44), potrivit dreptului comun (art. 1020-1021 C. civ.), de
exemplu, în caz de neplată a capitalului la termen. În
practică problema nu s-a pus, întrucât credirentierul îşi
execută obligaţiile la încheierea contractului.
46
Rezoluţiunea este interzisă chiar dacă actul este
intitulat vânzare, dar din conţinutul actului intervenit între
părţi în aceeaşi zi, care face parte integrantă din contract,
rezultă că actul este o rentă viageră (Cas. I, dec.
nr.54/1913, în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 109 nr. 1). Pentru
revocarea donaţiei cu sarcina unei rente, vz. Fr. Deak,
op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII, nr. 41.
20
comisoriu expres47. În aceste cazuri (neprezentarea
garanţiilor sau dacă pactul comisoriu este de gradul I),
rezoluţiunea trebuie să fie cerută instanţei, potrivit
regulilor generale48. Dacă pactul comisoriu expres a
fost de gradul II sau de grad subsecvent, instanţa
constată rezoluţiunea care se produce în baza
pactului.
Menţionăm că - spre deosebire de dreptul comun în
care pactul comisoriu de gradul I nu are semnificaţie
proprie, deoarece repetă numai prevederile art. 1020
C. civ.49 - în materia rentei viagere şi pactul comisoriu
de gradul I produce efecte proprii; în temeiul lui
credirentierul poate cere rezoluţiunea judiciară a
contractului pentru neexecutare, ceea ce nu ar fi
posibil în lipsa acestei clauze.
În caz de rezoluţiune debirentierul trebuie să
restituie bunul sau suma de bani primită. În ceea ce
47
TS, s.civ., dec. nr.1950/1971, în Repertoriu... 1969-
1975, p.117-118; dec. nr. 1396/1972, în CD, 1972 p. 117.
Instanţa poate acorda şi termen de graţie în vederea
achitării sumelor restante (ibidem). Această posibilitate
există numai dacă pactul comisoriu este de gradul I, cum a
fost speţa soluţionată prin decizia nr. 1396/1972.
48
Cu privire la utilizarea noţiunii de “rezoluţiune” - şi nu
de reziliere - a contractului în cazurile arătate, vz. infra nr.
69. Menţionăm că, în afara celor două ipoteze de
rezoluţiune, instanţa poate pronunţa desfiinţarea
contractului şi în cazul în care moartea credirentierului (cu
consecinţa încetării plăţii ratelor de rentă) este cauzată de
debirentier. Fapta fiind extracontractuală, răspunderea
civilă delictuală a debirentierului poate fi angajată sub
forma restituirii bunului (capitalului) primit (fără a avea
dreptul la restituirea ratelor de rentă plătite). În orice caz,
păstrarea bunului în cazul provocării încetării plăţii ratelor
printr-o faptă ilicită nu ar fi posibilă.
49
Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 86-87.
priveşte ratele de rentă plătite, în practică de multe ori
părţile stipulează că ele nu se restituie în caz de
rezoluţiune. O asemenea clauză este valabilă întrucât
are caracterul unei clauze penale prin care se fixează
în mod convenţional şi anticipat daunele-interese
suferite de credirentier.
Majoritatea autorilor consideră că ratele de rentă nu
se restituie chiar dacă părţile n-au stipulat în contract
o clauză în acest sens50. După cum vom vedea51,
această soluţie a fost admisă de instanţa supremă în
materia contractului de întreţinere şi se impune,
datorită caracterului aleatoriu al contractului, şi în
cazul rentei viagere52.
62. Urmărirea rentei de către creditori.
Prescripţie. Potrivit Codului civil, numai renta
constituită cu titlu gratuit poate fi declarată
neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 1650). În
acest caz, creditorii nu pot protesta căci debitorul lor
(credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei
neurmăribile şi deci nu şi-a micşorat patrimoniul său
(care formează obiectul dreptului de gaj general al
creditorilor). Dacă renta n-a fost declarată
neurmăribilă va putea fi urmărită de orice creditor, iar
renta constituită cu titlu oneros nici nu poate fi
declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă
50
Vz. de exemplu, I. Zinveliu, Contractele civile
instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 133; E. Safta-Romano,
Contracte civile, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 107; D. Chirică,
op. cit., p.122.
51
Infra nr. 70.
52
În caz de anulare a contractului prestaţiile primite se
restituie potrivit regulilor generale. Vz., TS, col.civ., dec. nr.
1703/1962, în CD, 1962, p. 108.
21
echivalentul bunului înstrăinat sau sumei plătite şi în
acest mod un debitor de rea-credinţă s-ar putea
sustrage de la executarea obligaţiilor sale53.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune
prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se
aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3
din Decretul nr. 167/1958). Termenul de prescripţie se
calculează separat pentru fiecare rată de rentă (art.
12) din momentul în care ele au devenit exigibile (art.
7). Întrucât renta are caracter viager, dreptul la rentă
al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă
îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata
ratelor de rentă scadente54.
63. Probleme speciale privind renta viageră
agricolă.
În scopul concentrării suprafeţelor agricole în
exploataţii eficiente impuse de necesitatea
modernizării agriculturii României şi compatibilizării
acesteia cu agricultura din ţările membre ale Uniunii
Europene, prin Titlul XI „Renta viageră agricolă” al Legii
53
Statuarea instanţei supreme în sensul că, în cazul unei
rente viagere, având caracter personal, “urmărirea nu se
poate face decât de creditor” (al rentei - TS, s.civ., dec. nr.
710/1978, loc.cit., p. 72) vizează numai situaţia
moştenitorilor care nu pot pretinde plata rentei după
stingerea ei prin moartea creditorului; în schimb, creditorii
credirentierului pot urmări renta care nu este inalienabilă şi
insesizabilă, deoarece nu este esenţialmente personală.
54
Contra, vz. D. Alexandresco, care susţine că însuşi
dreptul la rentă se prescrie (op. cit., p.486 şi 491), întrucât
concepe ratele ca venituri ale rentei (de exemplu, dobânzi
ale capitalului), ceea ce nu este riguros exact (vz., supra nr.
57), iar ratele nu sunt venituri ale rentei, ci reprezintă renta
însăşi.
nr.247/200555 a fost instituită renta viageră agricolă, Mai precizăm şi faptul că proprietarii căsătoriţi pot
adică suma de bani plătită rentierului agricol care deveni rentieri agricoli şi prin arendarea terenurilor
înstrăinează sau arendează terenurile agricole agricole care sunt bunuri comune, dacă cel puţin unul
extravilane aflate în proprietatea sa, având siguranţa dintre ei are vârsta de 62 de ani.
unei surse viagere de venituri garantate de stat.
Potrivit legii, rentierul agricol este persoana fizică în
vârstă de peste 62 de ani care nu are şi nu va deţine
în proprietate, cumulate în timp, mai mult de 10 ha de
teren agricol extravilan, pe care îl înstrăinează prin
acte între vii sau îl arendează, total sau parţial. De
asemenea, poate fi rentier agricol şi persoana
pensionată pe caz de boală, gradele I şi II, chiar dacă
nu a împlinit vârsta de 62 de ani, se află în
incapacitate de a munci. Pentru a deveni rentier pot fi
înstrăinate sau arendate numai terenurile care după
anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări prin
acte juridice între vii.
Cuantumul rentei viagere agricole reprezintă
echivalentul în lei a 100 euro/an pentru fiecare hectar
de teren agricol înstrăinat şi echivalentul în lei a 50
euro/an pentru fiecare hectar arendat, iar pentru
suprafeţele mai mici de 1 ha suma plătită va fi
proporţională cu suprafaţa înstrăinată sau arendată.
Renta viageră agricolă este personală,
netransmisibilă şi încetează la data decesului
rentierului agricol.
55
Titlul XI al Legii nr.247/2005 a suferit numeroase
modificări. Pentru aplicarea dispoziţiilor acestui titlu a fost
adoptat Ordinul comun nr. 1272/26503/2005 al Ministrului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi al Ministrului
Finanţelor Publice (M.Of. nr.1178/27.12.2005), modificat şi
completat de mai multe ori.

22
 Contractul de întreţinere
Secţiunea I
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere.
Delimitarea lui faţă de alte contracte
64. Noţiune şi caractere juridice. Prin contractul de întreţinere
una dintre părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani
(capital), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în
natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc.)56 pe
timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze57.
Contractul de întreţinere, asemănător rentei viagere58, este un
contract cu titlu oneros aleatoriu59, sinalagmatic, translativ de
56
Cu privire la sensul larg, cuprinzător al noţiunii de
întreţinere şi validitatea contractului chiar în ipoteza în care
creditorul are mijloace materiale suficiente (pentru a se
întreţine), vz. TJ Braşov, dec. civ. nr.948/1984, în RRD nr. 5,
1985, p. 69; CSJ, s.civ., dec. nr. 2462/1992, în Deciziile CSJ
1990-1992, p. 59-62.
57
Dacă în contract s-a prevăzut “expres numai dreptul
vânzătorului la uzufruct pe tot timpul vieţii”, fără “referiri la
eventuale prestaţii de întreţinere” din partea
cumpărătorului, contractul este de vânzare-cumpărare, iar
nu de întreţinere (CSJ, s.civ., dec. nr. 1303/1994, în Dreptul
nr. 7, 1995, p. 84). Tot astfel, dacă vânzătorul îşi rezervă
alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia
cumpărătorului de a-i presta întreţinere (vz. şi infra nr. 66).
58
Pentru deosebiri, vz. infra nr. 65.
59
Caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere este
chiar mai pronunţat decât în cazul rentei viagere, întrucât
obligaţia debitorului depinde nu numai de durata incertă a
vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul prestaţiei,
variabil în funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori
care pot influenţa întinderea prestaţiilor (starea sănătăţii,
costul vieţii etc.).
23
proprietate şi consensual, cu excepţia cazului în care bunul
înstrăinat este un (şi un) teren sau o locuinţă ori o unitate individuală
(în înţelesul art. art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996 ), pentru
care legea prevede necesitatea încheierii contractului în formă
autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a
terenurilor” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente60, şi
respectiv art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996, introdus prin art.
unic pct.3 din O.U.G. nr. 210/2008 pentru completarea Legii
locuinţei nr.114/1996).
Asemănător rentei viagere, creanţa de întreţinere
poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau
testament, caz în care sunt aplicabile regulile de
formă şi de fond ale liberalităţilor (forma actului,
capacitate, revocare, reducţiune etc.). Tot astfel, este
posibilă constituirea creanţei de întreţinere şi pe calea
stipulaţiei pentru altul făcută donandi causa (în
favoarea altei persoane decât cea care înstrăinează
bunul sau plăteşte capitalul), care reprezintă o
“donaţie” indirectă scutită de formalitatea înscrisului
autentic, dar supusă regulilor de fond prevăzute
pentru donaţii.
Dacă în contract există o pluralitate de părţi (mai
mulţi creditori şi/sau debitori), obligaţia de întreţinere
este indivizibilă (activ şi pasiv). Astfel fiind, în caz de
60
Legea nr. 247/2005 a abrogat Legea nr. 54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor, care la rândul său
abrogase capitolul „Circulaţia juridică a terenurilor” din
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Cele două acte
normative au consacrat forma autentică cerută ad
validitatem pentru înstrăinarea (dobândirea) terenurilor
prin acte juridice între vii.
pluralitate de creditori, ea nu este considerată
îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi
creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în
funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor
creditorilor. Iar în caz de pluralitate de debitori, fiecare
(oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia
de întreţinere; în schimb, şi prestarea întreţinerii de
către oricare dintre ei este liberatorie pentru toţi61.
Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea
faţă de unul dintre creditori poate determina
rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte
(pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului
faţă de care obligaţia nu a fost executată sau
proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Iar
dacă întreţinerea este asigurată de un debitor,
creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în
privinţa celorlalţi.
Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată
indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un
singur debitor, deoarece - în cazul morţii lui -
moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot (art. 1063
şi 1065 C. civ.), în ipoteza în care creditorul întreţinerii
61
Vz. M. Mănase, I. Săraru, Notă critică la dec.civ. a TJ
Arad nr. 978/1974, în RRD nr. 3/1977, p. 41; P. Anca, Notă
critică la dec.civ. a TJ Timiş nr. 1328/1978, în RRD nr.
2/1980, p. 49-50; Nota redacţiei la dec. civ., nr. 27/1979 a
TJ Suceava, în RRD nr. 8/1979, p. 58; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., p.370; I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de
practică judiciară privind rezoluţiunea contractului, în RRD
nr. 6/1983, p.40; TS, s.civ., dec. nr.478/1978, în CD, 1978
p.55-57; dec. nr. 1122/1987, în CD, 1987, p. 81-83: dec.
nr.689/1988, în RRD nr. 2/1989, p.65; dec. nr.2814/1988, în
RRD nr. 9-12/1989, p.128. În sensul că obligaţia este
indivizibilă numai dacă din probe rezultă că părţile au privit
obligaţia ca nedivizibilă, vz. D. Chirică, op. cit., p.128-129.
24
acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia pentru a
împiedica desfiinţarea contractului din cauza
neexecutării fortuite a întreţinerii de către debitorul
iniţial obligat intuitu personae. Dacă a fost un singur
creditor care are mai mulţi moştenitori, problema
transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se
stinge la moartea lui. În schimb, problema se pune sub
raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care
se transmite, indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor,
oricare putând să intenteze acţiunea62.
65. Deosebiri faţă de contractul de rentă
viageră. Cu toate asemănările existente între
caracterele juridice ale contractelor de rentă viageră şi
de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie
confundate, ele fiind contracte speciale distincte.
Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea,
atrag după sine pe cale de consecinţă şi alte
deosebiri) constau în faptul că:
a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a da,
în timp ce prestarea întreţinerii este o obligaţie de a
face63;
b) renta viageră este transmisibilă (poate forma
obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa de întreţinere
este esenţialmente personală şi deci nu poate fi
transmisă altei persoane (este incesibilă)64;
62
Vz. infra nr. 69.
63
Vz. de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1216/1977, în RRD nr.
12/1977, p. 46.
64
Vz. TS, col. civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 73.
Este personală (intuitu personae) şi incesibilă chiar şi
obligaţia de întreţinere (TS, s.civ., dec.nr. 1348/1969, în CD,
 c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce
întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori65.
d) contractul de rentă viageră este un contract
numit, reglementat de Codul civil, pe când contractul
de întreţinere nu are o reglementare proprie, este deci
un contract nenumit66.
1969, p.92; dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p. 59;
N.M. Medrea, Contractul de întreţinere, rezumatul tezei de
doctorat, Cluj, 1974, p. 12-13), neputând fi prestată de altă
persoană în contra voinţei creditorului (art. 1094 C. civ.; TJ
Timiş, dec. civ. nr. 717/ 1974, în RRD nr.2/1975, p.42).
Totuşi, în cazul unei imposibilităţi obiective şi temporare a
debitorului de a presta întreţinerea, nu excludem
posibilitatea ca obligaţia să fie executată de o altă
persoană (pe bază de contract sau din proprie iniţiativă,
gestiune de afaceri). Considerăm însă că o asemenea
posibilitate poate fi recunoscută numai în mod excepţional.
(În sensul posibilităţii de principiu de a executa întreţinerea
prin mandatar vz. TS, s.civ., dec. nr. 1711/1971, în RRD nr.
9/1971, p. 161-162; I. Zinveliu, op. cit., p.136-137).
65
Întrucât întreţinerea are caracter strict personal nu
poate fi urmărită de creditori. Ei însă pot ataca contractul
încheiat de creditorul întreţinerii în frauda drepturilor lor,
dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene
(revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul
contractelor aleatorii (TS, s.civ., dec. nr. 1589/1985, în CD,
1985, p. 52-53). Cu atât mai mult (şi în condiţii mai
lesnicioase) contractul poate fi atacat de creditori dacă
întreţinerea s-a stipulat în favoarea unui terţ beneficiar
(donaţie indirectă). Vz. şi M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache,
Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul
contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994, p. 41-43
(erată la acest articol în Dreptul nr. 4/1994, p. 99-100).
66
Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960,
p. 133. De lege ferenda se preconizează reglementarea
specială a contractului de întreţinere. Menţionăm că art.
30-34 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice nu reglementează contractul de
întreţinere, referindu-se numai la asistenţa acordată de
25
66. Delimitare faţă de vânzare-cumpărare.
Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul
întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori (greşit)
noţiunea de “vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere” - contractul nu poate fi confundat cu
vânzarea-cumpărarea. “Împrejurarea că tribunalul
priveşte acea convenţie ca o vânzare... este eronată în
drept, din moment ce înstrăinarea bunului nu s-a făcut
pe un preţ în bani... convenţia în litigiu constituie un
contract nenumit permis de lege în virtutea
principiului libertăţii convenţiilor...”67.
Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în
cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul
întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi
calificat ca fiind un contract de întreţinere sau un
contract de vânzare-cumpărare?
Această problemă prezintă importanţă, de exemplu,
în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere (în
ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul
este de drept în întârziere şi nu i se poate acorda
termen de plată (de graţie) pentru a se împiedica
rezoluţiunea68; dacă este de vânzare, dimpotrivă,
debitorul trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate
acorda termen de graţie) sau în legătură cu
autoritatea tutelară persoanelor vârstnice care înstrăinează
bunuri în schimbul întreţinerii. Vz. infra Notă după nr. 71.
67
Cas. I, dec. nr. 444/1923 şi 1074/1923, în C.civ.
adnotat, vol. II, p.554-555 nr. 14. “De vreme ce în schimbul
construcţiei dobândite, pârâţii s-au obligat să o întreţină pe
reclamanta şi pe soţul ei...”, suntem “în prezenţa unui
contract de întreţinere, iar nu a unui contract de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere”. Nota redacţiei la dec.
civ. a TJ Suceava nr.40/1985, în RRD nr. 5/1985, p. 68.
68
Vz. şi infra nr. 69 alin. 2.
interpretarea clauzelor neclare din contract (în cazul
contractului de întreţinere clauzele se interpretează,
potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului; la
vânzare toate clauzele se interpretează în contra
vânzătorului) ori în legătură cu suportarea cheltuielilor
contractului (în cazul contractului de întreţinere se
suportă de ambele părţi, iar în cazul vânzării, de către
cumpărător) etc.69.
Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a
contractului, trebuie să se stabilească obligaţia
principală70, scopul principal urmărit de către părţi la
69
La fel ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii este
ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură de
privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.
70
Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.525/1956, în CD, 1956,
p. 141-145; s. civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr. 3/1979,
p. 54; dec. nr. 121/1984, în CD, 1984, p. 64-66; TJ Vaslui,
dec. civ., nr. 481/1985 şi nr. 84/1986 citate de E. Safta-
Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul
Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/
1987, p. 43-44. Tot astfel se stabileşte natura contractului
şi în ipoteza în care, în schimbul bunului, obligaţia de
întreţinere este însoţită (cumulată) cu o altă prestaţie decât
plata unei sume de bani determinate (de ex., un lucru, o
rentă viageră etc.). În practică se întâlneşte cumulul
întreţinerii cu plata unei sume de bani determinate.
Menţionăm că problema calificării contractului nu se
pune în caz de simulaţie, adică în cazul în care contractul
de întreţinere a fost deghizat sub forma vânzării-
cumpărării. În această ipoteză, simulaţia în sine nefiind o
cauză de nulitate, între părţi şi succesorii lor universali se
vor aplica regulile contractului de întreţinere, situaţia
juridică generată prin contraînscris fiind însă inopozabilă
faţă de terţii de bună-credinţă (art. 1175 C. civ.). Vz. P.
Manica, C. Turianu (I) şi I. Stoenescu (II). Notă la dec. civ. a
TJ Ilfov nr. 724/1975, în RRD nr. 5/1976, p. 52-55; TJ
Bistriţa-Năsăud, dec.civ. nr.280/1971, în RRD nr. 10/1972,
p. 174. Vz. şi infra nr. 68.
26
încheierea contractului. Astfel - întrucât “proporţia
între preţul în bani şi cel în natură”71 nu poate fi
calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă
de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie
raportată la valoarea bunului; contractul va fi de
întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin
de jumătate din valoarea bunului înstrăinat72, iar în caz
contrar va fi de vânzare-cumpărare73.
Dacă obligaţia principală a dobânditorului este
prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere,
chiar dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul
imobilului înstrăinat, această împrejurare fiind
irelevantă şi nu poate modifica natura juridică a
contractului74. Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate
influenţa raporturile dintre părţi, pentru că obligaţia
creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără
evaluare), contractul având caracter aleatoriu numai
din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a
71
TS, s.civ., dec. nr.1751/1978, cit. supra.
72
N.M. Medrea, op. cit., p. 7-8; D. Chirică, op. cit., p.125.
73
Uneori se foloseşte, şi în această ipoteză, denumirea
de “vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”.
Considerăm că nu este indicat să se folosească această
denumire, care poate crea confuzii, întrucât ceea ce
interesează este natura contractului (şi în funcţie de
aceasta, regulile aplicabile), iar natura nu poate fi dublă.
De altfel, dacă folosim această denumire, consecvenţa ar
cere să folosim şi pe aceea de “întreţinere cu clauză de
vânzare”, în ipoteza în care obligaţia principală (elementul
precumpănitor) este întreţinerea. Or, elementele
incidentale dintr-un contract nu trebuie să modifice natura
şi denumirea contractului. Menţionăm că, în cazul
înstrăinării unui bun în schimbul unei sume de bani şi rentă
viageră, niciodată nu se spune “vânzare cu clauză de rentă
viageră”.
74
Vz. TS, s.civ., dec. nr. 121/1984 cit. supra.
necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce urmează a
fi prestată.
În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte
individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar
cealaltă parte în schimbul întreţinerii75, nu avem o
vânzare cu clauză accesorie de întreţinere (sau
invers), ci două contracte (negotium) distincte
cuprinse într-un singur act (instrumentum), urmând a
se aplica pentru fiecare contract regulile
corespunzătoare.
67. Delimitare faţă de contractul de donaţie.
Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat
cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea
beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea
bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai
mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate. După
cum s-a arătat, pe drept cuvânt, moştenitorii
rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul
de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are
caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor
uneia dintre părţi este variabilă în raport de durata
vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un caracter
specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-şi poate
pierde, prin această împrejurare, caracterul său de
contract cu titlu oneros. Deci contractul de întreţinere
nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă
persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată
75
Vz. de ex., speţă soluţionată de TS, s.civ., prin dec. nr.
316/1987, în CD, 1987, p. 58-60, în care 1/2 din imobil s-a
vândut pe un preţ determinat şi numai cealaltă jumătate a
făcut obiectul contractului de întreţinere.
27
sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data
încheierii contractului, sfârşitul său apropiat76.
Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat
nici cu donaţia cu sarcini; în cazul donaţiilor, sarcinile
impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea
superioară a bunului donat77, astfel încât părţile
contractează cu intenţia de a face şi a primi o
liberalitate. În schimb, în cazul contractului de
întreţinere părţile convin “în scopul de a-şi asigura
fiecare câte un avantaj, şi anume, una de a primi un
bun, iar cealaltă, întreţinerea pe viaţă”78.
Prin urmare, pentru delimitarea contractului de
întreţinere de donaţia cu sarcini - deoarece valoarea
întreţinerii (criteriu obiectiv) este puternic influenţată
de elementul alea - trebuie să fie avut în vedere şi
criteriul cauzei (scopului) urmărit de părţi, pentru a se
vedea dacă înstrăinătorul a încheiat contractul animus
donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe
viaţă79.
Secţiunea a II-a
Efectele contractului de întreţinere
76
TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. Vz.
şi TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980,
p. 51.
77
Vz. TJ Timiş, s.civ., dec. nr. 717/1974, în RRD nr.
1/1975, p. 41.
78
TS, s.civ., dec. nr. 608/1974 , în CD, 1974, p. 73.
79
Pentru amănunte vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
1992, p. 34-36; S. Ciocoiu, Notă la dec. civ. nr. 507/1981 a
TJ Dolj, în RRD nr. 8/1982, p. 30-33; L. Mihai, Notă (II) la
dec.civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr.12/1982, p.42-48.
 68. Obligaţiile părţilor contractante urmează să al executării întreţinerii80. Dacă întreţinerea (în sensul
fie executate, în lipsă de reglementări speciale, restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea
potrivit regulilor generale referitoare la executarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa
obligaţiilor. Creditorul (stipulantul) întreţinerii este întreţinerii81), ea urmează a fi prestată la locul stabilit
ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual
bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea chiar locuinţa debitorului).
acestuia.
Debitorul întreţinerii este obligat să acorde
întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în
contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit
regulilor aplicabile obligaţiilor de a face contractate
intuitu personae. Având în vedere caracterul aleatoriu
al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul
nu se poate libera de executarea obligaţiei de
întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa
lungă a creditorului) şi chiar dacă s-ar obliga să
retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau
capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii
întreţinerii prestate.
O precizare este necesară cu privire la locul
executării întreţinerii. Problema se pune în cazul în
care părţile au locuinţe deosebite, ştiut fiind că
locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel
mult - de natura contractului de întreţinere. În ipoteza
locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a
obligaţiei de întreţinere, se admite că - prin derogare
de la regula executării obligaţiei la domiciliul
debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) - ea urmează să
se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata 80
Vz. de ex., L. Mihai, Nota (II), la dec. civ. nr. 851/1981 a
fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a TJ Arad, în RRD nr. 12/ 1982, p. 43; TS, col. civ., dec.
stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc nr.778/1955, în CD, 1955, vol. I, p. 83; dec. nr. 1115/1962,
în CD, 1962, p. 105.
81
Vz. L. Mihai, loc. cit.

28
 69. Rezoluţiunea82 contractului pentru
neexecutarea obligaţiei de întreţinere. În primul
rând s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare
culpabilă83 a obligaţiei de întreţinere84, trebuie să
aplicăm art. 1020-1021 C.civ. (după care creditorul
poate opta între a cere executarea contractului85sau
rezoluţiunea lui pentru neexecutare) ori art. 1647 C.
82
Folosim noţiunea de “rezoluţiune” deoarece “reziliere”
presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă
caracter succesiv (vz. Ş. Beligrădeanu, Nota (III), la sent.
civ. nr. 8984/1978 a Jud. Timişoara, în RRD nr. 1/1980, p.
48; P. Anca, Notă critică la dec. civ. a TJ Timiş
nr.1328/1978, loc. cit., p.50; Nota redacţiei de la dec.civ. a
TJ Suceava nr. 40/1985, loc. cit., p. 69; M. Enache, Notă la
dec. civ. a TJ Vaslui nr. 681/ 1986, în RRD nr. 5/1987, p. 44;
E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din
judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD
nr. 7/1987, p. 45; V. Kun, Consecinţele exproprierii
construcţiei - urmate de demolarea ei - asupra contractului
de întreţinere prin care, anterior, această construcţie
fusese înstrăinată, în RRD nr. 9/1987, p. 42). În contractul
de întreţinere transferul dreptului de la creditor la debitor
se produce uno ictu, nu succesiv, iar în caz de neexecutare,
după cum vom vedea, contractul se desfiinţează şi bunul
(sau altă prestaţie) se redobândeşte cu efect retroactiv (ex
tunc). Exonerarea creditorului de a restitui valoarea
întreţinerii prestate sau a debitorului de a restitui
contravaloarea folosinţei bunului reprezintă excepţii de la
principiul restitutio in integrum, justificate prin caracterul
aleatoriu al contractului (respectiv prin compensare cu
prestaţiile efectuate). Caracterul aleatoriu al contractului îşi
pune amprenta şi după desfiinţarea lui. Menţionăm că în
practica judiciară din ultima vreme se foloseşte, cu
precădere, noţiunea de rezoluţiune (vz. de ex., Plenul TS,
dec. de îndrumare nr. 3/1987, în CD, 1987, p. 7-9; s.civ.,
dec. nr. 507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63 etc.).
83
Dacă neexecutarea este fortuită se aplică teoria
riscului contractual; suportarea riscului de către debitorul
obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Dacă
însă imposibilitatea de executare este numai temporară, nu
29
civ. (care în materia contractului de rentă viageră, ca
regulă generală, interzice - după cum am văzut -
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare). Într-un
cadru mai general, problema care se pune este aceea
de a şti ce reglementare aplicăm contractelor
nenumite: reglementarea din partea generală a
dreptului obligaţiilor (în speţă art. 1020-1021 C.civ.)
atrage desfiinţarea de drept a contractului, ci suspendă
executarea obligaţiei de întreţinere. (Pentru amănunte vz.
M. Enache, loc. cit., p. 44-47. Vz. şi D. Chirică, op. cit.,
p.131-133; V. Stoica, op. cit., p.83-84). Iar dacă
neexecutarea este determinată de culpa creditorului (care
refuză nejustificat primirea întreţinerii sau - din motive
personale, fără culpă din partea debitorului - îşi stabileşte
domiciliul în altă localitate sau dacă neexecutarea
întreţinerii se datorează conduitei capricioase a creditorului
- TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1410/1997, în Culegere TMB,
1993-1997, p. 38-39), acţiunea în rezoluţiune urmează a fi
respinsă. Desfiinţarea contractului este însă posibilă şi în
acest caz cu acordul debitorului, care - în această ipoteză -
are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea
creditorului (vz. dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9;
TS, s.civ., dec. nr. 2179/1987, în CD, 1987, p. 80), dacă
părţile nu s-au înţeles altfel (de exemplu, să compenseze o
parte din cheltuieli cu valoarea foloaselor imobilului
predat). Nu excludem nici posibilitatea efectuării unei
asemenea compensări pe cale judecătorească.
84
În caz de simulaţie, neexecutarea obligaţiilor de către
debitor urmează să fie raportată la clauzele actului secret,
iar nu la clauzele actului public, încheiat în formă autentică.
Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 636/1982 cu Notă de A. Bacaci, O.
Ungureanu, în RRD nr. 5/1983, p. 61-64.
85
Creditorul are dreptul de a cere executarea obligaţiei
de întreţinere şi în caz de expropriere urmată de demolarea
construcţiei sau în caz de pieire a construcţiei, fiindcă
riscurile sunt suportate de către proprietar, care încasează
şi despăgubirea de expropriere. (Pentru amănunte vz. V.
Kun, loc.cit., p. 39-44). Executarea poate fi cerută, pe calea
acţiunii oblice, şi de către creditorii chirografari ai
creditorului întreţinerii. (Vz. E. Safta-Romano, Examen al
sau reglementarea prevăzută pentru contractul numit
cel mai înrudit (art. 1647 C.civ.)? După cum se ştie, în
cazul contractelor nenumite - dacă părţile nu au
prevăzut altfel - trebuie să se aplice cu prioritate
regulile generale din materia dreptului obligaţiilor86,
fiindcă reglementarea prevăzută pentru contractul
numit cel mai înrudit este o reglementare specială,
care trebuie să fie aplicată numai în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege (interpretare restrictivă).
După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în
caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere “nu se
vor aplica dispoziţiile speciale şi derogatorii de la
dreptul comun ale art. 1647 C. civ. din materia rentei
viagere, ci dispoziţiile dreptului comun pentru
contractele bilaterale, adică art. 1020 C. civ., potrivit
căruia se poate cere rezoluţiunea contractului”87.
jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în RRD
nr. 8/ 1990, p. 48; M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit.,
p. 35-41; D. Chirică, op. cit., p.131).
86
Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 40;
Mazeaud, op. cit., vol. III p. 1268 nr. 1628; D. Chirică, op.
cit., p.132; V. Stoica, op. cit., p.37.
87
Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi 444/1923 cit. supra; TS,
col. civ., dec. nr. 2212/1956, în CD, 1956, p. 133-134; s.civ.,
dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p.59. Vz. şi dec. nr.
1627/1955 şi nr. 1348/1969 mai sus citate. Tot astfel, nu se
aplică contractului de întreţinere nici art. 845 C. civ. prin
care se prezumă caracterul gratuit al înstrăinării făcute (în
schimbul unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct)
către un succesibil în linie dreaptă. În consecinţă, faptul că
un contract de întreţinere ascunde o donaţie deghizată (a
bunului) trebuie să fie dovedit şi numai în acest caz se vor
putea aplica regulile de la donaţii (TS, col.civ., dec. nr.
1627/1955, în CD, 1955, p. 74). De asemenea, este
inaplicabil şi art. 1645. C. civ. care prevede nulitatea
contractului de rentă viageră dacă beneficiarul ei a murit în
interval de 20 de zile de la data încheierii contractului. Vz.
30
S-a precizat totodată, că în contractele cu obligaţia
de întreţinere, datorită caracterului alimentar al
prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să
fie efectuată în mod succesiv, în general termenele
stipulate pentru executare au caracter esenţial,
debitorul fiind de drept în întârziere (art.1079 pct.3
C.civ.).În consecinţă, în caz de neexecutare creditorul
poate cere rezoluţiunea, fără a se putea acorda
debitorului termen de graţie pentru plată88.
În practică s-a pus şi problema dacă acţiunea în
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere poate sau nu să fie intentată
de moştenitorii creditorului întreţinerii.
Întrucât dreptul la întreţinere este un drept personal
şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-
se la moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere
ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca
prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să
fie executată în persoana lor. Acest caracter personal
al creanţei de întreţinere nu influenţează însă
caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau
anularea dacă este cazul) contractului. Chiar dacă
TS, s.civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr. 3/1979, p. 54; TJ
Hunedoara, dec. civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p.
51; CSJ, compl. de 7 jud. dec. nr. 12/1991, în Deciziile CSJ
1990-1992, p. 56-59. Cu toate că art. 1645 C. civ. nu este
aplicabil în cazul contractului de întreţinere, instanţa poate
constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea)
dacă moştenitorii dovedesc faptul că debitorul întreţinerii a
avut cunoştinţă de moartea iminentă a creditorului
întreţinerii, pentru el şansele de pierdere fiind inexistente
(vz. şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.462; A. Bénabent,
op. cit., p.562 nr. 994).
88
TS, col. civ., dec. nr. 525/1956, în CD 1956, p. 144. Vz.
şi supra nr. 66.
obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu
personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu
şi-a executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia
efectuată de creditorul întreţinerii. Astfel fiind, dreptul
la acţiune se transmite asupra moştenitorilor89, care îl
pot exercita în cadrul termenului de prescripţie90.
70. Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere91. Ca efect al rezoluţiunii
pentru neexecutare, este incontestabil că dreptul de
proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul
întreţinerii va fi redobândit de el. În schimb, valoarea
89
În cazul în care creditorul întreţinerii nu a participat la
încheierea contractului (sau dacă întreţinerea s-a stipulat în
favoarea soţilor, dar bunul înstrăinat a fost proprietatea
exclusivă a unuia dintre soţi), creditorul întreţinerii
(respectiv celălalt soţ) are calitatea de terţ beneficiar şi, ca
atare, poate cere prestarea întreţinerii, nu şi rezoluţiunea
contractului (lipseşte şi interesul restabilirii situaţiei
anterioare). Dar dacă terţul beneficiar este moştenitorul
proprietarului-contractant (stipulant), în calitate de
moştenitor poate cere şi rezoluţiunea contractului (M.
Mănase, I. Săraru, loc. cit., p. 39; Tj Timiş, dec. civ. nr.
1328/1978, cu Notă de P. Anca, loc.cit., p.46-49.
90
Vz. TS, col.civ., dec. nr. 2162/1956, în CD, 1956, p.
113; s.civ., dec. nr. 546/1877, în CD, 1977, p. 50; dec. nr.
727/1988, în RRD nr. 2/1989, p. 64; TJ Hunedoara, dec. civ.
nr. 825/1983, în RRD nr. 3/1984, p. 70.
91
Ipoteza rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor
asumate de creditorul întreţinerii (de exemplu, neplata
sumei de bani promise), guvernată de regulile dreptului
comun (vz. M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 37-
38 nr. 7), nu se întâlneşte în practică şi nu ridică probleme
speciale sub raportul efectelor rezoluţiunii (restitutio in
integrum, inclusiv contravaloarea întreţinerii prestate, dacă
nu se compensează cu valoarea folosinţei bunului prestat
de creditorul întreţinerii).
31
întreţinerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al
contractului, nu trebuie restituită.
Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru
beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea
contractului din culpa debitorului ori de câte ori
valorile primite cu titlu de întreţinere (capitalizate) ar
egala valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel,
beneficiarul ar fi lăsat la discreţia debitorului, care ar
putea să nu mai execute contractul, ştiind că nu va
mai fi obligat să restituie bunul, deoarece creditorul
întreţinerii nu ar mai avea interes să obţină
rezoluţiunea din cauza sumei pe care ar trebui să o
restituie drept contravaloare a întreţinerii prestate. S-
ar ajunge astfel la înlăturarea efectelor aleatorii ale
contractului, dându-se posibilitatea debitorului de rea-
credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte
ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea
bunului primit92. De altfel, nici debitorul întreţinerii nu
face o restituire integrală, întrucât nu poate restitui
alea consumată de el până în momentul rezoluţiunii.
Soluţia de mai sus a fost adoptată în practică -
pentru ipoteza în care creditorul întreţinerii nu-şi
păstrează folosinţa bunului până la moartea sa - şi pe
motivul că debitorul, primind bunul în stăpânire încă
de la data încheierii contractului, obţine un folos
imediat, constând în culegerea fructelor şi folosirea
bunului, aceste avantaje compensându-se, în parte, cu
92
Vz. D. Demetrescu, Notă la dec.col.civ. al TS, nr.
1181/1958, în LP nr. 9/1959, p. 104-105; TS, s.civ., dec. nr.
507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63; Plenul TS, dec. de
îndrumare nr. 3/1987, loc.cit., p. 7-9.
valoarea întreţinerii prestate93. Dar “debitorului în
culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreţinerii şi în
situaţia că n-a avut un folos de pe urma bunului până
la data rezoluţiunii - pentru că, de exemplu, creditorul
îşi rezervase uzufructul bunului - deoarece problema
nu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o
compensare de foloase, ci în raport de caracterul
aleatoriu al contractului de întreţinere”94. Cu toate că
nu se face o compensare (matematică), debitorul care
a avut folosinţa bunului nu va fi obligat nici el să
restituie valoarea folosinţei; contractul fiind aleatoriu,
nu se face un calcul al echivalenţei prestaţiilor.
În ceea ce priveşte impozitele plătite de debitorul
întreţinerii, în caz de rezoluţiune ele trebuie să fie
restituite de creditor deoarece acesta din urmă
redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu
efect retroactiv, iar impozitele sunt sarcini ale
proprietăţii95.
Tot astfel, creditorul are obligaţia să restituie şi
suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie
accesorie întreţinerii, în cazul în care, pe lângă
obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau
altă prestaţie comutativă), sub acest aspect contractul
neavând caracter aleatoriu96.
În schimb, taxele (de timbru, de autentificare, de
publicitate imobiliară etc.) suportate de debitorul
93
Vz. TS, col.civ., dec. nr. 1181/1958, în CD, 1958, p.
103-104.
94
Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 8.
95
TS, col.civ., dec. nr.1181/1958, loc. cit.
96
Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, col.
civ., dec. nr. 1181/1958, cit. supra; s.civ., dec. nr.
2179/1987, în CD, 1987, p. 78-80.
32
întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse
restituirii în cazul rezoluţiunii contractului din culpa lui
exclusivă97.
Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă
de terţi, se aplică dreptul comun. O dată cu
desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi
în virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport
juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv
(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)98.
Această soluţie se impune ori de câte ori se
desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă
de terţi (cum este şi rezoluţiunea pentru neexecutare)
un act juridic pentru cauze prevăzute de lege99, dar nu
şi în cazul retrocedării prin convenţia părţilor (inclusiv
în caz de rezoluţiune convenţională). În toate cazurile,
“terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui
drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin
97
TS, s.civ., dec. nr.89/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 67-
68.
98
TS, s.civ., dec. nr.1836/1977, în CD, 1977, p. 50; dec.
nr. 1830/1979, în CD, 1979, p. 69; dec. nr. 486/1979, în
RRD nr. 8/1979, p. 52; dec. nr.2450/1984, în RRD nr.
9/1985, p. 71; Nota redacţiei la dec. civ. nr. 40/1985 a TJ
Suceava, loc. cit., p. 68-69; I. Filipescu, N. Bărbuşoiu,
loc.cit., p.41. Dacă contractul de întreţinere - având ca
obiect o construcţie - s-a încheiat sub incidenţa Legii
nr.58/1974 şi terenul aferent a trecut în proprietatea
statului (art. 30), actualul titular al dreptului de folosinţă
asupra terenului, proprietar al locuinţei, poate redobândi
dreptul de proprietate asupra terenului prin ordinul
prefectului, la propunerea primăriei (art. 36 alin. 3 şi 6 din
L. nr. 18/1991, republicată în 1998).
99
Vz. şi Ş. Beligrădeanu, Nota II la dec.civ. a CA Alba-Iulia
nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5, 1996, p.92-96.
uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a
unor bunuri mobile (art.1909 C.civ.)”100.
71. Transformarea în bani a obligaţiei de
întreţinere. După cum am văzut, în caz de
neexecutare a obligaţiei de întreţinere creditorul are
facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea
contractului. Conform regulilor generale (art. 1021 C.
civ.), el are posibilitatea să opteze pentru executarea
contractului. În situaţia în care creditorul a optat în
acest sens, dar executarea în natură a întreţinerii este
imposibilă din cauza atitudinii culpabile a debitorului101
şi pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă
posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă
acţiune pentru transformarea în bani a obligaţiei de
100
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 88.
101
În practica judecătorească (franceză) se admite
transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere şi în cazul
în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a
devenit imposibilă (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.
460-461 nr. 985). În schimb, în cazul refuzului nejustificat al
creditorului de a primi întreţinerea în natură sau dacă - din
motive personale, fără culpă din partea debitorului - el şi-a
stabilit domiciliul în altă localitate, acţiunea prin care se
solicită transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere
urmează a fi respinsă (TS. col.civ., dec. nr. 1115/1962, în
CD, 1962, p. 105-107; TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 394/1979,
în RRD nr. 9/1979, p. 64 şi dec. civ. nr.322/1982, în RRD nr.
4/1983, p.68). În asemenea cazuri, transformarea în bani a
obligaţiei de întreţinere poate avea loc prin consimţământul
părţilor (vz. alin. urm. în text) sau la cererea debitorului
întreţinerii, prin hotărârea instanţei, în cazul în care
creditorul refuză fără temei, în mod culpabil, primirea
întreţinerii în natură. Vz. TS, s.civ., dec. nr.1794/1985, în
CD, 1985, p. 43-45; D. Chirică, op. cit., p.130. În sensul
(greşit) că transformarea nu poate avea loc “decât cu
acordul tuturor părţilor contractante” vz. CA Timişoara,
s.civ., dec. nr. 1643/1998, în CA Timişoara, Culegerea de
practică judiciară, Edit. Lumina Lex, 1999, p. 42-43.
33
întreţinere în natură neexecutate, instanţa - la cererea
creditorului - poate stabili obligaţia de întreţinere
printr-o sumă de bani plătibilă la epocile stabilite de
părţi (în caz de neînţelegere de către instanţă), cu titlu
de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.), sub
forma unor prestaţii periodice102. Suma periodică
stabilită de instanţă - fiind o dezdăunare pentru
neexecutarea întreţinerii în natură - este susceptibilă
de modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului
întreţinerii; ca şi întreţinerea în natură, ea este
variabilă în funcţie de necesităţile creditorului, costul
vieţii etc.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere
este posibilă, evident, şi prin consimţământul
părţilor103. Dacă s-a realizat o asemenea înţelegere,
“efectul principal al contractului de novaţie este acela
al stingerii vechii obligaţii existente între creditor şi
debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie.
În atare situaţie, după încheierea celui de-al doilea
contract, prin care creditorul a consimţit la stingerea
obligaţiei asumate cu o nouă obligaţie (aceea a rentei
viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite
102
Vz. TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, p.83-
85; s.civ., dec. nr. 576/1979, în CD, 1979, p. 70-73; dec. nr.
183/1971, în CD, 1971, p. 63-64; dec. nr. 1794/1985, în CD,
1985, p. 43-45; dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p.7.
În completarea sumei astfel stabilite, debitorul poate fi
obligat şi la plata pensiei de întreţinere în baza Codului
familiei, între ele nefiind nici o incompatibilitate (TJ
Hunedoara, dec. civ. nr. 169/1980, în RRD, nr. 9/1980, p.
59). Însă obligaţia de întreţinere, transformată în bani, nu
este supusă dispoziţiilor Codului familiei (Vz. E. Safta-
Romano, loc. cit., p.44).
103
Vz., de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1794/1985 şi dec.
nr.576/1979, cit. supra.
desfiinţarea primului contract pe motivul că nu i s-a
prestat întreţinerea, întrucât această obligaţie nu mai
există, ea fiind stinsă prin chiar voinţa reclamantului,
de unde se trage concluzia că obligaţia de întreţinere
din primul contract a fost executată de către debitor
din moment ce creditorul a acceptat, fără condiţii,
stingerea acelei obligaţiei şi înlocuirea ei cu una
nouă”104.
În legătură cu transformarea în bani a obligaţiei de
întreţinere se impune însă o precizare: transformarea
(convertirea) în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o
hotărâre judecătorească, fără acordul părţilor, nu
valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind
guvernate, în continuare, de regulile aplicabile
contractului de întreţinere (iar nu de rentă viageră).
Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a
sumei) creditorul poate cere rezoluţiunea contractului
de întreţinere105, bucurându-se de “garanţia” acestei
sancţiuni şi de alte (eventuale) garanţii prevăzute în
contract.
Numai dacă obligaţia a fost transformată prin
convenţia dintre părţi ea valorează o novaţie, noua
datorie “se substituie celei vechi care se stinge” (art.
1128 C. civ.), ca şi cum ar fi fost executată106. Dar nu
suntem de părere că prin această novaţie a obligaţiei
contractul de întreţinere “a fost transformat într-un
contract de rentă viageră”107, fiindcă în schimbul
rentei (a obligaţiei noi) nu s-a prestat un bun sau
104
TS, s.civ., dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 56-60.
105
Vz. şi Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1268 nr. 1628; A.
Bénabent, op. cit., p.562-563 nr. 996.
106
În consecinţă, problema rezoluţiunii contractului de
întreţinere pentru neexecutare nu se mai poate pune.
34
capital (şi nici nu a fost constituită cu intenţie liberală).
În consecinţă, pentru noua obligaţie de a plăti viager o
sumă de bani periodică vor fi aplicabile nu regulile
special prevăzute pentru contractul de rentă viageră
(sau vânzare-cumpărare), ci regulile generale care
guvernează obligaţiile civile.
Notă: Potrivit art. 30-34 din Legea nr.17/2000
privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice108,
dacă o persoană vârstnică (adică persoana care a
împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege - art.1
alin.4) înstrăinează bunuri în scopul întreţinerii şi
îngrijirii sale, autoritatea tutelară a consiliului local îi
va acorda asistenţă la încheierea contractului şi în caz
de neexecutare a obligaţiilor de către debitorul
întreţinerii.
Aceste dispoziţii - adoptate pentru protecţia
drepturilor persoanelor vârstnice (art.1 din Legea
nr.16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor
Vârstnice109) - nu au modificat condiţiile de validitate şi
107
TS, s.civ., dec. nr. 316/1987 cit. supra. După unii
autori, în cazul arătat, contractul de întreţinere se
transformă, prin intermediul rentei viagere, chiar într-o
vânzare. (Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.460 nr. 984).
După părerea noastră, novaţia obligaţiei de întreţinere într-
o sumă periodică nu poate transforma raporturile dintre
părţi într-o vânzare, mai ales că nici renta viageră nu este o
vânzare.
108
Republicată în M.Of. nr.157/06.03.2007 şi modificată
prin Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr.
17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice
(publicată în M.Of. nr.768/14.11.2008).
109
Republicată în M.Of. nr.191/20.03.2007.
regimul juridic al contractului de întreţinere,
reprezentând simple măsuri de bune oficii în interesul
persoanelor vârstnice cu capacitate de exerciţiu
deplină. În cazul persoanelor vârstnice puse sub
interdicţie actele de dispoziţie se încheie prin
reprezentantul legal, cu autorizaţia autorităţii tutelare,
sub sancţiunea nulităţii relative, potrivit dreptului
comun.110
Contractul de joc sau prinsoare
110
Menţionăm că reglementarea cuprinsă în art. 30-34
din Legea nr. 17/2000 este neclară şi deficitară. De
exemplu, nu se precizează în ce cazuri şi în ce condiţii
asistenţa autorităţii tutelare poate fi acordată “din oficiu”
(art. 30), odată ce persoana vârstnică are capacitate de
exerciţiu deplină. Articolul 31 se referă la actul juridic de
înstrăinare în schimbul întreţinerii “încheiat de notarul
public”. Or, actul se încheie de părţi, iar notarul îl
autentifică. Din art. 33 rezultă că nici denumirea părţii
obligate la întreţinere (debitorul întreţinerii) nu este
cunoscută, legiuitorul utilizând perifraza de “noul proprietar
al bunurilor obţinute (în loc de dobândite - n. ns.) ca urmare
a actului juridic de înstrăinare”.
35
72. Noţiune. Jocul şi prinsoarea (aceasta din urmă
numită şi pariu sau rămăşag) sunt contracte aleatorii
prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de
bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de
realizarea (verificarea) sau nerealizarea unui
eveniment sau fapt depinzând de forţa, îndemânarea,
dibăcia, cunoştinţele, inteligenţa etc. părţilor
contractante ori a altor persoane sau de hazard - care
face să existe şanse de câştig - pierdere pentru
ambele (toate) părţile contractante.
În literatura de specialitate jocul este deosebit de
prinsoare în funcţie de rolul îndeplinit de părţi în
realizarea evenimentului111: dacă părţile (sau cel puţin
una dintre ele) îndeplinesc un rol activ, contractul este
de joc (de exemplu, contractul dintre participanţii la
întreceri sportive), chiar dacă rezultatul depinde
exclusiv de hazard (de exemplu, jocuri simple de
cărţi); dimpotrivă, dacă părţile sunt străine de
eveniment contractul este calificat prinsoare (de
exemplu, contractul între spectatorii întrecerilor
sportive sau pronosticurile sportive).
73. Efectele contractului. Codul civil stabileşte,
ca drept comun în materie de joc şi prinsoare, trei
reguli importante (73.1-73.3) în lumina cărora practica
111
Vz., de ex., C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti,
1929, p.1027, în care prinsoarea este definită ca un
contract prin care “părţile, adoptând fiecare un punct de
vedere opus, stipulează una de la alta un câştig
determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie
determinată prin verificarea evenimentului sau faptului,
care a făcut obiectul prinsorii... eveniment necunoscut de
părţi în momentul prinsorii”; Vz. şi A. Bénabent, Droit civil.
Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.541 nr. 954.
judecătorească şi literatura de specialitate au făcut
unele precizări referitoare la două probleme adiacente
(73.4-73.5).
73.1. Jocul şi prinsoarea nu produc efecte
obligatorii şi deci creditorul (câştigătorul) nu are
acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul (art.
1636). Deoarece obligaţia se consideră a fi contractată
numai iocandi causa (din amuzament) - fără să
producă efecte ruinătoare pentru jucător şi familia sa -
debitorul acţionat în justiţie poate opune creditorului
lipsa de efecte obligatorii şi de sancţiune a jocului,
numită “excepţie de joc”, care, fiind de ordine publică,
nu poate fi înlăturată prin convenţia dintre părţi şi
poate fi ridicată nu numai de debitor, dar şi de
instanţă din oficiu.
73.2. Potrivit art. 1638, pierzătorul-plătitor
(solvens) nu poate repeti ceea ce a plătit (efectiv112)
de bunăvoie (fără să fi fost constrâns) şi în cunoştinţă
de cauză113, în afară de situaţia în care câştigătorul
112
Dacă pierzătorul a subscris un titlu de valoare
câştigătorul nu îl poate valorifica pe cale de acţiune;
dreptul la acţiune se recunoaşte numai în favoarea terţului
dobânditor de bună-credinţă al titlului (vz. art. 514 alin. 1
din Codul elveţian al obligaţiilor).
113
Acţiunea de repetiţiune este exclusă indiferent de
data plăţii. Chiar dacă plata a fost anticipată (pentru
asigurarea plăţii câştigului), pierzătorul nu poate relua miza
sa (vz. în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit
civil. Les contrats speciaux, Paris, 1988, p.448 nr.962). În
Codul elveţian al obligaţiilor se precizează că repetiţiunea
plăţii făcute anticipat este posibilă dacă jocul nu s-a putut
desfăşura datorită cazului fortuit, faptei sau neloialităţii
celeilalte părţi (art. 514 alin. 2). Considerăm că această
soluţie se impune şi în lipsa unui text expres în dreptul
nostru, deoarece - dacă jocul nu s-a desfăşurat - solvens-ul
nu are calitatea de “pierzător”, iar deţinătorul sumelor
36
(accipiens) a întrebuinţat dol, înşelăciune sau amăgire
- înlăturând astfel şansa câştigului pentru cealaltă
parte - (la care trebuie adăugată, potrivit dreptului
comun, incapacitatea pierzătorului). Rezultă că, în
concepţia Codului civil, datoriile din joc şi prinsoare
sunt recunoscute ca obligaţii juridice, însă fără
posibilitatea executării silite. Dar dacă debitorul a
plătit de bunăvoie nu are dreptul să pretindă
restituirea prestaţiei efectuate. Aşa cum câştigătorul
nu are acţiune pentru a reclama plata câştigului, tot
astfel pierzătorul nu are acţiune pentru restituirea
plăţii făcute. Cum se mai spune, legea refuză nu
numai acţiunea, dar şi repetiţiunea.
73.3. Prin derogare de la regulile arătate, Codul
civil recunoaşte caracterul perfect al obligaţiei născută
din “jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal”
(art.1637 alin.1). Se au în vedere contractele încheiate
între participanţii jocurilor sportive, iar nu între alte
persoane (de exemplu, spectatori). Înseamnă că
sportivul câştigător are dreptul la acţiune în sens
material, deci poate obţine plata câştigului pe cale
silită; în schimb, spectatorul câştigător poate beneficia
numai de plata efectuată de bunăvoie de debitor. Cu
spectatorul este asimilat şi sportivul care contractează
printr-un intermediar (de exemplu, boxerul), în loc să
contracteze direct cu adversarul de joc114.
calitatea de “câştigător” în sensul art. 1638 C. civ. În
consecinţă, deţinerea mizei este fără temei.
114
A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p.1028; Henri et Léon Mazeaud, Jean
Mazeaud, Leçon de droit civil, vol. III, Paris, 1962, p.1257
nr.1613. În această din urmă lucrare se face referire la
jucătorul care contractează prin intermediul unui prête-
 Precizăm, de asemenea, că în cazul jocurilor pur
intelectuale sau care depind numai de hazard, fără a
pune la încercare capacităţile fizice (corporale) ale
jucătorilor (de exemplu, şahul, jocurile de cărţi etc.)115,
câştigătorul nu are drept la acţiune.
Referitor la jocurile cu caracter sportiv (corporal),
Codul civil mai precizează că instanţa poate să
respingă cererea sportivului câştigător “când suma
pusă în joc sau la prinsoare ar fi excesivă” (art. 1673
alin.2). Subliniem că, în asemenea cazuri, instanţa
poate numai să respingă acţiunea, iar nu să reducă
suma pusă în joc116. Dacă sportivul debitor plăteşte -
deşi acţiunea câştigătorului a fost respinsă - nu va
putea repeti plata făcută (art. 1638 C. civ.).
73.4. În practica judecătorească s-a pus şi
problema regimului juridic al împrumuturilor acordate
jucătorului. În lipsa unor reglementări speciale, dar în
spiritul dispoziţiilor din Codul civil analizate mai sus, s-
a admis soluţia că împrumuturile acordate jucătorului,
în cunoştinţă de cauză, în vederea susţinerii jocului şi
folosite efectiv în acest scop, au aceeaşi soartă ca şi
datoriile izvorând din joc sau prinsoare, indiferent
nom pentru cazul propriei sale înfrângeri; în acest caz
contractul este, evident, nul pentru lipsa cauzei (a
elementului alea) şi pentru fraudă.
115
Pentru practica judiciară în mult controversata
problemă a biliardului, a se vedea C. Hamangiu, Codul civil
adnotat, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 103 nr. 1-3 (tendinţa
este de a nu se recunoaşte dreptul la acţiune).
116
În literatura de specialitate se semnalează faptul că,
în practica judecătorească, posibilitatea respingerii cererii
pentru cauză de exces nu se aplică niciodată, chiar dacă
suma pusă în joc este enormă. Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès,
op. cit., p.449 nr. 964.
37
dacă împrumutătorul este o persoană care nu
participă la joc ori un participant sau organizator al
jocului. Prin acordarea împrumutului creditorul devine
un fel de participant la joc, chiar dacă nu este parte în
contractul de joc (ci în contractul de împrumut) şi, în
consecinţă, - cu excepţia împrumutului acordat
participantului la jocul sportiv - nu are acţiune în
justiţie pentru recuperarea împrumutului acordat şi
folosit în vederea susţinerii jocului117.
73.5. Precizăm că, în toate cazurile, lipsa de
sancţiune (de executare silită) a datoriei de joc
vizează numai acţiunea care s-ar intenta împotriva
pierzătorului pentru reclamarea câştigului sau a
împrumutului acordat în vederea susţinerii jocului;
aceste datorii (cu excepţia jocurilor sportive) sunt
susceptibile numai de o plată benevolă, iar dacă au
fost plătite nu sunt susceptibile de repetiţiune.
În schimb, acţiunile care s-ar intenta împotriva câştigătorului sau
împotriva unei alte persoane cu care el a contractat (în afara jocului
propriu-zis) urmează să fie admise potrivit dreptului comun. De
exemplu, în caz de pluralitate de câştigători, dacă unul a încasat
câştigul, ceilalţi vor avea acţiune pentru partea corespunzătoare de
câştig. Tot astfel, câştigătorul care a participat la joc prin mandatar
(mandat cu sau fără reprezentare) va avea acţiune împotriva acestuia
117
Vz. în acest sens, Mazeaud, op. cit., p.1262, nr. 1618;
Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.447 nr. 960 şi practica
judecătorească citată de autori. În art. 513 alin. 2 din Codul
elveţian al obligaţiilor se prevede expres inadmisibilitatea
acţiunii în justiţie dacă “avansurile sau împrumuturile s-au
făcut cu bună ştiinţă în vederea unui joc sau prinsoare...”.
Precizăm că autorii citaţi mai sus au în vedere textul art.
1965 C. civ. francez, identic cu textul art. 1636 C. civ.
român.
pentru a-i cere socoteală, potrivit regulilor de la mandat (art. 1541 C.
civ.).
74. Reguli speciale privitoare la autorizarea
jocurilor de noroc. Fără a abroga sau modifica
dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de joc,
dreptul comun în materie, legiuitorul a intervenit prin
acte normative speciale având ca scop, pe de o parte,
organizarea de jocuri la nivel naţional pentru
canalizarea pasiunii de joc118 în limite rezonabile şi
utile societăţii, iar pe de altă parte, instituirea unui
sistem de coordonare, avizare şi atestare a organizării
şi practicării jocurilor de noroc.
Potrivit actelor normative speciale referitoare la
definirea şi la regimul practicării acestor jocuri în
România119, prin joc de noroc se înţelege procedura de
atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de
anumite elemente aleatorii - indiferent de modul de
producere a acestora - cu perceperea, sub orice
formă, a unor taxe de participare, directe sau
disimulate, cum ar fi: pronosticuri sau pariuri sportive;
loterii, inclusiv toate genurile de tombole şi alte jocuri,
precum şi toate dispozitivele mecanice sau electronice
prin intermediul cărora pot fi obţinute câştiguri;
jocurile de noroc care se produc în prezenţa
jucătorilor, cu sau fără participarea directă a acestora
şi indiferent de mijloacele utilizate pentru acestea
118
Patima jocului, ca boală psihică (numită ludopatie), în
unele ţări (de exemplu, Spania) este atât de răspândită
(mai ales în privinţa jocurilor mecanice) încât pe lângă
secţiile de psihiatrie s-au creat centre de recuperare
destinate ludopaţilor, asemănător centrelor de
dezintoxicare pentru alcoolici sau toxicomani.
119
Vz. supra nr. 72 în nota de subsol.
38
(cărţi de joc, zaruri, rulete, jocuri de tip “casino” etc.).
Organizatorii de jocuri de noroc sunt obligaţi să obţină
autorizaţia de funcţionare de la Comisia de autorizare
a jocurilor de noroc din Ministerul Finanţelor (OUG nr.
77/2009 şi HG nr.870/2009)120. Organizarea şi
exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate, şi a pronosticurilor sportive constituie
monopol de stat şi se poate desfăşura numai pe bază
de licenţă (art.2 lit. g) şi h) din Legea nr.31/1996
privind monopolul de stat).
Organizarea, practicarea sau îngăduirea jocurilor de noroc
neautorizate sau în condiţii contrare autorizaţiei eliberate, constituie
contravenţie sau, după caz, infracţiune.
În lumina actelor normative speciale referitoare la jocurile de
noroc, se pune problema de a şti ce semnificaţie juridică are
autorizaţia (licenţa) eliberată de organul competent.
Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc în
condiţiile autorizaţiei eliberate înlătură, neîndoielnic,
caracterul contravenţional sau penal al faptei,
neputând fi aplicată nici sancţiunea confiscării sumelor
aflate în joc sau rezultate din joc. În schimb,
autorizaţia nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Codului
civil referitoare la lipsa de sancţiune a jocului
(excepţia de joc); “jocurile rămân deci supuse regulilor
Codului civil, indiferent că sunt practicate în
120
Refuzul comisiei de a aviza favorabil practicarea unor
jocuri de noroc pentru motivul că documentaţia prezentată
de societatea comercială solicitantă este superficială şi din
ea nu rezultă organizarea unei evidenţe contabile în
condiţii de securitate şi deţinerea unui spaţiu stabil, este
legal (CSJ, s.cont.adm., dec. nr.1258/1997, în Jurisprudenţa
CSJ 1997, p. 123-124).
stabilimente autorizate sau clandestine”121. Fac
excepţie jocurile organizate şi reglementate prin acte
normative speciale în care jucătorului i se recunoaşte
dreptul la acţiune pentru plata câştigului (de exemplu,
jocurile organizate de Compania Naţională “Loteria
Română”122, inclusiv “loz în plic”; câştigurile acordate
deponenţilor de CEC sau de altă unitate bancară,
tragerile de amortizare a asigurărilor de viaţă,
operaţiunile - jocurile - de bursă regulat făcute123
etc.)124.
121
Mazeaud, op. cit., p.1261 nr. 1616.
122
Vz. OUG nr.159/1999 privind înfiinţarea Companiei
Naţionale “Loteria Română” – S.A., aprobată cu modificări
prin Legea nr.288/2001, şi modificată ulterior prin OUG
nr.202/2005.
123
Potrivit art. 45 din OUG nr.28/2002 privind valorile
mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele
reglementate (aprobată prin Legea nr.525/2002), “orice
tranzacţie efectuată pe o piaţă reglementată şi înregistrată
conform reglementărilor specifice acesteia este act de
comerţ şi dă naştere unei obligaţii valabile, căreia nu i se
poate opune excepţia de joc” (ordonanţa de urgenţă a fost
abrogată de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital).
Vz. şi Cas. III, dec. nr. 794/1925, în Practica judiciară în
materie comercială, vol. I, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p.
66-67. În schimb, s-a hotărât că premiul oferit de un ziar
abonaţilor prin tragere la sorţi nu conferă câştigătorului
acţiune în justiţie (Cas. I, 1913, în C. civ. adnotat, cit. supra
p. 100-101).
124
În practica judiciară (franceză) se mai recunoaşte
caracterul obligatoriu al jocurilor organizate prin radio,
televiziune sau de comercianţi (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès,
op. cit., p.449 nr. 964). De fapt, în aceste cazuri - inclusiv amuzamentul publicului considerăm că se înscriu în
premiile oferite de un ziar - nu suntem în prezenţa unor categoria actului juridic unilateral (promisiune publică de
contracte aleatorii de joc vizate de C. civ., chiar dacă recompensă), ca izvor de obligaţii civile (vz. şi M. Avram,
realizarea evenimentului depinde de hazard, deoarece Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
pentru organizatori nu comportă şanse de câştig, iar pentru 2006, p.268-278). Vz. şi A. Bénabent, op. cit., p.541-542 nr.
participanţi şanse de pierdere. Premiile, cadourile sau 955, iar în privinţa obligaţiilor contractate la cazinouri, vz.
recompensele oferite în scopuri publicitare sau pentru p.546 nr. 966.

39