I.

Introducere

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă un punct cheie atunci când
vorbim despre începuturile drepturilor omului în Germania. Cu toate acestea, tocmai
sfârșitul acestui eveniment atroce a făcut din Germania o țară litigioasă deoarece
putem vorbi despre o împărțire a Germaniei într-una de Est și una Vest, fapt ce a
avut un impact uriaș asupra a ceea ce numim noi astăzi drepturile omului. Deși cele
doua părți ale Germaniei s-au numit, pe de o parte, Republica Democrată Germană
(Deutsche Demokratische Republik) și pe de altă parte, Republica Federală Germană
(Bundesrepublik Deutschland), acestea au avut un parcurs istoric foarte diferit mai
ales în ceea ce privește evoluția drepturilor omului.

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a venit, însă, și începutul
Războiului Rece disputat între blocul de Vest, reprezentat de OTAN (Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord) și cel de Est, reprezentat de Uniunea Sovietică. Cele
două aveau ideologii total diferite: dacă Statele Unite alături de Franța și Marea
Britanie doreau promovarea unei lumi și a unei piețe libere, Uniunea Sovietică, sub
conducerea lui Stalin, promova un sistem comunist fără drepturi și libertăți
personale.

Pentru a putea prezenta evoluția drepturilor omului in Germania postbelică, prin

această lucrare ne propunem a surprinde și a prezenta atât parcursul celor două părți
ale Germaniei, odată cu ridicarea Zidului Berlinului, dar și diferențele colosale ce au
existat între acestea, diferențe care au fost esențiale în conturarea drepturilor omului
și mai ales contribuția pe care a avut-o CEDO în înțelegerea și protejarea acestor
drepturi.

În 1945, crimele regimului nazist au servit drept reprezentare al uzurpării drepturilor

omului și, odată cu acestea, necesitatea protejării drepturilor omului. În timp ce
reprezentanții din întreaga lume au format Națiunile Unite pentru a determina un nou
sistem ce ar putea să protejeze aceste drepturi, în Germania ocupată, limbajul
drepturilor omului a fost folosit pentru a exprima aspirații ale erei postbelice ce avea

1
ca scop să asigure faptul că oroarea dezlănțuită de al treilea Reich să nu fie repetată. 1
În timp ce germanii, indiferent de orientarea politică, au acceptat ideea drepturilor
omului ca un simbol al sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, acest concept a
fost , totuși, foarte contestat printe aceștia. Deși majoritatea a fost de acord cu faptul
că Germania Nazistă este în antiteză cu acest concept al drepturilor omului, se pune
totuși întrebarea dacă modul de a depăși această moștenire nu este divizibil. Imediat
după ce războiului a fost înțeles ca o negare absolută a drepturilor omului, înțelesul
acestora și cum acestea ar trebui obținute a devenit o luptă pentru legitimitate morală
și putere politică. 2

În 1989, de-a lungul celor două părți ale Germaniei a existat un consens general
privind pluralismul, democrația și supremația dreptului ca elemente esențiale ale
drepturilor omului. Cu toate acestea, în imediata perioadă postbelică, interconectarea
acestor valori și sisteme nu a fost văzută ca evidentă și mulți au folosit conceptul de
drepturi ale omului pentru a avansa obiective distinctiv meschine. În partea de est,
comuniștii au promovat ideea că drepturile omului pot progresa doar printr-o
revoluție socială și printr-un centralism democratic. În partea de vest, unele figuri
politice au susținut viziunea drepturilor omului bazat pe democrație pluralistă, dar au
existat și anumiți filosofi care au folosit această ideea pentru a promova o agendă de
renaștere morală conservatoare în opoziție cu presupusele eșecuri ale liberalismului
individualist.3

Odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, Germania Nazistă, așa cum a fost
menționat anterior, reprezintă o antiteză la ceea ce înseamnă drepturi ale omului. Un
prim argument pentru a justifica motivația alegerii acestei teme este cel de a prezenta
o evoluție a renașterii Germaniei și cum au devenit drepturile omului, de la principii
abstracte și universale, la idei ce au fost puse în practică și care s-au dovedit a fi un

1
Ned Richardson-Little, Human Rights, Pluralism, and the Democratization of Postwar Germany, în
Konrad H. Jarausch, Harald Wenzel, Karin Goihl, Different Germans, Many Germanies, Ed. Berghahn
Books, New York, 2017, p. 169.
2
Ibidem
3
Ned Richardson-Little, Human Rights, Pluralism, and the Democratization of Postwar Germany, în
Konrad H. Jarausch, Harald Wenzel, Karin Goihl, Different Germans, Many Germanies, Ed. Berghahn
Books, New York, 2017, p. 170.

2
set de evenimente contextuale specifice. Prin această lucrare ne propunem să
analizăm cum unii germani - emigranți, ce s-au întors în Germania, dar și cei care au
rămas în Germania ocupată-au folosit acest limbaj al drepturilor omului în anii de
după învingerea nazismului. Deși germanii naziști sunt prezentați în relatările legate
de drepturile omului ca o piedică la crearea regimurilor drepturilor omului
postbelice, se va pune accentul mai ales pe succesorii germanilor naziști și pe
demersul acestora în susținerea acestor regimuri. 4

Totodată, prin această lucrare căutăm să răspundem la întrebarea ,,Ce sunt drepturile
omului și care a fost parcursul acestora în Germania postbelică?”. Răspunsul cel mai
potrivit la această întrebare este că acestea sunt norme ale dreptului internațional care
sunt formulate cu termeni abstracți și universal aplicabili. Se poate avea în vedere
Articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și anume: ,,Orice ființă
umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.” Astfel, in
viziunea Lorei Wildenthal, această normă nu conține nici o referire la un context sau
la o circumstanță care ar putea justifica limitarea acestor drepturi- aici se constituie,
de fapt, puterea limbajului drepturilor omului. Normele dreptului omului sunt
anistorice și decontextualizate.5

De asemenea, dacă analizăm Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, se poate observa accentul pus pe conceptul de ,,demnitate”. Demnitatea
umană este percepută drept un concept central al discursului legat de drepturile
omului din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit acestui articol
,,Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în
spiritul fraternității.” Ideea de demnitate umană este veche, având rădăcini teologice
și filosofice variate. După cel de-al Doilea Război Mondial, această demnitate a
devenit cheia conceptului limbajului legal atât la nivel internațional, cât și la nivel
constituțional. 6 Un exemplu arhicunoscut este Legea Fundamentală pentru Republica

4
Jürgen Wüst, Menschenrechtsarbeit im Zwielicht: Zwischen Staatssicherheit und Antifaschismus, Ed.
Bouvier Verlag, Bonn, 1999, p. 79.
5
Lora Wildenthal, Rudolf Laun and the Human Rights of Germans in Occupied and Early West
Germany, Ed. Cambridge University Press, 2010, p. 125.
6
Hanna-Mari Kivistö, The Concept of 'Human Dignity' in the Post- War Human Rights Debates, în Res
Publica: Revista de Filosofia Politica, Spania, 2012, p. 99.

3
Federală Germania (denumită Grundgesetz) care afirmă inviolabilitatea demnității
umane în primul articol.7 În această lucrare ne propunem o analiză a alegerilor
politice și disputelor conceptuale din spatele creării primului articol al Declarației,
dar mai ales a analiza dezbaterile ce au avut loc între politice referitoare la conceptul
de demnitate umană, concept ce a stat la baza drepturilor omului și care va fi
prezentat ulterior în acest capitol.

Un ultim argument ce vine în sprijinul motivației alegerii acestei teme este de a

demonstra cum Germania contemporană a fost produsul final al celor „două
jumătăți” ale Germaniei, cea de Est și cea de Vest, și de a analiza adoptarea
sistemului CEDO de către fiecare parte, fapt ce a condus , mai apoi, la adoptarea
unui sistem unitar în Germania.

Pe de o parte, Germania de Vest este un cadru important și în special interesant

pentru istoria susținerii drepturilor omului. Ca stat, existența sa a fost împletită cu
dezvoltarea unor norme noi ale drepturilor omului încă de la începuturi. Aceste
norme au modelat sistemul legal al statului de Vest, prin exemplul menționat anterior
și anume că Germania de Vest a fost primul stat care a citat fraze din Declarația
Universală a Drepturilor Omului în noua sa Constituție. Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (1950), considerată cel mai de succes regim al drepturilor
omului, a fost adoptată de la începuturi de Germania de Vest.8 Convenția Europeană
a Drepturilor Omului este un tratat internațional „care protejează drepturile omului și
libertățile fundamentale în Europa.”9 De fapt, germanii din Vest au luat parte la
organizații ale Națiunilor Unite chiar dinaintea permiterii Germaniei de a se alătura
Națiunilor Unite în 1973; „de exemplu, Societatea Germană pentru Națiunile Unite
(Deutsche Gesellschaft für die Vereinten Nationen) a fost fondată în 1952.”10

7
Articolul 1 (1) din Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, 1949, „Demnitatea
omului este intangibilă. Este o obligația a tuturor puterilor în stat de a o respecta și apăra.”
8
Lora Wildenthal, The Language of Human Rights in West Germany, Ed. University of Pennsylvania
Press, Philadelphia, 2013, p. 5.
9
khttps://eurlex.europa.eu/summary/glossary/eu_human_rights_convention.html?loca
le=ro accesat 21.ian.2020.
10
Lora Wildenthal, The Language of Human Rights in West Germany, Ed. University of Pennsylvania
Press, Philadelphia, 2013, p. 5.

4
Pe de altă parte, un prim conflict major asupra definirii drepturilor omului în
perioada postbelică a Germaniei a început în Octombrie 1946, când alegerile ce au
avut loc în Berlin au devenit un punct cheie în competiția pentru legitimitate dintre
Partidul Social- Democrat (SPD) și Partidul Socialist German (SED). În ciuda
obiecțiilor insistente ale membrilor SPD din zona de Vest, în aprilie 1946, Partidul
Social- Democrat al zonei de Est- sovietică s-a unit cu Partidul Comunist German de
Vest (KPD) formând Partidul Socialist German. Pentru ambele părți, însă, aceste
alegeri au reprezentat oportunitatea perfectă de a demonstra faptul că facțiunea
proprie reprezintă alegerea populară a maselor lucrătoare din Germania. Pentru SPD,
a fost oportunitatea de a dezvălui faptul că SED reprezintă „un automobil gol al
ocupării Sovietice.”11 Pentru SED, a reprezentat șansa de a submina astfel de
afirmații aparținînd Partidului Social- Democratic și de a revendica cu adevărat
manta unui partid socialist 'unit'.

Diferențele dintre cele două părți ale Germaniei sunt substanțiale și vor fi prezentate
în capitolul al III-lea al acestei lucrări. Această 'luptă' este punctul principal al acestei
lucrări care va veni în sprijinul definirii limbajului drepturilor omului și legătura pe
care Germania de Vest a avut-o cu CEDO, în timp ce Germania de Est s-a aflat într-o
poziție antitetică, având în vedere dominația ideologiei comuniste.

I.1 Ipoteză

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a produs, din punct de vedere
istoric, împărțirea Germaniei. Separarea acestei națiuni a continuat în două etape. În
primul rând, în 1945, Germania a fost împărțită de Aliații învingători în patru zone
de ocupație. În al doilea rând, în 1949, a fost împărțită în două părți. Aceste două
entități politice distincte au întreprins procesul de reconstrucție, fiecare ghidat de
propriul set de principii ideologice. Cetățenii din Est au fost expuși unei economii
planificate la nivel central și în mare parte a statului. Cetățenii din Vest au
experimentat celebrul „miracol economic” (Wirtschaftswunder) cu ajutorul

11
Ned Richardson-Little, Human Rights, Pluralism, and the Democratization of Postwar Germany, în
Konrad H. Jarausch, Harald Wenzel, Karin Goihl, Different Germans, Many Germanies, Ed. Berghahn
Books, New York, 2017, p. 171.

5
economic oferit de Statele Unite ale Americii și Planul Marshall într-o economie de
piață liberă.

Pornim de la ipoteza că în perioada interbelică, în Germania nazistă, și după această

perioadă, în RDG, discursul drepturilor omului a fost utilizat pentru a justifica
abuzurile autorităților totalitare. Interpretarea conceptului de drepturi ale omului a
fost deformată prin utilizarea unor filtre ideologice totalitare, naziste sau comuniste,
ceea ce a dus la promovarea formală a acestor drepturi fără a pune în practică
mecanisme de protecție juridică reală a drepturilor persoanelor. Aderarea la sistemul
CEDO a ambelor țări germane, pe rând și apoi într-un stat unitar, a dus la asimilarea
unor interpretări noi ale drepturilor omului prin prisma conceptelor promovate la
nivel european de Curtea de la Strasbourg.

I.1.1 Socialismul și drepturile omului în Republica Democrată Germană

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Partidul Socialist German a cultivat o
retorică a drepturilor omului cu scopul de a justifica autocrația și introducerea
socialismului în zona de ocupație sovietică. Cu toate acestea, această tactică s-a
confruntat cu problema faptului că există o prăpastie între retorică și realitatea
politică. Conducerea partidului nu avea nici o intenție de a permite alegeri libere sau
de a construi un sistem care să îi protejeze pe cei care refuzau trecerea la socialism.
Walter Ulbricht mărturisea la întoarcerea sa din exil: „Trebuie să arate democratic,
însă trebuie să avem totul în mână.” 12 Partidul a vrut să îmbrățișeze ideea drepturilor
omului și a puterii sale legitimatoare, dar, în același timp, a împiedicat-o toate
eforturile populației de a crea o societate liberală, democratică.

În încercarea de a concilia conceptul de drepturi ale omului cu instituirea unei

dictaturi socialiste, SED ar putea folosi cu greu modele istorice. De exemplu, Karl
Marx nu a menționat niciodată nimic în teoria sa despre drepturile omului în
socialism; în singurele pasaje legate de această temă, acesta a condamnat
entuziasmul liberal pentru drepturile omului ca un truc retoric al burgheziei, care

12
Wolfgang Leonhard, Die Revolution entlässt ihre Kinder, Leipzig, 1990, p. 46.

6
încearcă să prezinte interesele clasei sale întocmai drepturi ale întregii omeniri. 13
„Nici Lenin nu vine în ajutor din moment ce acesta nu a descris drepturile omului în
scrierile sale.”14 Fondatoarea Partidului Comunist German de Vest (KPD), Rosa
Luxemburg, ucisă în 1919, a considerat că drepturile civil-democratice sunt o parte
integrantă a democrației socialiste; datorită criticilor sale față de Lenin și Revoluția
Rusă, lucrările ei au fost puternic cenzurate și, în mare măsură, inaccesibile în RDG.
Comuniștii din Republica de la Weimar au luptat și pentru drepturile și libertățile
democratice, dar acestea nu au fost înțelese decât ca un mijloc de a servi revoluția
pentru a răsturna sistemul politic burghez. 15

SED a improvizat inițial, în dezvoltarea conceptului de drepturi ale omului, pentru a

răspunde presiunii politice și a crizei stârnite de competiția pentru legitimitate
împotriva partidelor politice din cele trei părți vestice ocupate și, ulterior, împotriva
Republicii Federale nou fondată. Termenul de 'drepturile omului' a ieșit la iveală în
1946, când SED, proaspăt fondat, a trebuit să se facă remarcat în primele și ultimele
alegeri generale din Berlin. Din cauza unirii forțate între SPD și KPD în zona de
ocupare sovietică, SED a trebuit să concureze împotriva deja existentului Partid
Social- Democrat format în zonele de vest al Berlinului, care, de asemenea, avea un
interes asupra clasei muncitoare și asupra votanților antifasciști ai clasei de mijloc.
„Având sloganul ”Niciun socialism fără drepturile omului”, SPD a câștigat patruzeci
și nouă de procente ale voturilor și astfel a fost desemnat clar câștigătorul acelor
alegeri, în timp ce SED a cumulat doar nouăsprezece procente în partea de est, în
ciuda sprijinului absolut din partea autorităților Sovietice.” 16

După aceste înfrângeri, teoreticianul Karl Polak a încercat să respingă atacurile

asupra Partidului Socialist German și a socialismului promovat de acesta în unitatea
de revistă teoretică. Polak a făcut o referință directă asupra sloganului Partidului
Social- Democrat, revendicându-și exact opusul: „Drepturile omului nu există fără

13
Allen E Buchanan, Marx and Justice. The Radical Critique of Liberalism, Totowa, 1982, p. 68.
14
Jürgen Kucyznski, Menschrechte und Klassenrechte, Berlin, 1970, p. 20.
15
Alexander Scwitanski, Die Freiheit des Volksstaats. Die Entwicklung der Grund- und Menschrechte
und die deutsche Sozialdemokratie bis zum Ende der Weimar Republik, Essen 2008.
16
Ned Richardson- Little, Erkämpft das Menschrecht. Sozialismus und Menschenrechte in der DDR, în
Jan Eckel, Samuel Moyn, Moral für die Welt? Menschenrechtspolitik in den 1970er Jahren,
Vandenhoeck & Ruprecht GmbH & Co.KG, Göttingen, 2012, p. 123.

7
socialism.”, acesta scriind: „Conceptual, socialismul este rădăcina drepturilor
omului; iar drepturile omului- dacă acestea nu ar trebui să rămână doar niște principii
lipsite de sens- sunt realizate numai în măsura în care socialismul devine realitate.” 17
Deși Polak a făcut referire la denunțarea lui Marx în legătură cu drepturile omului ca
fiind un șiretlic retoric al burgheziei, acesta a argumentat, în același timp, că
drepturile omului pot înflori sub socialism.

În a doua jumătate a deceniului, Ministerul Federal pentru probleme generale și

organizațiile anticomuniste ale Germaniei de Vest au început publicarea unor
rapoarte asupra încălcării drepturilor omului în Republica Democrată Germană, după
ce s-a constatat că acestea nu au avut o cerere puternică. De asemnea, la acestea se
adaugă faptul că au existat anumite tensiuni din culpa interzicerii Partidului
Comunist German de Vest în Republica Federală. SED a încercat să rezolve aceste
probleme dintr-o singură acțiune: în 1959 a creat așa-numitul Comitet al Republicii
Democrate Germane pentru drepturile omului, care se axa pe lucrul cu publicul și, în
același timp, oferea suport material pentru deținuții comuniști din Germania de Vest.
Cu toate acestea, grupul format din avocați, figuri publice și reprezentanți ai
diferitelor partide, inițiat de SED pentru a susține victimele Războiului Rece, nu a
avut inițial un mandat clar pentru măsuri practice și nici alte măsuri semnificative.
„Campaniile pentru eliberarea activiștilor comuniști și antifasciști din Germania de
Vest nu a ridicat obiecții la adresa ipocriziei acestor cereri ale drepturile omului din
partea SED, dar au fost bine percepute de către susținătorii socialismului. Unii dintre
ei au făcut trimitere la timpurile violente prin care a trecut clasa muncitoare
împotriva persecuțiilor regimului Nazist, alții au oferit oportunitatea de a simula
acțiunile celor care au rezistat eroic împotriva fascismului și care, ulterior, au
dobândit putere economică și politică în Republica Democrată Germană.” 18

Astfel demersul Germaniei de Est în legătură cu drepturile omului și, mai ales,
diferențele dintre aceasta și Germania de Vest constituie o parte a ipotezei acestei
lucrări academice.

17
Karl Polak, Gewaltteilung, Menschrechte, Rechtsstaat: Begriffsformalismus und Demokratie, Berlin,
1968, p. 139.
18
Ned Richardson- Little, Erkämpft das Menschrecht. Sozialismus und Menschenrechte in der DDR, în
Jan Eckel, Samuel Moyn, Moral für die Welt? Menschenrechtspolitik in den 1970er Jahren,
Vandenhoeck & Ruprecht GmbH & Co.KG, Göttingen, 2012, p. 126.

8
I.1.2 Activismul drepturilor omului: cazul Ligii Germane pentru Drepturile
Omului

Un aspect controversat al mobilizării principiilor drepturilor omului reprezintă

perioada anilor după 1945 când circumstanțele istorice au dus la formarea Ligii
Germane pentru Drepturile Omului (Deutsche Liga für Menschenrechte). Față de alte
organizații pentru drepturile omului din Germania de Vest, ce și-au concentrat atenția
pe probleme domestice, inspirate și fondate de către Guvernul Militar al Statelor
Unite (1945-1949), Liga a avut o tradiție lungă în Germania. „ Aceasta a fost fondată
în anul 1914 și a urmărit un program ambițios, nu doar pentru protejarea libertăților
civile, dar mai ales pentru activismul internațional. În perioada interbelică, acesta era
cunoscută drept o organizație dedicată împotriva amenințării Nazismului asupra
democrației Weimar. După 1945, aceasta a încercat să păstreze o continuitate a
principiilor precursoare anilor 1933 și de a adapta aceste principii la o situație
domestică și internațională.” 19

Cu toate acestea, Liga a fost vulnerabilă la cooperarea politică din partea de Vest,
ceea ce a pus problema modului de a desluși revendicările privind drepturile omului
de la un naționalism german justificativ, și din partea de Est, ceea ce i-a amenințat
promptitudinea de a critica violarea drepturilor omului. De asemenea, s-a confruntat
cu eforturi de cooptare din partea Partidului Social- Democrat anticomunist, care a
atras Liga în problemele sale legate de Războiul Rece din Berlin, precum și de la
americanii din sau apropiați de autoritățile care au căutat să o detașeze de la
pacifismul tradițional. Până la începutul anilor '60, Liga a depășit aceste dificultăți,
făcând elementul central al susținerii drepturilor omului, răspunderea germană pentru
trecutul nazist și implicațiile sale pentru politică în prezent. „ Deși Liga a fost
întotdeauna cunoscută pentru anti-nazismul său, readucerea sa în această problemă

19
Lora Wildenthal, Human Rights Activism in Occupied and Early West Germany: The Case of the
German League for Human Rights, în The Journal of Modern History, vol. 80, nr. 3, Ed. The University
of Chicago Press, 2008, p. 516.

9
actualmente istorică, trebuie văzută în contextul încercărilor între anii 1945 și 1960,
în special a membrilor ei care erau evrei și foști emigranți non-evrei.”20

După cel de-al Doilea Război Mondial, Aliații Occidentali precum și politicieni și
intelectuali de vârf ai Germaniei de Vest, au promovat dezbateri despre drepturi, în
timp ce au căutat să democratizeze societatea Germaniei de Vest. Aceștia au descris
actele naziste drept încălcări ale drepturilor omului, de exemplu, și au încurajat
germanii de vest să ia în considerare problemele politice în ceea ce privește
drepturile. Cu toate acestea, calitatea universală, abstractă a drepturilor nu s-a acordat
bine cu abordarea responsabilității, o problemă centrală într-o societate postfascistă
ca Germania de Vest. Liga s-a confruntat cu probleme pentru care nicio normă
abstractă nu putea oferi îndrumări: ce rol a avut trecutul în susținerea drepturilor
omului actuale? Cum s-au definit victima și făptuitorul? Cine ar putea fi un adept
pentru drepturile omului și pentru cine ar putea vorbi un german? Pentru sine, sau
numai pentru ceilalți?21 Toate organizațiile pentru drepturile omului trebuie să
stabilească limite ale posibilelor răspunsuri la aceste întrebări pentru a determina o
stabilitate suficentă pentru munca lor. Întrucât Liga s-a luptat cu definirea suferinței,
cu negocierea între membrii vechi și cei nou veniți și cu oferirea atât trecutului cât și
prezentului datoria lor, aceasta s-a confruntat și cu fraudă și spionaj, existând astfel și
efecte secundare ale conducerii unei organizații extrem de politizate în acele vremuri
de neliniște.

Noua stabilitate a Ligii a coincis cu schimbările politice și sociale din jurul anului
1960 în Germania de Vest, în timpul celor care s-au dovedit a fi ultimii ani ai
cancelariei lui Konrad Adenauer. Mandatul îndelungat a lui Adenauer a provocat
discuții despre democrația statului german de Vest și amenințarea unei dictaturi
reînnoite. Odată cu interzicerea KPD în 1956 și a trecerii Partidului Social-
Democrat la partea de Dreapta, un nou spațiu politic s-a deschis spre Partidul Social-
Democrat de Stânga care nu a fost definit de partidele politice. „În acest spațiu, au
fost intensificate mișcarea împotriva armelor atomice împreună cu noi organizații
legate de drepturile omului, cum ar fi secțiunea vest-germană a Amnistiei

20
Ibidem
21
Hermann- Josef Rupieper, Die Wurzeln der westdeutschen Nachkriegsdemokratie: Der
amerikanische Beitrag, Opladen, 1993, p. 69.

10
Internaționale (înființată în 1961 la scurt timp după înființarea organizației în Marea
Britanie la începutul aceluiași an) și Uniunea Umanistă (Humanistische Union, de
asemenea fondată în 1961).”22 Niciuna dintre aceste organizații nu a preluat întreaga
gamă de probleme naționale și internaționale privind drepturile omului la acea
vreme: Amnistia a interzis membrilor să investigheze cazuri în propriile țări, iar
Uniunea Umanistă era la acea vreme o organizație de libertăți civile, pur interne,
ignorând chiar și Germania de Est.

Istoria acestor organizații ilustrează ceea ce un nou climat politic avea de oferit în
1960. Cu toate acestea, istoria Ligii dezvăluie condițiile dificile ale activismului
pentru drepturile omului în Republica Federală între anii 1945 și 1960. Organizațiile
ulterioare mai de succes, au folosit greutățile Ligii ca un model de a dezvolta
propriul stil de apărare și susținere a drepturilor omului în Republica Federală.
Bineînțeles, istoria Ligii este una vastă, reprezentând cea dea doua parte a cercetării
acestei lucrări și, de aceea, acesteia îi va fi dedicat o bună parte din capitolul ulterior,
fiind necesară o expunere mai amănunțită a ceea ce a însemnat ea pentru drepturile
omului.

22
Lora Wildenthal, Human Rights Activism in Occupied and Early West Germany: The Case of the
German League for Human Rights, în The Journal of Modern History, vol. 80, nr. 3, Ed. The University
of Chicago Press, 2008, p. 517.

11
I.2 Noțiunea de demnitate: conceptul de bază a drepturilor omului postbelice

Așa cum s-a menționat anterior conceptul demnității umane a fost desemnată un
concept central și indiscutabil în discursul legat de drepturile omului din perioada
postbelică, nu doar în Germania, ci pe plan general. Este necesar a avea în vedere o
serie de documente care au fost așa-numite izvoare în ceea ce privește conceptul de
demnitate.

Preambulul Cartei Organizației Națiunilor Unite din 1945 solicită statelor să „ ne

reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea
persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a
națiunilor mari și mici”23. „Potrivit lui Chaskalson, formularea a fost o mișcare
radicală, deoarece a fost prima dată când a fost proclamată ideea demnității într-un
document de drept internațional.” 24 Deși aceasta fusese codificată în sistemele
juridice ale unor state înainte de război, demnitatea umană a devenit un concept
proeminent al limbajului juridic abia în anii '40. Mișcarea pentru drepturile omului,
inspirată în mare parte de ,,Cele patru libertăți fundamentale” ale lui Roosevelt, a
avut ca rezultat diferite schițe ale „Proiectului internațional de drepturi” redactate de
persoane fizice ți diferite organizații.

Preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului vorbește despre faptul că

„recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor
lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, a dreptății și a păcii în
lume” iar expresia „toți membrii familiei” se referă la ideea universalității
documentului. Termeni precum „inerent, inalienabil” fac trimiteri la ideea drepturilor
naturale și, după cum au menționat mai mulți savanți, răspund limbajului
declarațiilor din secolul al XVIII-lea. Declarația Drepturilor Omului și ale
Cetățeanului adoptată de Adunarea Națională Franceză în 1789 a proclamat că
„oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.” Trebuie totuși menționat că, în
prevederea drepturilor, Declarația din 1948 depășește cu mult predecesorii săi.

23
Carta Organizației Națiunilor Unite, 24 octombrie 1945.
24
Hanna-Mari Kivistö, The Concept of 'Human Dignity' in the Post- War Human Rights Debates, în Res
Publica: Revista de Filosofia Politica, Spania, 2012, p. 100.

12
Kelsen a considerat că Era postbelică a reînviat limbajul dreptului natural ca o
contrareacție la pozitivism, care a dominat gândirea juridică în ultima parte a
secolului precedent și în prima decadă a secolului XX. 25 Deși are diverse rădăcini
filosofice și religioase, o idee principală în gândirea drepturilor naturale este, după
cum explică Morsink, că ființele umane posedă anumite drepturi morale pe baza
ființei umane, aceste drepturi existând astfel anterior drepturilor exprimate în
sistemele dreptului pozitiv. El afirmă că originile lor nu se află în legile legale ale
statelor sau legislaturi, ci în natura și ordinea lucrurilor, în special în natura omului. 26

După cum afirmă Dicke, Declarația Universală a Omului se referă la recunoașterea

demnității ca fundament pentru libertate, dreptate și pace. Ideea este că există o
obligație de a recunoaște demnitatea, dar, în mod important, recunoașterea nu
constituie demnitate umană și nici noțiunea de demnitate nu are nevoie de
recunoaștere pentru a exista.27 Astfel, demnitatea inerentă este înțeleasă ca o calitate
posedată de „toți membrii familiei umane” independent de stat.

25
Hans Kelsen, What is Justice, Ed. University of California Press, Berkeley, 1957, p. 174.
26
Johannes Morsink, The Universal Declaration of Human Rights. Origins, Drafting and Intent, Ed.
University of Pennsylvania Press, 1984, p. 333.
27
Klaus Dicke, The Founding Function of Human Dignity in the Universal Declaration of Human
Rights, în David Kretzmer, Eckart Klein, The Concept of Human Dignity in Human Rights Discourse, Ed.
The Hague: Kluwer Law International, 2002, p. 114.

13