Ion- caracterizare

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă
artistic în perioada interbelică. Acesta debutează cu volumul de nuvele „Frământări”, proza sa
scurtă constituind un punct de pornire pentru amplele scrieri ulterioare. Continuând tradiția
câtorva romane remarcabile, el este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile
sociale, prin romanele „Ion„ și „Răscoala” și cele de factură psihologică, precum „Pădurea
spânzuraților”, „Ciuleandra” sau „Adam și Eva”.
Mare parte a operei sale se încadrează curentului literar realism. Acesta se manifestă începând
cu secolul al XIX-lea și continuă, în forme specifice, de-a lungul timpului, până în zilele noastre.
Principalele sale trăsături, evidente și în opera literară rebreniană, sunt: prezentarea veridică a
realității; încadrarea exactă în timp și spațiu; rolul important acordat descrierii, stilul sobru,
concis și precis; reliefarea individului ca produs al societății în care trăiește și obiectivitatea.
Prima variantă a romanului „Ion” datează din 1913, fiind intitulată „Zestrea” și rămânând la
stadiu de proiect abandonat, dar reluat ulterior în urma unei atente documentări. Imediat după
publicarea variantei finale, în 1920, romanul se bucură de aprecierea criticii literare,
reprezentând prima creație realist-obiectivă de valoare din literatura română.
Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce privește problematica
țărănimii atât în literatura română, cât și în cea universală, urmărind modele celebre oferite de
scriitori precum Zola, Balzac și Tolstoi; la aceasta se adaugă trei fapte concrete de viață: un țăran
tânăr, inteligent și harnic i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului
impresionant al unui țăran de a săruta pământul, dar și pățaniile unei tinere alungată de tată și de
iubit.
Romanul „Ion” are ca nucleu epic nuvela „Răfuiala”, în care un țăran sărac, pe nume Tănase
Ursu, este omorât de un flăcău bogat și voinic, Toma Lotru, pentru că, deși se măritase cu Toma,
Rafila îl iubește în continuare pe Tănase; crima prefigurează „răfuiala” finală din roman.
Opera literară „Ion” este un roman tradițional, care înglobează elemente de modernitate,
obiectiv, realist și social. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu
personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și
dezvoltând conflicte puternice.
Tema romanului prezintă problematica țăranului român reprezentativ pentru societatea
ardelenească de la începutul secolului al XX-lea, dominată de supremația bunurilor materiale.
Romanul are două părți, intitulate sugestive: „Glasul pământului” și „Glasul luminii”,
exprimând două tendițe complementare manifestate de personajul principal, Ion. Fiecare parte
conține la rândul ei șase capitole, la sfârșit adăugându-se un capitol-concluzie.
Ion Pop al Glanetașului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul
arivistului, surprins în involuție, căci calitățile degenerează treptat în defecte. Personalitatea sa
se subordonează dorinței obsedante de a avea cât mai mult pământ și, pentru atingerea acestui
țel, se folosește de cei din jur fără nicio remușcare. După ce a dobândit ceea ce a râvnit de mic,
simte totuși neîmplinirea afectivă, căutând astfel, cu aceeași perseverență, să-și clădească
fericirea pe ruinele unei alte căsnicii.
Situația dramatică a țăranului român lipsit de pământ se constituie ca o realitate, ca și patima
oarbă a țăranului din Prislop, care i se plânge autorului de lipsa pământului. Pornind deci de la
date reale, Rebreanu construiește un personaj complex, care domină de departe întreaga scriere.
La începutul romanului, naratorul, prin intermediul caracterizării directe și indirecte, îi
alcătuiește un portret axat pe calitățile sale: hărnicia, perseverența și iubirea de pământ, care
„l-a stăpânit de mic copil”.
Conform mentalității colectivității rurale al cărei exponent este, el preferă munca în locul
învățăturii, deși, la școală, se remarcă prin istețime. Cu timpul însă se produce o schimbare în
psihologia personajului, care identifică, în mod eronat, sărăcia cu lipsa demnității, suferind din
cauză că nu primește respectul cuvenit din partea sătenilor, chiar dacă întrunește calități de lider
al flăcăilor din sat.
Fiind un personaj realist, el se constituie ca un exponent al mediului social din care face
parte, acționând prin prisma determinărilor acestuia.
Conflictul central al romanului cu cele două coordonate ale sale dezvăluie defectele firii sale,
dar care nu depășesc sfera umanului: tânărul este impulsiv, dornic de răzbunare împotriva
„botocanului” care îl jignește public. De asemenea, este mânios și orgolios peste măsură.
Disputele publice cu Baciu sau cu George lasă amprente adânci în sufletul său, amplificându-i
sentimentele negative față de cei bogați și gândind că este apostrofat de aceștia pe nedrept, doar
pentru că era sărac. Astfel, nu ezită să folosească violența în conflictul cu George, dar este
capabil să-și înfrâneze pornirile agresive în raport cu Vasile Baciu. Dojana publică a preotului în
fața întregii colectivități îl determină să acționeze pentru a-și câștiga un statut privilegiat printre
săteni.
Primul act de răzbunare împotriva bogaților este unul naiv: Ion își însușește abuziv o bucată de
pământ, care a aparținut cândva familiei sale, din brazda vecinului. Apoi îți dă seama că setea sa
de pământ este mult mai puternică, dar se dovedește incapabil de a găsi modalitatea prin care să-l
determine pe Vasile Baciu să consimtă la căsătoria cu Ana. Sugestia lui Titu este urmată întocmai
și, din lăcomie de avere, o seduce pe aceasta, prin vicleșug, lăsând-o însărcinată. Viclenia
socrului de a nu-i da în totalitate ceea ce-și dorea are repercursiuni asupra fetei, pe care Ion se
răzbună fără ezitare, tratând-o cu dispreț. Astfel, Ion dovedește din nou naivitate, căsătorindu-
se înainte ca Baciu să-l asigure în scris că îi va da pământurile, neîmplinire care îl determină să
se poarte și mai violent cu soția sa.
Perseverența personajului trădează o voință puternică pusă în slujba unui scop unic pentru
atingerea căruia este nevoit să se folosească de cea care joacă, de la început până la sfârșit, rolul
victimei.
După nuntă și după ce obține ceea ce și-a dorit de la socrul său, la intervenția preotului,
comportamentul personajului se schimbă major. Sentimentul dobândirii demnității prin
posesiune îl determină să afișeze ostentativ noul statut, „umbla cu pașii mari și cu genunchii
îndoiți” și „vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere”. Violența față
de Ana se transformă într-o totală indiferență, tratând-o în continuare ca pe un obiect de garanție
pentru averea sa.
Punctul culminant al romanului îl surprinde pe eroul central într-o ipostază inedită, anume
aceea de a săruta pământul, identificându-l cu „o ibovnică”. Gestul exprimă fericirea
nemăsurată a lui Ion, dar se încadrează unei patologii de factură naturalistă, prin ieșirea din
normalitatea tiparelor comportamentale.
Fiindcă „glasul pământului” din străfundul conștiinței sale se făcuse auzit în exterior, iar Ion
căpătase ceea ce și-a dorit în plan material, decide, în mod egoist, că trebuie să împlinească și
latura efectivă a personalității sale, deși abia își îngropase soția și copilul, pentru care nu
manifestase decât dispreț. Dorind împlinirea totală, pierde mai mult decât a câștigat, anume
propria viață, căci obsesia pentru actuala soție a lui George, Florica, se încheie tragic, Ion fiind,
defapt, ucis de propria patimă. Moartea personajului, oricât de dramatică ar părea, se constituie
ca o pedeapsă meritată pentru răul produs tuturor celor din jurul său; ea este anticipată de scena
sărutării pământului, care, printr-un gest anormal, redă înfrățirea totală cu lutul din care a luat
naștere.
Ca modalitate de caracterizare predominantă se remarcă cea indirectă, reieșită din faptele,
vorbele și atitudinea personajului. Este caracterizat direct din mai multe perspective; Vasile
Baciu îl consideră „tâlhar” și „sărăntoc”, Titu Herdelea îi laudă perseverența, naratorul îl descrie
ca fiind „iute și harnic”. Pasajele de autocaracterizare sunt concepute sub forma reproducerii
unor gânduri ale personajului, ca de exemplu: „Și să rământ tot calic... pentru o muiere!... Apoi
să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?” sau „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe
lume nu-i al tău!”.
În relație cu alte personaje, Ion își dovedește egoismul, punând mai presus de sentimentele
celor din jur, propriile sale scopuri, fericirea personală. Pentru el, fericirea are o bază erotică, dar
realizarea ei e amenințată atâta timp cât el nu va avea pământ, cât va fi la discreția celorlalți.
„Apariția lui <<Ion>> a fost privită aproape de umanitatea criticii ca o dată în istoria
literaturii române contemporane și ca prima mare creație obiectivă.”. (Eugen Lovinescu)