Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice
Departamentul „Finanţe şi Bănci”

Lucrul individual

A studentului: Poiată Cristina

Anul, grupa: I, FB 1802
La disciplina: Monedă şi credit
Tema: Necesitatea, apariția și esența creditului.

Coordonator ştiinţific:
Gîrlea Mihai

Chișinău, 2018

1
 Cuprins:

Introducere.........................................................................................................................3
CAPITOLUL I. CREDITUL- ESENȚA ȘI APARIȚIA SA. 4
1.1 Esența și definire a creditului. 2
1.2 Apariția creditului. 6
CAPITOLUL II. FUNCȚIILE ȘI NECESITATEA CREDITULUI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ. 4
2.1 Necesitatea creditului în viața cotidiană. 8
2.2 Participantii la raportul de credit................................................................................................................9
2.3. Funcțiile creditului 10
Concluzii..................................................................................................................................................................11

Bibliografie ..............................................................................................................................................................12

2
 Introducere

Actualitatea și importanța temei.

În prezent, în economia de piață, raporturile de creditare au dimensiuni considerabile și varietăți

multiple. În general, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori
monetare viitoare. În calitate de mijloc de plată, poate contribui esențial la creșterea economică prin
stimularea dezvoltării unor activități noi, a întreprinderilor private mici și mijlocii, aflate la început de
activitate, precum și relansarea unor domenii vitale ale economiei. Astfel abordarea acestei teme rămâne
mereu actuală, deoarece o mare parte din populație , cel puțin odată a efectuat împrumuturi și a apelat la
un credit pentru soluționarea unor probleme sau satisfacerea unor nevoi.

Scopul și obiectivele propuse în lucrare.

Scopul principal al lucrării constă în însuşirea bazei teoretice şi metodologice pentru înţelegerea și
cunoașterea apariției, necesităţii creditului. În procesul cercetării ei, mi-am format anumite concepte și
am aflat lucruri noi ce ține de procesului de împrumut (creditul).

În vederea atingerii scopului dat, mi-am propus următoarele obiective :

 Studierea esenţei creditului și definirea sa.

 Analiza apariției creditului.
 Aprecierea necesității creditului în viața cotidiană.
 Recunoașterea participanților pieței creditare.
 Determinarea funcțiilor principale ale creditului.

Metodologia de cercetare .

În procesul lucrării au fost aplicate un ansamblu de metode și procedee valorificabile în direcția

culegerii de informații referitoare la tema cercetată. Astfel pentru o analiză eficientă am utilizat cadrul
legislativ și normativ, baze de date statistice și am aplicat metoda observației, metoda comparativă,
abordarea dialectică, principiul logicii și analizei de sinteză.

Cuvinte-cheie credit, sistem de credit, debitor , creditor, rambursare, scadență, dobîndă.

3
 CAPITOLUL I. CREDITUL- ESENȚA ȘI APARIȚIA SA.

1.1 Esența și definire a creditului.

Participarea în proporţie ridicată a creditului la finanţarea economiei, implicaţiile acestuia asupra creşterii
economice şi asigurării echilibrului monetar explică interesul literaturii din domeniu pentru delimitarea conţinutului
creditului şi definirea lui. Cuvântul credit are origine latină şi provine de la cuvântul „kreditum” care însemna
împrumut, datorie, şi, totodată, poseda sensul încredinţez, latinescul credito înseamnă a avea încredere. Termenul
„credit” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte limbi romanice, în limbile anglofone, germanice, slave.
Penetrarea cuvântului credit în terminologia economică are loc în perioadă când împrumuturile de monedă devin
preponderente. Definirea creditului – scria economistul italian Amedeo Gambino – rămâne într-adevăr o chestiune
dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin că nu lipsesc definiţii ale creditului şi că aproape
fiecare economist propune propria-i definiţie. Creditul se dovedeşte a fi una dintre cele mai complexe categorii
valorice. Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura trei concepţii privind fundamentele
definirii creditului:
Ø creditul ca încredere care are la baza noţiunii ideea încrederii.
Ø creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb care se sprijină pe ideea că creditul este o formă
particulară a schimbului, care îl caracterizează ca schimb separat în timp.
Ø creditul ca formă particulară a relaţiilor de
redistribuire care se bazează pe ideea că prin intermediul creditului se produce redistribuirea valorică sau
de bunuri.
Creditul ca încredere. Creditul reprezintă încrederea pe care o persoană (creditorul) o manifestă faţă de
altă persoană (debitorul) prin împrumutarea banilor sau altor valori ce-i vor fi restituite la o anumită dată
împreună cu taxa denumită dobândă. Este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideia de
încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Unii economişti apreciaza că ideea de încredere
ar reprezenta principalul continut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o categorie
subiectivă, psihologică. După cum se menţiona anterior, notiunea de credit îşi are originea în latinescul
„credito” sau ,,creditum” (a avea încredere). În practică pentru ca relaţia de credit să se manifeste,
creditorul trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de
capacitatea financiară a acestuia de a face plata (de a rambursa) la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Termenul de „credit” cu sensul de „încredere” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte limbi
romanice, în limbi germanice, chiar şi în limba rusă şi alte limbi slave. în limba cehă, de exemplu, se
foloseşte termenul „uver” (de la adevăr, credinţă), care numeşte încrederea. Încrederea este după opinia
unor economişti conţinutul creditului, iar băncile sunt mijlocitoarele încrederii. Deşi presupune încredere,
un climat de stabilitate economică, un aparat juridic perfecţionat, care să permită creditorilor să reintre în
posesia sumelor împrumutate, totuşi creditul nu este o categorie subiectivă, psihologică şi nu poate fi redus
la încrederea faţă de debitor.
Creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii
sau o cantitate de monedă (bani) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”. Totuşi creditul
4
nu este o formă a schimbului în accepţiunea consacrată a termenului. Schimbul se caracterizează prin
cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de întrebuinţare şi obţinerea echivalentului general, a banilor, în
vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare.Spre deosebire de schimbul de mărfuri,
al cărui mobil este valoarea de întrebuinţare, scopul creditului nu este înlocuirea unei valori de
întrebuinţare printr-o altă valoare de întrebuinţare, ci mărimea valorii. Conceptul se sprijină pe ideea că
creditul este o formă particulară a schimbului, care îl caracterizează ca schimb separat în timp.Astfel
economistul francez Jean Marchal consideră creditul ca schimb separat în timp. Definiţia creditului de la
care plecăm – scrie acesta - nu ridică dificultăţi. Operaţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb care
prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiunii de efectuarea
contra prestaţiunii. Profesorul Ştefan Dumitrescu, în lucrarea sa „Tratat de monedă”, consideră creditul- ca
un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor. Creditul - după cum se menţionează în
„Dicţionarul economico-financiar şi contabil” – înseamnă schimbarea unei prestaţiuni actuale contra unei
prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care transferă bunuri, servicii sau bani (prestaţiunea
actuală), şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a plăti bunurile sau de a restitui banii la scadenţă
(prestaţiunea viitoare). Economiştii români Kiriţescu Costin şi Dobrescu Emilian definesc creditul ca o
relaţie bănească între o persoană fizică sau jurudică numită creditor, care acordă unei alte persoane,
debitorul, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilă în
funcţie de riscul pe care-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului.

Creditul ca formă particulară a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la

conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din
participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme a
relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv,
creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporal al transferului din economie.
Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă
redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul
social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu
caracter temporar. Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii
care are caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în raporturile
cu bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv. Acest concept, evident, se
bazează pe ideea că prin intermediul creditului se produce redistribuirea valorică sau de bunuri.
Economiştii susţinători ai opiniei, redau conţinutul economic al creditului ca transfer de capital între
persoane fizice şi juridice:
Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii
participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.
Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau din
venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi

5
mijloace de plată, in scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii
economice. [30]
Creditul reprezintă o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă
unei altei persoane, debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o
dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care-l asumă creditorul sau reputaţia debitorului.[49, p. 99].
Creditul reprezintă o relaţie financiară între două părţi, creditorul şi debitorul, bazată pe încredere şi pe
trecerea timpului, adică în acest caz, pe intervalul scurs între acordarea împrumutului şi rambursarea lui.
(Dicţionar de ştiinţe economice.) În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a
disponibilităţilor băneşti existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin
înlocuirea monedei temporar pasive cu moneda activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea
disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie. Deşi creditul este mai bine
reprezentat de relaţiile de repartiţie, cele trei grupuri de concepţii asupra creditulu: încredere, formă
specifică a schimbului, formă particulară a relaţiilor de redistribuire - se corelează între ele şi numai
împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor. În esență, creditul reprezintă schimbul unei
valori monetare (băneşti) actuale contra unei valori monetare viitoare în condiţii de rambursabilitate,
scadenţă şi, de regulă, cu plată (dobânda). În concluzie, încrederea în relaţiile individuale creditor-debitor,
dar şi cu caracter mai generalizator, între bănci şi agenţi economici, atât la intern, cât şi în relaţiile
internaţionale, este importantă pentru derularea activităţii economice. Astfel criza datoriilor externe,
manifestată în special în ultimele două decenii ale secolului trecut, care a însemnat sistarea temporară a
plăţilor în contul datoriilor externe ale unei serii de debitori privaţi şi publici, a subminat încrederea
creditorilor, a înăsprit exigenţele la acordarea creditelor, a micşorat volumul creditelor puse de bănci la
dispoziţia economiei. Ea a fost unul dintre factorii principali ai încetinirii creşterii economice care a marcat
evoluţii negative ale indicatorului PIB la nivel global, pe plan mondial. În principal însă, creditul este
expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în economie atât la agenţii
nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin
consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie.

1.2 Apariția creditului.

Tot mai multe izvoare istorice atestă faptul că despre credit se poate vorbi începând cu mileniul a1 II-lea
î.Hr. Iniţial, creditul a apărut în Orientul Mijlociu fiind o îndeletnicire a marilor proprietari funciari. Apoi,
sub forma comertului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni şi, mai târziu, de greci şi
romani. În acea perioadă, din cauza lipsei acute de disponibilităţi băneşti şi a gradului înalt de risc,
activitatea de creditare era una de tip cămătăresc, caracterizată prin practicarea unor dobânzi ridicate.
Manifestarea neîncrederii în activitatea de rambursare a creditelor a dus la constituirea unor importante
garanţii materiale, uneori până la concurenţa sumei angajate ca împrumut. În acest context era nevoie şi de
o oarecare încredere din partea împrumutătorului, aceea ca împrumutatul se va ţine de cuvânt şi va restitui
creditul la data srabilită. Acest act de bună-credinţă este cel care, pe filieră latină, a dat şi titulatura de

6
credit (credium, credere = a crede). Totodată, debitorul era atent supravegeat de persoana creditorului în
legătura cu rambursarea împrumutalui. Uneori, cum se întâmpla în Roma Antică, în cazul nerambursării
creditului, debitorul putea fi întemniţat sau supus unor pedepse fizice. Consolidarea sistemelor bancare şi
dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură la marea industrie, au făcut ca volumul creditelor
solicitate să se amplifice foarte mult. Cu deplin temei se poate afirma că economiile actuale sunt economii
băneşti, iar banii sunt definiţi ca, „bani de credit”. Creditul se identifică tot mai mult ca fiind comerţul cu
bani, asimilat cu, activitatea de intermediere a băncilor între posesorii de disponibilităţi băneşti şi cei ce
doresc să utilizeze aceste mijloace băneşti. Astfel spus, depozitele bancare constituite pe seama depunerilor
stau la baza procesului de redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diverselor împrumuturi.
Originile creditului se regăsesc în împrumutul banal, care a apărut la primele trepte a evoluţiei omenirii.
Anumite nevoi cotidiene temporare ale individului, cum ar fi o unealtă de vânat sau pescuit, o blană sau un
vas, l-au impus pe acesta să apeleze la unul din congenerii săi, care la acel moment nu folosea bunul
respectiv. Încetăţenirea proprietăţii private a transformat împrumutul banal în relaţie economică dintre
persoane care, din ansamblul eterogen al raporturilor economice, a influenţat poate cel mai mult evoluţiile
sociale, economice şi politice ale societăţii umane, ajungând în prezent temelie a organizării şi funcţionării
sistemelor economice moderne. Fenomenul împrumutării în esenţă reprezintă acţiunea de a da cuiva sau a
lua de la cineva un bun care urmează a fi restituit. Impuls a extinderii şi diversificării împrumutării a servit
apariţia banilor şi îndeosebi – a monedei propriu-zise. În forma actuală creditul bancar apare în urma
înfiinţării primelor bănci italiene din sec. al XII –lea. Creditul a devenit unul din mecanismele economice
fundamentale odată cu dezvoltarea intensivă de la sfârşitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea al
relaţiilor capitaliste de producţie.

7
 CAPITOLUL II. FUNCȚIILE ȘI NECESITATEA CREDITULUI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ.

2.1. Necesitatea creditului în viața cotidiană.

În economia de piaţă, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele principale ale
întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporește puterea productivă a
capitalului și asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de
mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului. Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care
o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică
(creditor), asumându-și obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen-scadenţă. Creditul joacă un rol
deosebit în economia contemporană; el fiind un factor principal de susținere a întreprinderilor pentru a
depăși fazele descendente ale evoluției economice ciclice și a se înscrie pe o curbă ascendentă a
funcționării și modernizării lor. Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanta creditului în
economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă. El apare, în economia de piață, ca o formă
specifică de mișcare a capitalului dat cu împrumut, și, în același timp, ca forța ce dirijează resursele,
capacitățile de producție și eforturile umane.
Rolul și importanța creditului în economiile moderne de piață este reliefat de mai multe funcții, realizate
în concordanță cu interesele fiecărei țări, generând deopotrivă avantaje pentru creditor și debitor, dar și
pentru evoluția de ansamblu a economiei naționale respective. În primul rând, creditul îndeplinește o
funcție distributivă, mijlocind procesul de mobilizare a resurselor banești temporar disponibile în
economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi persoanelor fizice și juridice a căror nevoi
sunt mai mari decât posibilitățile proprii de acoperire. Pe baza creditelor acordate întreprinzătorilor, se
creează la aceștia o putere de cumpărare suplimentară în vederea lărgirii producției și creșterii cifrei de
afaceri, se amplifică forța productivă a capitalului și sporește eficiența marginală a acestuia. În al doilea
rând, creditul este un important factor al creșterii economice. Punând la dispoziția întreprinzătorului
capitalul necesar, creditul asigură transformarea economiilor, altfel sterile, în instituții, contribuind la
consolidarea și dezvoltarea economiei de piață. Pe de altă parte, obligativitatea utilizării lui conform
destinației stabilite la acordare, este de natură sa stimuleze dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii
promotoare, de cele mai multe ori, ale inovației, să favorizeze concurența cu toate efectele pozitive asupra
consolidării și dezvoltării economiei de piață. În al treilea rând, creditul stimulează desfacerea mărfurilor
pe o arie mai largă, creșterea consumului și alături de alți factori, asigurarea stabilității prețurilor. În al
patrulea rând, creditul îndeplinește și o importantă funcție în procesul de reglare a masei monetare. Prin
punerea în circulație a banilor de credit sporește capacitatea de plată a economiei naționale. În al cincilea
rînd, creditul are un rol important în promovarea și desfășurarea relațiilor economice internaționale.

8
 2.2. Participantii la raportul de credit.
Principalii participanți la raportul de credit sunt debitorul (cel care se împrumută) și creditorul (cel care
împrumută) sunt denumiți în literatura de specialitate, ”subiecte ale raportului de credit ”. De regulă într-o
operație de credit, un agent economic se poate situa numai într-una din cele două ipostaze. Analizând
subiecții raportului de credit constatăm o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile
social-economice, motivele specifice angajării în raportul de credit și durata angajării sale. Dacă luăm drept
criteriu natura participanților la relația de credit, distingem trei mari categorii de agenți economici care
acționează în cadrul sistemului financiar: populația, întreprinderile și statul. Dacă avem în vedere modul
cum se plasează participanții la o relație de credit, agenții economici se vor polariza numai în două
categorii de subiecți:

● subiecți care vor să economisească, adică să-și amâne consumul sub înclinația psihologică a
”fricii de riscurile investiției”;

● subiecți care doresc temporar să se împrumute deoarece veniturile lor s-au diminuat temporar, sau
pentru că un împrumut le-ar permite să obțină resursele necesare pentru o producție mai mare.

Populația participă la procesul de creditare în dublă calitate, de debitor și creditor, remarcându-se în

principal prin rolul important pe care îl are în asigurarea resurselor de creditare deoarece are sume
disponibile care depășește cu mult datoriile sale.
Agenții economici ocupă un loc important în rândul creditorilor în situația în care obțin rezultate
financiare pozitive pentru care caută cele mai eficiente modalități de plasare pe piața monetară sau de
capital. Astfel, disponibilitățile bănești ale întreprinderilor se constituie în resurse de creditare, de finanțare
a activității agenților economici care au nevoie de fonduri, fie direct, fie prin intermediul băncilor și a altor
instituții financiare. Aceste resurse de creditare ale întreprinderilor sunt reprezentate de: disponibilități în
depozite la termen; portofolii de titluri deținute ca participanți la capitalul social al altor societăți
comerciale; titluri emise de stat subscrise de acestea.
În mod curent, agenții economici se situează pe poziția de debitor prin apelarea la credite pentru
desfășurarea activității curente, pentru realizarea de investiții etc.
Statul apare în cadrul procesului de creditare în calitate de creditor doar în situația înregistrării de
excedente bugetare și a disponibilizării în economie a unor sume îndreptate către sistemul asigurărilor și
protecției sociale ori către alte destinații.Cel mai adesea, statul apare în calitate de debitor în toate
economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.

2.3. Funcțiile creditului

Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea operaţională

a relaţiilor de credit, constau în: mobilizarea, ameliorarea calitativă a disponibilităţilor băneşti şi
redistribuire; realizarea emisiunii monetare; reflectarea şi stimularea eficienţei în activitatea agenţilor
economici.
Funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
 Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire.
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile
bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt
o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi
nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc în
fapt crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au
utilizato. Se produce şi o „reaşezare” a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de
disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a
beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii
asupra structurii materiale a producţiei.
9
 Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica 1 masei monetare în
circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă,
cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea
rămâne neschimbată.
 Funcţia de emisiune a creditului. Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi
mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Dacă fondurile agenţilor economici,
resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate,
creditul bancar apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de
deciziile subiective ale băncilor. Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi
arbitrară, ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte
perturbatoare pentru economie. Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări
insistente de împrumuturi din partea agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară precară,
similară cu aceea a întreprinderilor falimentare, cu imobilizări de 'fonduri în stocuri excesive în fazele de
aprovizionare-desfacere, cu tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei necorespunzătoare.
Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce
exercită presiune asupra preţurilor. Subcreditarea, expresie a insuficienţei aprovizionării cu bani a
economiei, frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de
producţie şi conduce la proliferarea plăţilor restante.
 Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici Eficienţa
economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din
urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a
capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre eficienţa
în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ al
cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de stocare. Ca
urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind
invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus. Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea
fondurilor totale necesare, însă şi mai pregnant în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă
marginală de completare. în plus, ele reflectă şi evoluţia fondurilor proprii. Ca atare legea raportului
invers dintre necesarul de fonduri şi eficienţa în activitatea economică acţionează şi mai concludent în
cazul creditului. Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de
influenţare în direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite fără
restricţii agenţilor economici cu bune performanţe şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite
celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în rambursarea împrumuturilor.
 Funcţia de economisire – prin formarea disponibilităţilor temporar libere, creditul dă
posibilitatea agenţilor economici de aşi mări resursele financiare şi anume mijloacele circulante
 Funcţia de înlocuire a banilor efectivi cu titlurile de credit – are simplificarea mecanismului
relaţiilor de credit în cadrul unei economii
 Funcţia de transformare a economiilor în investiţii – concretizează realizarea echilibrului
macroeconomic; creditul bancar pune la dispoziţia agenţilor economici capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor inactive în investiţii, realizându-se ca un important factor al creşterii
economice.
 Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor – determină reglarea dimensiunilor cererii şi
ofertei de mărfuri şi servicii, prin creditarea de către bănci a consumului şi prin crearea stocurilor.
 Funcţia de control a creditului este exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsurile
administrative, cu caracter de obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi în aceste ţări
băncilor li s-a cerut să fie foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau slabe rezultate financiare, prin
faptul că băncile au tolerat nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite
fără perspective certe de rambursare, acest control s-a dovedit adesea formal, ineficient.

10
 Concluzii
În rezultatul cercetărilor efectuate de către pentru pregătirea studiului am constatat că în esență,
creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare
viitoare. Creditul are un rol important în promovarea relațiilor economice interne și internaționale.Este
necesar de menționat că cu toate avantajele pe care le prezintă creditul ca verigă indispensabilă în
mecanismul de funcționare al economiei naționale, atunci cînd nu este utilizat conform principiilor sale și
cerințelor echilibrului financiar, creditul devine dezavantajos și periculos. Cel mai mare pericol îl constituie
folosirea lui abuzivă, determinată de ideea ca prin sine însuși, creditul devine avuție. Pot spune că o astfel de
concepție are consecințe grave atât pentru debitor cît și pentru creditor; debitorul va fi tentat să folosească
fondurile obținute sub formă de credit ca pe propria-i avere, fără discernământ, iar creditorul se va vedea în
imposibilitatea de a-și recupera sumele împrumutate. Un alt pericol este reprezentat de ”supracreditare”, care
conduce la mari dezechilibre economice, monetare și financiare, generând chiar inflație. De asemenea,
utilizarea creditului pentru finantarea unor activitati care nu sunt suficient fundamentate, poate conduce la
dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.
În sfârșit, trebuie avute în vedere și riscurile care rezultă din utilizarea creditului, în special pentru
instituțiile bancare, care dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar,
cu consecințe puternice pe plan economic, politic și social. Deaccea evoluția economiei mondiale, dar mai
ales evoluția actuală a economiei Moldovei, obligă băncile să promoveze o atentă politică de cuantificare a
riscurilor pentru a obține profituri acceptabile, într-un climat de concurență susținută.

11
 Bibliografie

 Note de curs, Gîrlea Mihai, Facultatea Științe Economice, Universitatea de Stat din
Moldova.
 http://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/rezumatAlinaSolovastru.pdf
 https://www.bnm.md/ro/content/extras-din-regulamentul-cu-privire-la-creditul-de-
urgenta-aprobat-prin-hca-al-bnm-nr130-din
 http://www.stiucum.com/economie/economie-politica/297/necesitatea-functiile-si-
forme13138.php
 http://www.creeaza.com/afaceri/economie/finante-banci/Creditul-definire-elemente-si-
465.php

12