PROIECTAREA SI IMBUNATATIREA

AMENAJARII PEISAGERE A
SECTORULUI PRIVAT DIN STRADA
NEAGA 28, ORASUL CHISINAU.
1.1. Definiţia şi obiectul disciplinei

Arhitectura peisageră, numită şi Arhitectura peisajului sau Proiectarea

spaţiilor verzi, este disciplina de interferenţă, ridicată la rangul de artă şi ştiinţă, ce se
ocupă cu proiectarea şi amenajarea sistemului de spaţii verzi, în ansamblu şi a spaţiilor
verzi, în particular, după anumite principii şi tehnici, prin asocierea elementelor naturale
(vegetaţie, apă, sol, roci) cu elementele artificiale (clădiri, căi de circulaţie, dotări,
instalaţii, etc.), cu scopul îndeplinirii anumitor funcţii de către acestea. Totodată sunt
stabilite şi metodele de realizare, de îngrijire şi de ocrotire a spaţiilor verzi în contextul
condiţiilor sociale, economice şi istorice în acel moment.
A amenaja un spaţiu verde nu înseamnă a umple spaţiile goale dintre clădiri cu
„pietre, iarbă, flori şi copaci” ci înseamnă a organiza, a armoniza şi a disciplina formele
vegetale, cromatica dinamică a florilor şi frunzelor, mobilitatea apei, contrastul textural
al suprafeţelor şi relieful cu diferite construcţii sau dotări.

1.2. Disciplină de interferenţă

Arhitectura peisageră ca disciplină complexă reuneşte numeroase aspecte din cele

mai diferite domenii, pornind de la disciplinele de bază: istoria artei grădinilor, teoria
arhitecturii peisajelor, proiectarea peisajelor, construirea, îngrijirea şi restaurarea
peisajelor, şi continuând cu:
- discipline grafice: geometria descriptivă şi de perspectivă, desen tehnic, desen
artistic, compoziţie, design;.
- ştiinţe biologice: botanică, dendrologie, floricultură, fiziologia plantelor,
fitopatologie, entomologie;
- discipline tehnice: topografie, construcţii, arhitectură, drumuri şi poduri,
urbanism, amenajarea şi sistematizarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare, corectarea
torenţilor, pedologie, staţiuni, climatologie, silvicultură, mecanizare, împăduriri;
- discipline sociale: istorie, economie, filozofie, sociologie, legislaţie specifică,
management, marketing.

1.3. Importanţa disciplinei

Crearea de noi zone verzi, protejarea, conservarea şi extinderea celor existente,
reprezintă un mijloc important de combatere a acţiunii factorilor poluanţi, şi de
ameliorare a mediului de viaţă al oamenilor.
Pădurile şi orice fel de spaţiu verde au un rol ecologic esenţial fiind mari
producătoare de oxigen necesar vieţii şi contribuie la reducerea poluării fizice, chimice şi
microbiene, prin crearea unui microclimat favorabil, acţionând direct asupra valorilor
extreme ale diferiţilor factori de mediu (temperatură, vânt, umiditate atmosferică).
Numeroase spaţii verzi au un rol important în ameliorarea şi valorificarea terenurilor
degradate sau a celor cu risc ridicat de eroziune precum şi în ameliorarea şi conservarea
peisajelor.
Spaţiile verzi contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului prin realizarea
mediului şi cadrului favorabil recreării publice sau private în aer liber, prin îmbunătăţirea
şi înfrumuseţarea mediului antropic (localităţi, unităţi industriale) în care omul trăieşte şi
munceşte, influenţând pozitiv starea psihică şi fizică a acestuia. Unele spaţii verzi au o
importanţă ştiinţifică deosebită (grădini botanice, grădini zoologice, rezervaţii, parcuri
naţionale) sau o importanţă culturală (grădini istorice, grădini-muzeu, grădini
expoziţionale).

1.4. Noţiuni de bază, definiţii

Spaţiile verzi sunt teritorii (suprafeţe) amenajate, situate în interiorul sau

exteriorul localităţilor, în care vegetaţia lemnoasă şi ierboasă ocupă procente însemnate şi
în care se găsesc şi diferite dotări cu caracter utilitar, de recreare sau cultural, destinate
îndeplinirii diferitelor funcţii, cu precădere a celor sanitare, recreative şi decorative.
Unitatea de spaţiu verde este delimitată teritorial, fiind caracterizată printr-o
serie de elemente, şi îndeplineşte cel puţin o funcţie principală, având suprafaţa variabilă
de la câteva zeci de metri pătraţi până la sute de hectare.
Vegetaţia este principalul element al spaţiilor verzi, fiind constituită din totalitatea
plantelor, care împreună cu elemente biotice animale, cu cele fizice naturale (abiotice) şi
cu cele sociale, formează mediul.
Mediul este ansamblul în spaţiu şi timp al factorilor naturali şi a celor antropici,
care influenţează activitatea omului şi care este influenţată de om.
Peisajul este porţiunea din natură cuprinsă într-o singură privire şi care formează
un ansamblu, este ansamblul de elemente naturale (relief, sol, apă, aer, vegetaţie) şi/sau
antropice (aşezări, construcţii, exploatări industriale) care are funcţionalitate şi care se
manifestă ca un tot.

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile pădurii,
respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică.
Primul Cod silvic (1881) şi ulterior cel din 1910 introduce noţiunea de păduri de
protecţie. În 1935 apare „Legea pădurilor de protecţie”.
Profesorul I. Popescu Zeletin concepe un sistem de zonare funcţională a pădurilor,
bazat pe cele 2 grupe: grupa I cu rol principal de protecţie şi grupa a II-a cu rol de
producţie şi protecţie.
În prezent funcţiile se consideră a fi:
a) funcţii de producţie;
b) funcţii de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant, respectiv cu:
- f. hidrologică,
- f. de protecţie a solului,
- f. de protecţie climatică (viteza vântului, umiditatea şi temperatura aerului,
intensitatea radiaţiei solare);
c) f. antipoluantă (f. sanitară);
d) f. recreativă;
e) f. decorativă (estetică, de impact peisager);
f) f. ştiinţifică.

3.1. Funcţia de producţie

Funcţia de producţie este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind
obţinute diferite categorii de produse:
- lemn din diferite tipuri de pădure;
- fructe din livezi, vii sau diverse plantaţii de arbuşti fructiferi (inclusiv fructele de
cătină, de pe terenuri degradate);
- seminţe sau masă vegetală din diferite culturi agricole;
- flori din culturile floricole.
În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar,
această funcţie are un caracter puternic diminuat.

3.2. Funcţia de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant

Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant sunt multiple, regăsindu-se

mai mult sau mai puţin, la diferite categorii de spaţii verzi.

Funcţia hidrologică este asigurată, în general de toate tipurile de spaţii verzi,

fiind exprimată prin capacitatea mai mare sau mai mică de reţinere a apei din precipitaţii,
şi de cedare fie atmosferei sub formă de vapori, fie solului prin fenomenul de percolare a
acesteia spre orizonturile mai profunde, constituind un aport important la aprovizionarea
pânzelor de apă freatică.
Această funcţie hidrologică prezintă caracteristici distincte în cazul spaţiilor verzi
urbane (scuaruri, grădini, acoperişuri verzi) care cu cât vor avea suprafaţa mai mare cu atât vor reţine şi
vor stoca mai multă apă din precipitaţii. Se ştie faptul că o mare cantitate
a apei din precipitaţii este preluată de sistemul de canalizare şi eliminată direct în diferite
cursuri de apă, cantităţile de apă eliminată prin procesele de evapo–transpiraţie sau de
percolaţie fiind mult mai mici în oraşe, datorită marilor suprafeţe ocupate de diferite
construcţii (clădiri, trotuare, străzi, etc. ).

Funcţia de protecţie a solului, se remarcă tocmai în zonele lipsite de vegetaţie

sau cu vegetaţie foarte săracă, în care procesele de eroziune sunt vizibile. Prin sistemul de
înrădăcinare, ce constituie o armătură biologică a solului, prin fenomenul de atenuare a
efectului mecanic al picăturilor de ploaie, exercitat de frunzişul vegetaţiei care este
adesea dispusă în mai multe straturi, substratul ce constituie suportul vegetaţiei, prezintă
o stabilitate mecanică, fizică şi chimică, mult sporită.
Prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren se realizează prin efectul
cumulat al lucrărilor tehnice de stabilizare mecanică a terenului dar şi prin alegerea şi
plantarea corespunzătoare a speciilor de arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine
ramificat şi profund, şi a speciilor drajonate.
Sub aspectul proceselor pedogenetice, spaţiile verzi prin stratul arborescent, cel
arbustiv sau cel ierbos produc mari cantităţi de resturi vegetale, fie la suprafaţa solului
(litieră), fie în sol (rădăcini moarte).
Acestea, prin descompunerea de către microorganisme, influenţează pozitiv
însuşirile fizice şi fertilitatea solului, fapt extrem de important mai ales în spaţiile verzi
amenajate pe terenuri sărace sau recuperate din diferite activităţi. Pe lângă aportul de
substanţe nutritive, vegetaţia contribuie şi la refacerea structurii solului, a capacităţii de
filtrare şi sedimentare, la creşterea activităţii microflorei şi microfaunei solului ce duc în
final la ameliorarea fertilităţii solului şi la refacerea unor verigi importante din circuitul
diferitelor elemente în natură.

Funcţia de protecţie climatică este exercitată de toate spaţiile verzi sub diferite
aspecte: - moderarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice,
- micşorarea vitezei vântului,
- ameliorarea umidităţii aerului;
- ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare.

Modelarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice diurne şi sezoniere de către

vegetaţie este exercitată prin efectul de umbrire, prin procesele de evapo-transpiraţie,
prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de răcire a vântului.
Vegetaţia lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează
temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în
interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protecţie, fâşiilor plantate în lungul
străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate datorită
efectului de diminuare a mişcării aerului.
Suprafeţele acoperite cu gazon se încălzesc mai puţin comparativ cu suprafeţele
acoperite cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura
aerului la suprafaţa betonului este de 300
C, în aceleaşi condiţii temperatura la suprafaţa
asfaltului va fi de 45
0
C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea valori
cuprinse între 22-240
C.
Acest aspect se poate pune uşor în evidenţă prin diferenţele de temperatură dintre
zonele verzi şi aglomerările de construcţii, sau dintre zonele verzi şi zonele deschise, lipsite de
vegetaţie, care se încing în zilele toride de vară şi sunt expuse temperaturilor
foarte scăzute iarna.
Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de
arbori şi arbuşti, şi în principal de speciile cu frunziş sau coroană densă, sau cu frunziş
sempervirescent. Plantaţiile şi zonele cu vegetaţie lemnoasă protejează împotriva
vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea
comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenţi turbionari (ca
în cazul clădirilor, diferitelor construcţii sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuare şi de
deviere a maselor de aer aflate în mişcare.
Perdelele de protecţie, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau
arbuşti favorizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât şi în zonele
învecinate, astfel, la o distanţă de 30-60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza
vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste
valori variază în funcţie de speciile sau specia componentă, vârsta arboretului, structură
pe verticală, consistenţă, elagaj şi anotimp.

Umiditatea aerului este direct influenţată prin procesele de evapo-transpiraţie

specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri şi păduri fiind cu 7-14% mai
mare decât în zonele lipsite de vegetaţie. În mediul urban, unde aportul higrometric al
apei din precipitaţii este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin canale
colectoare închise, vegetaţia (ierboasă şi lemnoasă) umezeşte atmosfera, realizând acel
nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu,
se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantaţie stradală poate transpira într-
un sezon de vegetaţie cca. 5m3
.

Ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de

umbrire, datorită frunzişului speciilor arborescente şi arbustive, dar şi prin cantitatea de
radiaţii solare reflectate de vegetaţie (albedo). Intensitatea luminii are valori
corespunzătoare, ce nu deranjează ochi, în zonele plantate, cu vegetaţie ierboasă şi
lemnoasă, şi este supărătoare în zonele lipsite de vegetaţie în care abundă materialele
inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oţelul, etc.

3.3. Funcţia antipoluantă (sanitară)

Această funcţie este îndeplinită de spaţiile verzi, indiferent de mărimea sau natura
vegetaţiei acestora, sub diferite aspecte:
- reducerea poluării fizice a atmosferei,
- reducerea poluării chimice a atmosferei,
- reducerea poluării fonice.

Reducerea poluării fizice este realizată tocmai prin capacitatea vegetaţiei de

reţinere, fixare şi sedimentare a particulelor aflate în suspensie în atmosferă, a pulberilor
fine sau a fumului. Prin frunzişul şi textura coroanelor diferitelor specii lemnoase sau
textura diferitelor suprafeţe cu vegetaţie ierboasă, prin micşorarea vitezei de deplasare a
aerului, vegetaţia reţine mari cantităţi de particule, ce sunt ulterior antrenate de apa din
precipitaţii la nivelul solului. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea
frunzelor,
părozitatea acestora, durata de viaţă a frunzelor etc.
De exemplu, o suprafaţă îngazonată reţine de 3-6 ori mai mult praf şi particule
solide decât o suprafaţă nudă, iar un arbore de mărime medie reţine de 10 ori mai multe
impurităţi decât suprafaţa proiecţiei coroanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de
pădure de stejar poate reţine cca. 68 t de particule solide şi praf, în cazul molidului cca.
30 t/ha, pinului silvestru cca. 35 t/ha, iar a teiului pucios cca. 42 t/ha.

Reducerea poluării chimice este realizată de spaţiile verzi în primul rând prin
consumarea CO2 şi producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din
diferite activităţi: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a
petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite
activităţi curente ale populaţiei.
Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătăţesc însuşirile
aerului, datorită capacităţii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din
atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai puţin
rezistente), de structura spaţiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien,
arbori+arbuşti+specii de gazon), dar şi de condiţiile climatice la un moment dat
(precipitaţii, radiaţie solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea aerului).
Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite limite, ce sunt atinse atunci când
apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creşteri
defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul
spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.
Poluarea fonică apare ca urmare a diferitelor activităţi cotidiene în cadrul
localităţilor sau în afara acestora, activităţi ce generează zgomote cu intensităţi şi
frecvenţe diferite. Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto (în zonele
limitrofe autostrăzilor, intersecţiilor aglomerate, a arterelor principale), transportul aerian
(în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor şi staţiilor
CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile
industriale, şantierele, etc.
Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziş ale arborilor şi
arbuştilor, dispuşi sub formă de benzi în lungul porţiunilor de drumuri sau de autostrăzi
ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce
constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor.
Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetaţie lemnoasă, ce are
lăţimea de 200-250m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat
la 2 km faţă de autostradă, în teren liber, fără obstacole cu efect antifonic.
În oraşe, plantaţiile stradale, plantaţiile rare dintre construcţii, scuarurile cu
suprafaţă mică reduc foarte puţin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect
nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantaţii dese, perimetrale, vizitatorii
resimt efectul antifonic al vegetaţiei, prin senzaţia de linişte, efect maxim în sezonul de
vegetaţie.
Pentru obţinerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă diferite modelări
de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantaţii dispuse în anumite
dispozitive, cu rolul de a absorbi şi de a disipa undele sonore.

3.4. Funcţia recreativă

Recrearea poate fi definită ca o activitate practicată de om după bunul lui plac, în

sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element
compensator al condiţiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care
este supus omul în viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu
atât mai mare este nevoia omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în
acest sens fiind zonele cu vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane.
Sarcinile de bază ale recreării sunt:
- destinderea sau relaxarea, prin care se elimină traumele psihice şi nervoase
provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de
programul zilnic de activitate;
- divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul
automatismelor zilnice;
- evadarea prin care individul iese din mediul său obişnuit;
- dezvoltarea personalităţii prin care individul se eliberează pentru o perioadă de
timp de automatismele zilnice, având un comportament şi activităţi creatoare şi
novatoare.
Factorii care influenţează recrearea sunt:
- Timpul, care poate fi:
- timp de existenţă, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei
prin somn, întreţinerii personale, serviciului;
- timp de subzistenţă care este alocat deplasării la sevici,
cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, etc.;
- timpul liber (dedicat recreării), şi care este împărţit la rândul său în
timp liber zilnic, timp liber de week-end şi timp liber de lungă durată,
respectiv concediile, vacanţele, pensia.
- Nivelul de trai, în funcţie de care sunt mai mult sau mai puţin accesibile diferite
obiective: staţiuni, călătorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi.
- Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul personal fie prin reţelele de
transport auto, CFR, aeriană sau navală.
- Mijloacele de comunicare mass-media (presă, radio, televiziune, telefonie,
internet), care furnizează cele mai importante informaţii cu privire la destinaţiile posibile
pentru petrecerea timpului liber.
- Mediul (urban sau rural) în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea individul
respectiv.
Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate
şi lipsite adesea de condiţiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult
adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic
artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi psihice la
care este supus în diferite situaţii zilnice.
Fazele activităţii de recreare:
- pregătirea, presupune bucuria întocmirii programului, fiind marcată de
divertisment şi de planificarea evadării din cotidian;
- deplasarea, presupune relaxarea şi destinderea individului la ruperea acestuia din
mediul zilnic;
- activităţi pe loc, presupune mulţumirea şi satisfacţia individului ce efectuează
diferite activităţi, după bunul lui plac: plimbări, camping, picnic, cules de flori, de ciuperci sau de
fructe de pădure, canotaj, alpinism, pescuit, vânătoare, etc. Aceste
activităţi pot fi active sau pasive.
- întoarcerea, presupune comportamente diferite, fie satisfacţie pentru ceea ce a
realizat sau pentru condiţiile găsite în respectivul loc, fie nemulţumirea cauzată de mediul
murdar pe care l-a găsit, de condiţiile de cazare sau de rezultatele slabe obţinute.
Indiferent de satisfacţie sau de nemulţumire, se adaugă oboseala inerentă determinată de
activităţile practicate, de conducerea autovehiculului, de diferite excese, etc.
- amintirea.
Formele de recreare
Turismul reprezintă acţiunea de deplasare, de călătorie sau de vizitare a unor
obiective, realizată pentru plăcerea proprie a individului.
În sens larg, turismul reprezintă ansamblul activităţilor umane puse în practică
pentru realizarea unui tip de călătorie. Turismul are caracter recreativ, reprezentând de
cele mai multe ori parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe,
pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, obiective culturale, economice, istorice.
Turismul este o necesitate organică şi spirituală a omului de a evada din mediul
artificial al oraşelor. Factorii care contribuie la dezvoltarea turismului sunt: dorinţa
omului de a cunoaşte locuri noi, diferite de mediul său, plăcerea de a admira frumuseţea
peisajelor, nevoia de a face mişcare, de a practica un sport sau de a depune efort fizic.
Odihna propriu-zisă, repausul şi somnul, presupune starea de inactivitate totală sau
parţială a omului, prin care are loc refacerea fizică a organismului, după o perioadă de
activitate intensă. Aceasta poate fi realizată atât în mediul propriu locuinţei dar şi în
mediul natural, în staţiuni climaterice cu specific, sau diferite zone verzi intravilane sau
extravilane.
Picnicul este realizat de regulă în spaţiile verzi extravilane cele mai apropiate de
centrul urban, de regulă la sfârşitul săptămânii, sau în zilele libere.
Plimbările sunt realizate fie zilnic, de regulă în zona verde urbană cea mai
apropiată de domiciliu (la 10-15 minute distanţă), sau la sfârşitul săptămânii, în spaţiile
verzi extraurbane.
Alte forme de recreare sunt: vizionarea de spectacole, practicarea de diferite jocuri
şi sporturi, sau diferite activităţi precum grădinăritul, apicultura, etc.

3.5. Funcţia decorativă (estetică, de impact peisager)

Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin
satisfacţia pe care o are omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă. floricolă sau
erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumuseţe.
J.O. Simons defineşte frumuseţea ca fiind „armonia tuturor părţilor, indiferent de
subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu
poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”.
Frumuseţea spaţiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că
frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spaţii verzi fiind caracterizate
printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc şi chiar
pădurile de recreare). Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unui
oraş este şi mai mare, în geometrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând varietate
şi culoare. Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este încadrat
sau înconjurat de vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă. Plantaţiile accentuează perspectiva unui
obiectiv arhitectural sau maschează
diferite aspecte inestetice. Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea
frunzişului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază
pe parcursul unui an, diferind în funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături
caracteristice anotimpului respectiv.
Funcţia decorativă a vegetaţiei forestiere se realizează prin:
- îmbrăcarea versanţilor sau a văilor,
- acoperirea zonelor cu terenuri superficiale, puternic erodate sau a grohotişurilor,
- întreruperea unui teritoriu vast ocupat de culturi agricole,
- încadrarea drumurilor sau a şoselelor prin aliniamente,
- încadrarea cursurilor de apă,
- îmbrăcarea rambeelor sau debleelor drumurilor cu diferite plantaţii.
Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de
oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine,
cascade, fântâni arteziene) induce o „vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al
elementelor din cadrul compoziţional respectiv.
Funcţia decorativă este completată şi de estetica sonoră a unui spaţiu verde,
componentă exprimată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor,
murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc.
Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu
verde este de cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor
într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi
care exercită o atracţie spontană.

3.6. Funcţia utilitară

Este îndeplinită de anumite plantaţii realizate pentru protecţia unor obiective

speciale, a resurselor hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele
industriale sunt prevăzute cu plantaţii speciale pentru diminuarea propagării substanţelor
nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) şi instalaţiile de aprovizionare cu
apă potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecţie sanitară, unele porţiuni de
drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu plantaţii ce asigură consolidarea
terenului sau securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de
circulaţie, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi).
Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale şi de
redare în folosinţă a teritoriilor respective, prin ecologizarea spaţiilor şi prin amenajări
peisagistice menite să atenueze impactul vizual al instalaţiilor şi integrarea anumitor
folosinţe specifice spaţiilor verzi.

Cap.II. Caracterele morfologice şi decorative ale speciilor şi varietăţilor de

arbori şi arbuşti ornamentali speciilor alese
Aspectele morfologice vin în sprijinul studenţilor ajutându-i să recunoască speciile
şi varietăţile dendro-ornamentale , de asemenea le îlesnesc cunoaşterea specificului
culturii, informează asupra posibilităţilor de înmulţire şi de utilizare a acestora în spaţiile
verzi.
1.Definirea noţilunilor de arbori, arbuşti, subarbuşti, liane:
Arborii sunt plante lemnoase cu o tulpină puternică, înaltă, formată din trunchi şi coroană,
depăşind de regulă înălţimea de 7 m (molid, stejar, tei, frasin).
Arbuştii sunt plante lemnoase, cu înălţimea de până la 7 m , având de regulă mai multe
tulpini uniforme pornite de la suprafaţa solului şi au formă de tufă(Spiraea, Diervila,
Deutzia). Arbuştii la care se diferenţiază 1-2 tulpini mai voluminoase sunt denumiţi
arbustoizi (alun, călin).
Subarbuştii sunt plante cu tulpina lemnoasă numai la bază , cu înălţimea mică de până la
1 m , vârfurile ramurilor rămânând erbacee şi expuse degerării în timpul iernii. Refacerea
se face anual , din mugurii bazali neatinşi de ger.
Lianele sunt plante lemnoase , cu mai multe tulpini care nu se menţin în poziţie verticală ,
fiind adaptate la creşterea pe diferiţi suporţi de care se fixează cu ajutorul rădăcinilor
adventive , cîrceilor sau urmare a creşterii volubile (hedera , glicina).
2.Organografia speciilor lemnoase ornamentale
2.1. Rădăcina are următoarele roluri: fixează planta în sol; absoarbe şi transportă apa şi
sărurile minerale extrase din sol; permite înmulţirea vegetativă.
După adâncimea de pătrundere în sol a pivotului şi după mărimea şi orientarea
rădăcinilor secundare faţă de cea principală se disting următoarele tipuri de rădăcini .
-pivotantă , la care se diferenţiază o rădăcină principală numită pivot , care pătrunde
la mare adâncime în sol şi din care se desprind rădăcini laterale mai subţiri (Abies alba,
Quercus robur);
-trasantă , cu numeroase rădăcini laterale , ce pătrund la adâncimi mai mici în
stratul superficial al solului iar rădăcina principal(pivotul) rămâne scurtă şi slab diferenţiată
(Picea abies);
-pivotant-trasantă , cu pivot distinct , scurt şi rădăcini laterale puternice , din care
unele se întind la suprafaţa solului iar altele pătrund adânc în sol (Larix decidua,
Fagus silvatica).
La unele specii se formează pe lângă rădăcinile subterane şi rădăcini aeriene sau
adventive , situate pe tulpină(Salcia albă). În unele cazuri rădăcinile
adventive se metamorfozează îndeplinind diferite funcţii cum ar fi: fixarea pe
suporţi a unor liane (Hedera, Tecoma), fixarea pe tulpini şi extragerea sevei la
plantele părăsite (vîsc), favorizarea unei mai bune respiraţii(pneumatoforii la
Taxodium:Acer campestre, Acer platanrides, Acer pseudoplatanus).
Pe rădăcina unor specii se formează muguri din care pornesc lăstari numiţi drajoni.
Aceştia servesc la înmulţirea vegetativă a acestor specii (oţetar, salcâm, liliac).
2.2.Tulpina constituie partea aeriană a plantelor lemnoase , care se dezvoltă deasupra
coletului. Ea susţine coroana arborelui, asigură transportul sevei , depunerea
subtanţelor nutritive etc.
Tulpina plantelor lemnoase poate fi diferită după direcţia de creştere :
-erectă (verticală de la bază la vârf şi dreaptă);
-geniculată (în zig-zag) Robinia pseudaccacia;
-volubilă (care se îcolăceşte în jurul uniu ax) liane;
-tortuoasă(răsucită) Lalis tortuaso;
-scadentă (căţărătoare cu ajutorul cârceilor) Partenoasus tricuspidata, Aristalodua
dupia,Helix;
-nutantă (cu vârful curbat în jos) Canicipaus;
-repentă (târâtoare);
-radicantă (cu tulpini târâtoare prevăzute cu rădăcini adventive );
-procumbentă (tulpină culcată dar cu ramuri erecte);
-ascendentă (tulpina la bază orizontală sau oblică, apoi erectă).
Plantele lemnoase în tinereţe cu tulpina acoperită cu o scoarţă netedă şi colorată
diferit în funcţie de specie. Odată cu vârsta , ţesuturile de la suprafaţă mor, formând
o scoarţă numită ritidom, care se crapă, se brăzdează sau se exfoliază în mod distinct după
specie.
Ritidomul se poate exfolia sub formă: circulară (Betula) , longitudinală( Juniperus,
Thuja) şi sub formă de plăci (Platanus).
2.3.Coroana este partea tulpinii arborilor, constituită din ramuri şi lujeri , pe care se
află muguri, frunze, flori şi fructe. Ea ramifică dicotomic, monopodial sau simpodial

Coroana la arbori şi tufa la arbuşti imprimă o anumită expresivitate peisagistică a

habitusului şi diferă de la o specie la alta .
Coroana poate porni de la nivelul solului (coniferele care cresc izolat, Populus simoni )
sau din diferite puncte de pe tulpină după care arborele creşte izolat sau în
masiv(port forestier).Porţiunea de tulpină de la colet la primele ramificaţii poartă
numele de trunchi.
Coroanele au diferite forme. Cele mai cunoscute sunt globulară , ovoidă ,
obovoidă, tabulară, conică, columnară (fastigiană) ,pendentă.
Coroanele globulare şi conice pot fi cu trunchi sau fără trunchi.
2.3.1.Ramurile care se inseră direct pe trunchi sunt considerate de ordinul I , cele care
pornesc de pe ramurile de ordinul I sunt considerate de ordinul II , ş.a.m.d.
După unghiul de inserţie ramurile pot fi:
-erecte (îndreptate în sus şi formând un unghi mai mic de 450 cu tulpina);
-divergente (formează unghiuri mai mari de 450 dar mai mici de 900 cu tulpina,
ramurile fiind îndreptate spre exterior);
-patente (formează unghiuri de aproximativ 900 cu tulpina);
-pendente (formează unghiuri mai mari de 900 , ramurile atârnând).
Lujerii reprezintă creşterile formate în ultimul an . De regulă lujerii nu sunt ramificaţi.
La finele anului în care au apărut , lujerii primesc denumirea de lăstari. Lujerii şi lăstarii
în primii trei ani au anumite caractere morfologice care ajută la determinarea speciilor.
După poziţia lor , lujerii sunt : terminali (în prelungirea ramurilor) şi laterali (situaşi
lateral pe ramuri).
După lungimea la care ajung la maturitate deosebim :lujeri lungi (macroblaste)
cu creşteri lungi şi internoduri şi noduri bine conturate ; lujeri scurţi (microblaste)
cu creşteri mici , internoduri scurte şi noduri dese.
Pentru determinarea speciilor în timpul iernii se folosesc lujerii terminali . Drept
elemente de determinare se vor studia grosimea , forma , secţiunea transversală ,
culoarea , porii, spinii , verucozităţile , mirosul , secreţiile.
După grosime , lujerii pot fi : foarte groşi (Ailanthus alitissima) , groşi (Syringa vulgaris),
viguroşi (Fraxinus excelsior) , subţiri (Spirea van houttei) , foarte subţiri
(Tamarix tetandra).
După forma lor generală , lujerii pot fi: drepţi (Fraxinus excelsior) , curbaţi
(Sambucus nigra), muchiaţi sau aripat muchiaţi (Euonymus europaea),
geniculaţi (Fagus sylvatica), striaţi (Staphylea pinnata) .
Secţiunea transversală a lujerilor poate fi: circulară, eliptică, poligonală, pătrată şi
triunghiulară.
Culoarea lujerilor este în mod obişnuit brună cu diferite nuanţe, dar uneori culoarea
acestora este diferită . De exemplu : brună (la majoritatea speciilor), brun-roşcată
(Acer platanoides), brun-verzuie (Syringa vulgaris), brun-gălbuie (Populua),
roşie (Salix purpurea) purpurie (Cornus sanguinea), verde (Euonymus verrucoca),
galbenă (Salix babylonica), argintie (Elaeagnus , Rhamnus) .
Lujerii şi ramurile tinere pot fi pubescente (acoperite total sau parţial cu peri) sau
glabre (lipsite de perişori). Gradul de pubescenţă se deosebeşte după desimea,
consistenţa şi aşezarea perilor .
Lenticelele, verucozităţile şi spinii apar pe unii lujeri sub forma unor puncte, linii,
cercuri, elipse, proeminenţe etc. de diferite culori şi constituie elemente de determinare.
Lenticelele sunt pori din scoarţa arborilor şi arbuştilor prin care se face schimbul
de gaze între părţile interne ale tulpinii şi atmosferă .
Verucozităşile sunt glande, care apar pe lujer, ca nişte proeminenţe de diferite forme şi
culori .
Spinii provin din:
-modificarea celulelor epidermice (apar neregulat pe lujer şi se pot desprinde cu uşurinţă
– Rosa );
-modificarea stipelor frunzei (apar câte doi pe lujer şi la acelaşi nivel –
Robinia pseudaccacia) ;
-modificarea frunzelor (apar sub mugure – Berberis vulgaris) ;
 -modificarea lujerilor (apar câte unul, lateral faţă de mugure asu deasupra acestuia
– Crataegus, Gleditschia );
-transformarea ramurilor (apar la capătul creşterilor terminale - Prunus spionosa).
Mirosul scoarţei proaspăt rupte sau a lemnului de sub scoarţă este caracteristic pentru
determinare (Cotinus coggygria, Cornus sangiunea ,Junglans , Prunus padus etc.) .
Secreţiile apar în cazul executării unor secţiuni în timpul vegetaţiei prin lujer
(Cotinus coggygria , Rhus typhina ).
Măduva constituie un bun caracter de determinare . Cele mai multe specii au măduva
continuă (lujeri plini) dar există specii, care au măduva numai în dreptul nodurilor .
La unele specii , ea lipseşte (lujeri fistuloşi).
2.3.2.Mugurii sunt formaţi dintr-un ax scurt pe care sunt inserate rudimente de
frunze care protejează conurile de creştere.
După organele la care dau naştere , mugurii pot fi: vegetativi (foliacei) , florali şi micşti.
Mugurii se mai clasifică după : poziţie :terminali , laterali ,; modul de inserţie:
sesili (situaţi direct pe lujer) , pedicelaţi (prin intermediul unui picioruş); unghiul
de inserţie : alipiţi de lujer, depărtaţi de lujer, patenşi (perpendicular pe lujer); dispoziţia
pe lujer : alterni (de-a lungul unie linii spirale, pe mai multe planuri – nuc), distih
(altern, dar regulat , pe două rânduri diametral opuse situate în acelaşi plan), opuşi
(aproape la acelaşi nivel , în planuri diferite – frasin) , verticilat (la acelaşi nivel mai
mult de doi , jur-împrejurul aceluiaşi nod); lungime: foarte lungi (peste 2 cm –Magnolia),
lungi (1-2cm – Fagus ,Carpinus), mijlocii (0,1-1 cm –Tamarix ), scurţi
(sub 0,1 cm-Lycium).
2.3.3. Frunza este organul plantei care îndeplineşte funcţiile importante de asimilaţie
clorofilienă , respiraţie şi transpiraţie . Ea constituie un foarte bun element de
determinare a speciilor, varietăţilor şi formelor ornamemtale de arbori şi arbuşti,
fiind şi unul dintre elementele decorative de bază .
După cum se ştie, în general, frunzele sunt formate din: lamină (limb), peţiol (codiţă)
şi uneori teaca frunzei (porţiunea lăţită a peţiolului). La unele specii la baza peţiolului
se găsesc două frunzişoare mai mici , numite stipele (în acest caz frunzele se numesc
stipelate).
După lungimea peţiolului deosebim frunze:
-lung peţiolate (Aesculus , Acer);
-scurt peţiolate (Quercus robur);
-sesile(lipsite de peţiol) şi care pot fi: decurente (lamina se prelungeşte pe lujer),
amplexiculate (marginea inferioară a laminei înconjură incomplet lujerul), conate
(marginile laminei concrescute (unite)dând aspectul că lujerul strapunge frunza
– Lonicera caprifolium).
Dispoziţia frunzelor pe lujer poate fi : alternă (Fagus , Quercus) , opusă (Euonymus),
verticilată (Catalpa), fasciculată (Ginko) .
După forma limbului , frunzele pot fi : aciculate (Abies, Picea), lanceolate
(Rhamnus), oblonge (Elaeagnus), eliptice (Salix caprea), cordate (Tilia cordata),
auriculate (Quercus robur), reniforme (Cercis siliquastrum), asimetrice (Ulmus) .
Marginea frunzei poate fi (fig.10): întregă (Cotinus coggygria), dinţată (Rosa canina),
serată (Fraxinus excelsior), crenată (Populus tremula), sinuată (unele varietăţi de
Quercus polycarpa) , lobată (Quercus robur) .
După gradul de pubescenţă, frunzele pot fi : glabre, păroase sau ciliate .
Frunzele mai pot fi: simple sau compuse. Cele simple pot avea marginea limbului
întreagă sau divizată .
Frunzele cu marginea divizată pot fi : penat-lobate , palmat-lobate , fidate (cu sinusurile
mai mici sau egale cu ½ din lamina frunzei) , partite (cu sinusurile mai mari de ½
din lamina frunzei), sectate (cu sinusurile până la nervura mediană).
Frunzele compuse se pot clasifica după modul de amplasare a foliolelor în
:penat-compuse şi palmat-compuse (foliolele amplasate radiar).
După numărul foliolelor ele pot fi: paripenat compuse şi imparipenat compuse.
Nervaţiunea frunzei . Pentru determinarea plantei se va analiza modul de distribuire
a nervurilor principale , secundare sau terţiare . Nervaţiunea poate fi : uninervară
, paralelă , curbată (Cornus) , dicotomică (Ginkgo biloba) , palmată (Acer) ,
penată (Fagus , Ulmus).
Un bun element de determinate îl prezintă culoarea frunzelor . La conifere şi la
foioasele cu frunze persistente , culoarea frunzelor se menţine constantă mai
mult timp.La foioasele cu frunze căzătoare , ea variază în funcţie de diferite fenofaze
prin care trece planta . Toamna şi uneori primăvara variaţia culorilor frunzelor este
mai mare şi imprimă multor plante un aspect decorativ deosebit . După culoarea
frunzelor sau în unele cazuri şi a altor organe , unele specii şi varietăţi ornamentale
poartă numele de : alba (albă) , nivea (albă ca zăpada) , argentea (albă-argintie),
argentata (argintie), cinerea (cenuşie), fulva (cafenie), nigra (neagră), lutea (galbenă) ,
sulfurea (galbenă ca sulful) , aurea (aurie), aurantiaca (portocalie), rubra (roşie),
purpurea (purpurie), atropurpurea (purpurie închisă), glauca (albastră verzuie), coerulea
(albastră deschisă) ,violacea (violacee).
După căderea frunzelor se observă se observă cicatrici .
Cicatricea frunzei reprezintă locul de pe suprafaţa lujerului , de unde s-a desprins teaca
sau baza frunzei . Ea se gaseşte obişnuit sub mugure , şi stă pe o mică periniţă , care
la unele specii este proeminentă , la altele este evidentă sau ştearsă . Mărimea , forma
şi urmele fasciculelor libero-lemnoase de pe ea sunt elemente care se iau în consideraţie
mai ales la determinările efectuate în timpul repausului vegetativ.
2.3.4.Florile sunt organe de reproducere şi decor.
La Gymnospermae, florile nu au înveliş floral şi sunt dispuse în inflorescenţe care poartă
numele de conuri. Cele mascule sunt formate dintr-un ax, cu numeroase stamine
inserate spiralat, iar cele femele sunt formate dintr-un ax, pe care sunt dispuse numeroase
carpele. Fiecare carpelă este formată dintr-un solz mare, fertil, care poartă la baza,
pe faţa superioară ovulele şi un solz mai subţire, steril. Uenori conurile iau aspectul
unor fructe false (galbulus), la tisă şi Ginkgo. La genul Juniperus, conurile femele
au solzii fertili, cărnoşi, suculenţi, concrescuţi acoperiţi cu pruină având aspect de bacă .
La Angyospermae, organele de reproducere (florile) sunt alcătuite din peduncul,
receptacul, învelişurile protectoare (caliciul şi corola) şi părţile reproducătoare
(androceul şi gineceul). Asemenea flori se numesc complete. Când lipsesc
una sau mai multe componente, florile se numesc incomplete şi pot fi : sesile,
apetale sau nude (numai stamine şi carpele , fără înveliş floral) .
După sex florile pot fi : hermafrodite (au organe mascule şi femele în aceeaşi floare)
şi unisexuate (mascule sau femele) .
După modul de repartizare a florilor , plantele lemnoase se clasifică în :
-monoice (florile femele şi mascule pe acelaşi exemplar) ;
-dioice (florile femele sau mascule pe exemplare diferite ;
-poligame (pe acelaşi exemplar se găsesc atât flori unisexuate cât şi hermafrodite).
Forma florilor la angiosperme este dată în principal de corolă, care poate fi :
-dialipetală (petale libere );
-gamopetală (petale unite ) şi care este: tubulară, campanulată,
infundibuliformă, hipocrateriformă, urceolată.
Florile plantelor lemnoase pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe .
Inflorescenţele mai des întâlnite sunt : ament (Salix , Populus , Juglans) ,
racem (Prunus racemosa), panicul (Cotinus coggygria), corimb (Spirea ulmifolia),
umbelă (Platanus), fascicul( Cerasus avium), cimă (Euonymus).
Inflorescenţele pot să fie amplasate pe lujerii terminali sau axiali, în pozitie erectă sau
nutantă .
Fructul speciilor lemnoase angiosperme poate fi adevărat (provenit din transformarea
ovarului ) sau fals (prin participarea şi a altor părţi ale florii ) .
După provenienţa lor , fructele pot fi :
-simple dintr-un singur gineceu monocarpelar (Quercus , Fagus) ;
-multiple dintr-un gineceu pluricelular (Rubus ideus) ;
-compuse din transformarea întregii inflorescenţe (Aillanthus glandulosa) .
După felul pericarpului , fructele se împart în : cărnoase şi uscate . La rândul lor ,
cele cărnoase pot fi :
-indehiscente -baca (Berberis vulgaris ) şi drupa (Cornus mas) ;
-dehiscente -nuca (Juglans regia ) şi capsula dehiscentă (salcie) .
Fructele uscate sunt :
-indehiscente : achena (Fagus sylvatica), samara (Fraxinus, Ulmus) , păstaia (Sophora);
-dehiscente : folicula (Spiraea ) , păstaia (Robinia pseudaccacia) , capsula (Salix) .
Fructele false se întâlnesc la Pomoidaee, unde la formarea fructului participă şi
receptaculul.
3.Prezentarea peisagistică a speciilor de arbori şi arbuşti ornamentali
Folosirea în spaţiile verzi a speciilor lemnoase se datorează în principal însuşirilor
ornamentale ale acestora . Pentru a putea realiza cu aceste specii ,,frumosul,, la cel
mai înalt grad calitativ , este necesară cunoaşterea în amănunt a principalelor
caractere ornamentale şi anume: talia, habitusul, caracteristicile frunzişului, florilor,
fructelor etc.
3.1.Talia este înălţimea plantei în etapa de plină dezvoltare. În funcţie de valorile
realizate, speciile aparţin uneia din cele trei grupe de înălţime. Clasificarea speciilor
după acest caracter ţine cont de valorile realizate în condiţiile ţării noastre şi nu
de cele din arealul natural , care de obicei sunt mai mari .
După înălţimea medie, speciile lemnoase arborescente se clasifică în arbori de talia I
(peste 20 m ), de talia a II-a (între 15-20 m ) şi de talia a III-a (între 7-15 m ) (tabelul 1) .
Tabelul 1
Talia principalelor specii de arbori şi arbuşti decorative ___ speciile alese in
proiect
Talia I (peste 20 m Talia a II-a (15-20 m Talia a III-a (7-15 m
înălţime ) înălţime ) înălţime )
Arbori
Abies alba Thuja occidentalis Biota orientalis
Larix decidua Acer platanoides Juniperus virginiana
Picea abies Alnus glutinosa Taxus baccata
Pinus excelsa Betula pendula Acer campestre
Pseudotsuga menziesii Carpinus betulus Acer negundo
Thuja plicata Celtis australis Catalpa bignonioides
Acer pseudoplatanus Fraxinus pennsylvanica Cerscis siliquastrum
Aesculus hippocastanum Magnolia acuminata Fraxinus ornus
Fagus sylvatica Populus simonii Koeireuteria paniculata
Fraxinus excelsior Prunus avium Magnolia kobus
Gleditsia triacanthos Pyrus pyraster Malus X purpurea
Juglans nigra Quercus frainetto Morus alba
Platanus hibrida Quercus imbricaria Paulownia tomentosa
Populus alba Quercus pedunculiflora Prunus cerasifera
Populus nigra Salix alba Prunus mahaleb
Quercus cerris Sophora japonica Prunus padus
Quercus petraea Sorbus terminalis Quercus pubescens
Quercus robur Tilia cordata Sorbus aucuparia
Tilia platyphillos Zelkowa crenata
Arbuşti înalţi (peste 2m Arbuşti de înălţime Arbuşti pitici (sub 1 m
înălţime ) mijlocie (1-2 m ) înălţime )
Arbuşti
Pinus mugo Amelanchier ovalis Biota orientalis var. aurea
Amorpha fruticosa Berberis thumbergi Juniperus communis var. nana
Buxus sempervirens Chaenomeles japonica Thuja occidentalis var. globosa
Caragana arborescens Deutzia scabra Buxus sempervirens var.
subfruticosa
Cornus sanguinea Forsythia suspensa Cytisus hirsutus
Corilus avellana Kerria japonica Hidrangea arborescens
Cotynus coggygria Ribes sanguineum Mahonia aquifolium
Diervilla florida Rosa rugosa
Eleagnus angustifolia Sambucus racemosus
Euonymus europea Spiraea van houttei
Forsythia viridissima Symphoricarpus albus

După talie arbuştii sunt : mari (3-7 m) , mijlocii (1-3) , mici (0,5 -1 m) şi pitici
(până la 0,5 m) .
3.2.Habitusul sau portul arborilor şi arbuştilor este materializat de aspectul exterior
. silueta generală , forma specifică de creştere a părţii aeriene. Ţinând cont de acest
aspect, la arbori se disting următoarele forme : fastigiată (columnară), conică,
ovoidală, sferică, (globulară), etalată (diametrul mai mare decât înălţimea), tabulară
(discoidală), pendulă . La arbuşti se întâlnesc porturile erect, divergent,
tufos, divergent-arcuit (Forsythia), prostrat (Cotoneaster horizontalis şi Juniperus
horizontalis), târâtor (Cotoneaster dammeri repens), neregulat (Rhus typhina), urcător
(Wisteria chinensis, Tecoma radicans ).
3.3.Transparenţa este dată de numărul de ramuri, poziţia acestora în coroană, precum şi
gradul de garnisire cu frunze. Astfel unele specii lemnoase prezintă coroane transparente
(Larix decidua, Betula pendula, Robinia pseudocacia, Sorbus aucuparia), iar altele
coroane dese, compacte (Abies alba, Taxus baccata . Aesculus hippocastanus,
Fagus silvatica).
3.4.Frunzişul speciilor lemnoase decorative este deosebit de important, evidenţiind
o serie de caracteristici peisagistice. Dintre aceste însuşiri merită a fi reţinute
următoarele: mărimea, numărul, persistenţa şi în mod deosebit culoarea frunzelor.
La speciile lemnoase ornamentale se întâlnesc frunze de diferite mărimi, de la
foarte mici (Calluna vulgaris 1-3 mm) la impresionant de mari.