REPARTIŢIA, DIMENSIONAREA, PROFILAREA Şl ORGANIZAREA

SPAŢIULUI VERDE DIN INTERSECTIA STRAZILOR ION CREANGA SI

ALBA IULIA DIN ORASUL CHISINAU
 1. SPAŢIILE VERZI ÎN SISTEMATIZAREA
TERITORIULUI Şl LOCALITĂŢILOR

Cunoscându-se rolul multilateral al spaţiilor libere plantate în construirea

ambianţei fizice a omului şi cerinţele societăţii moderne faţă de acestea, s-a conturat
necesitatea adoptării unei anumite strategii privind integrarea lor în sistematizarea
teritoriului şi localităţilor.
Soluţiile de sistematizare urbană tind să asigure o judicioasă repartiţie teritorială a
amenajărilor peisagistice, o dimensionare, o profilare şi o structurare corespunzătoare a
acestora, în interdependenţă cu dezvoltarea oraşelor. Alături de obiective ca limitarea
perimetrului construibil, realizarea unei densităţi optime a clădirilor, organizarea
zonelor funcţionale urbane (zona de locuit, zona de industrii şi depozite, zona
politico-administrativă, dotări orăşeneşti şi de cartier, reţele stradale etc.),
proiectarea urbană are în vedere rezervarea unor suprafeţe în scopul amenajării de
spaţii plantate.
în planurile de organizare fizică globală (oraş şi teritoriu) se urmăreşte crearea
unui „sistem verde" capabil să asigure protecţia multiplă a mediului, recrearea şi
odihna populaţiei.

1.1. SISTEMUL DE SPAŢII VERZI

Reprezintă totalitatea formaţiunilor de spaţii verzi urbane şi periurbane, cu relaţii
de interdependenţă, tinzând să constituie un ansamblu complex şi unitar.
Pentru a alcătui un sistem, este necesar ca spaţiile libere plantate să facă parte
din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului, iar cele mai importante
dintre ele - parcurile, grădinile, scuarurile să fie repartizate echilibrat şi să se lege atât
între ele, cât şi cu masivele plantate din teritoriul periurban (Muja S., 1984).
În cadrul sistemului trebuie să se asigure dimensionarea adecvată a spaţiilor verzi
în raport cu funcţiunile atribuite şi cu mărimea şi caracteristicile zonelor pe care le
servesc.
Sistemele de spaţii verzi se pot constitui în modalităţi diferite, în funcţie de
condiţiile topografice şi climatice, structura urbanistică şi trama stradală. Mai frecvent
se întâlnesc trei categorii de sisteme verzi: în pete, în fâşii şi mixt.
Sistemul în pete rezultă din răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de
spaţii verzi în teritoriul urban, în funcţie de disponibilităţile de teren. Elementul de
legătură îl constituie plantaţiile stradale. Acest sistem este frecvent întâlnit în oraşe,
mai ales în cele cu reţea stradală neregulată şi cu relief variat. Este adoptat şi în
oraşele mici, unde alcătuirea este mai simplă: o grădină sau un parc, câteva
scuaruri şi bulevarde plantate.
Sistemul în fâşii reuneşte toate spaţiile libere plantate într-o reţea continuă, care
poate avea dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică, longitudinală,
transversală sau longitudinal-transversală în funcţie de structura stradală a oraşului.
Acest sistem, bazat pe continuitatea spaţiilor verzi, are o bună eficienţă în exercitarea
funcţiilor de ameliorare a microclimatului şi de diminuare a poluării atmosferei, dar
este mai puţin favorabil pentru îndeplinirea complexă a funcţiei recreative, aspect
care necesită suprafeţe mari şi mai compacte.
Sistemul mixt - rezultă din combinarea celorlalte două sisteme; este cel mai
frecvent întâlnit, adaptându-se mai bine restructurării localităţilor şi asigurând o mai
bună funcţionalitate de ansamblu.
Experienţa marilor oraşe ale lumii (Moscova, Oslo, Stuttgart ş.a.) arată că
distribuţia cea mai favorabilă este reunirea unităţilor mari de spaţii verzi (parcuri,
grădini) prin fâşii de 200-500 m lărgime, care traversează oraşul şi fac legătura cu o
zonă de centură, alcătuită din parcuri şi păduri suburbane (Soulier L., 1977).
La crearea oraşelor noi, aplicarea principiilor moderne ale urbanismului permite
conceperea şi realizarea unui sistem eficient de zone plantate, integrat structurii
urbane (cum a fost, de exemplu, cazul oraşului Brasilia).
în oraşele vechi, aglomerate, deficitare în parcuri şi grădini, creşterea suprafeţelor
de spaţii verzi se realizează mai ales în noile cartiere care se dezvoltă către periferie.

1.2.TIPURI DE SPAŢII VERZI SPAŢII VERZI

Sistemul de spaţii verzi al unui oraş este alcătuit din diferite categorii de
amenajări, cu amplasamente şi mărimi variate şi destinate îndeplinirii anumitor
funcţii.
 Există, de asemenea, zone verzi, independente de sistemul verde urban, situate la
distanţe mai mari faţă de localităţi şi care au funcţii speciale: plantaţiile căilor rutiere
şi feroviare, uncie amenajări turistice ş.a.
Spaţiile verzi din interiorul localităţilor cuprind: parcuri, grădini, scuaruri, fâşii
verzi şi aliniamente stradale de arbori, plantaţii în jurul unor dotări publice, plantaţiile
din ansamblurile de locuinţe, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor,
întreprinderilor, unităţilor social-culturale, expoziţiilor, grădinilor zoologice,
plantaţiile aferente cimitirelor, bazele de producţie floricolă şi arboricolă şi alte
plantaţii.
Unele amenajări, restrânse ca suprafaţă, au caracter temporar, fiind realizate în
scop de salubrizare şi înfrumuseţare, ca etapă de tranziţie pe terenuri virane, după
demolarea unor edificii.
în cazul staţiunilor turistice şi balneo-climaterice, spaţiile verzi cuprind toate zonele
plantate, situate în interiorul perimetrului acestora.
Spaţiile verzi din exteriorul localităţilor cuprind: zone de agrement (păduri-parc,
păduri de agrement, ştranduri ş.a.), plantaţii de-a lungul căilor de transport rutier şi
feroviar, plantaţii de protecţie (a apelor, solului, localităţilor, staţiunilor balneo-
climaterice etc.) şi unele spaţii verzi, menţionate în categoria anterioară, dacă sunt
situate în afara localităţilor (pepiniere, spaţii verzi ale unor staţiuni de cercetare ş,a.).
În raport cu accesibilitatea populaţiei, amenajările peisagistice pot fi:
-publice (de folosinţă generală, cu acces nelimitat) - de exemplu, parcurile,
grădinile şi scuarurile publice, spaţiile verzi stradale etc;
-cu acces limitat -de exemplu, parcurile şi bazele sportive, amenajările
peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, hotelurilor şi restaurantelor,
grădinile botanice şi zoologice, spaţiile verzi de pe lângă complexele de locuit,
grădinile locuinţelor individuale ş.a. Unele dintre acestea au caracter privat.
Amenajările publice sunt administrate de primării, iar cele cu acces limitat, de
către persoanele juridice sau fizice cărora le sunt atribuite spre folosire sau sunt
administrate de către proprietari.
După funcţii, spaţiile verzi sunt profilate diferit:
-amenajări peisagistice recreative: scuaruri, grădini şi parcuri publice, păduri-parc,
păduri de agrement, spaţiile verzi pentru copii şi tineret etc;
-spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, grădini şi parcuri
dendrologice, rozarii, parcuri expoziţionale, parcuri şi grădini zoologice, amenajările
din cimitire şi de pe lângă crematoriile umane;
-spaţii verzi de înfrumuseţare: pe lângă instituţii administrative, culturale, de
învăţământ, de cercetare ş.a., pe lângă întreprinderi, locuinţe, unele spaţii verzi
stradale etc;
-spaţii verzi de protecţie şi utilitare: plantaţiile căilor de comunicaţie, plantaţii de
protecţie aferente cursurilor şi acumulărilor deschise de apă, plantaţii de consolidare
a unor terenuri, perdele de protecţie, pepiniere, bazele de producţie floricolă pentru
plantele de exterior, gazoniere.

1.3. DIMENSIONAREA SPAŢIILOR VERZI

Suprafaţa totală şi pe categorii a spaţiilor libere plantate depinde de mărimea
localităţii (suprafaţă şi număr de locuitori), de dezvoltarea urbană şi industrială, de
tipurile de clădiri predominante, de condiţiile climatice.
Soluţiile de sistematizare adoptate trebuie să ţină cont de realizarea unor
indicatori globali orientativi (norme de spaţii libere plantate pentru un locuitor) la
nivelul întregii localităţi.
Normele sunt mai mari în oraşele de câmpie, în climat cu veri călduroase şi pe
teritorii lipsite sau sărace în păduri naturale, de asemenea, în oraşele mari,
caracterizate prin densitate mare a populaţiei şi dezvoltare industrială.
În ţara noastră, indicii globali orientativi pentru spaţiile verzi din perimetrul
construibil al localităţilor variază între 9 şi 26 mp pe locuitor (tabelul 1).
În localităţile rurale cu perspectiva de a deveni oraşe, suprafeţele de spaţii
libere plantate se vor dezvolta în centrul civic, pe lângă dotările social-culturale, pe
lângă şcoli şi noile construcţii de locuinţe.

Tabelul 1
 Normele de spaţii verzi pe categorii de mărime a localităţilor

Numărul de Indici de spaţiu verde

Habitatul
locuitori mp/locuitor
Localităţi 5.000-10.000 5-7
rurale 10.000 - 20.000 8-10
sub 20.000 9-13
20.000 - 50.000 12-16
Oraşe 50.000 - 100.000 14 - 20
peste 100.000 17-26

În ansamblul sistemului verde urban spaţiile publice au un rol foarte important,

atât de recreare cât şi de protecţie, de aceea dimensionarea lor ar trebui să respecte
anumite norme, defalcate din indicele global (tabelul 2).

Tabelul 2
Norme orientative pentru unele spaţii verzi publice
din interiorul oraşelor

Categoriile de spaţii verzi

Mărimea
Parcuri, grădini, scuaruri
oraşului (număr Fâşii plantate
de locuitori) % din suprafaţa mp/locuitor
mp/locuitor
oraşului
sub 20.000 9-10 6-10 2
20.000 - 50.000 10- 12 7-11 3
50.000- 11-14 8- 12 3
peste 100.000
100.000 12- 15 8- 16 5

În cadrul procentelor rezervate din suprafaţa oraşului, ponderea trebuie să revină

unităţilor mari peisagistice (parcuri şi grădini).
Pentru spaţiile verzi publice din exteriorul oraşelor se prevăd norme mai mari
(M.E.F.M.C, 1980 - tabelul 3).
 Tabelul 3

Norme orientative pentru spaţiile verzi din exteriorul oraşelor

Mărimea oraşului Pădure de agrement Lăţimea maximă a

(nr. de locuitori) ha/1.000 locuitori inelului de păduri (km)
sub 20.000 15 15
20.000 - 100.000 17 25
peste 100.000 20 40
Mun. Bucureşti 30 50

2. ORGANIZAREA, STRUCTURAREA Şl DOTAREA AMENAJĂRILOR

PEISAGISTICE

Atât în stabilirea programului de ansamblu pentru sistemul verde urban, cât şi a

programelor fiecărei categorii de amenajări peisagistice, proiectarea urmăreşte
îndeplinirea cât mai bună a funcţiilor acestora.

2.1. PROGRAME SPECIFICE DE ARHITECTURA PEISAJULUI

Spaţiile verzi profilate pentru recreare - scuarurile, grădinile, parcurile, pădurile-
parc, zonele de agrement - au o tratare specifică, în care se exprimă în modul cel mai
larg principiile compoziţionale ale arhitecturii peisajului.
În organizarea generală şi a părţilor componente ale acestora, se urmăreşte
realizarea unui ansamblu peisagistic armonios, în care sunt integrate dotările şi
amenajările pentru activităţile recreative, alese şi amplasate după anumite criterii şi
condiţii.

1. SCUARUL
 Scuarurile sunt grădini cu suprafaţă restrânsă, de până la 3 ha, foarte frecvent
întâlnite în cuprinsul oraşelor. Ele pot fi situate între străzi, în cartierele de locuinţe,
în pieţele publice ale oraşului, în vecinătatea unor aşezăminte culturale (teatre,
cinematografe, case de cultură), a unor instituţii administrative cu caracter public, în
preajma gărilor, autogărilor, staţiilor de metrou.
Scuarul are funcţia de a asigura odihna de scurtă durată a vizitatorilor, de a
facilita circulaţia pietonilor de la o stradă la alta printr-un cadru plantat şi uneori de a
oferi copiilor de vârstă mică un loc de joacă. Unele scuaruri au un important rol
estetic-arhitectural, de punere în valoare a unor edificii sau zone urbane.
Numărul şi mărimea scuarurilor într-un oraş depind de mărimea acestuia,
apreciindu-se că pentru un locuitor este necesară o normă medie de 1,5-4 mp de scuar
(din defalcarea indicelui mediu global al suprafeţei de spaţii verzi pentru un locuitor).
În general, scuarurile sunt amenajate cu alei, peluze de iarbă, plantaţii de arbori
şi arbuşti, decoraţiuni florale, uneori fântâni arteziene sau bazine ornamentale, statui
ş.a., alcătuind compoziţii simetrice sau libere, care trebuie să se integreze armonios
cadrului arhitectural învecinat.
Ca dotări pentru odihnă, sunt nelipsite băncile; adesea este prevăzut şi mobilier
fix pentru jocuri statice (table, şah ş.a.). în cartierele mai liniştite, în scuar se poate
rezerva o suprafaţă dejoacă pentru copiii de vârstă mică.
Traseul aleilor, ocupând 15-20% din întreaga suprafaţă, trebuie să permită
traversarea scuarului după direcţiile dominante de circulaţie pietonală impuse de
obiectivele de interes din apropiere.
Plantaţiile se concep astfel încât să ofere zone de umbră şi de însorite, adăpost
contra curenţilor de aer şi, în măsura posibilităţilor, protecţie faţă de vecinătatea
străzilor cu trafic important.
Scuarurile din faţa edificiilor culturale au o tratare specială, cu un caracter
decorativ mai deosebit, menită să scoată în evidenţă arhitectura şi importanţa clădirii
respective. Mai frecvent, se adoptă soluţii compoziţionale geometrice regulate,
uneori chiar arhitecturale; aici, în plantaţiile ornamentale ponderea plantelor
sempervirescente este mai mare.
În ţara noastră, ca şi în majoritatea ţărilor europene, scuarul are caracter public;
în Marea Britanie există şi scuaruri cu acces limitat, în folosinţa exclusivă a
locuitorilor contribuabili ai unei anumite zone.

2. GRADINA (PUBLICĂ)
Amenajare peisagistică cu suprafaţa de 3-20 ha, grădina asigură odihna şi
recrearea zilnică a locuitorilor din zona limitrofă, pe o rază de 1-1,5 km; cuprinde
importante arii plantate cu arbori şi arbuşti (30-60 % din suprafaţă), contribuind
astfel, în măsură mai mare decât scuarurile, la ameliorarea atmosferei şi a climatului
urban.
Întrucât depărtarea de locuinţă este un factor limitativ în frecventarea de către
public a parcurilor şi grădinilor, în cadrul oraşelor mari grădinile se amplasează la
nivel de cartier şi complex de locuit. în oraşele mici, grădina publică îndeplineşte
rolul de parc.
Grădina cuprinde alei şi spaţii de odihnă, locuri de joacă pentru copii, unele
construcţii cu scopuri utilitare şi de agrement (chioşc, adăpost de ploaie, WC public,
uneori restaurant sau cafenea ş.a.), eventual un mic lac (de exemplu, în Grădina
Cişmigiu), locuri pentru jocuri statice pentru adulţi ş.a., în funcţie de mărimea
terenului.
De cele mai multe ori compoziţia peisagistică este rezolvată în stil mixt.

3. PARCUL
Este cea mai mare formaţiune peisagistică urbană destinată recreării populaţiei,
depăşind 20 ha.
Mărimea parcurilor publice se corelează cu mărimea zonei pe care o deservesc şi
cu densitatea locuitorilor. Se consideră că la 30.000 locuitori este necesar un parc sau
o grădină mare de cartier, norma pe locuitor fiind de 4-11 mp (mai mare în oraşele
mari). În realitate, parcurile sunt vizitate frecvent numai de 15-20 % din locuitori, de
aceea se apreciază că unui vizitator îi revin în medie 20-50 mp de parc.
Parcurile se caracterizează prin vegetaţia bogată, cuprinzând plantaţii întinse de
arbori şi arbuşti, vaste spaţii gazonate, parcursuri lungi de plimbare. Adesea parcul are
un microrelief variat şi include un lac, aspecte care îi sporesc atractivitatea şi
frumuseţea.
Prin dotările sale, parcul oferă atât posibilitatea plimbării şi repausului în aer
curat, într-un cadru peisagistic amplu şi variat, cât şi exercitarea diferitelor activităţi
compensatoare din sfera odihnei active (sport, jocuri în aer liber, agrement) sau a
unor activităţi cu caracter cultural (spectacole, expoziţii în aer liber sau în pavilioane
ş.a.). O funcţie recreativă complexă poate fi asigurată de parcurile mari, cu suprafeţe
de peste 30 ha. Ele cuprind terenuri de joacă şi jocuri sportive pentru copii, terenuri
de sport, amenajări nautice pentru agrement şi sport, teatru, cinematograf şi săli de
lectură în aer liber, pavilioane pentru muzică ocazională, expoziţii, dotări pentru
distracţie, restaurante etc.
Parcurile mari, fiind destinate pentru recrearea unui număr mare de persoane şi
incluzând obiective cu mare afluenţă de public, se amplasează şi se proiectează
ţinându-se cont de anumite principii.
Astfel, dacă teritoriul urban permite mai multe opţiuni pentru amplasarea unui
parc, se va avea în vedere situarea într-o zonă de mare densi tate a populaţiei,
deficitară în spaţii verzi publice; de asemenea, se va estima raza de influenţă şi
beneficiul pentru ameliorarea calităţii mediului urban. Ca exemplu, în Bucureşti
noile parcuri au fost realizate în marile cartiere nou construite, micşorând deficitul
de spaţii verzi din sud, est şi vest.
La proiectarea unui parc se ia în consideraţie un coeficient de aglomerare
maximă de 300 vizitatori/ha pentru zona de odihnă activă şi de 160 vizitatori/ha
pentru zona de recreare pasivă.
Numărul de intrări şi amplasarea lor se corelează cu principalele zone exterioare
interesate (complexe de locuit şi cartiere de vile), cu structura stradală învecinată
(intersecţii, artere de mare circulaţie, pieţe publice) şi cu capacitatea proiectată a
parcului.
În organizarea interioară a parcurilor este necesară sectorizarea funcţională,
pentru ca diferitele activităţi recreative să nu se contrarieze. De aceea, obiectivele
care presupun o mare aglomerare a publicului (teatru, cinematograf, zonă de parc de
distracţii) se amplasează periferic, având prevăzute alei de acces corespunzător
dimensionate şi eventual parcaje exterioare, la limita parcului.
 Dotările şi amenajările generatoare de agitaţie şi zgomot (zonele de distracţie,
restaurantele ş.a.) se situează în locuri uşor accesibile, însă la distanţă convenabilă de
sectoarele liniştite ale parcului, rezervate plimbării şi odihnei. Pentru terenurile de
sport se aleg locuri plane, situate de preferinţă tot perimetral, în apropierea unei artere
de circulaţie.
Pentru fiecare parc este necesar un sector administrativ-gospodăresc (sere,
răsadniţe, teren de culturi ornamentale, construcţii diferite); acesta se amplasează fie
în incinta parcului, separat de zona publică, fie în afara lui, în imediată apropiere.
Structura parcului se concepe astfel încât să asigure o repartiţie teritorială
echilibrată a diferitelor elemente componente. în ansamblu, se apreciază ca bune
următoarele ponderi din suprafaţa totală:
 66-77 % suprafeţe plantate şi gazonate;
 10-12% alei;
 5-10 % piese de apă;
 5-8 % terenuri de sport;
 3-4 % construcţii.
Zonele destinate activităţilor culturale şi distractive nu trebuie să depăşească 20%
din teritoriu, cea mai mare parte a parcului fiind ocupată de spaţiul verde propriu-zis.
în parcurile mari creşte ponderea pieselor de apă, un lac putând deţine până la
maximum 30 % din suprafaţa totală.

4. PĂDUREA-PARC
Situată de obicei în afara perimetrului oraşului, pădurea-parc reprezintă un masiv
forestier de peste 100 ha, existent în raza de folosinţă a oraşului şi amenajat pentru
recreare. Transformarea pădurii se face cu intervenţii minime asupra cadrului natural,
astfel încât amplasarea diferitelor dotări să nu comporte defrişări importante.
În cadrul unei păduri-parc se prevede o reţea de drumuri rustice şi alei de
plimbare, nedepăşind 4 % din suprafaţă. Se impune ca parcajele şi căile rutiere de
acces să fie situate la limita masivului forestier.
Pentru evitarea degradării pădurii, funcţia recreativă trebuie stabilită la o
capacitate de primire de 30-60 vizitatori/ha.
 Amenajările pot cuprinde adăposturi de ploaie, fântâni sau cişmele pentru apă
potabilă, toalete, sector zoologic, eventual şi sector botanic, terenuri de sport, locuri
dejoacă pentru copii, amenajări nautice (dacă există un lac), teren de camping ş.a.
Ariile de joc şi sport se prevăd în spaţiile degajate, nearborizate, putând deţine
până la 5 % din suprafaţa totală.
În cadrul pădurilor-parc de mare întindere se pot include şi alte amenajări (tabără
de vară pentru copii şi tineret, centru sportiv pentru cantonament, hotel, restaurant) în
măsura în care permite vegetaţia forestieră (la liziera pădurii, în zonele mai dispers
arborizate sau nearborizate).
Exemple de păduri-parc sunt Băneasa şi Snagov pentru Bucureşti, Dumbrava la
Sibiu, Pădurea Verde la Timişoara, Hoia la Cluj-Napoca, Varte-Stejăriş la Braşov
ş.a.
Zona de agrement se constituie în afara oraşului, cuprinzând păduri de recreare
(păduri de agrement) şi locuri de agrement în situri naturale frumoase, pe malurile
unor ape (lac, râu), în apropierea unor locuri de interes istoric sau în teritorii cu
funcţii turistice şi balneare.

5. PĂDUREA DE RECREARE
Depăşind în suprafaţă pădurea-parc, pădurea de recreare face parte din fondul
forestier de interes social. Utilizarea în scop recreativ, se face în condiţiile păstrării
neschimbate a structurii şi compoziţiei pădurii, printr-un regim de gospodărire
silvică, menită să asigure permanenţa vegetaţiei forestiere. în acelaşi timp se impune
moderarea exploatării turistice, pentru a nu i se altera frumuseţea peisagistică şi
integritatea.
Ca o consecinţă a principiilor menţionate, pe teritoriul pădurii de recreare se
adoptă o anumită zonare (Filofteia Negruţiu, 1980):
 zonă de primire şi de odihnă, amenajată pe o suprafaţă mică, în mod
asemănător pădurii-parc, cu un anumit grad de prelucrare şi de artificializare;
 zona pentru plimbare reprezintă 75-80% din suprafaţă, pe care se păstrează
caracterul natural al pădurii;
  zonă de regenerare a arboretelor, pe circa 5% din suprafaţă, unde accesul
publicului este interzis.
Pădurile de recreare cuprind drumuri forestiere (3% din suprafaţă), parcaje, poteci
pentru plimbare, piste de călărie, cu parcursuri bine studiate şi semnalizate.
Ca echipare pentru recreare sunt prevăzute, mai ales, în zona de primire locuri de
campare, locuri pentru dejun în aer liber, amenajări pentru jocuri sportive (tenis de
masă, tir cu arcul ş.a.), locuri de joacă pentru copii, eventual amenajări pentru
canotaj, pescuit.
Elementele constructive simple, ca: refugii, adăposturi, mici cabane cu dotări
rustice minime, mobilier rustic (bănci, scaune din butuci, mese), sursele de apă
potabilă (izvor, fântână) şi unele amenajări gospodăreşti (vatră pentru foc, groapă
pentru deşeuri menajere biodegradabile ş.a.) se amplasează cât mai convenabil pentru
a permite o bună şi agreabilă folosire.
Ştrandurile fac parte din unele zone de agrement, fiind amenajate pe maluri de
cursuri naturale de apă sau de lacuri; ele sunt organizate pentru plajă şi practicarea
înotului, dar şi pentru alte activităţi (agrement, jocuri sportive, alimentaţie publică).
În cuprinsul zonelor de agrement se are în vedere valorificarea maximă a
valenţelor peisagistice ale cadrului natural, armonizarea amenajărilor cu condiţiile şi
fizionomia şirului, uneori înfrumuseţarea acestuia, dezvoltarea peisajului. Totodată se
va urmări ca amplasamentele unor dotări şi modul de rezolvare şi exploatare a
acestora să restrângă la maximum impactul negativ asupra mediului.

6. AMENAJĂRILE PEISAGISTICE DIN ZONELE TURISTICE

Spaţiile verzi din staţiunile de odihnă şi tratament se amenajează pe aceleaşi
principii ca şi spaţiile verzi urbane, având însă o pondere mai mare de ansamblu.
Vilele, hotelurile, stabilimentele balneare etc. sunt cuprinse în cadrul unor
vaste arii plantate, amenajate pentru plimbare, odihnă, exerciţii fizice, sport,
agrement. Plantaţiile pot fi nou create sau rezultă din sistematizarea şi completarea
vegetaţiei existente (pădure, dumbravă). Unităţile de cazare, restaurantele,
complexele de sănătate deţin în acest cadru peisagistic general şi amenajări în
administraţie proprie, cu acces limitat.
 Campingurile iau o mare extindere în cuprinsul zonelor de interes turistic, ca
urmare a intensificării traficului auto. Amenajate în apropierea localităţilor, într-un
cadru natural plăcut, cu elemente de interes pentru diferite activităţi (pădure, lac,
înălţimi stâncoase, circuite turistice ş.a.), terenurile de camping se amplasează de
preferinţă pe un sol uscat, nisipos, în locuri adăpostite de vânt şi de sursele de zgomot
şi poluare.
În funcţie de mărime, campingurile pot cuprinde: pavilion de primire, dotări
pentru cazare (căsuţe, corturi fixe), punct alimentar, grup sanitar, bucătărie în aer
liber, terenuri de joc şi de sport pentru copii şi adulţi.
Camparea este fie liberă în cuprinsul terenului dispers arborizat, fie se
organizează pe unităţi de 100-150 mp (pentru un cort, un autoturism şi mobilier de
camping sau alte variante), care se separă cu vegetaţie arbus-tivă. Pentru rulote se
prevede o zonă aparte, eventual cu facilităţi de conectare la curentul electric.
Numărul aleilor carosabile este limitat la strictul necesar, de multe ori la o
singură alee, în circuit. La intrare se prevede un parcaj.
Plantaţia este predominant alcătuită din pâlcuri de arbori şi arbuşti din vegetaţia
spontană, asigurând o diseminare a zonelor de însorire şi de umbră şi din garduri vii
netunse, pentru compartimentarea şi îngrădirea terenului. In vecinătatea pavilionului
de recepţie şi la intrare se pot planta flori şi exemplare de arbori şi arbuşti
ornamentali, preferabil specii autohtone adecvate condiţiilor zonei.
Spaţiile verzi din localităţile rurale
În cadrul localităţilor rurale, proprietăţile individuale deţin ponderea zonelor
plantate, care au însă un caracter predominant utilitar-economic.
Spaţiile verzi de folosinţă generală sunt mai restrânse ca suprafaţă şi mai simple
ca alcătuire. În comunele mari, grădina publică şi unul sau câteva mici scuaruri
reprezintă numai 5-10% din suprafaţa totală a teritoriului plantat al localităţii;
amenajările de pe lângă clădirile obşteşti ocupă 3-5%, plantaţiile de pe străzi 2-4%,
iar perdelele de protecţie circa 5%.
Grădina publică (de obicei, unică) are cel mult 3-5 ha, din care 70-75% sunt
ocupate cu plantaţii de arbori şi arbuşti, gazon şi flori, 10-15% cu alei, iar restul
suprafeţei este afectat pentru unele dotări (teren de sport, loc dejoacă pentru copii).
 În plantaţii predomină speciile locale, rezistente, adaptate şi care nu necesită
îngrijiri speciale.
Florile, de asemenea autohtone, sunt adevărate podoabe ale curţilor şi ale
străzilor principale, mai ales în satele şi comunele străbătute de şoselele naţionale.

4.2.2. TRATAREA SPAŢIILOR VERZI AFERENTE DOTĂRILOR

SOCIAL-CULTURALE, LOCUINŢELOR, INDUSTRIILOR,
ZONELOR DE NOCIVITATE

1. SPAŢIILE VERZI DE PE LÂNGĂ INSTITUŢIILE ADMINISTRATIVE ŞI

CULTURALE
Aceste amenajări, contribuind la estetica urbană, sunt constituite din plantaţii
decorative care se armonizează cu volumele arhitecturale: peluze de gazon, rabate de
flori şi trandafiri, aliniamente, grupări libere sau simetrice de arbori şi arbuşti
ornamentali.
Acestea se asociază uneori cu elemente decorative construite sau de artă plastică:
bazine, fântâni, corpuri de iluminat, statui, vase, jardiniere.
Astfel de amenajări decorative pot fi restrânse, pe suprafeţe înguste, adiacente
clădirilor sau pot fi mai mari, incluzând şi elemente de circulaţie pietonală; pot fi
situate atât în zona publică, cât şi în incinte împrejmuite, având acces limitat.
În cadrul urban, pe lângă instituţiile administrative şi culturale sunt adesea
situate spaţii pietonale cu o tratare estetică deosebită, constituind centre de interes
pentru viaţa civică.

2. SPAŢIILE VERZI DE PE LÂNGĂ INSTITUŢII SANITARE ŞI CURATIVE

Pentru asigurarea condiţiilor prielnice de refacere a sănătăţii şi de recuperare a
forţei de muncă a multor categorii de bolnavi, spitalele şi sanatoriile trebuie să
dispună de un mediu exterior mai curat, pe care îl pol furniza spaţiile verzi din
incintă, grădina sau parcul instituţiei respective. Se consideră necesară o normă de 70
mp/bolnav pentru spitalele urbane şi de 150 mp/ bolnav pentru instituţiile curative din
afara centrelor populate.
Amenajările cuprind spaţii pentru plimbare şi odihnă şi, după caz, terenuri
pentru recuperare fizică, solariu, umbrar, chioşc.
Plantaţiile, prin distribuţia şi alcătuirea lor, sunt menite să separe aceste amenajări de
sursele de stres (alei carosabile, parcaje interioare, străzi adiacente, vecinătăţi
indezirabile) şi să ofere protecţie împotriva curenţilor de aer, să asigure zone
diferenţiate ca grad de însorire, să atenueze zgomotul exterior.

3. PARCURILE SPORTIVE
În cuprinsul parcurilor destinate activităţilor sportive, spaţiile verzi deţin numai
circa 30 % din suprafaţa totală.
Sistematizarea generală depinde de amenajările şi construcţiile incluse: stadion,
terenuri pentru diferite discipline sportive, săli de sport, piscină în aer liber şi
acoperită, grupuri sanitare, vestiare, clădiri administrative etc. Intrările şi reţeaua de
circulaţie interioară trebuie bine dimensionate, pentru a satisface perioadele de
maximă aglomeraţie, generate de competiţiile de mare interes.
Plantaţiile sunt subordonate organizării funcţionale a parcului, având rol de
separaţie şi de creare a unor volume vegetale care echilibrează suprafeţele deschise
ale terenurilor de sport. Se utilizează plantaţii de aliniament, perdele şi ecrane verzi
de separaţie vizuală, garduri vii de diferite înălţimi, amenajări decorative (la intrări şi
în vecinătatea construcţiilor importante).
Natura şi dispunerea plantaţiilor nu trebuie să incomodeze activitatea pe terenuri.
Se evită umbrirea suprafeţelor de joc şi căderea de frunze şi fructe. De asemenea, se
ţine cont de afluenţa mare a publicului în zile de competiţii; pe traseul de acces şi
evacuare se vor planta specii robuste, iar gazonul din aceste zone se va alcătui din
ierburi rezistente la călcare.

4. SPAŢIILE VERZI PENTRU COPII ŞI TINERET

 Sunt amenajări de diferite mărimi, de la ariile de joc de pe lângă locuinţe, până
la parcuri special create.
Terenurile de joacă din cadrul ansamblurilor de locuinţe şi din cuprinsul
parcurilor şi grădinilor se amenajează pe categorii de vârstă.
Pentru copiii preşcolari se prevăd unităţi minime de 400 mp, dotate cu un bac de
nisip şi diferite aparate pentru joc (leagăne, leagăne rotative pe pivot, balansoare,
spaliere, tobogane, piramide de butuci pentru căţărat etc), servind la joaca simultană a
30-40 de copii.
În amplasarea acestora (poziţie, distanţe) se va ţine cont de cinematica diferitelor
aparate astfel încât să se evite accidentarea copiilor.
Pentru copiii de 7-10 ani sunt necesare unităţi de circa 1000 mp, spaţiu
convenabil pentru 40-50 de copii, cuprinzând teren înierbat pentru jocuri sportive,
aparate pentru joc adecvate vârstei, aparate de gimnastică.
Pentru copiii de 11-15 ani se prevăd spaţii mai mari, unităţi de circa 3500 mp
care se amenajează pentru jocurile cu mingea (baschet, volei, fotbal ş.a.).
Terenurile rezervate copiilor se amplasează la distanţe şi în poziţii convenabile
faţă de locuinţe, pentru a nu deranja prin zgomot, iar în parcuri se dispun mai departe
de zonele dorit liniştite.
Şi în incintele instituţiilor de educaţie şi învăţământ se amenajează terenuri
pentru recreaţie şi jocuri în aer liber, însoţite de plantaţii de separaţie, de umbrire, de
protecţie. Pentru creşe şi cămine este indicată o normă de 20-25 mp pentru un copil,
iar în şcoli, 5 mp de plantaţii şi 1,5 mp de teren sportiv pentru un elev.
Grădinile şi parcurile speciale pentru copii trebuie create într-o manieră care să
suscite şi să menţină interesul tinerilor vizitatori. Acestea cuprind dotări foarte
variate: echipamente pentru joc (similare celor menţionate mai sus), piste pentru
patine cu rotile, triciclete, biciclete, carturi ş.a., bazine pentru înot, patinoar, mini-
golf, terenuri de sport, săli pentru jocuri mecanice, instalaţii electrice sau mecanice
tipice parcurilor de distracţii, dotări pentru activităţi instructiv-educative (săli de
lucru, săli de expoziţie şi de reuniuni, bibliotecă, mici grădini botanice şi zoologice
ş.a.).
 În parcurile speciale pentru copii, cifrele orientative pentru ocuparea terenului
sunt: plantaţii 50%, locuri de joacă şi jocuri sportive 20%, spaţii rezervate pentru
învăţământ 5 %, spaţii pentru studiul ştiinţelor naturii 5%, aici 8%, ape 4%.
Plantaţiile, pe lângă funcţiile cunoscute, au unele particularităţi: ele trebuie să
creeze o ambianţă de bună dispoziţie (o mai mare varietate coloristică în anumite
zone şi, din contră, un fond vegetal mai neutru pentru panourile şi construcţiile viu
colorate, arbuşti tunşi amintind forme de animale, labirinturi din garduri vii etc.),
sortimentul vegetal nu trebuie să includă specii cu organe aeriene toxice (oţetar roşu,
salcâm galben, tisă ş.a.); se evită folosirea în gardurile vii de împrejmuire a
terenurilor de joacă atât a speciilor cu ghimpi cât şi a celor cu slabă rezistenţă
mecanică (de exemplu, buxus).
Terenurile dejoacă pot fi înierbate, cu încadrări din plantaţii cu caracter liber
(mase de arbuşti şi grupuri de arbori) sau, mai adesea, sunt organizate pe arii bine
conturate, aşternute cu pietriş sau cu nisip şi delimitate prin garduri vii tunse sau
libere.
Reţeaua de alei se limitează la strictul necesar, copiii preferând ariile de joc şi
zonele cu instalaţii de distracţie. Intrările se proiectează cu asigurare şi vizibilitate
bună, pentru evitarea accidentelor la ieşirea copiilor în stradă.

5. SPAŢIILE VERZI AFERENTE ANSAMBLURILOR DE LOCUINŢE

Cartierele de blocuri au importante suprafeţe de spaţii verzi, care, în mod
normal, fac obiectul proiectării specializate şi sunt amenajate de către administraţia
locală (foto color 61).
Este de dorit ca prin planurile de sistematizare a zonelor construite să se rezerve
fâşii suficient de largi pentru interpunerea de plantaţii între arterele intens circulate şi
blocurile de locuinţe.
Spaţiile verzi din ansamblurile de locuinţe sunt organizate în conformitate cu
principiile esteticii urbane. Mai ales zonele de faţadă, adiacente arterelor de circulaţie
impun o tratare care să se armonizeze cu plantaţiile stradale şi care să exprime
unitatea în varietate. Alegerea speciilor şi modul lor de grupare trebuie să evite
monotonia unor tronsoane prea lungi, identice ca tratare, păstrându-se totuşi un
element unificator, de exemplu, aliniamentul de arbori sau gardul viu.
Terenul liber de construcţii dintre blocuri cuprinde suprafeţe plantate şi
înierbate, arii de joacă (eventual şi de jocuri sportive), mici spaţii de odihnă, alei
pietonale.
Amplasarea plantaţiilor se face în corelaţie cu poziţia, orientarea şi înălţimea
clădirilor, luându-se în considerare nu numai criterii estetice, ci şi funcţionale. Astfel,
prin poziţionarea şi structura plantaţiilor se urmăreşte diminuarea curenţilor puternici
de aer dintre aliniamentele de blocuri, protejarea împotriva insolaţiei excesive,
mascarea anumitor construcţii auxiliare, separarea şi împrejmuirea terenurilor de
joacă, crearea de obstacole fizice în scopul respectării traseelor de circulaţie pietonală
(garduri vii, eventual dublând garduri scunde metalice) ş.a.

6. GRĂDINILE LOCUINŢELOR INDIVIDUALE

Acestea constituie o categorie aparte de amenajări peisagistice pe suprafeţe mici,
de la 40-50 mp până la 400-600 mp, având caracterul unor spaţii închise, delimitate
de împrejmuiri.
Grădina poate fi situată diferit, în raport cu poziţia clădirii în parcela respectivă.
Grădinile de faţadă, atunci când au garduri joase sau penetrante vizual, pot
contribui la estetica urbană. Mai adesea aceste grădini sunt fâşii destul de înguste, de
aceea se alege în general o vegetaţie ornamentală de talie mică (arbuşti, trandafiri,
flori) şi unul sau mai multe elemente de verticalitate care nu incomodează prin umbră
excesivă sau dezvoltare prea mare. O grădină de faţadă care beneficiază de o distanţă
mai mare între casă şi gard permite şi adoptarea unei soluţii de ecranare vizuală
dinspre stradă (gard viu înalt, perdea de arbuşti înalţi ş.a.).
Grădinile situate în spatele clădirilor de cele mai multe ori oferă intimitate şi
adăpost împotriva privirilor indiscrete. Ele servesc ca loc de odihnă şi de exercitare a
pasiunii pentru grădinărit. în funcţie de mărime şi de dorinţele beneficiarilor, grădina
poate cuprinde o platformă pentru mobilierul de grădină, eventual umbrită de o
pergolă, arie gazonată, flori, arbuşti, arbori ornamentali, bazin sau piscină, chioşc de
grădină, mici parcele de cultură pentru diferite plante, unele amenajări gospodăreşti
(magazie, mini-seră, curte şi cuşcă pentru câine) ş.a.
În grădinile mici, cadrul vegetal se realizează preponderent cu plante arbustive;
pentru a suplini absenţa arborilor se utilizează plante agăţătoare care înverzesc şi
înfloresc zidurile şi gardurile.
Aranjamentul general al grădinilor locuinţelor individuale poate fi liber sau
geometric asimetric; uneori se adoptă simetria, în cazul grădinilor de faţadă, când
intrarea în clădire este situată central.
În clădirile multietajate, lipsa unei grădini poate fi suplinită prin amenajarea de
terase-grădină. Acestea pot fi realizate în principal în două modalităţi.
Cea mai simplă constă în cultivarea plantelor ornamentale în vase, bacuri şi
jardiniere moliile, al căror design, mărimi şi mod de aranjare permit crearea unei
ambianţe vegetale cu varie-tale volumetrică şi coloristică.
O altă modalitate este prevederea terasei cu un sistem constructiv special
(etanşarea planşee-lor şi evacuarea apei în exces), care permite încastrarea unui strat
de sol şi realizarea astfel a unor suprafeţe gazonate, decorate cu flori şi mici arbuşti.
Şi în aceste amenajări, plantele urcătoare deţin un loc important în înverzirea pe
verticală, susţinute de pergole uşoare sau dirijate pe ziduri şi pe panouri de treiaje.
În prezent, arhitecţii proiectează clădiri moderne al căror acoperiş cuprinde o
grădină unică sau o serie de grădini, contribuind astfel la zona verde a oraşului.
Grădinile interioare. În cazul unor locuinţe dar şi al unor hoteluri, instituţii ş.a.,
arhitectura clădirilor este concepută cu unul sau mai multe spaţii destinate grădinilor
decorative (accesul luminii naturale prin plafoane, pereţi, eventual hidroizolaţii
speciale, încastrări de sol).
Grădinile, în funcţie de mărime, pot fi doar contemplate sau pot permite
circulaţia interioară şi staţionarea.
Compoziţia lor poate oferi privitorului scene de peisaj realizate cu rafinament
artistic şi ingeniozitate: aranjamente de plante lemnoase şi erbacee, roci, bazin cu sau
fără peşti exotici, sau jeturi de apă, vase de grădină, piese de artă plastică etc.
Vegetaţia reuneşte atât specii de exterior adaptabile în astfel de condiţii cât şi plante
de interior.
4.2.3. SPAŢIILE VERZI AFERENTE CĂILOR DE CIRCULAŢIE URBANE Şl
RUTIERE
Căile de circulaţie publică din oraşe sunt de cele mai multe ori însoţite de
plantaţii de diferite categorii, de la simple aliniamente de arbori, până la fâşii verzi cu
lăţimi diferite, având rol ecologic şi, în acelaşi timp, estetic-arhitectural.
În condiţiile intensificării traficului suprateran urban, resistematizarea arterelor
de circulaţie şi crearea altora noi, în cartierele nou construite, trebuie să prevadă
integrarea de spaţii plantate, în funcţie de caracterul şi importanţa străzilor. Se
apreciază că oraşele de câmpie trebuie să aibă cel puţin 60% din străzi plantate, cifra
fiind mai mică în cazul oraşelor din zona de dealuri înalte şi de munte (circa 40 % din
străzi).
Plantaţiile de aliniament din oraşe au roluri multiple: crearea de efecte
arhitecturale în asociere cu aliniamentele de edificii ale străzii, reducerea poluării
atmosferice, ameliorarea microclimatului local (mai ales prin umbrirea de către arbori
a trotuarelor şi parţial a carosabilului, dar şi prin procesul de evapo-transpiraţie al
maselor de frunze); la acestea se adaugă importanţa funcţională a plantaţiilor, de
separare a căilor pentru pietoni şi a clădirilor de traficul stradal, de compartimentare
transversală a arterelor mari de circulaţie (separarea sensurilor sau a diferitelor
categorii de vehicule).
Tipul de plantaţii de aliniament depinde de lăţimea şi structurarea străzii,
intensitatea circulaţiei vehiculelor, intensitatea traficului pietonal, cadrul arhitectural
al străzii, numărul de etaje al clădirilor, orientarea străzii faţă de punctele cardinale
(străzile cu dispoziţia N-S sunt foarte însorite), instalaţiile şi construcţiile subterane.
Se folosesc următoarele categorii de plantaţii de aliniament:
 aliniament dintr-un singur rând de arbori (cel mai des întâlnit);
 aliniamente multiple (cu 2-4 şiruri de arbori, mai frecvent 2);
 aliniament mixt de arbori şi gard viu;
 aliniament de gard viu.
Plantaţiile de aliniament pot fi dispuse în mod diferit: pe ambele laturi ale străzii
sau unilateral (când trotuarele sunt asimetrice sau strada este
mai îngustă, pe străzile cu orientare E-V, numai pe latura însorită); pe laturi (unul sau
două şiruri de arbori însoţind fiecare trotuar) şi pe fâşii de subîmpărţire a arterei de
circulaţie (aliniament dublu sau multiplu situat central sau două aliniamente simple
separând trei căi de circulaţie).
Liniile de arbori din cuprinsul unei străzi sunt alcătuite, de regulă, din aceeaşi
specie. Pe arterele lungi se admite schimbarea speciei la modificarea direcţiei sau
după intersecţia cu altă stradă, iar pe arterele largi, cu mai multe căi, în aliniamentele
centrale se poate planta o specie diferită faţă de cele laterale. Totuşi, din motive
estetice, este preferabilă tratarea unitară sau folosirea de specii asemănătoare ca
habitus, talie, forma frunzelor, debut al înfrunzirii, comportament ecologic.
În cadrul aliniamentelor se păstrează distanţe egale între arbori; fac excepţie
situaţiile obligate (intrări carosabile, intersecţii de străzi, curbe), unde intervalele se
măresc pentru a se asigura vizibilitatea. Distanţa recomandabilă faţă de o intersecţie
importantă este de 25 m.
Distanţele de plantare între arbori pe rând sunt de 5-12 m, în funcţie de puterea
de creştere şi lărgimea coroanei; mai frecvent, pentru exemplarele situate în arii
individuale încastrate în trotuare, distanţele sunt de 7-8m (arbori de mărimea II).
Distanţa faţă de clădiri este de minimum 6 m, iar faţă de carosabil, minimum 1 m.
Pentru arborii plantaţi pe un rând sunt necesare fâşii de pământ cu lăţimea de cel
puţin 1,5-2 m sau spaţii individuale de minimum 2 mp. În cazul aliniamentelor duble
de arbori, fâşiile de sol trebuie să fie de minimum 3,5 m, situaţie în care cele două
şiruri se plantează decalat, iar distanţele pe rând se măresc; distribuţia simetrică a
rândurilor paralele necesită un interval de minimum 4 m între ele.
În proiectarea de către urbanişti a arterelor de circulaţie moderne, tendinţa este
de a se asigura plantaţiilor stradale spaţii care să satisfacă mai bine necesităţile de
dezvoltare ale arborilor şi să reducă impactul cu vecinătatea imediată a carosabilului
(generatoare de răniri ale trunchiului şi ramurilor inferioare şi de poluare a solului cu
substanţele de deszăpezire).
În Italia, Ministerul Lucrărilor Publice a emis în 1966 "Instrucţiuni pentru
protejarea patrimoniului de arbori în raport cu siguranţa circulaţiei stradale", indicând
distanţele minime, distincte pe categorii de mărime a arborilor şi de importanţă a
arterelor de circulaţie. Pentru străzile urbane de mare trafic, se specifică distanţele
minime faţă de carosabil de 1,5 m în cazul arborilor mici, 2 m pentru cei cu
dezvoltare medie şi 5 m pentru cei mai puternici (Bovo G. şi colab., 1998).
Pentru un aliniament de gard viu, este necesară o fâşie de pământ cu lăţimea de
0,75-1,5 m, în funcţie de alcătuirea plantaţiei (un rând sau două de arbuşti).
La proiectarea şi realizarea plantaţiilor de aliniament pe străzi se ţine cont şi de
distanţele minime faţă de instalaţiile subterane; ultimele recomandări pentru arbori
(Italia, 1998) sunt 4 m faţă de conductele de apă şi canalizare, 3 m faţă de conductele
de gaz de joasă presiune, 2 m faţă de conductele de gaz de înaltă presiune şi cablurile
electrice îngropate (pentru cablurile electrice şi telefonice intubate nu se prevăd
distanţe obligatorii). De asemenea, se ia în considerare şi poziţia diferitelor elemente
ale instalaţiilor aeriene (stâlpi, cabluri). Pentru arbuşti distanţa faţă de instalaţiile
subterane este de 1,5 m.
Aliniamentele stradale din vegetaţie lemnoasă sunt însoţite sau nu de vegetaţie
erbacee. Fâşiile şi suprafeţele individuale de sol pot fi bordate cu gazon sau şi cu flori
de sezon. În situaţia unui trafic pietonal foarte intens, arborilor plantaţi în spaţii
individuale li se prevede o protecţie specială împotriva tasării solului (implicit a
sistemului radicular) - cu grătare sau alte modalităţi.
Speciile de arbori pentru aliniamente stradale se aleg dintre foioase, după
anumite criterii; acestea trebuie să aibă talie medie, port regulat, trunchi drept şi
coronamentul la cel puţin 2,5 m înălţime, sistemul radicular dezvoltat în profunzime
(şi nu trasant sau drajonant, deoarece ridică pavajul sau asfaltul), înfrunzire de lungă
durată, perioadă scurtă de cădere a frunzelor; se evită speciile ale căror flori şi fructe
murdăresc prea mult strada sau incomodează pietonii. Pe lângă aceste cerinţe, se
impune alegerea de specii caracterizate printr-o bună adaptare la climatul zonei şi
rezistenţa biologică în mediul urban, unde se poate suprapune acţiunea diferiţilor
factori de stres: secetă, radiaţia calorică a asfaltului, poluarea atmosferei şi solului,
boli şi dăunători etc.

1. FÂŞIILE PLANTATE ÎN LUNGUL ARTERELOR DE CIRCULAŢIE

 Străzile mai importante pot avea fâşii verzi dispuse fie axial, despărţind sensurile
carosabilului, fie lateral, având incluse trotuarele.
Pe arterele de mare trafic, este indicat ca fâşiile axiale să se proiecteze cu o
lăţime de 7 sau 14 m, permiţând ulterior lărgirea la nevoie a carosabilului cu cel puţin
un culoar pe sens (3,5 m). Plantaţia axială poate li alcătuită în diferite moduri:
aliniamente continue de arbori sau secvenţe de aliniamente alternând cu spaţii
decorate cu rabate de trandafiri; aliniamente mixte de arbori şi garduri vii; compoziţii
geometrice simetrice sau asimetrice din arbuşti, garduri vii, trandafiri, mai rar şi flori.
în funcţie de necesităţile perspectivei, fâşia axială poate fi amenajată numai cu plante
de talie mică pe fond de gazon.
În cazul unor fâşii laterale mai largi ale arterei de circulaţie, trotuarele devin alei
pietonale, încadrate de plantaţii, care pot fi alcătuite nu numai din aliniamente de
arbori ci şi din grupuri de arbuşti, garduri vii şi chiar perdele de vegetaţie lemnoasă
(de exemplu, Şoseaua Kiseleff în zona Muzeului Satului din Bucureşti).
Fâşiile plantate ale căilor urbane de circulaţie deţin un rol important în sistemul
verde al oraşului, fiind menite să facă legătura între scuaruri, grădini, parcuri şi alte
categorii de spaţii verzi, în scopul unei mai bune funcţionalităţi în protecţia mediului.

2. PLANTAŢIILE CĂILOR DE CIRCULAŢIE EXTERIOARE

LOCALITĂŢILOR
Şoselele şi autostrăzile sunt însoţite de plantaţii cu rol de ghidare şi protecţie, al
căror mod de tratare trebuie corelat cu caracteristicile traseului: topografie, orientare
faţă de punctele cardinale, condiţii climatice, vecinătăţi imediate, restricţii de
circulaţie, amenajări pentru parcare şi popas, poduri ş.a.
Plantaţiile rutiere se dispun la cel puţin 4,5 m faţă de carosabil, respectiv 3 m de
platforma drumului -distanţă impusă de siguranţa circulaţiei.
Ele pot fi organizate diferit, în funcţie de categoria de drum (şosea naţională,
şosea judeţeană, autostradă), cu variaţii de-a lungul parcursului, impuse de
schimbarea caracteristicilor traseului:
  aliniamente bilaterale din arbori la intervale de 10 - 15 m, întrerupte în dreptul
parcărilor laterale şi în zonele premergătoare intersecţiilor, podurilor şi
trecerilor la nivel peste calea ferată;
 grupuri libere de arbori şi arbuşti cu fizionomie diferită, care se succed de-a
lungul parcursului la distanţe mai mari; această soluţie suprimă monotonia şi
ritmicitatea zonelor umbrite şi însorite, supărătoare pentru conducătorii auto pe
unele tronsoane ale şoselelor (mai ales pe cele cu orientare SE-NV);
 şiruri de arbori în perdea (cu intervale mici pe rând, de circa 2 m) -se pot
prevedea uneori, pe distanţe limitate, fie pentru mascarea anumitor zone, fie
pentru o mai bună protecţie împotriva vântului şi depunerilor de zăpadă;
 perdele de protecţie;
 plantaţii de consolidare a taluzurilor.
Plantaţiile autostrăzilor pot. fi dispuse atât lateral (pe zone limitate) cât şi central,
separând sensurile circulaţiei.
În general nu se plantează aliniamente de arbori, acestea generând monotonie şi
diminuarea atenţiei persoanelor aflate la volan. în sectoarele mai expuse vântului, în
zonele laterale afectate benzinăriilor, parcărilor, unităţilor de alimentaţie publică, se
prevăd perdele de protecţie din arbori şi arbuşti, de asemenea, în vecinătatea
localităţilor, pentru reducerea zgomotului traficului. O soluţie adoptată pe autostrăzile
europene este modelarea în cotă pozitivă a terenului adiacent, sub formă de colină
alungită (asemănătoare unui dig de pământ), plantată cu arbori şi multă vegetaţie
arbustivă, deasă şi suficient de înaltă, pentru o mai bună protecţie antifonică, în
zonele în care terenul din proximitatea localităţilor nu permite rezolvările menţionate,
se amplasează ecrane antifonice construite, dintre care fac parte şi zidurile plantate;
acestea pot fi realizate în diferite moduri care permit îmbrăcarea cu plante (erbacee
perene, liane, subarbuşti ş.a., cu rezistenţă bună în condiţiile date).
Un rol important îl au plantaţiile anti-far de pe mijlocul unor autostrăzi, alcătuite
din gard viu sau aliniament dublu de arbuşti înalţi, bine ramificaţi şi rezistenţi la
factorii de stres.
4.2.4. SPAŢIILE VERZI CU PROFIL SPECIALIZAT

1. GRĂDINILE BOTANICE ŞI PARCURILE DENDROLOGICE

Reprezintă vaste colecţii de plante, înfiinţate în scopul cunoaşterii şi studierii
florei autohtone şi a globului terestru -fiind în acelaşi timp, laboratoare vii pentru
aclimatizarea şi introducerea în cultură a noi specii originare din alte zone geografice.
Pe lângă destinaţia ştiinţifică, ele au şi rol instructiv-educativ; totodată servesc şi ca
spaţii pentru plimbare şi odihnă (cu acces limitat).
În grădinile botanice cu suficientă întindere, ca şi în parcurile dendrologice,
organizarea generală rezultă din îmbinarea criteriilor ştiinţifice cu cele peisagistice;
dispunerea speciilor nu se mai face după clasificarea sistematică pe familii botanice,
ci în funcţie de zonarea geografică şi ecologică, fiind puse în evidenţă asociaţiile
vegetale. Modul de prezentare a florei influenţează delimitarea diferiţi a zonelor,
modelarea reliefului, crearea de piese de apă, gruparea componentelor vegetaţiei.
Tratarea în acelaşi timp peisagistică a ansamblului, permite realizarea unei compoziţii
armonioase şi atractive. Prezenţa unei ape şi a unui relief variat înlesneşte crearea
prin diferite artificii a unor ambianţe care sugerează medii naturale diverse (regiune
montană, pădure, luncă, mlaştină ş.a.), şi chiar scene de peisaj specifice anumitor ţări
(de exemplu, Japonia).
Grădinile botanice şi unele parcuri dendrologice au şi sector ornamental, situat
fie la intrare, fie în preajma clădirii principale, unde sunt reunite specii, varietăţi şi
forme horticole cu caracteristici decorative ce sunt puse în valoare prin modalităţi
specifice artei grădinilor.
În ţara noastră, dintre cele mai importante exemple, se pot cita grădina botanica
din Chisinau şi grădina dendrologică ‚Dendrariu’.

2. GRĂDINILE DE TRANDAFIRI
Rozariile sunt amenajări peisagistice în care trandafirii constituie elementul
dominant al compoziţiei. Ele pot fi concepute ca grădini de sine stătătoare (de
exemplu, în unele ţări, rozarii pentru concursuri naţionale şi internaţionale) sau, de
cele mai multe ori, ca parte componentă a unui parc sau a unei grădini botanice.
 Rozariile mari, cu caracter ştiinţific şi de promovare a noilor creaţii, sunt
compartimentate în sectoare: colecţie botanică (specii ale genului Roşa), colecţia
propriu-zisă de soiuri din diverse ţări, plantaţii pentru concurs, plantaţii pentru
experimentări etc.
Maniera tradiţională de compoziţie este geometrică, arhitecturală, dar se pot
adopta şi rezolvări moderne. Indiferent de modul general de tratare, rozariile se
amenajează astfel încât să permită prezentarea diferitelor specii şi grupe de soiuri, în
funcţie de forma de creştere naturală sau condusă (trandafiri târâtori, tufe, semi-
urcători, urcători, cu trunchi şi coroană erectă sau pletoasă) şi în diferite modalităţi de
folosire peisagistică (rabate, grupuri, aliniamente, exemplare solitare, pentru
decorarea stâlpilor şi pergolelor etc.).
În compoziţie pot fi introduse diferite elemente ornamentale: vase, statui,
pergole, bazine şi fântâni, iar în grădinile denivelate, scări, rampe, terase. Crearea
unor diferenţe pozitive de nivel avantajează vizitatorii pentru cuprinderea vizuală mai
largă a aranjamentului şi a paletei coloristice a trandafirilor.
Prezentarea trandafirilor se face într-un ansamblu peisagistic din care nu lipsesc
arborii şi arbuştii, cu care se realizează fundaluri şi încadrări, evitându-se umbrirea
plantaţiilor de roze; garduri vii şi borduri tunse din Buxus pot delimita parcelele sau
soiurile; exemplare solitare sau grupuri de conifere şi arbuşti sempervirescenţi
contribuie la diversificarea volumetriei şi în acelaşi timp aduc culoare în perioada
sezonului rece.
3. GRĂDINILE ŞI PARCURILE ZOOLOGICE
În unele localităţi care dispun de prezenţa unei zone verzi bine arborizate,
înglobate în limitele construite ale oraşului (parc mare), se pot amenaja grădini
zoologice pe suprafeţe mai mici, sub forma unor colecţii de animale mai ales din
fauna regională.
Grădinile zoologice mari, care reunesc animale din diversele regiuni ale globului
necesită terenuri mari, amenajări şi construcţii speciale, de aceea sunt preferabil
situate în zona suburbană, fiind avantajoasă amplasarea în cuprinsul unui masiv
forestier şi în apropierea unei ape.
 Dacă în grădinile restrânse cele mai multe animale au regim de cuşcă, în
parcurile zoologice ele sunt expuse şi crescute în regim de semi-libertate, fiind
grupate după criterii ecologice (habitat, regiune climatică). Concepţia generală şi
amenajările peisagistice au ca scop crearea unor ambianţe care să amintească unele
trăsături ale zonelor din care provin animalele. Se impun modelări de relief, crearea
de cursuri de apă, iazuri, plan-laţii adecvate redării mediului ecologic natural al
diferitelor grupe de animale. Suprafaţa sectoarelor se corelează cu numărul şi talia
animalelor, iar separarea lor se face prin plantaţii şi garduri mascate; pentru separarea
de alei se prevăd fie şanţuri adânci şi largi, având incluse gardurile de protecţie, fie
garduri de plasă. Adăposturile şi refugiile necesare animalelor se maschează cu
ajutorul vegetaţiei.
Întrucât grădinile şi parcurile zoologice constituie obiective de mare interes
pentru public, mai ales în zilele libere, traseul şi lărgimea aleilor se proiectează astfel
încât să se evite strangulările de trafic şi aglomeraţia în ariile de mare solicitare.

4. PARCURILE PENTRU EXPOZIŢII

Amenajările destinate expoziţiilor şi târgurilor de mărfuri se înfiinţează în
zona periferică a oraşului. Terenul cuprinde pavilioane de expoziţie, arii de
prezentare a exponatelor în aer liber, diferite dotări utilitare, comerciale şi de
alimentaţie publică, construcţii sanitare, circulaţii etc.
Proiectarea spaţiului verde se face în concordanţă cu caracterul şi arhitectura
pavilioanelor. Aleile de intrare suni rezolvate, în general, cu partere decorate într-o
manieră simplă, iar plantaţiile sunt în cea mai mare parte omogene, alcătuite din
specii asemănătoare ca port şi colorit. În măsura posibilităţilor se prevăd spaţii largi,
gazonate.
Parcurile şi grădinile expoziţionale pentru horticultura ornamentală, existente în
unele ţări, posibil şi în România în viitor, sunt special concepute pentru a prezenta
sortimentul ornamental şi variate posibilităţi de amenajare peisagistică.
Concepţia generală este asemănătoare cu a parcului public, dar se acordă o
pondere mai mare suprafeţelor florale, atât în diferite aranjamente peisagistice, cât şi
sub formă de sectoare de colecţii de soiuri pentru anumite specii, care pot constitui
expoziţii sezonale (de irişi, crizanteme, dalii etc.). De asemenea, vegetaţia lemnoasă
cuprinde o mare varietate de specii şi cultivaruri; caracterelor naturale ale plantelor li
se adaugă modul diferit de conducere în forme artistice. în dispunerea speciilor de
arbori şi arbuşti se realizează acorduri sezonale cu speciile floricole. O caracteristică
aparte a acestor amenajări este faptul că, periodic, tipurile de decoraţiuni florale se
schimbă, aranjamentele şi sortimentele se reînnoiesc, pentru a se menţine interesul
publicului.

LISTA SPECIILOR ALESE PENTRU AMENAJAREA INTERSECTIEI

1. Cercis canadensis
 
Este un arbore mic care creste pana la 10 m inaltime. Primavara ramurile
sunt acoperite de flori roz deschis. Este o specie mai rustica si mai rezistenta
la ger. Primavara tarziu sunt produse frunze verzi, in forma de inima de cca
7.5-12.5 cm lungime, acestea devin galbene toamna, inainte de cadere.
 

cercis
2. Măr pitic (Malus pumila)
 
Aşa cum le spune şi numele sunt nişte arbori pitici mijlocii, ce primăvara când
infloresc sunt acoperiţi cu flori albe, roz şi roşii, iar toamna au mere mici.
Cauta varietăţi care sunt rezistente la boli şi îşi păstrează fructele până
toamna târziu.
 

mar pitic

3. Magnolia
 
Arborele este plantat pentru mirosul frumos, florile primavaratice albe crem,
frunzele mari, luciose si verde intens, şi fructele roşii în
toamnă. Magnolia poate ajunge până la 3.5 m. Le plac, solurile afânate,
fertile şi permeabile.
 
 magnolie

4. Cornus Florida
 
Este au arbore relativ pitic, deşi în condiţii propice ar putea creşte până la 10
m. Frunzele capătă o culoare roşiatica toamna. Florile sunt mici şi modeste,
înconjurate de patru frunzuliţe galbene verzui.
 

cornus florida

5. Abelia
 
Este un arbust cu ramuri roşiatice. Frunzele de un verde închis capătă o
culoare ruginie toamna.Abelia are  flori ce sunt grupate în inflorescenţe de
până la 8 flori; sunt albe spre roz, în formă de clopot, de obicei frumos
mirositoare. Perioada de înflorire se întinde de la sfârşitul primăverii până
toamna.
 

abelia
 
6.Forsythia

Forsythia este un vestitor luminos al primăverii. Arbustul creşte de obicei

până la 3 m, deşi în condiţii optime ar putea ajunge la 6 m. Florile apar
primăvara devreme, înaintea frunzelor, fiind colorate cu un galben intens.
Frunzele sunt opuse, de obicei simple, cu o pereche de frunzuliţe bazale.
 forsythia

7. Hydrangea paniculata
 
Este cea mai tardivă dintre hidrangee (hortensii). Are flori mari, albe dispuse
in forma de con ce treptat devin rosiatice-maronii toamna. Poate creşte între
3.6 şi 7.1 m.
 

hydrangea, hortensii
 
8. Azalee
 
Cu un port arbustiv frumos, îmbrăcat cu frunze şi flori, o perioadă de înflorire
(iarnă - primăvară), cu o durată mare de menţinere a florilor, azaleea
sau rhododendronul este o plantă căutată pentru decorarea interioarelor.
Este o plantă de lumină indirectă şi semiumbră, nesuportând razele directe
ale soarelui decât iarna şi dimineaţa sau în amurg, vara.
 

azalee, rhododendron

9. Arbuştii trandafiri
 
Arbuştii trandafiri moderni, atât de diferiţi de arbuştii clasici, sunt o familie
de trandafiri hibrizi descoperiţi de David Austin în 1970. Sunt o încrucişare
între varietăţi vechi de trandafiri de grădina, cu alţii trandafiri hibrizi. Combină
mirosul şi forma trandafirilor vechi cu puterea rezistenţa şi durata lungă a
înfloririi hibrizilor moderni
 
 trandafiri
 
10. Spirea

Este un arbust pentru fixarea solului, de înalţime max 1.3 - 1.7 m. Frunzele
au între 1.3 şi 1-7 cm, având o culoarea albăstruie. Are flori de culoare albă
sau roz ce înfloresc în mai iunie.
 

spirea