Cum au interzis comuniștii Biserica Greco-Catolică?

Toate cultele au avut de suferit în perioada comunistă, însă greco-catolicii din Ardeal, care
reprezentau aproximativ două milioane de credincioşi, au intrat în ilegalitate, cultul lor fiind
desfiinţat printr-un decret. Preoţii care s-au opus deciziei au fost aruncaţi în temniţe, unde mulţi
dintre ei şi-au găsit sfârşitul.

Biserica Română Unită, al cărui act de naştere s-a semnat în Transilvania în anul 1701, de
mitropolitul Atanasie Anghel, a fost scoasă în afara legii de statul comunist, prin Decretul 358 de
la 2 decembrie 1948, care stabilea: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului
greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948,
organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile (n.r. ‒
adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele,
mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice
denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ. În cuprinsul legii, se mai
specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia
expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“. La
acea vreme, spun istoricii, cultul greco-catolic avea aproximativ 1.800.000 de credincioşi,
majoritatea dintre ei locuind în Transilvania, şi erau păstoriţi de aproximativ 1.700 de preoţi.
Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în
Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti. La aproape 70 de ani de la decret, în România
mai sunt aproximativ 150.000 de greco-catolici, dintre care 124.000 români. La acest cult au
aderat şi trei turci, zece tătari, şase evrei, trei armeni şi 12 ceangăi. Patriarhul Justinian, în
căutarea oilor pierdute Semnalul unificării celor două biserici a fost dat de Patriarhul Justinian
Marina, în toamna lui 1948, care i-a ameninţat pe episcopii uniţi că, dacă nu vor lăsa de bună
voie turma să se reîntoarcă la staul, se va duce el însuşi să o caute: „Cu ocazia învestirii mele am
adresat un cuvânt pentru fraţii români din Ardeal - din strana stângă - care se lasă amăgiţi de
câţiva conducători care îi îndeamnă să asculte de conducători din afară şi nu de cei fireşti. Am
făcut apel atunci la patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani
ca să poată veni iarăşi la staul. (...) Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram
consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii ce am pierdut clasa cultă. Acum a venit vremea ca să fie
egalitate aşa cum propovăduieşte creştinismul. Pot să anunţ deci că, dacă acei păstori mincinoşi
şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să adunăm oile“.
Dar, cum trebuia să se păstreze apartenenţa de legalitate, sugerându-se că unirea o vor însuşi
greco-catolicii, s-a anunţat că la Cluj va avea loc, la 1 octombrie 1948, o mare adunare unde se
va hotărî drumul greco-catolicilor. Preoţii care au refuzat să se supună ordinelor trasate de la
Bucureşti au avut parte de diverse forme de constrângere. Metodele folosite au avut câştig de
cauză astfel că 430 canonici, protopopi şi preoţi uniţi au semnat adeziunea pentru adunarea de la
Cluj.
Papa Paul al VI-lea a încercat să negocieze cu Nicolae Ceauşescu soarta Bisericii greco-catolice
Drumul de reprimare a cultului greco-catolic a fost unul fără întoarcere. Însuşi Papa Paul al VI-
lea a încercat să discute problema cu Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1973 atunci când
dictatorul a acceptat să-l întâlnească pe Suveranul Pontif. Întâlnirea a fost una forţată. Suveranul
Pontif a crezut că va reuşi să forţeze mâna lui Ceauşescu şi i-a înmânat un memoriu. Ceauşescu
l-a primit, dar răspunsul nu a fost cel dorit de urmaşul Sfântului Petru. „România se numără
printre statele care creează condiţii bune pentru manifestarea tuturor cultelor religioase. De altfel,
trebuie să vă spun, în România sunt 14 culte. Acestea se bucură de toate drepturile şi aş putea
chiar să vă spun că suntem în relaţii bune cu şefii tuturor acestor biserici. În ce priveşte biserica
catolică, ea se bucură de toate drepturile. Sigur, sunt unele probleme care s-ar cere lămurite şi
suntem gata, asupra acestora, să discutăm. Noi dorim ca la fel ca şi celelalte biserici din România
şi biserica catolică să se încadreze în viaţa poporului, să participe activ şi la bucuriile şi la
suferinţele poporului“, a spus Ceauşescu. În ceea ce privea desfiinţarea cultului greco-catolic, el
considera ca fiind o problemă pe deplin rezolvată. Relaţiile diplomatice ale ţării noastre cu
Sfântul Scaun au fost reluate după 1989.

Preotul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Cluj-Gherla, spune că motivul

principal pentru care biserica greco-catolică fost scoasă în afara legii de statul ateu comunist a
fost faptul că ea este subordonată Vaticanului şi Papei şi nu a fost neapărat un scop material,
acela de a prelua averea care consta în lăcaşuri de cult sau terenuri. „În anul 1948, biserica greco-
catolică era majoritară în Transilvania. Aveam aproape două milioane de credincioşi greco-
catolici, dintre care cei mai mulţi erau în Transilvania, dar şi în Bucureşti, unde exista o
arhiepiscopie şi un episcop, care însă a murit în închisoare. Bunurile bisericii au fost împărţite.
Vorbim aici de biserici, episcopii, arhive, şcoli, de toate proprietăţile. O parte dintre clădirile
bisericii au ajuns în folosinţa ortodocşilor, cu pământuri cu tot. Spun în folosinţa bisericii
ortodoxe, nu neapărat în proprietatea ei. Din păcate, în unele cazuri s-a încercat ştergerea
urmelor şi s-a trecut în actele oficiale ca fiind proprietate a bisericii ortodoxe“, reclamă preotul.
Cultul din care face parte îi cinsteşte pe cei 12 episcopi care nu au trădat, în ciuda presiunilor la
care au fost supuşi, atât la nivel fizic, cât şi psihic. „Credincioşii au fost nevoiţi să treacă la
religia ortodoxă, la fel ca şi preoţii din mediul rural, care aveau familie, fiind constrânşi şi astfel
au cedat. Episcopii însă, nu s-au lepădat de credinţa lor şi, cum mulţi nu aveau constituţia fizică
necesară pentru a face faţă torturii, lipsei hranei, au murit în detenţie şi au fost înmormântaţi în
cimitirul săracilor“, spune preotul.
Începând cu decembrie 1948, Biserica Unită cu Roma și-a încetat activitatea în România.
Desființarea acesteia a fost rodul colaborării Bisericii ortodoxe cu regimul comunist, după
model sovietic.

În anii comunismului, ierarhia greco-catolică și credincioșii au încercat să mențină spiritul

catolicismului de rit bizantin în Transilvania. Biserica a funcționat în ilegalitate, fiind subiect al
relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun. 
Despre zbuciumul greco-catolicilor între 1948 și 1989 am discutat cu teologul Sergiu Soica.
Absolvent al Facultății de Teologie greco-catolică din Oradea, în prezent este doctorand al
Universității Babeş-Bolyai din Cluj.

Domnule Soica, puteți estima care era numărul credincioșilor greco-catolici în 1948?
Biserica greco-catolică din România avea în anul 1948 circa 1.500.000 de credincioşi. Aceștia
erau păstoriți de aproximativ 1.700 de preoţi. Credincioşii erau majoritatea în Transilvania. În
Banat, numărul greco-catolicilor, conform Anuarului Pontifical (date statistice oficiale ale
Sfântului Scaun), era de 120.000 de credincioşi şi 208 preoţi.

Care era structura de organizare a Bisericii greco-catolice înaintea desființării?

În anul 1948, Biserica greco-catolică avea o Mitropolie la Blaj și 4 sedii de Episcopii:la Cluj
(denumirea acestei Episcopii era Cluj-Gherla), la Oradea, în Maramureş (cu sediul la Baia-
Mare), la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti cu Episcop Auxiliar.

Ce s-a întâmplat cu episcopii greco-catolici după 1948?

După desființarea Bisericii Române Unite, toţi episcopii greco-catolici au ajuns în închisorile
comuniste, apoi în domicilii obligatorii. Episcopii care erau în funcţie, în anul 1948, au decedat
în aceste închisori. La închisoarea din Sighet au încetat din viaţă Episcopul Valeriu Traian
Frenţiu de la Episcopia Oradea, Episcopul Ioan Suciu de la Mitropolia din Blaj, Episcopul Tit
Liviu Chinezu, deja al doilea Episcop Auxiliar de Bucureşti, după anul 1948. Episcopul Vasile
Aftenie al Bucureştilor a fost bătut şi a încetat din viaţă la MAI Bucureşti, în anul 1950.
Episcopul din Lugoj, Ioan Bălan, care a trecut prin penitenciarul de la Sighet, a încetat din viaţă
în domiciliu obligatoriu. Tot în domiciliu obligatoriu a încetat din viaţă Episcopul de Cluj-
Gherla, Iuliu Hossu. Acesta a stat timp de 5 ani la închisoarea din Sighet, ulterior fiind numit
Cardinal de Papa de la Roma. Alexandru Rusu, Episcopul de Maramureş, a încetat din viaţă la
penitenciarul Gherla.

Deci Biserica greco-catolică a rămas fără ierarhi...

Nu. Au fost numiţi clandestin alți episcopi pentru a conduce Biserica. Însă și ei au fost
întemnițați. În acest contest amintim pe Episcopul Ioan Ploscaru, din Lugoj, care a fost timp de
14 ani în închisorile comuniste. Episcopul Alexandru Todea, al doilea Cardinal din rândul
ierarhilor Bisericii greco-catolice din România, a fost închis în penitenciarele comuniste timp de
13 ani. Episcopul Iuliu Hirţea de Oradea a stat închis timp de 12 ani în temniţele comuniste.
Episcopul Ioan Cherteş a stat în închisorile comuniste timp de 14 ani.
Cum au reușit greco-catolicii să-și mențină credința după desființarea bisericii?
În cei 41 de ani în care Biserica greco-catolică a fost desfiinţată, credinţa a fost menţinută foarte
greu în rândul credincioşilor. Au fost preoţi care s-au expus riscurilor, ameninţărilor regimului
comunist şi au făcut pastoraţie cum au putut. Pot să amintesc că în anul 1956, în centrul Clujului,
s-a oficiat o Sfântă Liturghie cu preoţi greco-catolici. Aceasta a fost singurul gest pot spune
extrem, în toată perioada comunistă din România. Alte cazuri, numeroase, au fost:oficierea
serviciilor religioase clandestine, cum ar fi liturghii, botezuri, căsătorii şi
înmormântări;catehizarea tinerilor şi pregătirea viitorilor preoţii greco-catolici. Aceşti viitori
preoţi erau pregătiţi în condiţii grele, nu aveau profesori, nu existau cursuri, ci erau câteva cărţi
teologice care erau împrumutate cu maximă atenţie pentru a nu fi identificate de securitate.
Existau şi examene care se desfăşurau doar cu episcopii. Cu toate acestea, au existat persoane
care au fost sfinţite preoţi în această perioadă.

Ce însemnau slujbele și ceremonialele de botez, nuntă etc. clandestine?

Aceste slujbe clandestine descrise în memorialistica Bisericii greco-catolice sunt remarcabile.
Oferă cititorului detalii interesante, demne de filme. Preoţii oficiau ceremonialele în locuri pe
care le considerau sigure, cu participanţi cunoscuţi, pentru a nu fi identificaţi de Securitate.
Majoritatea slujbelor de oferire a sacramentelor, cum ar fi botezul sau căsătoria, se oficiau
noaptea, la lumina lumânării, cu geamurile bine închise. În casele unde se oficiau slujbe
clandestine erau puse pături în geamuri, totul se desfăşura în şoaptă. Locul era păzit. Dacă trecea
cineva sau se auzea vreo maşină, ceremonialul putea fi oprit la timp. La fel, căsătoriile. Se
oficiau în casa mirilor sau a preotului. Indiferent de caz, la aceste ceremonii participau un grup
restrâns de persoane. 
Au existat şi înmormântări de preoţi greco-catolici, sau de credincioşi, care lăsau testament să li
se facă a slujbă în legea lor. Ceremonialul era asigurat de preoţi romano-catolici. Însă la cimitir,
cortegiul era așteptat de preoţi ortodocşi, care preluau defunctul şi făceau din nou slujba
înmormântării.

Care au fost relațiile dintre înalții ierarhi ortodocși și episcopii greco-catolici care au
refuzat contopirea cu Biserica ortodoxă?
Pentru mine, răspunsul este foarte simplu. Nu ştiu să fi existat relaţii între aceste două ierarhii.

Au primit greco-catolicii sprijin din afara țării în perioada comunistă?

Preoţii greco-catolici au fost sprijiniţi financiar în perioada comunistă. Cei care se ocupau de
viaţa Bisericii şi a credincioşilor primeau anual 450 de dolari de la „Caritas" Germania. Această
sumă de bani, în ultimii ani ai regimului comunist, s-a diminuat. Astfel, s-a ajuns la aproximativ
325 de dolari anual. Alte ajutoare financiare au fost primite în primii ani de după desfiinţare, de
la Nunţiatura Apostolică, apoi de la Sfântul Scaun, mai precis de la Congregaţia pentru Bisericile
Orientale. Pe lângă sprijinul financiar am mai identificat cazuri în care preoţii erau ajutaţi din
afara ţării cu medicamente, bunuri şi cărţi de teologie.

Cum ajungeau ajutoarele financiare și materiale la preoții greco-catolici clandestini?

O parte din bani se distribuiau prin oficiile diplomatice occidentale. În primul rând cele italiene.
Am cunoscut însă și un preot italian care s-a ocupat personal cu distribuirea ajutoarelor în
perioada comunistă. Sunt povești extraordinare! Ascundea banii în calupuri de salam, pe care le
desfăcea când ajungea în comunitățile greco-catolice. Alteori vindea în România autovehiculul
pe care-l adusese cu el la trecerea graniței. Preotul respectiv se ocupa și de schimbul valutei în
lei, deoarece dacă ar fi făcut preoții români acest lucru intrau sub incidența legii penale.

Desființarea Bisericii greco-catolice

Pentru regimul comunist, existența bisericii catolice reprezenta un mare impediment. Atât
ierarhia, cât și credincioșii erau supuși Papei. Însuși Stalin s-a preocupat de acest aspect în
Uniunea Sovietică. El a încercat să înființeze o biserica catolică „națională", care să nu fie sub
ascultarea canonică a Romei. Nu a reușit însă. Tot ce a putut face a fost desființarea bisericilor
greco-catolice din regiunile vestice ale URSS, care fuseseră la un moment dat în componența
Imperiului Habsburgic.

„Revenirea" la ortodoxie

În România comunistă, regimul s-a aliat într-un mod „fructuos" cu Biserica ortodoxă pentru a
desființa cultul greco-catolic. Dintre înalții ierarhi, cel mai activ s-a arătat mitropolitul Nicolae
Bălan al Ardealului. Acesta manifestase atitudini împotriva greco-catolicilor încă din perioada
interbelică. Avea și alte motive să arate atitudini pozitive față de politica regimului. În anii '30,
mitropolitul Bălan participase în mai multe rânduri la procesiuni legionare. Astfel, în lunile mai-
iunie 1948, Nicolae Bălan a ţinut mai multe predici în catedrala metropolitană de la Sibiu și îi
„chema" pe greco-catolici în „sânul" ortodoxiei. Desigur, el nu acționa contrar politicii pe care o
manifesta conducerea Bisericii ortodoxe. Inițiativele lui Bălan erau susținute din plin de către
noul patriarh, Iustinian Marina.

Biserica ortodoxă și statul

Procesul „revenirii" greco-catolicilor la ortodoxism nu a fost „opera" exclusivă a Bisericii

ortodoxe. Toate forţele administrative ale statului s-au implicat:Siguranţa, Jandarmeria,
prefecturile, direcţiile judeţene de poliţie, primăriile rurale, învăţătorii din şcoli etc. În toamna
anului 1948 a pornit o „anchetă" printre greco-catolici privind atitudinea lor faţă de o eventuală
„revenire". Siguranţa a emis zvonul că la Cluj se va organiza o mare adunare prezidată de
episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, unde va susţine unificarea cu ortodocşii. Când „varianta"
discursului lui Hossu n-a mai fost crezută, s-a spus că adunarea urma a fi condusă de
monseniorul Iuga, canonic de la Cluj, apoi de clerici locali mai cunoscuţi. La sfârșitul lunii
septembrie 1948, Ministerul Cultelor a distribuit în parohiile greco-catolice formulare prin care
preoţii urmau să-şi desemneze reprezentanţii la „congresul de revenire". Ulterior, unii lideri ai
Bisericii greco-catolice au fost constrânşi să semneze diverse adeziuni la ortodoxie. Documentele
erau prezentate apoi în teritoriu credincioşilor pentru acceptarea „revenirii".

Constrângeri

Episcopul Iuliu Hosu a fost arestat la domiciliu, iar oricine încerca să-l viziteze era încarcerat.
Într-un astfel de haos, circa 25% dintre preoţii greco-catolici au semnat pentru „revenirea" la
ortodoxie.
La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia aderării a 38
delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi „Unirea cu Roma" în secolul
al XVII-lea. Procesiunea s-a dorit a fi o revanşă în faţa Vaticanului. 
În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră „revenirea" au fost aduşi la
Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe ceremoniale în cinstea evenimentului. Procesiunea
finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră în urmă cu
fix 250 de ani bazele greco-catolicismului în Transilvania.

Desființarea Bisericii greco-catolice s-a consfințit prin decretul 358/1948, emis de Înaltul
Prezidiu al Marii Adunări Naționale la data de 1 decembrie 1948. Conform documentului, înceta
existența cultului greco-catolic, iar toate bunurile acestuia erau expropriate.

Ceaușescu, Papa și greco-catolicii

Imediat după actul desfiinţării Bisericii greco-catolice, din 1 decembrie 1948, regimul comunist a
făcut în repetate rânduri invitaţii ierarhiei greco-catolice de a trece la sânul Bisericii ortodoxe.
Chiar le-a oferit funcţii importante de conducere în structura ortodoxiei, dar au fost refuzate. 
Drept răspuns la aceste invitaţii, ierarhia greco-catolică a făcut numeroase memorii către
autorități, pentru ca Biserica greco-catolică să fie repusă în drepturi. Memoriile erau fie
colective, semnate de întreaga ierarhie, fie erau făcute individual, de către un ierarh. Inclusiv
laicii au redactat memorii în care cereau regimului repunerea în drepturi a Bisericii greco-
catolice şi eliberarea Episcopilor din închisori. Chiar şi în anii 1988-1989 se mai trimiteau
solicitări de această factură. O îmbunătățire a relațiilor dintre credincioșii greco-catolici și regim
s-a înregistrat după vizita lui Nicolae Ceaușescu la Vatican, în mai 1973. Papa Paul al VI-lea i-a
cerut lui Ceaușescu să permită din nou funcționarea Bisericii Unite. Regimul comunist de la
București nu a acceptat propunerea. Totuși, după vizita lui Ceaușescu la Sfântul Scaun s-a
constatat, pentru câțiva ani, o ameliorare a restricțiilor impuse greco-catolicilor care continuau
să-și practice credința.