Moara cu noroc- caracterizare

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca
deschizător de drumuri prin crearea romanului realist-obiectiv „Mara” și prin integrarea
elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt dominate de conflicte puternice,
cum ar fi patima banului, discrepanțele sociale, implicațiile socialului asupra individului, și
prezintă satul sau orașul transilvănean din perspectiva tranziției de la orânduirea tradiționalistă
către o nouă formă de organizare, anume capitalismul.
Textul literar „Moara cu noroc” este publicat în 1881, în volumul intitulat „Novele din
popor”. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care
prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate,
individualizate prin detalii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una
exterioară, care urmărește firul propriu-zis al evenimentelor, și una interioară, prin definirea
implicațiilor pe care le au faptele în planul conștiinței personajului. Slavici se remarcă prin
finețea observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufletești și a transformărilor
comportamentale determinate de acestea.
Nuvela „Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă:
obiectivitatea perspectivei narative, omnisciența și omniprezența naratorului, relatarea la
persoana a treia, veridicitatea, inspirația din realitate prin prezentarea societății ardelenești de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, stilul sobru, fără figuri de stil și exprimare
exactă.
Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în mod gradat, dozând
momentele de tensiune maximă, anticipate prin pauze descriptive, iar secvențele narative sunt
construite prin înlănțuire, evidențiind tema care prezintă consecințele nefaste pe care le are setea
de îmbogățire asupra destinului uman.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în
pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esență, aducătoare de ghinion,
deși aparent este un spațiu privilegiat al „norocului” înavuțirii.
Incipitul nuvelei și finalul ei enunță cuvintele bătrânei, soacra personajului principal,
conferind textului caracter simetric. Fixarea acțiunii între cele două raționamente ale bătrânei
relevă folosirea tehnicii narative a punctului de vedere. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat
de aceasta ginerelui, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a-și spori
câștigurile în vederea deschiderii unui atelier propriu de cizmărie: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Vorbele ei reprezintă înțelepciunea spirituală a poporului, pentru care e mult mai importantă
împlinirea sufletească oferită de familie, decât îmbogățirea.
Relațiile temporale și spațiale sporesc veridicitatea subiectului. Acțiunea este plasată în
Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfășoară pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între
două repere creștine: sărbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele.
 Ghiță este personajul principal al nuvelei realiste psihologice „Moara cu noroc”, remarcându-
se prin complexitate. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoaște schimbări profunde,
transformându-se treptat și dramatic, dintr-un cizmar cinstit într-un cârciumar care trăiește cu
obsesia banilor. Acesta intră într-un anturaj nefast, fiind sub influența malefică a lui Lică
Sămădăul și înfăptuiește nelegiuiri grave care culminează cu o crimă tocmai împotriva celei pe
care o iubea cel mai mult.
La începutul nuvelei, el întruchipează individul nemulțumit de condiția sa socială umilă. de
a cârpi cizmele oamenilor înstăriți, pe care o identifică lipsei demnității și independenței. Nu ține
cont de sfatul înțelept al soacrei și își dorește mai mult. Atitudinea lui este întemeiată, până la un
anumit punct, pentru că depășirea propriei condiții prin muncă cinstită conduce către progresul
personal. Ghiță se dovedește astfel întreprinzător când ia în arendă hanul de la fosta moară.
Fiind harnic și descurcăreț, reușește cu ajutorul familiei, cu care trăiește în deplină armonie, să
obțină câștiguri mulțumitoare, fapt care îl conduce spre fericirea temporară. Marea sa eroare este
că își fundamentează împlinirea sufletească pe câștigul de bani, ceea ce devine pe parcurs o
obsesie, care îl dezumanizează.
Situația inițială este perturbată de apariția personajului negativ, dominator. Prezența lui Lică
Sămădăul denotă faptul că, în acele locuri neprielnice, nu poate rezista nimeni care se bazează pe
cinste, căci ele sunt sub stăpânirea răului. Acesta condiționează starea materială a lui Ghiță de
complicitatea cu el, arătându-i că nu va putea rămâne la han păstrându-și independența.
Cârciumarul își dobedește caracterul slab în raport cu porcarul, care își afirmă de la început
superioritatea.
Deși Ana este intuitivă și își previne soțul despre faptul că Lică este „om rău și primejdios”,
cârciumarul nu o ia în seamă și acceptă să fie informatorul Sămădăului, anunțându-l ”cine
umblă pe drum (...) cine ce zice și ce face”.
Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în relație de opoziție: Lică l
Conștiința acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorința
sa de a rămâne un om cinstit și obsesia de a avea bani, fapt posibil numai prin tovărășia cu Lică.
Pe parcurs, cârciumarul trece prin mai multe stări, care îl conduc către pierderea propriei
identități și câștigarea uneia iluzorii, aceea a câștigului obținut pe căi necinstite, care nu-l poate
duce decât la pierzanie. Devine fricos, își ia măsuri de prevenire împotriva unui presupus
dușman, când, de fapt, forța distructivă a propriei vieți se află în sine, concretizându-se în dorința
de înavuțire rapidă.
Comportamentul său se schimbă pe parcursul nuvelei; dintr-un om vesel și optimist, „om
harnic și sârguitor”, așa cum îl caracterizează, în mod direct, naratorul, el devine „ursuz”,
irascibil, trecând ușor de la o stare la alta: „se aprindea pentru orișice lucru de nimic,, nu mai
zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te speri de el”. Manifestările sale
exterioare sunt generate de un puternic conflict interior care răbufnește trădând primele semne
ale dezumanizării, căci în forul său interior personajul ajunge chiar să regrete că are familie,
pentru că o considera o piedică în vederea realizării idealului de îmbogățire rapidă.
Dezumanizarea sa este evidentă în momentele în care, de dragul câștigării încrederii
Sămădăului, o împinge pe Ana, pe care o iubește enorm, în brațele acestuia, folosindu-se de ea,
în mod meschin, pentru atingerea propriilor țeluri.
Imaginea de om cinstit al lui Ghiță se destramă pe parcurs, acesta făcându-se vinovat de fapte
din ce în ce mai grave: părtaș la afacerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf și crimă și,
la final, crimă împotriva propriei soții.
Remușcările lui Ghiță sunt momente scurte de revenire la umanitate, în care acesta își
deplânge sincer propria soartă, conștient că e determinată, în mare parte, de obsesia sa de a se
îmbogății.
La final, Ghiță devine criminal, omorându-și soția din gelozie și ajungând astfel pe ultima
treaptă a dezumanizării. Slavici, un profund moralist, nu ezită să-i aplice o binemeritată pedeapsă
capitală; moartea se constituie ca singura soluție salvatoare, căci la cât de slab e caracterul său,
cu siguranță nu ar fi putut trece niciodată peste obsesii și remușcări.
În ceea ce privește modalitățile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată
pe trăsături ce reies din faptele, vorbele, atitudinea personajului, cum ar fi teama, suspiciunea,
neliniștea permananetă. Naratorul îl caracterizează în mod direct, la începutul nuvelei, ca fiind
„om harnic și sârguitor”, pentru ca, pe parcurs, să devină „ursuz”, „pus pe gânduri”, preocupat
de frământările sale interioare. De asemenea, naratorul notează obsesia neastâmpărată a
personajului de a se îmbogăți: „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia cu
Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii”, dovedindu-și, în mod
direct, lăcomia.
În relație cu celelalte personaje, Ghiță se dovedește a fi un caracter slab; deși și-a dorit
prosperitatea, fondul său sufletesc nu a putut susține independența câștigată și de aceea a devenit
victima propriei sale iluzii. În confruntarea cu tăria de caracter a personajului malefic, Lică
Sămădăul, el nu are nicio șansă de a reuși să se împotrivească. Soția sa, Ana, este la fel de slabă
ca și el, dar are forța interioară de a-l preveni de un fapt pe care și el îl vede ca pe o amenințare,
dar căruia este incapabil să i se sustragă.
Nuvela psihologică „Moara cu noroc” este o capodoperă a literaturii române, deschizând
calea către marile creații epice din perioada interbelică, despre care criticul literar George
Călinescu afirma că este „o nuvelă solidă cu subiect de roman”.