FIZICA MODERNǍ ŞI ACUPUNCTURA – Note de curs

Autor: Ioan Mamulaş

I. Fizica şi ştiinţele viului

Albert Einstein, într-o scrisoare din anii 1930 cǎtre fizicianul ungur Leo Szilard,
afirma cǎ: “Prin studiul fiinţelor vii se poate aprecia cel mai bine cât de primitivǎ este
încǎ fizica” (citat dupǎ [1], p. 170). La acea vreme, marele savant vroia, în felul acesta, sǎ
sublinieze faptul cǎ fenomenologia intrinsecǎ lumii vii este de o asemenea complexitate
şi diversitate încât fizica nu era încǎ pregǎtitǎ sǎ ofere suficiente concepte şi direcţii
explicative pentru înţelegerea bios-ului. De atunci au trecut multe decenii şi, deşi
afirmaţia lui Einstein conţine încǎ o mare dozǎ de adevǎr, trebuie recunoscut cǎ fizica a
contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea cunoaşterii multora din mecanismele care
stau la baza proceselor vitale. Consideratǎ de multe ori ca “ştiinţǎ exemplarǎ” (model
pentru alte ştiinţe), fizica – pe mǎsura propriilor progrese – a furnizat şi furnizeazǎ
concepte, instrumente şi modele explicative pentru ştiinţele viului (desigur, alǎturi de alte
discipline ştiinţifice precum biochimia, biologia molecularǎ, biocibernetica s. a., cu care
face un permenent şi fructuos “comerţ de idei”). Aşa stau (sau ar trebui sǎ stea) lucrurile
şi în domeniul acupuncturii.
Pentru medicina, sǎ-i spunem, cartezianǎ (occidentalǎ, alopatǎ) – ce se preocupǎ
cu precǎdere, dacǎ nu chiar în exclusivitate – de corpul fizic, felul în care nişte ace înfipte
prin tegument, în diferite zone anatomice, poate avea efecte terapeutice este de neînţeles.
Acupunctura provine dintr-o altǎ viziune asupra lumii, cea extrem orientalǎ, care pune
accent pe aspectele „energetice”, subtile, impalpabile, din alcǎtuirile fiinţelor vii, în speţǎ
cea a omului. În medicina tradiţională chineză (MTC), impregnată de filozofia daoistă,
concepţia fundamentală de la care se porneşte este că în Univers există o “energie”
fundamentală, bipolară (cu aspectele complementare Yin şi Yang), care îmbracă diferite
forme specifice, inclusiv în structurile vii. Semnificaţia acestei “energii” fundamentale –
denumită Qi – este mai cuprinzătoare decât înţelesul uzual pe care ştiinţa occidentală îl dă
noţiunii de energie, deoarece în conceptul de Qi se regăsesc îmbinate atât caracterul
energetic (“măsură” a mişcării), cât şi cel informaţional (“măsură” a ordinii/organizării).
La nivelul organismului uman, Qi-ul – sub diversele sale forme: ancestral, de
nutriţie, de apărare etc. – este cel care asigură vitalitatea şi integrarea în mediul ambiant,
conectarea omului cu macrocosmosul şi microcosmosul. Qi-ul are o circulaţie ritmică pe
nişte trasee corporale speciale (meridianele de acupunctură), de-a lungul cărora se găsesc
puncte specifice (puncte de acupunctură) prin care se poate acţiona în scopuri terapeutice.
Intervenţiile terapeutice acupuncturale au în vedere restabilirea circulaţiei normale a Qi-
ului şi a echilibrului Yin – Yang perturbate de boalǎ.
Punctele de acupuncturǎ, distribuite de-a lungul meridianelor, nu sunt situate pe
organele şi/sau sistemele pe care le pot influenţa şi nici nu dispun de legǎturi directe (în
sens anatomic) cu acestea. De altfel, invetigaţiile cu instrumente de microscopie au
demonstrat cǎ la nivelul punctelor şi meridianelor de acupuncturǎ nu existǎ structuri
intracelulare, celulare, tisulare sau supratisulare cu un specific aparte, care sǎ defineascǎ
din punct de vedere anatomo-morfologic respectivele puncte şi meridiane. De aceea,

1
pentru medicina alopatǎ sunt greu de conceput modalitǎţile prin care se produc efectele
terapeutice (dovedite la nivel empiric) ale acupuncturii.
Punctele şi meridianele de acupuncturǎ nu au o specificitate anatomicǎ
(morfologicǎ), ci una funcţionalǎ. Ceea ce le deosebeşte de ţesuturile „indiferente” nu
este „materialul” din care sunt alcǎtuite, ci modul în care „lucreazǎ”, funcţioneazǎ.
Metodele moderne de investigare furnizate de fizicǎ au demonstrat cǎ punctele şi
meridianele de acupuncturǎ au caracteristici specifice [2, 3, 4, 5, 6, 7] din punct de vedere
bioelectric, biotermic, bio-optic, biomagnetic, acustic, al comportamentului
bioelectroluminescent, al conducţiei trasorilor radioactivi etc. Analiza adecvatǎ a datelor
furnizate de diferitele metode de investigare biofizicǎ s-au dovedit utile în orientarea
diagnosticǎ acupuncturalǎ.
Pornind de la aceste investigaţii obiective, se pot concepe ipoteze şi scheme
explicative ştiinţifice, bazate pe concepte din fizicǎ, privind cel puţin unele din
mecanismele acupuncturale. De pildǎ, C. Dumitru-Dulcan [8] considerǎ cǎ sistemul
meridianelor şi punctelor de acupuncturǎ reprezintǎ proiecţia biocâmpului (conceptul de
câmp este unul din conceptele fundamentale introduse în ştiinţǎ de fizicǎ) la suprafaţa
tegumentului, punctele de acupuncturǎ fiind, în fapt, locurile în care liniile de forţǎ ale
biocâmpului se intersecteazǎ. Prin acţiuni adecvate şi specifice asupra acestor punctele se
influenţeazǎ biocâmpul perturbat de boalǎ al organismului, obţinându-se astfel efecte
terapeutice. Un alt exemplu, din multele care mai pot fi date, este ipoteza enunţatǎ de
prof. Changlin Zhang (de la Universitatea din Hangzhou, China). El consideră [9] că
emisiile electromagnetice ale structurilor interne interferează unele cu altele în cavitatea
rezonantă, deosebit de complexă, reprezentată de corpul “dens” uman. Ele formează un
pattern de unde electromagnetice staţionare, denumit de prof. Zhang “corp
electromagnetic”, în ale cărui “noduri” se află “centrii bioenergetici” (punctele de
acupunctură) descrişi în medicinile tradiţionale extrem orientale. Localizarea “nodurilor”,
a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de interferenţă depinde de forma şi structura
cavităţii rezonante în care se produce suprapunerea undelor. De aceea, localizarea
acupunctelor şi meridianelor de acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a
corpului uman. Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă)
distribuţie a punctelor şi meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor
inferioare şi superioare este relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în
mare măsură paralelă; în schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca
urmare, configuraţia meridianelor de aici este mai complexă. Datorită stabilităţii
structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor bioenergetici” este, de asemenea, relativ
stabilă. Totuşi, undele staţionare care alcătuiesc “corpul electromagnetic” nu sunt chiar
aşa de stabile precum le-ar indica denumirea. Într-un sistem deschis, ca organismul uman,
câmpul intern are, în fapt, o structură dinamică şi disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu
mici fluctuaţii) în condiţii normale, dar devine foarte sensibilă la orice alterare a acestora,
iar “corpul electromagnetic” suferă modificări. Deoarece locurile cele mai potrivite
pentru a influenţa un pattern de interferenţă sunt “nodurile”, tratamentul acupunctural se
bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice.
Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel
holografic: fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează
cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori încât,
practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se

2
colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea
rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă.
O constatare experimentală remarcabilă, evidenţiatǎ de prof. Zhang, este aceea că,
în cazul subiecţilor umani sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată
(expresii ale pattern-ului de interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie
normal-logaritmică, şi nu una gaussiană. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii
matematice ale valorilor măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală),
normal-logaritmică şi distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în
care elementele sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru
sistemele perfect ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică se
plasează între cea gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de
remarcabilă cooperare între elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate
electrică cutanată se aşează după o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că
toate elementele din corp sunt în stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos.
Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri specifice,
emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să existe o anume
cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este nici într-o stare
perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă. O contribuţie
esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul electromagnetic”, a cǎrui
componentǎ este, cel puţin în parte, sistemul acupunctural.

II. Fizica clasicǎ

Fizica clasicǎ îşi are originea în secolul al XVII-lea în operele lui G. Galilei, R.
Descartes, J. Kepler şi, mai ales, I. Newton, apoi s-a dezvoltat prin contribuţia multor
oameni de ştiinţǎ în secolele urmǎtoare, culminând cu teoria relativitǎţii a lui Einstein,
ultimul mare fizician clasic. Fizica clasicǎ se fundamenteazǎ pe cinci principii referitoare
la natura realitǎţii, având subînţeles postulatul cǎ descrierile matematice ale proceselor
fizice corespund comportamentului real al evenimentelor din univers. Aceste principii
sunt:
1. principiul realitǎţii, care exprimǎ ideea cǎ lumea fizicǎ e în mod obiectiv realǎ,
adicǎ ea existǎ independent (într-un sens absolut) de observarea sa de cǎtre cineva; de
acest principiu este strâns legat principiul logic (transpus la nivel ontologic) al non-
contradicţiei: nu putem susţine concomitent douǎ lucruri care se exclud reciproc.
2. principiul localizǎrii (sau al separabilitǎţii), ce stipuleazǎ cǎ obiectele/sistemele
fizice aflate la distanţǎ nu pot avea o influenţǎ directǎ unele asupra altora; un
obiect/sistem nu poate fi influenţat decât de mediul din imediata vecinǎtate, iar
interacţiunile (care nu pot fi decât locale) se transmit/propagǎ din aproape în aproape
numai cu vitezǎ finitǎ;
3. principiul cauzalitǎţii afirmǎ cǎ „sǎgeata” timpului este orientatǎ într-o singurǎ
direcţie şi, ca urmare, secvenţele cauzǎ-efect sunt absolut fixe;
4. principiul continuitǎţii presupune cǎ nu existǎ neregularitǎţi în naturǎ („natura
nu face salturi”);
5. Principiul determinismului susţine cǎ lucrurile evolueazǎ în mod ordonat şi
previzibil („Dumnezeu nu joacǎ universul la zaruri”, se exprima la un moment dat
Einstein), iar fenomenele caracterizate ca fiind probabilistice nu sunt intrinseci realitǎţii,
ci ele ne par aşa pentru cǎ nu avem suficiente cunoştinţe pentru a anticipa totul; conform

3
determinismului clasic, am putem prezice, în principiu, viitorul complet al unui
obiect/sistem dacǎ am cunoaşte toate condiţiile iniţiale şi toate legǎturile cauzale.
III. Fizica cuanticǎ

Descoperirea faptului cǎ la nivel microfizic (atomic, subatomic) energia se

modificǎ nu continuu, ci discontinuu, prin cuante de energie (adicǎ natura poate face
salturi) a condus, în prima jumǎtate a secolului XX, la crearea mecanicii cuantice, care a
schimbat fundamental viziunea asupra lumii fizice. Fiecare din principiile fizicii clasice
enunţate mai sus au fost rǎsturnate, lumea microfizicǎ deosebindu-se în mod radical de
lumea macroscopicǎ.
1. Mecanica cuanticǎ (care este fizica modernă) ne învaţă că există cel puţin un
nivel – cel cuantic – al realităţii în care aceasta se manifestă în funcţie de observator. Să
ne referim, de exemplu, la lumină. Într-un anumit aranjament experimental, ea se
comportă ca undă, într-altul ca particulă, niciodată simultan şi undă şi particulă. Şi atunci
ce este lumina? Se afirmă că lumina este o dualitate undă-corpuscul, din care se
obiectivează un aspect sau celălalt, după tipul de proces în care este implicată. În unele
fenomene, cum ar fi interferenţa sau difracţia, lumina se manifestă ondulatoriu; în altele,
ca efectul fotoelectric ori împrăştierea Compton, ea apare ca un flux de corpusculi.
Dualitatea reprezintă o caracteristică generală a lumii cuantice, lume complet diferită de
viziunea clasică asupra existenţei.
De fapt, ambele aspecte (cel corpuscular şi cel ondulatoriu) coexistă, însă în
raporturi speciale: în timp ce unul este actual (manifest), celălalt se află în stare latentă
(potenţială, virtuală) şi invers. Actualizarea sau virtualizarea unui aspect ori a altuia se
produce în realizarea concretă a unui proces cuantic. Configuraţia fenomenologică este
cea care actualizează sau, dimpotrivă, virtualizează comportamentul de undă sau
corpuscul.
Realitatea însăşi este aparent contradictorie. Ea este totodată continuă şi
discontinuă, finită şi infinită, individualizantă şi globalizantă, concretă şi virtuală,
materială şi imaterială, corporală şi necorporală, physis şi psyche, yin şi yang etc.. În ce
priveşte fiinţa umană, ne permitem să afirmăm că dualitatea fundamentală a existenţei
sale, respectiv dualitatea trup(corp)-suflet(spirit), nu ar mai trebui concepută cartezian, ca
o dihotomie ontologică corespunzând unor tărâmuri existenţiale (res extensa şi res
intensa) între care se află un abis insondabil, ci ca o dualitate de proprietăţi ale unei
aceleiaşi „substanţe” (esenţe) reflectate într-un mod specific – inclusiv la nivel cuantic, şi
care îl diferenţiază pe om de alte entităţi. Dificultăţile în a înţelege şi accepta dualitatea
existenţei provin din faptul că omul, ca fiinţă biologică dotată cu psihic, este nevoit să
trăiască în concretul imediat, să supravieţuiască într-o lume materială „normală”, în care
se actualizează predominant aspectul corporal. Dar complexitatea umană nu se reduce la
dimensiunile sale biologice şi obişnuit-psihologice. Ca orice element existenţial, omul
reprezintă şi el un ansamblu de dualităţi angrenate permanent în „jocul”
actualizării/potenţalizării. Ca şi realitatea, esenţa omului ar trebui abordată nu prin prisma
logicii de genul „terţului exclus” ci a celei a „terţului inclus”, aşa cum ne îndeamnă
gândirea filozofică a lui Stephane Lupasco.
2. Într-o scrisoare din 1947 către Max Born (iniţiatorul interpretării probabilistice
intrinseci a mecanicii cuantice), Albert Einstein îşi mărturisea marea sa nemulţumire –
deşi contribuise el însuşi la introducerea în fizică a conceptului de cuantă de energie –

4
faţă de teoria cuantică: “Nu pot să cred la modul serios în ea pentru că teoria nu poate fi
reconciliată cu ideea că fizica ar trebui să descrie o realitate în spaţiu şi timp, liberă de
acţiuni fantomatice la distanţă.”. Cu mai bine de două sute de ani înainte, obiecţii
similare fuseseră ridicate contra teoriei gravitaţiei propusă de Isaac Newton, teorie ce
părea unora că invocă misterioase acţiuni la distanţă. De pildă, pentru că gravitaţia, în
teoria lui Newton, nu opera prin acţiuni mecanice directe, Leibniz eticheta această
“putere” de atracţie “fie ca miraculoasă, fie ca fără sens şi raţiune” sau ca o
“nerezonabilă calitate ocultă”.
Dar fizica modernă a acceptat, în cele din urmă, existenţa a ceea ce Einstein
denumea, în sens peiorativ, “acţiuni fantomatice la distanţă” (spooky actions at a
distance, în limba engleză). Opoziţia faţă de teoria newtoniană a gravitaţiei s-a topit în
faţa unităţii sale teoretice şi matematice, a succeselor ei predictive şi experimentale. În
mod similar, mecanica cuantică pare a fi câştigat în pofida “cârcotelilor” lui Einstein,
devenind în prezent cel mai puternic demers teoretic al fizicii, în care corelaţiile
nemediate (adică “fantomatice”, cum le cataloga creatorul teoriei relativităţii) la distanţă
sunt acceptate prin noţiuni precum cea de non-localitate ori de intricare cuantică.
Într-o lucrare publicată în 1935, Erwin Schrödinger demonstra că, în conformitate
cu principiile mecanicii cuantice, dacă un sistem de particule subatomice este despărţit
spaţial în două părţi, cele două jumătăţi vor rămâne “inextricabil corelate” – sau, cu un alt
termen, “entanglate” (autohtonizare românească după englezescul entangled = foarte
încurcat, amestecat, intricat, devălmăşit) –, indiferent de cât de departe sunt separate în
spaţiu. La vremea respectivă, nu existau dovezi empirice pentru acest fenomen, desemnat
în literatura anglo-saxonă prin sintagma Quantum Entanglement (prescurtat QE)*. Tot
atunci, Einstein, împreună cu Boris Podolsky şi Nathan Rosen, au imaginat un
experiment mental (cunoscut ulterior ca experimentul EPR, paradoxul EPR sau efectul
EPR) din care deduceau că este fără sens să se presupună că obiectele/sistemele se pot
influenţa reciproc la distanţă fără transmitere de semnal. Întrucât teoria cuantică arăta că,
cel puţin la nivel microfizic, lucrurile se pot conecta între ele fără transmisii de semnale
(contrar cauzalităţii clasice), Einstein – adeptul a ceea ce Amit Goswami numeşte
“realism materialist”[10, p. 129] – considera respectiva teorie ca ridicând dubii foarte
serioase.
Un experiment de tip EPR arată, de fapt, cum “funcţionează” QE. Să presupunem
că avem, iniţial, un sistem format din două particule α şi β caracterizate printr-o mărime
observabilă O (de exemplul spinul în cazul electronilor, sau starea de polarizare pentru
fotoni) ce poate avea valorile opuse notate formal cu A şi B. La un moment dat,
despărţim particulele şi le trimitem la distanţă una faţă de cealaltă, în direcţii opuse, către
doi detectori ai lui O: particula α către detectorul 1, iar particula β spre detectorul 2, fără
ca între cei doi detectori să existe vreo legătură. Aplicând consecvent prevederile şi
formalismul matematic al teoriei cuantice rezultă următoarea situaţie, care-l contraria pe
Einstein: dacă un observator plasat la detectorul 1 “vede” pentru particula α valoarea A,
atunci, cu necesitate (necesitate cuantică, de precizat încă o dată), detectorul 2 va indica

*
Se folosesc diferite echivalente în limba română pentru Quantum Entanglement, cum ar fi:
“inseparabilitate cuantică” (cel mai des), “încurcătură cuantică”, “intricare cuantică”,
“întrepătundere cuantică”, “legare”, “cuplare” ş. a. Dar aceşti termeni nu redau întotdeauna exact
sensul a ceea ce este QE; de aceea este de preferat termenul de “entanglare cuantică”, deşi pare un
barbarism.

5
pentru particula β valoarea B; invers, dacă detectorul 1 arată B, atunci detectorul 2 va
indica A.
Până ca valorea lui O să fie determinată de detectori, cele două particule se află în
ceea ce se numeşte “stare de superpoziţie cuantică”, reprezentată de aceeaşi funcţie de
undă, fără a se putea preciza valoarea lui O pentru vreuna din ele. Atunci când
observatorul de la detectorul 1 “vede” A, sistemul nu se mai află în superpoziţie şi funcţia
de undă “colapsează” în starea {αA; βB}. Şi aceasta pentru că cele două particule au
făcut parte iniţial din acelaşi sistem (interacţiunile dintre ele erau locale) şi rămân
“entanglate cuantic”, şi după ce au fost despărţite la distanţe oricât de mari (corelaţiile
dintre ele având acum un caracter non-local). Einstein era convins că, într-un experiment
real, indicaţiile celor doi detectori ar fi independente între ele, ceea ce ar dovedi
incompletitudinea mecanicii cuantice, dacă nu chiar absurditatea ei.
În termeni de specialitate, concluziile analizei cuantice a situaţiilor dintr-un
experiment de tip EPR s-ar putea formula aşa: ori de câte ori observabilele ţinând de
elementele locale ale sistemului sunt complementare cu observabilele ce descriu sistemul
ca întreg, aceste elemente locale sunt entanglate unele cu altele. Aceasta înseamnă că
elementele/particulele/sistemele entanglate cuantic se comportă într-un mod coordonat şi
corelat, fără a schimba energie sau semnale între ele. (Vorbind metaforic, este ca şi cum
aceste elemente ar “cunoaşte intuitiv” cum să se comporte unele faţă de celelalte.)
Predicţiile mecanicii cuantice în acest sens – rafinate prin contribuţiile matematice ale lui
J. S. Bell – au fost confirmate experimental începând cu anul 1981, odată cu lucrările
colectivului condus de A. Aspect. Experimentul mental propus de Einstein şi mai tinerii
lui colaboratori pentru a combate mecanica cuantică se dovedea, până la urmă, a fi
catalizatorul descoperirii realităţii corelaţiilor non-locale, negată cu obstinaţie de cel mai
celebru savant al secolului XX.
Pe de altă parte, este necesar să se precizeze că, în conformitate cu teoria cuantică
standard şi cu premizele teoriei relativităţii restrânse, este imposibilă transmiterea de
informaţie prin QE (aşa-numita teoremă a lui Eberhard). Corelaţiile de intricare ar putea
fi folosite pentru transmiterea de semnal numai dacă, pe un canal diferit şi pentru fiecare
act de măsurare, observatorul de la cealaltă extremitate era informat despre ce
observabilă a fost măsurată şi care dintre valorile ei măsurate pot fi păstrate sau rejectate.
Rezultatul privind distribuţiile valorilor măsurate este independent de separarea spaţială
sau temporală a evenimentelor ce constituie fiecare măsurătoare. Dar dacă separarea
oricăror perechi de măsurători din cele părţi ale sistemului compus este de gen spaţiu, şi
dacă teoria relativităţii restrânse este valabilă, atunci corelaţiile de intricare (adică QE) nu
pot fi rezultatul vreunei interacţiuni fizice.
Se poate însă face observaţia că, în definitiv, chestiunea esenţială constă în felul
în care înţelegem “informaţia”. S-au propus zeci de definiri ale acestui concept, fără a
exista o accepţiune unanimă. Este foarte posibil ca ştiinţa să nu fi ajuns încă la o
devoalare exhaustivă a manifestărilor de tip informaţional, a esenţei informaţiei şi nici a
tuturor formelor prin care informaţia poate fi “împărtăşită” (nu neapărat transmisă prin
semnale fizice) între diferitele entităţi de la nivelurile micro-, mezo- şi macro-fizic.
Nu este exclus ca fenomene de tip QE sǎ fie implicate în procesele acupuncturale,
dat fiind faptul cǎ în doctrina acupuncturalǎ conceptul de integralitate a organismului ca
şi cel de interconectivitate sunt esenţiale pentru diagnozǎ şi teapeuticǎ.

6
 3. În Anexǎ este dat un exemplu concret referitor la modul în care conceptele
fizicii moderne pot ajuta la înţelegerea unor mecanisme acupuncturale
4. Unele din cele mai interesante proprietăţi descrise de fizica cuanticǎ pot fi
explicate în termenii comportamentului colectiv (cooperativ) al atomilor şi moleculelor,
asociat de obicei cu un anume tip de ordine la distanţă, ce apare cel mai frecvent într-un
pattern spaţial definit. Un tip de ordine la distanţă este cel întâlnit în superfluiditate şi în
supraconductibilitate, şi este strâns legat de conceptul de coerenţă: corelaţia de fază la
distanţă. Superfluidele şi supraconductorii suferă, la temperaturi foarte joase, tranziţii de
fază care le conferă, respectiv, vâscozitate zero şi conductibilitate electrică zero. Cel mai
simpul model care să descrie acest tip de tranziţie este aşa-numita “condensare Bose-
Einstein” a unui gaz cuantic de bosoni (particule cu spin întreg), în care – pe măsura
scăderii temperaturii – din ce în ce mai multe particule trec (“condensează”) într-o
aceeaşi stare cuantică.
La prima vedere, s-ar părea că tipul acesta de ordine, care apare la temperaturi
foarte scăzute, nu este relevant pentru biologie. Totuşi, fizicianul britanic Herbert
Fröhlich a reuşit să arate că, în condiţii adecvate, care se întâlnesc în structurile vii, un
fenomen similar condensării Bose-Einstein se poate produce în substanţe ce posedă
moduri longitudinale de vibraţii electrice [11]. Dacă se furnizează energie acestor moduri
vibratorii, se atinge o stare staţionară în care conţinutul energetic al modurilor de vibraţie
electrică este mai mare decât la echilibrul termic. Acest exces energetic este “canalizat”
într-un singur mod de vibraţie – ca în condensarea Bose-Einstein – cu condiţia ca
furnizarea de energie să depăşească o valoare critică. În aceste circumstanţe, o furnizare
randomizată de energie cu o anumită rată nu mai este complet termalizată, ci este utilizată
parţial pentru menţinerea în sistem a unor unde electromagnetice coerente, prin corelaţii
de fază la distanţă.
În teoria sa, Fröhlich porneşte de la constatările privind proprietăţile dielectrice
deosebite ale unor componenţi structurali importanţi din sistemele vii. Astfel, membrana
celulară este un strat puternic polarizat (de un câmp electric foarte intens de ordinul a 10 5
V/m), a cărui vibraţie generează oscilaţii electrice cu frecvenţe de 1011 – 1012 Hz. De
asemenea, macromoleculele biologice au proprietăţi intens dipolare (în special din cauza
legăturilor de hidrogen), conformaţiile de tip alfa-helix prezentând oscilaţii dipolare
colective în acelaşi domeniu de frecvenţe. Alte surse de oscilaţii dipolare din gama
respectivă de frecvenţe pot fi constituite de electronii nelocalizaţi din unele regiuni ale
celulei vii.
Pentru astfel de structuri, Fröhlich demonstrează că, dacă anumite condiţii sunt
satisfăcute, furnizarea de energie (metabolică sau de alt gen) la o rată P conduce la
excitarea coerentă a unui singur mod de vibraţie, în cazul în care P depăşeşte o valoare de
prag P0. Această excitaţie poate avea consecinţe biologice notabile. Dacă, în particular,
efectul biologic constă dintr-un număr de evenimente înlănţuite, dintre care numai
unul,particular este stimulat de excitarea coerentă, în vreme ce celelalte sunt
independente de excitare, atunci rata R a efectului depinde de P după relaţia (din18]):
R = [a(P – P0)n]/[1 + b(P – P0)n]
unde a, b şi n > 1 sunt constante pozitive. Dacă PM este contribuţia metabolică la P, iar Pm
este o contribuţie suplimentară externă sau internă (deci P = P M + Pm), şi presupunem că
sistemul biologic este pregătit pentru evenimentul particular prin furnizarea de energie la
o rată Pm = P0 – p (doar cu puţin sub valoarea critică P0), atunci o rată mică Pm > p va

7
declanşa evenimentul. Trebuie subliniat în acest context că energia necesară pentru
răspunsul biologic la un impact extern mic (de exemplu, introducerea unui ac într-un
punct de acupuncturǎ, sau iradierea acestuia cu o razǎ laser de micǎ putere) este
întotdeauna disponibilă pentru sistemul biologic; impactul extern nu face decât să
declanşeze evenimentul. Argumente în favoarea teoriei lui Fröhlich au fost aduse în
principal de unele rezultate experimentale referitoare la efectele netermice ale
microundelor asupra organismelor biologice.

Bibliografie
1. P. Buckley, F. D. Peat, eds. – „Glimpsing Reality. Ideas in Physics and the Link to
Biology”, University of Toronto Press, Toronto, 1997.
2. I. F. Dumitrescu, D. Constantin – „Acupunctura ştiinţificǎ modernǎ”, Junimea, Iaşi,
1977.
3. I. F. Dumitrescu – „Electronografia. Metode electrografice în biologie şi medicinǎ”,
Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1979.
4. C. Ionescu-Târgovişte – „Electroacupunctura”, Bucureşti, 1984.
5. S. Y. Lo – „The Biophysics Basis for Acupuncture and Health”, Dragon Eye Press,
Pasadena, California, 2004.
6. A. C. Ahn – „Electrical properties of acupuncture points and meridians”,
BIOELECTROMAGNETICS, vol. 29, 245-56, 2008.
7. Ding-Zhong et. al. – „Wave character and quantum character of acupuncture systems”,
INTERNATIONAL JOURNAL OF MEDELLING, IDENTIFICATION AND CONTROL,
vol. 5, no. 3, 2008.
8. D. Constantin-Dulcan – „Inteligenţa materiei”, Teora, Bucureşti, 1992.
9. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”,
Hangzou University Press, 1996.
10. A. Goswami – „Universul conştient de sine”, Orfeu 2000, Bucureşti, 2008.
11.H. Fröhlich (ed.) – “Biological Coherence to External Stimuli”, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, 1988.

8
 Anexǎ – Undele solitare în fenomenul de propagare a senzaţiei pe meridian

Existenţa Qi-ului care circulă prin meridianele de acupunctură este dovedită, printre
altele, de aşa-numitul fenomen de propagare a senzaţiei pe meridian (prescurtat FPSM).
Intens studiat în ultimile decenii de cercetătorii chinezi, FPSM constă în apariţia,
consecutivă introducerii acului într-un punct de acupunctură, a unei senzaţii particulare
parestezice şi uneori hiperestezice ce se ditribuie pe direcţia unui meridian sau a mai
multor meridiane ori de-a lungul unor ramuri colaterale viscerale. Mai frecvent constatat
la subiecţii bolnavi, FPSM este interpretat ca un semn de reuşită diagnostică şi
terapeutică. Investigaţiile extinse pe loturi mari de subiecţi au arătat că viteza FPSM se
înscrie într-o gamă de valori foarte scăzute comparativ cu vitezele altor semnale
biologice. Într-un articol evaluator consacrat FPSM se constată că “viteza de deplasare a
senzaţiei de-a lungul meridianului variază după diverşi autori între 3,3 şi 20 cm/s, cu o
medie de 7,521 cm/s” [1].
Dacă FPSM este considerat ca o consecinţă directă a circulaţiei Qi-ului, atunci
viteza de propagare a senzaţiei de meridian apare ca fiind tocmai viteza de deplasare a
Qi-ului de-a lungul meridianelor de acupunctură [2]. Prin urmare, în orice model biofizic
care încearcă să expliciteze natura Qi-ului (fie şi numai parţial), trebuie să se regăsească
ordinul de mărime al acestei viteze de propagare. În continuare, este prezentată schiţa
unui asemenea model [3] bazat pe ipoteza undelor solitare (solitoni) generate metabolic
în protofilamentele microtubulillor ce formează citoscheletul.
În sens strict matematic, solitonii sunt soluţii analitice ale unor ecuaţii diferenţiale
neliniare speciale. Aceste soluţii sunt de tip undă solitară, cu profil localizat şi permanent,
care nu se dispersează şi nivi nu se deformează prin ciocnire. În sens fizic, solitonul
reprezintă un “pachet” de energie localizat, mobil şi auto-suficient din punct de vedere
dinamic într-un mediu neliniar.
Din cauza dispersiei, o undă obişnuită tinde să se aplatizeze şi să se împrăştie pe
măură ce se deplasează. Dimpotrivă, un soliton este o undă care nu se împrăştie deoarece
efectele de dispersie sunt anulate de alte trăsături ale mişcării undei. Într-o undă
obişnuită, diferitele frecvenţe “călătoresc” indeoendent unele de altele, lipsite de o unitate
organică, fenomenul global fiind suma lor. La unda solitară, toate componentele
interaţionează, conferind acestui pachet de unde o unitate organică ce transformă “valul”
într-un veritabil “obiect”. Prin neliniaritate, efectele dispersive se compensează,
anulându-se, iar unda se propagă exact în starea în care s-a generat prin eliberare de
energie. “Obiectul” soliton are în acelaşi timp proprietăţi corpusculare şi ondulatorii care
conservă local o concentrare de energie; la nivel microfizic, el este un obiect clasic cu
interpretare cuantică [4].
Microtubulii sunt consideraţi a fi printre principalii organizatori ai interiorului
celulei vii, aşa cum este reflectat de faptul că celulele răspund la diferiţii stimuli prin
reglarea distribuţiei spaţiale a microtubulilor. Asamblaţi din molecule tubulinice,
microtubulii se găsesc în toate celulele eucariote, participând la diviziunea celulară,
mişcarea celulară şi menţinerea formei celulare [5]. De regulă, microtubulii sunt alcătuiţi
din 13 protofilamente cvasiaxiale, iar fiecare protofilament este format din molecule de
tubulină aranjate într-o asociere de tip head-to-tail. Tubulina este un dimer legat
necovalent, format din două lanţuri de 50 kD parţial analoage, dar nu identice: alfa şi
beta. Forma geometrică a unui microtubul seamănă cu un clindru gol, cu diametrul

9
exterior de cca. 30 nm. Lungimile microtubulilor variază de la 2 la 100 micrometri, iar
distanţa dintre centrii a două molecule de tubulină de-a lungul unui proto filament este a0
= 8 nm.
Presupunând că sunt n molecule tubulinice (fiecare având masa m) într-un
protofilament şi notând cu xi poziţia la un moment dat a moleculei de tubulină i iar cu x io
poziţia de echilibru a aceleiaşi molecule (i = 1,2,…n), atunci deplasarea yi moleculei faţă
de poziţia de echilibru este:
yi = xi – xio (1)
În [6] se arată ca energia de interacţiune U dintre două molecule vecine de tubulină
este dată de:
U = 0,5[k(yi – yi-1)] (2)
unde k este constanta forţei de interacţiune. De asemenea, o moleculă de tubulină este
supusă interacţiunilor cu restul moleculelor de tubulină din microtubul. În acord cu
abordările din fizica stării solide, această interacţiune suplimentară poate fi bine
aproximată (după [6]) printr-un potenţial periodic de forma:
U’ = U0[1 – cos(2πyi/a0)] (3)
în care U0 este semiînălţimea barierei de potenţial.
O moleculă de tubulină legată într-un protofilament este constrânsă să oscileze de-a
lungul axei protofilamentului, astfel încât se poate trata fiecare protofilament ca un sistem
independent, celelalte 12 protofilamente constituind parte a mediului său înconjurător.
Utilizând relaţiile (2) şi (3) şi formalismul hamiltonian din mecanica teoretică, se deduce
că ecuaţia de mişcare pentru molecula i de tubulină dintr-un protofilament este de forma:
mÿi = k(yi+1 – 2yi +yi+1) – (2U0/a0)sin(2πyi/a0) (4)
Soluţia acestei ecuaţii – ţinând seama de (1) şi fără a mai nota indicii – este:
y = (2a0/π)tan-1{exp[±(g/L)x – vt]} (5)
unde parametrii g şi L sunt daţi de relaţiile: L = k(a0) /4π U0, respectiv g = 1/(1-v2/c2),
2 4 2 2

cu:
c2 = k(a0)2/m (6)
Formula (5) reprezintă expresia matematică a unei unde solitare (sau soliton) a cărei
viteză de deplasare este v. În mecanica neliniară, soluţia (5) este denumită soliton sau
antisoliton, după cum se ia în formulă semnul minus, respectiv plus.
Deplasarea y din relaţia (5) poate fi considerată ca o funcţie continuă de coordonata
x. În aceste condiţii se deduce că energia E a solitonului este:
E = (4g/π)[k(a0)2U0]1/2 (7)
iar lărgimea w a undei solitare este:
w = (a0/2π)[k(a0)2/U0]1/2 (8)
Pentru calcule numerice sunt necesare valorile lui k şi U0. În [6] se arată că pentru k
se poate lua valoarea:
k = 45,2·10-3 N/m (9)
Estimările pentru U0 sunt mai puţin precise; în orice caz, se arată în [6], U0 este cuprins
între valorile:
U01 = 100 cal/mol (10)
U01 = 150 cal/mol (11)
Dacă în relaţia (7) punem g = 1 (adică v = 0), rezultă energia E 0 de formare a
solitonului:
E0 = (4/π)[k(a0)2U0]1/2 (12)

10
 Introducând în (7) şi (8) valoarea lui a0 şi valorile din (9), (10) şi (11), se obţin
limitele între care se încadrează E0 şi w: E01 = 0,36 eV, E02 = 0,44 eV, w1 = 0,816 nm, w2
= 0,576 nm. În cele ce urmează, vom considera valorile medii corespunzătoare, adică:
E0 = 0,4 eV (13)
w = 0,696 nm (14)
Valorile pentru E0 sunt compatibile, deşi ceva mai mici, cu cea a energiei eliberate
prin hidroliza GTP, care este de 0,49 eV. Prin urmare, formarea solitonilor în
protofilamente este perfect asigurată metabolic, constatare ce poate fi corelată cu
continua circulaţie a Qi-ului în organism în condiţii normale.
Relaţia (6) exprimă de fapt viteza acustică c în protofilament; c este limita
superioară pentru viteza v a solitonului. Prin introducerea valorilor corespunzătoare în
(6), se obţine:
c = 132 m/s (15)
Pentru evaluarea vitezei solitonilor în protofilemente, necesară comparaţiei cu
viteza Qi-ului prin meridiane, să considerăm că solitonul, imediat după formare, capătă în
intervalul de timp t (foarte mic) un surplus de energie E’, care se adaugă lui E0, astfel că:
E’ = E – E0. Folosind relaţia de tip Heisenberg: t·E’ = h/2π (unde h este este constanta lui
Planck, egală cu 6,6·10-34 Js), precum şi formulele pentru g, E şi E0 se deduc algebric
relaţiile:
E’ = E0(g – 1) (16)
g = 1 + h/2πE0t (17)
2 1/2
v = (c/g)(g – 1) (18)
Luând viteza solitonului ca: v = w/t, este de observat că ea trebuie să fie mai mică
decât viteza acustică dată de:
c = w/ta (19)
unde ta este timpul necesar undei acustice pentru a parcurge o distanţă egală cu w. În mod
evident, t > ta. Introducând în (19) valorile din (14) şi (15), se obţine: t a = 5,27·10-10 s.
Această valoare, împreună cu (13), (17) şi (18), permite estimări ale vitezei v a solitonilor
la diferite valori ale lui t. Câteva dintre ele sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2 – Estimări teoretice ale vitezei de propagare a Qi-ului
t, s 8·10–10 10–8 10–7
v, cm/s 26,7 7,5 2,36

După cum se poate observa, aceste estimări sunt în bună concordanţă cu viteza de
deplasare a Qi-ului, aşa cum reiese ea din studierea fenomenului de propagare a senzaţiei
de-a lungul meridianelor de acupunctură.

Bibliografie

1. P. Bărbulescu – “Senzaţia de acupunctură (S. A.) şi propagarea senzaţiei pe

meridian (P. S. M.)”, REVISTA ROMÂNĂ DE ACUPUNCTURĂ, anul I, nr. 2, 1991.
2. C. L. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture
System”, in: C. L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development of
Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
3. I. Mamulaş – “Ipoteza solitonilor în acupunctură”, în: T. Caba, T. Caba (eds.) –
“Diagnostic, tratament şi puncte noi în acupunctură”, Edit. Anandakali, Sibiu, 2000.

11
4. C. Rebbi – “Solitons”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 240, no., 2, 1979.
5. P. Dustin – “Microtubules”, Springer Verlag, Berlin, 1978.
6. K. C. Chou, C. T. Zhang, G. M. Maggiora – “Solitary Wave Dynamics as a
Mechanism for Explaining the Internal Motion During Microtubule Growth”,
BIOPOLYMERS, vol. 34, 143–153, 1994.

12