ELEMENTE DE TEORIE – MECANICA PUNCTULUI MATERIAL

MARIMI FIZICE:

o Scalare - caracterizate prin valoarea numerică şi unitate de măsură si se calculează algebric.

Ex: lungimea, timpul, suprafata, volumul, masa, densitatea, puterea, lucrul mecanic, energia,
randamentul, temperatura, intensitatea curentului electric, tensiunea electrica etc.
o Vectoriale – caracterizate prin modul, direcţie, sens şi punct de aplicaţie si se reprezintă prin
vectori (segmente orientate) şi se calculează vectorial. Ex: forţa, viteza, acceleraţia etc.
Modele utilizate in mecanica. In mecanica un corp poate fi considerat:
o Solid rigid – corp pentru care se pot neglija deformările.
o Punct material – model fizic al unui corp, caracterizat numai prin masă (concentrată într-un
punct), avand dimensiuni neglijabile în raport cu distanța pe care o parcurge.
o Mobil – corp reprezentat printr-un punct, căruia ii neglijam deformările, dimensiunile şi
masa.
 Operaţii cu vectori:
o Compunerea/adunarea vectorilor
Metoda grafica - Regula paralelogramului:
1
R 2  F12  F22  2 F1 F2 cos  , α unghiul dintre vectori

2
o Scăderea vectorilor
D  F12  F22  2 F1 F2 cos 
2
1

o Produsul unui scalar cu un vector

 
A  n  a ; A  na, n  R

o Produsul scalar a doi vectori

 
P= a  b  ab cos 

o Produsul vectorial a doi vectori

  
P  a  b ; P  ab sin 

1
 CINEMATICA PUNCTULUI MATERIAL

NOŢIUNI ELEMENTARE DE CINEMATICĂ

Reper (corp de referinţă) – corp considerat fix, faţă de care studiem dacă alte corpuri se află în
mişcare sau în repaus. Fiecare corp ocupă o poziție în raport cu alte corpuri. Poziția unui corp este
determinată in spatiu de cele trei coordonate spatiale (x,y,z).
Sistem de referință SR (referențial) – cuprinde un reper, căruia i se asociază un sistem de axe de
coordonate (xOyz), un instrument pentru măsurarea timpului și un instrument pentru măsurarea distanțelor.
Mişcarea unui corp reprezintă schimbarea poziţiei sale faţă de alte corpuri considerate „fixe”.
Un corp este în repaus dacă poziţia sa faţă de alte corpuri considerate fixe nu se modifică în timp.

 Vector de poziţie r – uneşte originea sistemului de referință cu poziţia în care se află mobilul
studiat la un moment dat. Vectorul de poziție al unui punct determină unic poziția acestuia. În timpul
mișcării, vectorul de poziție își modifică orientarea și modulul.

r 2  x12  y12

Corpul este în repaus dacă r  const si în mișcare dacă r  r t 

 Legea (ecuația) de mişcare este relaţia ce exprimă dependenţa de timp a vectorului de poziţie față
de sistemul de referință (relația dintre poziția mobilului și timp).
 Legea de mișcare a unui punct material se scrie vectorial: =
 Legea de mişcare se scrie cu ajutorul proiecţiilor vectorului de poziţie, pe componente:
o Mișcarea se desfasoara de-a lungul unei dreapte, pe axa 0x: x  x t 

o Mișcarea se desfasoara in plan, raportat la sistemul x0y:

 Traiectoria– locul geometric al pozițiilor succesive ocupate de mobil în spațiu în timpul mișcării
(linia sau curba descrisă în timpul mișcării).
Matematic, ecuația traiectoriei se obţine prin eliminarea timpului din ecuaţiile mişcării.
 Ecuaţia traiectoriei: - relație între coordonate
 Observatii:
o Graficul legii de mişcare este total diferit de traiectorie.
o Traiectoria depinde de sistemul de referință.
o Spațiul/distanța reprezintă lungimea drumului parcurs de mobil pe traiectorie.
 Vector deplasare: variația vectorului de poziție (diferența dintre doi
vectori de poziție la două momente de timp)
Vectorul deplasare uneşte poziţia iniţială cu poziţia finală a mobilului.
  
r  r2  r1

Deplasarea diferă de lungimea traiectoriei (distanța parcursă).

Deplasarea este un vector iar distanța/spațiul parcurs este un scalar.
În mişcarea rectilinie vectorul deplasare coincide cu distanţa parcursă.
 Viteză. Vectorul viteză
2
  Vectorul viteză medie se defineşte ca raportul dintre vectorul deplasare şi intervalul de
timp în care a avut loc deplasarea.
  
r r2  r1

vm    v m  SI  1m / s
t t 2  t1
x x 2  x1
Pentru deplasarea pe 0x: v m   ; unde d  x  x 2  x1 este deplasarea
t t 2  t1
Vectorul viteză medie are direcția și sensul vectorului deplasare.
 Viteza medie exprimata in modul este egala cu raportul dintre spațiul parcurs pe traiectorie și
intervalul de timp în care a avut loc mișcarea.

 Vectorul viteză instantanee (momentană) reprezintă limita către

care tinde raportul


când intervalul de timp   r
v  lim
t  0 t

Viteza instantanee poate fi descompusă după axele de coordonate, fiind

exprimata: ; +
o Vectorul viteză instantanee are direcţia tangentă la traiectorie în poziția ocupată de corp la un
moment dat şi sensul dat de sensul de mişcare.

În mişcarea rectilinie viteza momentană are direcţia şi sensul deplasării și

 Compunerea vitezelor
Viteza unui mobil depinde de sistemul de referinta ales. Viteza unui corp față de un sistem de
referinta fix se numește viteză absolută. Viteza unui corp față de un SR mobil se numește viteză relativă.
Viteza SR mobil față de SR fix se numește viteză de transport.

 Acceleraţie. Vectorul acceleraţie

 Vectorul acceleraţie medie se defineşte ca raportul dintre variaţia vectorului viteză (ca
modul sau ca direcție) şi intervalul de timp în care s-a produs această variaţie.
  
 v v2  v1
am   ,  a m  SI  1m / s
2
t t2  t1

- variația vitezei
t - intervalul de timp în care se produce variația vitezei

Vectorul acceleraţie medie are direcţia şi sensul vectorului v
Accelerația medie poate fi pozitivă dacă v>0, sau negativă dacă v<0.
 Vectorul acceleraţie instantanee(momentană) față de un SR ales

reprezintă limita către care tinde raportul când intervalul de timp

Vectorul accelerație momentană are două componente:

3
 o accelerația tangențială - determinată de variația modulului vitezei,
are direcția vitezei (tangentă la traiectorie) și sensul mișcării
o accelerația normală, determinată de variația direcției vitezei, are direcția perpendiculară pe
traiectorie și sensul către interiorul acesteia.

o În mișcarea rectilinie viteza variază ca valoare/modul, deci putem vorbi despre aparitia unei
v
acceleraţii medii am  sau a unei accelerații momentane .
t
o Dacă viteza crește, accelerația are același sens cu variația vitezei iar mișcarea se numește accelerată.
Dacă viteza scade, accelerația are sens opus iar mișcarea este încetinită (frânată).

TIPURI DE MIŞCĂRI

Miscarea mecanica este cea mai simpla forma de miscare a materiei. Exista diferite criterii de
clasificare a miscarilor.
A) Miscari ale punctului material - dupa forma traiectoriei:
1) Miscare rectilinie
2) Miscare curbilinie
B) Miscari ale sistemului de puncte materiale – dupa legea de miscare
1) Miscare de translatie
2) Miscare de rotatie
3) Miscari de traslatie si rotatie
A.1. Miscari rectilinii (de translatie)
La scara microscopica:
 Miscarea dezordonata a moleculelor de gaz
 Oscilatiile atomilor sau ionilor in reteaua cristalina
 Miscarea electronilor in tuburi electronice
La scara normala:
 Miscarea vehiculului considerat punct material pe o portiune rectilinie
 Miscarea pistonului intr-un cilindru
 Miscarea cutitului unei raboteze
La scara macroscopica
 Miscarea Pamantului fata de Soare
 Miscarea Soarelui fata de centrul galaxiei pe un fragment de traiectorie
A.2. Miscari curbilinii ( circulare)
La scara microscopica:
 Miscarea electronilor pe orbita stationara in jurul nucleului atomic
 Miscarea electronilor in camp electric/magnetic constant
 Miscarea de spin a electronului sau nucleonului
 Miscarea de rotatie a atomilor intr-o molecula, in jurul centrului comun de masa
La scara normala
 Miscarea vehiculelor la curbe
 Miscarea rotilor unui vehicul
La scara macroscopica
 Miscarea Lunii in jurul Pamantului
 Miscarea Pamantului in jurul Soarelui
 Miscarea Pamantului fata de axa proprie (rotatie)
 Miscarea Soarelui fata de propria axa
 Miscarea Soarelui fata de centrul galaxiei
4
 Miscari ale punctului material dupa legea de miscare

C) Miscare rectilinie uniforma – caracterizata prin a=0, vectorul viteza este constant
D) Miscari uniform variate – caracterizata prin a = constanta in timp
 Miscare uniform accelerata: = , ; Ex: a=g in caderea libera a corpurilor
Miscare uniform incetinita: = , ; Ex: a=-g in aruncarea pe verticala a
corpurilor
E) Miscari variate – acceleratia „a” ia orice valoare in timp

 Mişcarea rectilinie uniformă (MRU) este mişcarea pe o traiectorie rectilinie (dreaptă) iar
vectorul viteză este constant în timpul mișcării. În intervale de timp succesiv egale, distanțele parcurse
sunt egale.

    
F) Legea de mișcare scrisă vectorial: r  t   r0  v  t  t 0   r0  v  t
, respectiv
scalar/ pe Ox: x t   x0  v t  t 0   x0  v  t . Dacă se notează: d  x  x0  d  v  t
Semnificatia marimilor:
t0 – momentul initial al miscarii;
Δ=t-t0 – durata mişcării
- vectorul de poziţie la momentul de timp t

- vectorul de poziţie la momentul iniţial de timp t0

x, x0 – coordonatele la momentele t şi t0
d=Δx=x-x0 – distanţa parcursă (care coincide cu deplasarea)
G) Reprezentarea grafică a legii de mișcare
În sistemul xOt, legea de mișcare se reprezintă printr-o dreaptă. Panta dreptei reprezintă viteza
mișcării. Panta dreptei este pozitivă când mobilul se depărtează de originea axei Ox. Panta dreptei este
negativă când mobilul se apropie de originea axei Ox.
Intersecția cu axa Ox reprezintă poziția inițială a mobilului la t=0 față de originea sistemului de
coordonate. Intersecția cu axa Ot reprezintă momentul de timp după care mobilul trece prin originea
sistemului de coordonate.
 Mişcarea rectilinie uniform variată este mişcarea pe o traiectorie rectilinie iar vectorul
acceleraţie este constant în timpul mișcării. Vectorul viteză variază în modul.

    
 Legea vitezei: v  t   v0  a   t  t 0   v0  a  t
v t   v0  a  t , unde t  t  t 0 ;
Pentru t0=0 → v  v0  a  t
Semnificatia marimilor:
v – viteza la momentul de timp t
v0 – viteza initiala, la momentul iniţial t0

r - vectorul de poziţie la momentul de timp t
r0 - vectorul de poziţie la momentul iniţial t0
x, x0 – coordonatele la momentele t şi t0
a – acceleraţia mobilului
d=x-x0 – distanţa parcursă
5
 Δt=t-t0 – durata mişcării
   1
 Legea de mişcare scrisă vectorial : r  t   r0  v0  t  a  t 2
2
scalar/ pe Ox: x  x  v  t  1 a  t 2
0 0
2
1
Pentru t0=0 → d  v0  t  a  t 2
2
 Ecuaţia lui Galilei: v 2  v02  2  a  d

 Reprezentări grafice:
Graficul v=f(t) este reprezentat de o dreaptă.

Dacă panta , mișcarea este rectilinie uniform accelerată. Vectorii viteză și

accelerație au aceeași direcție și același sens (viteza creşte)

Dacă panta , mișcarea este rectilinie uniform încetinită. Vectorii viteză și

accelerație au aceeași direcție și sensuri opuse ( viteza scade)

Aria mărginită de graficul vitezei în coordonate (v,t) şi axa timpului între punctele iniţial şi final ale
mişcării este numeric egală cu distanţa parcursă în acel interval de timp.

Graficul x=f(t) este reprezentat de un arc de parabolă.

Coordonatele vârfului parabolei: . În mișcarea rectilinie uniform accelerată

parabola admite un minim (tmin, xmin) iar în mișcarea rectilinie uniform încetinită, parabola admite un maxim.
Aria mărginită de graficul acceleraţiei în coordonate (a,t) şi axa timpului între punctele iniţial şi final
ale mişcării este numeric egală cu variaţia vitezei.
 Mişcări pe verticală în câmp gravitațional (sub acţiunea greutăţii G  m  g ), acceleraţia este orientată
vertical în jos și este egală cu:
o a=g pentru mișcarea pe verticală de sus în jos → mișcarea rectilinie uniform accelerată
o a= - g pentru mișcarea pe verticală în sus → mișcarea rectilinie uniform încetinită
 Aruncarea pe verticală de sus în jos: g>0, vectorii au același sens
o legea vitezei: v  v0  g  t
1
h  v0  t   g  t 2
o legea de mişcare: 2
o ecuaţia lui Galilei: v 2  v02  2 gh
 Căderea liberă (v0=0, g>0):
o legea vitezei: v  g  t

6
 1
h  g  t 2
o legea de mişcare: 2
o ecuaţia lui Galilei: v 2  2 gh
 Aruncarea pe verticală în sus: g<0, vectorii au sensuri opuse
o legea vitezei: v  v 0  g  t
1
h  v 0  t   g  t 2
o legea de mişcare: 2
o ecuaţia lui Galilei: v 2  v02  2 gh
v02
o înălţimea maximă atinsă: H 
2g

o timpul de urcare este egal cu cel de coborâre:

 În vid corpurile cad cu aceeași accelerație gravitațională, independent de masa, natura, forma sau
dimensiunile corpurilor.

7
8
 DINAMICA
PRINCIPIILE MECANICII CLASICE

 Principiul I (principiul inerţiei)

 Enunț: Un punct material îşi menține starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie uniformă
atât timp cât asupra lui nu acţionează alte corpuri care să-i modifice această stare.
 Inerţia = proprietatea corpurilor de a-şi menţine starea de repaus sau de mișcare rectilinie
uniformă în absența acțiunilor exterioare, adică atâta timp cât asupra lor nu acţionează alte corpuri
care să le schimbe această stare mecanică Inerția poate fi definită și ca proprietatea unui corp de a
se opune oricărei acțiuni exterioare care caută să-i modifice starea de repaus sau de mișcare
retilinie uniformă în care se află.
 Masa (m) este o mărime fizică scalară ce caracterizează/ce măsoară inerția corpurilor.

 Densitatea este mărimea fizică scalară egală cu raportul dintre masa corpului și volumul
acestuia.

 Principiul al II-lea (principiul fundamental al mecanicii)

 Enunț:Vectorul forţă este egal cu produsul dintre masa punctului material şi vectorul
acceleraţie:
 Relația se numește și legea/ecuația fundamentală a dinamicii deoarece aplicând-o direct
sau prin consecințele ce decurg din ea se poate determina mișcarea corpului.
O forţă constantă F ii imprimă unui corp o acceleraţie constantă a, avand aceeaşi direcţie şi acelaşi sens.

 Interacţiunea = acţiunea reciprocă dintre două sau mai multe corpuri (proprietatea corpurilor de a
acţiona unele asupra altora). Interacţiunea poate fi: prin contact direct, la distanţă (prin câmpuri) și prin
legături (prin fire)
 Forţa (F) este o mărime fizică vectorială ce caracterizează/ce măsoară interacţiunea
corpurilor. Prin intermediul forțelor se transmite mișcarea mecanică.
Instrument de măsură: dinamometru
 Tipuri de forţe:
 Forte active/motoare – care “produc” mişcare
 Forte rezistente – care se opun mişcării
 Efectele forţelor:
 Dinamice – determina schimbarea stării de mişcare a unui corp.
 Statice – determina schimbarea formei corpului (deformarea).
Uneoi efectele dinamice şi statice ale forţelor apar simultan.
 Principiul al III-lea (principiul acţiunii şi reacţiunii/principiul acțiunilor reciproce )
 Enunț: Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune atunci cel de-
al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens
numită reacţiune:

Forţele de acțiune și reacțiune:

o acționează simultan, pe aceeași direcție;
o sunt egale, opuse ca sens;
o acţionează asupra a două corpuri diferite (au puncte de aplicație diferite) de mase diferite și
de aceea efectele lor sunt diferite.
 Principiul suprapunerii forţelor (consecință a caracterului vectorial al forței)

9
 Dacă asupra unui punct material acţionează simultan mai multe forţe, fiecare forţă imprimă
propria sa acceleraţie în mod independent de acţiunea celorlalte forțe iar acceleraţia rezultantă este egală
cu suma vectorială a acceleraţiilor individuale.
, + +….=m(
TIPURI DE FORŢE

Clasificarea fortelor se poate realiza dupa mai multe criterii

 Forte ce actioneaza asupra tuturor corpurilor in Univers

 Forta de atractie universala
 Forte fundamentale:
 Forta gravitationala
 Forta electromagnetica
 Forta nucleara tare
 Forta nucleara slaba
 Forte cu raza lunga de actiune, forte cu raza scurta de actiune.

 Forte asociate solidelor

 Forta de reactiune normala
 Forta de frecare – externa: statica, cinetica – la alunecare, respectiv la rostogolire
- interna: de vascozitate
 Tensiunea in fir, cablu, tija, resort.
 Forta deformatoare
 Forta elastica
 Forte - reale, forte – fictive ( de inertie) - forta centrifuga, forta Coriolis
 Forte asociate fenomenelor fizice
 Forta electrostatica, forte electromagnetice- Laplace, Ampere, forta magnetica – Lorentz

 Greutatea (forța gravitațională) - reprezintă forţa de atracție exercitată de Pământ

asupra corpurilor din vecinătatea sa. Greutatea caracterizează interacţiunea corp-Pământ.Greutatea se
manifestă indiferent de starea mecanică

în care se află corpul (repaus sau mişcare).

G  mg , g - acceleraţia gravitaţională terestră
 Greutatea se reprezintă printr-un vector care are direcţia verticală (direcția razei
Pământului) şi sensul spre centrul Pământului. Punctul de aplicaţie al greutăţii este în centrul corpului
(pentru corpuri omogene) şi se numeşte centru de greutate.
 Conform principiului acțiunii și reacțiunii, Pământul atrage corpul cu o forță (greutatea
corpului) și corpul reacționează exercitând asupra Pământului o forță egală cu greutatea sa și de sens opus.
 Accelerația gravitațională variază cu altitudinea și latitudinea, valoarea medie fiind
g=9,8m/s2.

 Reacțiunea normală la apăsare (forța de reacţiune normală a suprafeței la apăsare) este forța cu care
o suprafață reacționează la forța de apăsare exercitată asupra ei.
Reacțiunea normală are direcţia perpendiculară la suprafaţa de contact. Conform principiului
acțiunii și reacțiunii, reacțiunea normală este egală și de sens opus cu forța de apăsare (rezultanta forţelor de
apăsare) a corpului pe suprafața de contact.
 
N N
 
G G
10
 Forţa de tensiune este forţa care apare în fire inextensibile (deformările corpului întins
sau comprimat nu sunt observabile), cabluri, bare, tije ca reacțiune la forța de întindere ce acționează
asupra sa. Forța de tensiune acţionează în toate punctele firului.
 Dacă firul este ideal (masa neglijabilă şi neelastic) tensiunea are aceeaşi valoare în
orice punct de-a lungul firului. În orice secțiune a firului, forţa de tensiune acţionează egal în ambele
sensuri, conform principiului acţiunii şi reacţiunii.
Tensiunea în orice punct al firului se poate măsura cu un dinamometru inserat în punctul respectiv.

 Forţa de frecare se manifestă la suprafaţa de contact dintre două corpuri, opunându-se

deplasării relative a acestora. Ea reprezintă valoarea maximă a reacțiunii tangențiale transmise de o
suprafață unui corp aflat pe suprafață. Forța de frecare apare datorită întrepătrunderii asperităţilor
microscopice ale suprafeţelor celor două corpuri care alunecă unul peste celălalt.
 Forţa de frecare poate fi:
o statică – dacă cele două corpuri sunt în repaus unul faţă de celălalt;
o cinetică (la alunecare) – dacă cele două corpuri alunecă unul peste celălalt;
o cinetică la rostogolire – dacă un corp se rostogoleşte peste celălalt
Forța de frecare statică nu are o valoare constantă, ci variază de la 0 la o valoare maximă, fiind în
permanență egală în modul cu forța rezultantă care tinde să deplaseze corpurile unul față de altul.
Forţa de frecare are o valoare mai mare în momentul pornirii corpului decât în timpul mișcării
acestuia, adică forța de frecare statică este mai mare decât forța de frecare la alunecare.
Definitie: Forţa de frecare la alunecare este conţinută în planul de contact/tangențial la suprafața
de contact şi este orientată în sens opus mişcării sau în sens opus tendinţei de mişcare a corpului.
La suprafața de contact apare întotdeauna o pereche de forțe de frecare la alunecare (acțiunea și
reacțiunea)

 Legile frecării la alunecare

I Forţa de frecare la alunecare dintre două corpuri nu depinde de aria suprafeţei de contact dintre
corpuri ci numai de natura suprafeţelor și de gradul lor de prelucrare/șlefuire.
II Forţa de frecare la alunecare este proporţională cu forţa de reacțiune normală exercitată la
suprafaţa de contact.
F f  N , unde µ - coeficient de frecare la alunecare
 Obs: Relaţia se scrie vectorial astfel:

Coeficientului de frecare la alunecare:

- este o constantă specifică perechii de suprafeţe aflate în contact
- depinde de natura şi de gradul de şlefuire al celor două suprafeţe
- nu depinde de viteza relativă a mișcării corpurilor aflate în contact
- nu depinde de valoarea reacțiunii normale
- este o mărime adimensională:    SI  1
-μ<1

 Forţa deformatoare. Legea lui Hooke (legea deformărilor elastice)

 Forța deformatoare este forța exterioară care acționează asupra unui corp și care

11
deplasează diferitele porțiuni ale corpului unele față de altele, producând modificarea formei lui
(deformarea).

Enunţul legii lui Hooke: În limita de elasticitate, efortul unitar este direct proportional cu
alungirea relativă a unui corp deformat elastic.
1 Fl F l
l   0   E    E 
E S0 S0 l0
F – forţa deformatoare;
S – aria secţiunii transversale a cablului ( firului);
F
  – efort unitar ,   SI  1N / m 2
S0
E – modul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) – este o caracteristică a naturii
materialului corpului  E  SI  1N / m 2
l0 – lungimea iniţială, în stare nedeformată a cablului (firului);
l – lungimea finala (după deformare);
Δl – alungirea absolută
pentru alungire și pentru comprimare

- alungire relativă,    SI  1

E  S0
F  l
l0
F  k  l
F  k l
F E  S0
k  - constantă elastică,  k  SI  1N / m
l l0
k depinde de natura materialului (prin E) și de forma corpului (prin S0 și l0)

Constanta elastică este egală cu panta dreptei F=f(x), unde cu x se notează deformația Δl.
Legea lui Hooke este valabilă doar în domeniul de elasticitate a corpului. La valori mai mari ale
forței deformatoare corpul își pierde proprietățile elastice și dependența liniară F=f(x) nu mai este respectată
iar graficul începe să se curbeze.

 Forţa elastică este o forţă internă care apare într-un corp deformat elastic şi sub acţiunea căreia
corpul revine la forma iniţială.
Forţa elastică este direct proporţională cu deformarii Δl şi este orientată în sens opus creşterii
deformarii corpului. La echilibru, forţa elastică este egală în modul şi de sens opus cu forţa
deformatoare.

Fe   k  l
Fe  F  kl

12
 Observatie: Forța deformatoare și forța elastică nu formează o pereche acțiune-reacțiune (ambele
forțe se aplică aceleiași porțiuni din corpul deformat). Pereche acțiune-reacțiune formează doar forțele
elastice interioare corpului elastic.
 Forța de inerție este o forță complementară/fictivă care se manifestă asupra corpurilor
aflate în SRNI. Forța de inerție este reacțiunea unui corp față de sistemul în care este accelerat.

 Sistemul de referinţă inerţial (SRI) este un sistem de referinţă în care este valabil principiul inerţiei. SRI
sunt în repaus sau în mişcare rectilinie uniformă unele faţă de altele. În practică însă, Pământul poate fi
considerat SRI cu un grad suficient de precizie.
Principiile mecanicii sunt valabile în SRI.
 Sistemul de referință neinerțial (SRNI) este sun sistem aflat în mișcare accelerată sau de rotație față de
un SR inerțial. În SRNI principiul inerției nu mai este valabil.
 Forța de inerție nu acționează în SRI, nu este o forță de interacțiune și nu satisface principiul
III: , unde m - masa corpului , a - accelerația SRNI.
Forța de inerție are aceeași direcție cu accelerația SRNI și sens opus.

Dacă un corp m se află în echilibru față de un SRNI atunci

Dacă un corp m se află în mișcare accelerată cu accelerația a1 față de SRNI atunci:

(principiul fundamental al mecanicii în raport cu SRNI)

 Mecanisme simple
 Scripetele este un mecanism simplu format dintr-o roată, prevăzută cu un șanț pe margine.
Scripetele este folosit pentru schimbarea direcției unei forțe și transmiterea ei prin intermediul unui
cablu/fir care rulează pe șanțul scripetelui.

Scripetele fix are punctul de sprijin în axul roții care este fix. În axul scripetelui se exercită o forță
de reacțiune Fax care este egală și de sens opus cu rezultanta forțelor de tensiune care acționează în fir de o
parte și de alta a scripetelui.
În cazul scripetelui fix, corpurile se deplasează cu aceeași accelerație.
În cazul scripetelui mobil, corpurile se deplasează cu accelerații diferite.
 Planul înclinat este un mecanism simplu folosit pentru ridicarea corpurilor de la un nivel la
altul.

 Greutatea unui corp pe plan înclinat are două componente:

- componentă paralelă cu planul: greutate tangenţială

- componentă normală la plan: greutate normală

Greutatea normală determină forța de apăsare normală pe plan iar greutatea tangențială determină
deplasarea corpului spre baza planului înclinat.
,
α – unghiul planului înclinat

și

Cu cât unghiul de înclinare al planului este mai mare cu atât forța de apăsare este mai mică.
Unghiul de frecare reprezintă unghiul planului înclinat pentru care un corp alunecă uniform pe
plan: tgφ=µ
13
 TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

 Lucrul mecanic

O forţă care acţionează asupra unui corp efectuează un lucru mecanic atunci când îşi deplasează
punctul de aplicaţie pe o anumită distanţă.
Lucrul mecanic efectuat de o forţă constantă, al cărei punct de aplicație se deplasează rectiliniu,
este o mărime
 
fizică scalară egală cu produsul scalar dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare.
L  F  d  F  d  cos 
unde α – unghiul format de direcţia forţei şi direcţia mişcării corpului
d – modulul vectorului deplasare
 L SI  1N  1m  1J
Dacă o forţă efectuează lucru mecanic, ea determină modificarea stării mecanice a corpului asupra
căruia acţionează, deci lucrul mecanic este o mărime fizică de transformare sau de proces.

Observație: Componenta Fx contribuie la deplasarea corpului iar componenta F y modifică apăsarea

corpului și contribuie la modificarea forței de frecare.
Se disting urmatoarele situatii:
a) Dacă deplasarea se face pe direcţia şi în sensul forţei,   0  cos  1  L  F  d
 
b) Dacă    0,   L  0 → forţa (forță motoare) determină mișcarea corpului și efectuează un
 2
lucru mecanic motor/activ, pozitiv
c) Dacă     cos   1  L   F  d
 
d) Dacă    ,    L  0 → forţa (forță rezistentă) se opune mișcării corpului și efectuează un
2 
lucru mecanic rezistent, negativ

e) Dacă    cos   0  L  0 → forţa normală/perpendiculară pe direcţia de deplasare nu
2
efectuează lucru mecanic, ea poate influenţa forţa de frecare

 Lucrul mecanic efectuat de o forţă variabilă F=f(x)

Din punct de vedere geometric, lucrul mecanic este dat de aria suprafeţei delimitate de graficul forţei
în funcție de deplasare F=f(x), abscisa 0x şi de paralele la ordonată duse prin punctele extreme ale
graficului.

14
 L=Aria(AOB)
F  x  dx
x2
; vectorial:
L 
x1
r2
 
L  dr
F
r1

 Lucrul mecanic efectuat de forţa de frecare ce apare la deplasarea unui corp pe suprafaţa
altuia este întotdeauna un lucru rezistent, negativ:

Forța de frecare nu este o forță conservativă. Ea este o forţă

disipativă („consumă” din energie).

 Lucrul mecanic efectuat de forța de greutate

o În căderea liberă, în vecinătatea Pământului,

o În aruncarea pe verticală,
o În mișcarea pe un plan orizontal, greutatea nu efectuează lucru mecanic.
 Lucrul mecanic al greutății nu depinde de forma drumului parcurs de corp (forma traiectoriei)
şi nici de legea mişcării acestuia, ci depinde numai de diferenţa de nivel h dintre poziţia
iniţială şi finală.
 Forţa care efectuează un lucru mecanic independent de forma traiectoriei și care depinde
numai de distanța dintre poziția inițială și cea finală se numeşte forţă conservativă.
 Greutatea este o forţă conservativă. Câmpul gravitaţional este un câmp conservativ de
forţe.

Lucrul mecanic al forţe elastice:

Forța elastică nu este constantă, este o forţă variabilă a cărei valoare
variază direct proporțional cu deformarea în limitele unei deformări elastice.
Pentru alungirea unui corp de la o alungire absolută x1 la o alungire
absolută x2, lucrul mecanic al forței elastice este:

Pentru alungirea unui corp din starea nedeformată până la deformarea Δl, lucrul mecanic al forței
elastice este:

 Forţa elastică este o forţă conservativă. Lucrul mecanic al forţei elastice este rezistent.
Forţa deformatoare (forţă activă) efectuează un lucru mecanic egal şi de semn contrar (activ) cu cel al
forţei elastice.

15
  Puterea mecanică este o mărime fizică scalară ce caracterizează viteza cu care se efectuează
lucru mecanic.
 Puterea mecanică medie dezvoltată de o forţă F constantă într-un interval de timp este
egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat de forță şi timpul necesar efectuării acestui
lucru mecanic.

; → 1J=1W 1s; 1kW=103W, 1MW=106W, 1CP=735W

Dacă un corp are o viteză inițială v0 și atinge o viteză v, se poate determina o putere medie folosind o

viteză medie: =

 Dacă mişcarea se realizează cu viteză constantă (mișcare uniformă) puterea mecanică se

scrie: 
P= F  v , v - viteza constantă
Dacă forţa constantă are direcţia aceeași cu viteza → P=Fv .

Dacă forţa formează unghiul α cu viteza /direcția mișcării → P=Fvcosα

 Puterea instantanee (momentană) la un moment dat, când viteza corpului este fără ca
mișcarea săfie uniformă:
P= F  v , v - viteza momentană (instantanee) / la un moment dat
 Observație: Pentru o putere constantă furnizată de un motor, forța aplicată variază invers
proporțional cu viteza. (P=Fv=const)
 Randamentul - Randamentul este o măsură a eficienței unui sistem într-un proces de
Lutil Putilă
transformare sau transmitere a energiei.   
Lconsumat Pconsumată
Lucrul util este lucrul mecanic al forței care trebuie să învingă forța rezistentă. Lucrul consumat este
lucrul mecanic al forței active.
 Randamentul planului înclinat real (în care acţionează forţa de frecare)
Lucrul mecanic util este cel efectuat pentru ridicarea uniformă, fără frecare, a corpului pe plan. Lucrul
mecanic consumat este lucrul mecanic efectuat în prezenţa frecărilor pentru ridicarea corpului la aceeaşi
înălţime.
L Gh Gh Gl sin 
 u   
Lc Fl (Gt  Ff )l (G sin   G cos  )
sin 

sin    cos 
Randamentul este subunitar, se exprimă în procente şi nu are unitate de măsură (adimensional).
În toate mecanismele reale, Lutil < Lconsumat. Energia cheltuită pentru învingerea frecărilor se regăseşte,
de obicei, în căldura degajată prin funcţionarea mecanismului. Lconsumat=Lutil+LFf

 Energia mecanică este o mărime fizică scalară ce caracterizează capacitatea unui sistem,
aflat într-o anumită stare, de a efectua lucru mecanic. Deoarece energia unui sistem este
legată de posibilitatea acestuia de a efectua lucru mecanic, este normal ca energia corpului să
scadă când corpurile efectuează lucru mecanic și să crească când se efectuează lucru mecanic
asupra sistemului. Lucrul mecanic este o măsură a variaţiei energiei mecanice.
Energia este o mărime fizică de stare, caracterizând sistemul într-o anumită stare.
Energia mecanică are două forme de manifestare: energia cinetică (de mişcare) şi energia potenţială
(de poziţie, de deformare). Într-o anumită stare un sistem are energie cinetică sau energie potențială sau atât
energie cinetică cât și potențială.
16
  Energia cinetică reprezintă energia pe care o are un corp aflat în mişcare cu o anumită viteză
față de un SR.
Energia cinetică a unui corp de masă m, care se află în mişcare de translaţie cu viteza v, în raport cu
un sistem de referinţă inerţial, este egală cu semiprodusul dintre masa corpului şi pătratul vitezei acestuia.

=1J

Observaţie: valoarea energiei cinetice a unui corp depinde de sistemul de referinţă la care se
raportează mișcarea.
 Teorema de variaţie a energiei cinetice
Variaţia energiei cinetice a unui punct material, care se deplasează în raport cu un sistem de
referinţă inerţial, este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă care acţionează asupra
punctului material în timpul acestei variaţii.

şi

Dacă Ltot>0→ Ec >0, asupra corpului se efectuează un lucru mecanic total motor, ceea ce
determină creșterea vitezei sale.
Dacă Ltot<0→ Ec <0, asupra corpului se efectuează un lucru mecanic total rezistent, ceea ce
determină scăderea vitezei sale.
Ltot se obține însumând lucrurile mecanice ale tuturor forțelor ce acționează simultan asupra corpului
și este egal cu lucrul mecanic al forței rezultante.
 Energia potenţială a unui sistem fizic este energia datorată poziţiei părţilor sale
componente, aflate în interacţiune, una faţă de cealaltă. Energia potențială este energia pe
care o are un corp datorită poziţiei sale într-un câmp conservativ de forţe (energia pe care o
are un corp în raport cu alte corpuri).
Energia potenţială într-o anumită poziţie reprezintă lucrul mecanic generat de interacţiunile
conservative (greutatea sau forţa elastică) pentru a-l readuce în starea de nivel zero (configuraţie zero).
 Teorema de variaţie a energiei potenţiale
Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative între două stări ale sistemului este egal cu variaţia
energiei potenţiale a sistemului, luată cu semn schimbat. ;
Pentru a determina energia potenţială a unei stări a sistemului mecanic trebuie stabilită arbitrar o
stare de referinţă, căreia să îi corespundă energia potenţială egală cu zero.
 Pentru sistemul fizic corp-Pământ, energia potenţială se datorează înălţimii corpului faţă
de Pământ şi se numeşte energie potenţială gravitaţională. Energia potenţială gravitaţională
a unui sistem format din corpul de masă m şi Pământ, când corpul se află la înălţimea h faţă
de un referenţial nul este:

Starea de referință cu Ep=0 se alege starea pentru care h=0

Pentru sistemul fizic reprezentat de un resort elastic, energia potenţială se datorează modificării
poziţiilor relative ale spirelor resortului în care apar interacțiuni elastice şi se numeşte energia potenţială
elastică (de deformare). Dacă se atribuie convenţional energie potenţială zero stării nedeformate a
resortului, energia sa potenţială când deformarea este Δl se scrie:

 Energia mecanică

17
 Energia mecanică a unui corp este egală cu suma dintre energiile cinetică şi potenţială ale corpului la
un moment dat.

 Legea conservării energiei mecanice

Energia mecanică a unui sistem izolat în care acţionează doar forţe conservative se conservă (este
constantă).
E=const → Ei=Ef → Eci+Epi=Ecf+Epf
Un sistem este izolat dacă asupra corpurilor din sistem nu acționează forțe externe. Sistemul corp-
Pământ este izolat dacă asupra corpului acționează doar forța de atracție gravitațională. Sistemul corp-resort
poate considerat izolat dacă forța de frecare este neglijabilă.
Legea conservării energiei mecanice exprimă faptul că o scădere a energiei cinetice duce la o
creştere a energiei potenţiale şi invers, astfel încât suma lor să rămână constantă.
Dacă în sistem acţionează forţe neconservative (ex: forţa de frecare) energia mecanică nu se mai
conservă iar variația energiei mecanice este egală cu lucrul mecanic al forțelor neconservative/de frecare.

 Impulsul punctului material (impuls = „cantitate de mişcare”) - mărimea fizică vectorială

numeric egală cu produsul dintre masă şi vectorul viteză.
p  m  v ;  p  SI  1N  s  1kgm / s
 

Impulsul şi viteza au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens.

 Teorema de variație a impulsului: Variaţia impulsului punctului material este egală cu
impulsul forţei aplicate punctului material.
 
p  F  t
;   impulsul forţei
H  F  t

Aria suprafeţei mărginită de graficul forţei în coordonate (F,t) şi axa timpului între momentele iniţial
şi final ale mişcării este numeric egală cu variaţia impulsului.
 Legea conservării impulsului: impulsul unui corp izolat din puncrt de vedere mecanic (F=0)
se

conservă.
   
F  0  p  0  p  const.  p iniţniţ  p final

Ciocniri mecanice

Noţiunea de ciocnire mecanică se defineşte ca fiind fenomenul de interacţiune la contactul dintre

două sau mai multe corpuri, prin care are loc schimb de energie şi impuls între acele corpuri. La corpurile
macroscopice interacţiunea durează atâta timp cât corpurile sunt în contact, (timpul fiind foarte scurt, de
ordinul milisecundelor).
Se disting două etape în timpul ciocnirii corpurilor: prima începe cu contactul corpurilor şi deformarea lor,
iar a doua cu separarea corpurilor şi revenirea lor la forma iniţială.
Din acest punct de vedere ciocnirile se clasifică în două categorii: ciocniri plastice şi ciocniri elastice.

Ciocnirea plastică (total neelastică)

În ciocnirea plastică dintre corpuri, acestea se unesc şi se deplasează împreună cu o viteză

comună (Fig.3a,b). În timpul ciocnirii energia cinetică se va transforma parţial în energie internă şi în alte
forme de energie.
 Exemple: ciocnirea a două bile din plumb, o explozie a unui obuz filmată în sens invers.

Fig.A.5.3.a

18
 Fig.A.5.3.b
Dacă în sistemul dat nu intervin forţe externe, se aplică legea conservării impulsului:

„Suma vectorială a impulsurilor corpurilor imediat înainte de ciocnire este egală cu vectorul impuls al
corpului format în urma ciocnirii.”
     
p 1  p 2  p ' ; m1 v 1  m 2 v 2  (m1  m2 ) v '
  m1v1  m2 v 2
În cazul când vectorii v 1 şi v 2 au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens: v 
'
.
m1  m2
  m1v1  m2 v 2
Dacă vectorii v 1 şi v 2 au aceeaşi direcţie şi sensuri diferite atunci: v 
'
.
m1  m2
Legea de conservare a energiei în cazul ciocnirii plastice se scrie astfel:
m1v12 m2 v22 (m1  m2 )v 2
   Q , unde Q cantitatea de căldură care se dezvoltă în timpul ciocnirii, care are
2 2 2
ca efect unirea celor două mase.

Ca urmare, căldura degajată în ciocnirea plastică este egală cu diferenţa energiilor cinetice, înainte şi
după ciocnire:
1 m1 m1
Q  E c  E ci  E cf ; Q    v1  v 2  2  1  mr v r 2 , unde mr este masa redusă a sistemului de
2 m1  m2 2
corpuri, iar v r este viteza relativă a sistemului.
Relaţia anterioara este valabilă pentru cazul în care corpurile, înainte de ciocnire şi corpul format
după ciocnire se mişcă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens.
În cazul când cele două corpuri au aceeaşi masă (m 1=m2=m) şi se mişcă înainte de ciocnire, unul în
sens opus celuilalt, viteza finală a corpului format, ca urmare a ciocnirii plastice, este zero, toată energia
cinetică se transformă în căldură (energie termică).
Întrucât legea conservării energiei este o lege universal variabilă se spune că în orice tip de ciocnire
energia totală a celor două corpuri se conservă.
 Observatie: În cazul ciocnirilor neelastice temperatura corpurilor creşte, cu alte cuvinte aceste
corpuri capată energie termică pe seama energiei cinetice. Substanţa este formată din molecule şi
atomi care se mişcă continuu în interiorul corpurilor. În interacţiunile descrise mai sus, energia
cinetică a corpurilor macroscopice se transmite ca energie cinetică a moleculelor sau a atomilor
care intră în compoziţia acelor corpuri. Prin urmare energia termică este energia de mişcare a
particulelor constituiente ale substanţei. Această mişcare se execută sub forma vibraţiei sau a
rotaţiei particulelor constituiente în jurul poziţiilor de echilibru sau sub forma mişcării haotice ca în
cazul gazelor. Cu cât energia termică a unui corp este mai mare, cu atât viteza de vibraţie sau de
rotaţie a particulelor constituiente este mai mare.
Datorită forţelor care acţionează între moleculele acestea au, pe lângă energia cinetică şi energie
potenţială. Suma energiilor cinetice şi potenţiale ale tuturor moleculelor constituiente ale unui corp se
numeşte energie internă; energia internă depinde de structura internă a corpurilor.
19
 Ciocnirea elastică a două corpuri macroscopice

Într-o ciocnire perfect elastică energia cinetică a corpurilor se conservă, corpurile revin exact la
forma iniţială, deci energia înmagazinată în deformare se va restitui integral corpurilor, sub formă de
energie cinetică. La ciocnirea elastică a două corpuri legea conservării energiei afirmă că suma energiilor lor
înainte de ciocnire este egală cu suma energiilor celor două corpuri după ciocnire.
 Exemple: ciocnirile moleculelor unui gaz ideal, ciocnirile particulelor atomice sau nucleare sunt
aproximativ perfect elastice.
Pentru corpurile macroscopice care vin în contact, există totdeauna disipare de energie, deci
ciocnirile nu sunt perfect elastice. Ciocnirile dintre două bile de oţel sunt aproximativ elastice.
O demonstraţie a conservării impulsului şi a conservării energiei se poate pune în evidenţă cu
ajutorul unui dispozitiv format din mai multe sfere metalice şlefuite, suspendate şi în contact una cu
cealaltă, ca în Fig.(A.5.4.a)

Fig.A.5.4.a Fig.A.5.4.b

La ciocnirea elastică a două corpuri (Fig.A.5.4.b) legea conservării energiei afirmă că suma energiilor
lor înainte de ciocnire este egală cu suma energiilor celor două corpuri după ciocnire. Folosind legea
conservării energiei se pot determina vitezele finale a celor două corpuri dacă se cunosc masele şi vitezele
înainte de ciocnire. În aproximaţia nerelativistă dacă masele celor două corpuri sunt m 1 şi m2 iar vitezele
sunt v1 şi v2 înainte de ciocnire şi v11 şi respectiv v12 după ciocnirea centrală, vitezele având aceeaşi direcţie
şi sens înainte şi după ciocnire, legea conservării energiei cinetice se scrie:

Aplicăm legea conservării energiei cinetice şi legea conservării impulsului:

' '    
E c1  E c 2  E c1  E c 2 ; p 1  p 2  p 1 '  p 2 ' , exprimate şi sub forma
2 2 '2 '2
m1v1 mv mv mv    
 2 2  1 1  2 2 ; m1 v1  m2 v 2  m1 v1'  m2 v 2'
2 2 2 2
După rezolvarea sistemului de ecuaţii se obţin expresiile vitezelor finale ale celor două corpuri:
' 2(m1v1  m 2 v 2 ) ' 2(m1v1  m2 v 2 )
v1   v1 ; v 2   v2
m1  m 2 m1  m 2

 Cazuri particulare:

 Când m1  m 2 şi v 2  0 (corpul al doilea se afla în repaus înaintea ciocnirii) 

' (m  m2 ) ' 2m1 m2
v1  1  v1 ; v 2   v1
m1  m2 m1  m2
Dacă m1  m 2 şi v 2  0  v1  0 iar v 2  v1 . Corpurile îşi schimbă impulsul între ele, adică primul
' '

corp se opreşte iar cel de-al doilea corp porneşte cu viteză înainte de ciocnire a primului corp. Atât
impulsul cât şi energia sunt complet transferate celui de-al doilea corp. Într-o ciocnire elastică
energia pierdută de un corp este egală cu energia câştigată de celălalt corp.

20
  
În cazul în care m1  m2 şi v 1   v 2  v1  v 2  0 .
' '

Ciocnirea cu un perete
m1
 Dacă m1  m2   0  v1'  2v 2  v1 ; v 2'  v 2 (peretele nu îşi modifică viteza în urma
m2
ciocnirii)
m1
 Dacă m1  m2 şi v 2  0 („peretele” este în repaus)  0 v
'
 

v 1 (se produce o ciocnire
m2 1

frontală, în urma căreia corpul ricoşează cu aceeaşi viteză) (Fig.A.5.5a)

Fig.A.5.5
 Dacă ciocnirea cu un perete este oblică, se va trece la descompunerea vectorului impuls şi se va
ţine cont că peretele afectează numai componenta normală a impulsului. Astfel, se produce o
reflexie a corpului în urma ciocnirii cu peretele rigid (Fig.A.5.5.b).

Studiul ciocnirilor în plan. Ciocnire perfect elastică, cu ţinta în repaus

Fig. A.5.6
 
Considerăm două bile de biliard, una cu impulsul p 1  m1 v 1 , care ciocneşte o altă bilă aflată în
repaus. După ciocnirea lor centrică ele se vor deplasa pe direcţii diferite, astfel încât impulsul total al
  
sistemului să se conserve: p 1  p1'  p 2' (Fig.A.5.6)
Descompunem vectorii impuls în raport cu sistemul de axe xOy:
Ox: p1  p1' cos   p 2' cos  ; Oy: 0  p 2' sin   p1' sin  .
Din ultimele două relaţii scalare se pot afla anumite mărimi fizice în diverse situaţii concrete.

21