Poate eşua România?

De Vasile Dâncu
România nu este o naţiune mică. Cel puţin nu din perspectiva unor
ambiţii rămase ca reflexe ale trecutului şi pe care le avem şi azi. Suntem pe
locul şapte în Europa din perspectiva numărului populaţiei, dar nu şi a PIB sau a
altor criterii de dezvoltare; în cele mai multe situaţii suntem pe ultimele locuri
în Europa. Perioada megalomaniei ceauşiste şi propaganda bine orchestrată
după 1968 au avut ca efect naşterea un super-ego, cel puţin la nivelul elitei sau
la cel al aşteptărilor populaţiei. Când o ţară întreagă se supără pe Simona Halep
că nu reuşeşte să devină numărul 1 mondial, o ţară întreagă vibrează de frustrare
şi o diabolizează cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună.
 
Cu toate că, în ultimii ani, România a fost mereu în fruntea cozii
clasamentelor europene de tot felul, reflexul de naţiune mare a rămas, la fel şi
frustrările. Nu am văzut, dincolo de orgoliul rănit şi de teoria complotului, un
orgoliu care să îndemne la acţiune şi o frustrare care să ducă nu la lamentaţii, ci
la acţiune încrâncenată, la proiecte şi la solidaritate disperată. Când realitatea ne
demonstrează că elevii noştri obţin note foarte proaste la testele PISA, în loc să
ne adunăm să vedem cum trebuie rezolvat acest fenomen - prin modificarea
curriculei sau prin eficientizarea procesului educaţional -, ne facem că nu
înţelegem şi ne justificăm cu faptul că, an de an, câţiva elevi dopaţi de profesori
excepţionali şi intraţi în programe extraşcolare de pregătire câştigă olimpiade
internaţionale la matematică, fizică sau chimie.
Demersurile critice, fie că vin din partea specialiştilor sau din partea
observatorilor, sunt interpretate, de multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt
taxate ca având în spate proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor
agenturi străine. Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau
asupra oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se
schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni ale
acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a da
satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza
principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la identificarea
unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind singurii vinovaţi şi
cu asta orice dezbatere se termină. Programele de guvernare sunt colecţii de
principii generoase care sunt uitate imediat ce guvernele se instalează, ocazie cu
care  cei de la putere îşi dau seama că nu sunt bani, că administraţia nu este
pregătită sau că cineva nu lasă guvernul să acţioneze.
Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de reflecţie asupra
viitorului, așa cum am demonstrat într-un recent număr din Sinteza. Viitorul
este o lungă aşteptare, nu este proiect şi construcţie comună pentru români.
 Vom ocoli în demersul nostru de față bogata bibliografie care vizează
cauzele pentru care unele naţiuni eşuează sau statele devin state slabe, state
eşuate sau state în colaps. O carte celebră - «De ce eşuează naţiunile. Originile
puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei», aparţinând autorilor americani Daron
Acemoglu şi James Robinson - poate fi interesantă, dar pentru situaţia României
analiza nu este îndestulătoare pentru a aplica vreo matrice concretă. Totuși conţine
câteva elemente importante: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantaj
geografic sau de resurse) trebuie respinsă în cazul nostru, ca şi alte două ipoteze  - cea
a „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau cea „culturală” (anumite culturi nu pot
naşte modele de dezvoltare). În schimb, factorul cel mai important este capacitatea de
a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea
resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Sigur, construcţia de instituţii
este importantă, uneori se pot prelua şi modela, cum este situaţia integrării României
în UE, dar putem spune că un ethos al instituţiilor, o mentalitate modernă trebuie şi să
preceadă, dar se şi construieşte destul de greu în ţările fără tradiţie sau în cele care au
ieşit din dictaturi sau de sub dominaţie colonialistă.
Nu vom căuta construcţia unui model explicativ sau teoretic, ci vom căuta
un răspuns simplu la întrebarea din titlu, folosindu-ne de instrumentele studiilor
sociologice sau de experienţa mea de strateg sau planificator în domeniul
dezvoltării sociale, de constructor al unei agenţii de strategii guvernamentale
sau de ministru însărcinat cu dezvoltarea regională şi administraţia publică.
România nu este neapărat un caz special, însă o discuţie generală legată de o
posibilă catastrofă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu va interesa şi
nici măcar nu va fi interesantă pentru publicul pe care îl vizează proiectul
nostru.
Sigur, există riscul de a ajunge la concluzia că toate lucrurile s-au mai
spus, se ştie ce ar trebui făcut, dar nimeni nu vrea să se angajeze. Un prieten,
contributor la acest număr, declara coordonatorului că nu mai poate scrie despre
aspectele declinului pentru că a vorbit de atâtea ori, a avertizat toate guvernele,
încât a repeta îi produce un rău fizic, aşa încât se mulţumeşte să vorbească
despre remedii. Poate s-au spus deja multe lucruri despre situaţia în care ne
aflăm, dar demersul prezentului număr din Sinteza caută să pună accent pe
urgenţa nevoii de a căuta antidoturi la eşec, dar mai ales să argumenteze urgenţa
de a acţiona concret la nivelul guvernanţei centrale, dar nu numai acolo.
Nu pretindem că vom face o listă exhaustivă pentru cauzele unui posibil
colaps, analiza noastră este completată de excelentele studii realizate de
colaboratorii noştri pe diferite domenii, dar şi de studiile şi propunerile think
thankului independent IRES. Nici nu putem argumenta o ierarhie riguroasă a
factorilor care pot genera un declin al României în viitoarele decenii, dar
credem că este important să prezentăm lista lor şi argumentele derivate din
experienţă sau cercetare socială.
 Da, România poate intra în colaps în următoarele decenii şi faptul că
politicienii se feresc să discute despre acest subiect sau aleg doar scenarii
optimiste, care dau bine la electorat, poate fi o premisă care să potenţeze
tendinţele negative. Cu alte cuvinte, eşecul poate fi garantat dacă nu gândim
că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune
publică. Trecând peste obiecţiile simpliste ale celor care cer dispariţia statului,
acţiunea publică trebuie să asigure schimbarea şi modernizarea instituţiilor,
continuitatea dincolo de alternanţele dese la putere şi păstrarea unor obiective
de dezvoltare pe termen lung. Acţiunea publică trebuie să producă reglementări
şi reguli pentru ca să nu progreseze corupţia sau monopolul resurselor, dar şi
pentru a genera competiţie corectă. Prin acţiune publică trebuie articulat un
parteneriat eficient dintre public şi privat sau o nu mai puţin importantă
protecţie a intereselor naţionale.
Numai prin acţiune publică şi instituţii puternice se poate asigura
statul de drept şi lupta anticorupţie sau cea împotriva criminalităţii
organizate. Prin acțiune publică statul poate sprijini competitivitatea actorilor
economici, adevărata armă strategică a statelor în competiţia internaţională.
O cauză importantă a unui posibil colaps este abandonarea societăţii de
către stat, confiscarea ideologică a statului şi transformarea lui în agentul
unor interese etichetate ca fiind ale celor puţini care „produc” avuţia
naţională. Statul trebuie să stimuleze competiţia socială şi responsabilitatea
individuală, dar trebuie să evite polarizările sociale extreme, pentru că este
aproape natural ca în societate competiţia socială să se dezechilibreze când unii
acumulează resurse. Ţările care au tolerat fracturarea ţesutului social şi nu au
căutat să regleze dezechilibrele la timp au constatat, la un moment dat, că a
dispărut coeziunea socială şi solidaritatea de o manieră ireparabilă. Studiile
IRES pe care le prezentăm în acest număr demonstrează că ultimele decenii au
accentuat individualismele, intoleranţa şi neîncrederea socială care au amplificat
tendinţa de migraţie. O societate în care peste 90% dintre cetăţeni se tem pentru
viitorul copiilor, 84% au teeri legate de infracţionalitate, 78% de sărăcie şi 77%
sunt îngrijorați de pericolul că statul ar putea falimenta (adică intră în colaps)
este o societate care este marcată de o puternică insecuritate culturală şi
identitară.

Reconstrucţia încrederii în instituţii şi promovarea unei elite

responsabile pe principii meritocratice trebuie să facă obiectul unui
parteneriat între stat şi societate civilă. Societatea nu se schimbă prin decret,
cum spunea un sociolog clasic, dar nu putem aştepta ca schimbările în bine să se
producă spontan. Existenţa unei elite fără putere, pe care am tratat-o pe larg
într-un număr anterior al SINTEZA, este o ameninţare pentru evoluţia României
prin nesiguranţa continuităţii şi managementului prospectiv al resurselor de
dezvoltare şi al proiectelor.
 În ultimii ani, analizele privind „fragilitatea statelor” au pus accent
pe elementele de securitate, dar punctul nevralgic, aflat şi la originea
problemelor de securitate, este, de fapt, dezvoltarea. Dezvoltarea statelor în
ţări ieşite din economie planificată nu poate fi efectul spontan al unei competiţii
care încă nu există, deoarece nici piaţa nu poate funcţiona corect în ţările în
tranziţie sau în curs de dezvoltare. Aici este nevoie de strategii de dezvoltare şi
de proiecte prin care statele pot să-şi valorifice mai bine resursele în folos
colectiv sau pentru sprijinirea competitivităţii şi folosirii optime a forţei de
muncă. În România, conform statisticilor, capitalul privat românesc este deja
minoritar (47% în 2015) faţă de capitalul privat străin (49%), dar românii
raportează o profitabilitate de peste trei ori mai mare şi susţin cea mai mare
parte a forţei de muncă. Această situație aduce în discuţie nevoia de a sprijini
antreprenorii români, fără a-i discrimina pe cei străini, dar articulând
strategii de stimulare a antreprenoriatului românesc, chiar dacă statul nu
se implică direct în economie. Interesul financiar al statului este parte a
interesului naţional, iar dezvoltarea unei ţări are nevoie de punerea în practică a
unor proiecte publice care să sprijine naşterea şi dezvoltarea unei economii
viabile. Dacă aducem doar exemplul nevoii infrastructurii, vedem foarte clar
această necesitate, precum şi un mare handicap al României în dezvoltarea
echilibrată şi chiar în atragerea capitalului străin. Trebuie, cred, să se formuleze
clar, la nivel intelectual şi politic, următoarea exigenţă: pierderea suveranităţii
economice este o condiţie care poate duce, chiar dacă nu singură, ci prin
cumul de factori, la o naţiune eşuată.

Este nevoie de un stat inteligent care să poată articula nevoia de

centralizare cu acceptarea descentralizării pentru a realiza imperativul
deciziei inteligente, care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse,
ci mai ales pe crearea de resurse. Când acceptă descentralizarea, consumul
poate deveni mai raţional şi poate să faciliteze crearea de noi resurse, nu
sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Dacă nu vom şti să
descentralizăm inteligent şi vom accepta reflexul egoist al celor care
centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, dacă nu vom acţiona
previzional, urmărind ca populaţia să-şi folosească toate resursele, nu doar
pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor, statul român are şanse
să-şi piardă total forţa şi să devină un stat slab.

Ajungem la o altă ameninţare care a devenit tabu, dar care îngrijorează pe

multă lume: incapacitatea şi lipsa de interes a guvernelor în aplicarea unor
strategii de dezvoltare echilibrate va fragmenta şi mai mult teritoriul şi va
crea discontinuităţi teritoriale periculoase. Aş da un singur exemplu care
cred că este relevant. În 2016 am finalizat la Guvern un efort început de ani de
zile, dar abandonat de guvernele venite cu mari majorităţi din ultima vreme
– „Strategia de dezvoltare teritorială a României (SDTR) - România
policentrică 2035”, strategie având ca obiectiv realizarea coeziunii şi
competitivităţii teritoriale, dezvoltării regionale şi asigurarea de şanse egale
pentru români. Un adevărat masterplan al dezvoltării vizând ghidarea
investiţiilor pentru dezvoltare echilibrată şi coerentă în repartizarea resurselor.
Această strategie este total ignorată de noul guvern poate pentru că oferă un
cadru coerent de alocare a resurselor, făcând vizibilă distribuţia acestora pe
criterii politice sau care ţin de clientelismul politic.
Starea jalnică a infrastructurii este o realitate, chiar dacă, de 15 ani,
fiecare program de guvernare a promis mii de km de autostradă. În epoca super-
vitezei, o călătorie cu trenul este mai lungă în timp decât înainte de 1989,
deoarece viteza medie a scăzut cu 20 km pe oră. Culmea imbecilităţii: guvernele
recente au propus reducerea reţelei naţionale de cale ferată cu 40%, ceea ce
înseamnă cu 4.000 de kilometri, ca măsură pentru adaptarea la „nivelul cererii şi
la resursele financiare disponibile“. Reacţia Europei nu a întârziat, Comisarul
european pentru Transport a explicat că acest lucru ar fi o greşeală, chiar o mare
prostie. Să nu mai vorbim despre faptul că, în 1990, România avea 311 nave de
transport maritim şi alte 80 în diverse stadii de construcţie, deţinând a patra flotă
comercială a Europei, dar în 2017 nu mai avem nicio navă care să poarte
pavilion românesc. Dăm mereu vina doar pe politicieni; fără îndoială, ei au
partea lor de vină, dar problemele de infrastructură sunt gestionate deopotrivă
de mari specialişti şi experţi.
 
Alocarea de bani în mod discreţionar sau bătălia judeţelor sărace
pentru a ocupa funcţii de decizie pentru alocarea de resurse de la guvern
nu vor putea să realizeze justiţie socială şi să conducă la egalizarea
nivelelor de dezvoltare. Banii alocaţi fără o strategie a investiţiilor publice, cu
efect electoral, nu structural, nu vor putea aduce dezvoltarea unor zone sărace
sau defavorizate. Trebuie să investim mult în judeţele sărace din sudul
României şi din Moldova, printr-un efort centralizat pentru ca aceste zone să se
ridice măcar spre media de dezvoltare a României. La fel, dacă urmărim
dezvoltarea judeţelor din Transilvania şi din vestul României, o să vedem o
evoluţie care creează o mare discontinuitate faţă de evoluţia dezvoltării în restul
teritoriului, independent de modul cum sunt redistribuite resursele de la bugetul
naţional. Aceste judeţe pot deveni motoare de dezvoltare şi pentru alte zone ale
ţării, cu condiţia ca managementul central să asigure o conectivitate normală şi
condiţii infrastructurale de transfer între zone. Dar, în acest moment, şoptim
doar pe la recepţiile din Bucureşti o propoziţie tristă: Transilvania se
îndepărtează de România! Putem privi şi aşa situaţia, dar facem noi ceva ca
acest lucru să nu se întâmple? Mai ales că situaţia de faţă nu face parte dintr-o
evoluţie implacabilă şi a rezultat şi pe fondul unui management politic
centralizator şi fără de viziune.
În fine, dacă educaţie nu e, nimic nu e. Vorbim atât de mult despre
această şansă, încât atitudinea noastră generală faţă de şcoală este cale sigură
spre eşec şi spre eşuarea unui stat. Să lăsăm să vorbească cifrele: în fiecare an,
doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de
15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare
şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din
UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa
cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. Pare
inutil să mai vorbim despre alte consecinţe: pierderea identităţii şi
imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru
creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Unor generaţii atomizate şi slab educate nu le vom putea oferi

pregătirea şi codurile necesare pentru a răspunde singuri sau prin
referinţe comune la întrebări esenţiale de genul: cine suntem noi, ce ne
leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce
trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este
necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate aşteptăm.
Nu ştiu cum s-ar putea combina alţi factori listaţi aici pentru un colaps
al României, dar nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi nesprijinirea
dascălilor cu resurse şi libertate de acţiune, este calea regală spre eşecul
garantat al naţiunii.
 
Am început editorialul meu cu referinţa la orgoliul românilor de „mare”
naţiune. Parcă se împuţinează pe zi ce trece, parcă prin pasivitate acceptăm tot
mai mult condiţia de naţiune de mâna a doua. O „deşteptare” este însă
posibilă, chiar dacă, privind doar la „elita” politică, pare puţin probabilă.
Poate un prim gest ar fi acela de a pune între paranteze etichetele politice şi să
acţionăm privind doar spre nevoile şi interesul colectiv. Redescoperind
comunitatea şi emoţia realizării de proiecte comune, poate vom reuşi să
câştigăm pofta de a reclădi politica şi apoi sistemul partidist, rămas ca un
macaz ruginit, imposibil de a mai gândi stoparea declinului şi de a pune în
practică inversarea trendului care duce spre prăpastie.