CĂLĂTORI ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT

Ionel Savitescu

A sosit momentul ca omenirea să cunoască o nouă, mai largă Renaștere. Odinioară

spiritul s-a lărgit fiindcă a cunoscut Grecia și formele divine ale frumuseții. Mai târziu, am
cunoscut oarecum Egiptul și Indiile. A sosit momentul să lărgim cercul spiritului nostru și să
includem în el China și Japonia. (Nikos Kazantzakis)

Într-adevăr, dacă am face o incursiune în istoria umanității, vom constata că grecii antici
au stăvilit la Maraton și Salamina o a doua invazie asiatică asupra Europei (prima invazie s-a
petrecut în 514 î.Hr. când perșii au ajuns în Dobrogea), apoi, campania lui Alexandru cel
Mare avea drept scop pedepsirea perșilor, regele macedonean năzuind la constituirea unui
imperiu universal, idee întâlnită și la indieni, în sfârșit, Alexandru a fost unul dintre primii
europeni care pătrunde în India, iar Herodot călătorise în Egipt. Orientul Îndepărtat rămăsese
intangibil, abia după anul 1000, călătorii și misionarii creștini se îndreptară spre Extremul
Orient, fiind uimiți de rafinamentul vieții, totodată, revenind în Europa cu descoperiri
chinezești: tiparul, busola, praful de pușcă, iar dacă i-am da crezare lui Gavin Menzies,
chinezii, sub împăratul Zhu Di, începutul secolului al XV-lea, au cartografiat Terra, iar
Renașterea europeană a fost posibilă datorită influențelor chinezești. Printre călătorii europeni
ajunși în China s-a numărat și Nicolae Milescu Spătarul. Evident, europenii devin tot mai
interesați de Orientul Îndepărtat (China, Japonia), în pofida distanțelor uriașe, a dificultăților
lingvistice, a discrepanței moravurilor. Când primii misionari creștini sosesc în Japonia sunt
uimiți de onestitatea, sinceritatea și corectitudinea japonezilor, dar după 1683, Japonia își
închide porțile în fața străinilor, până în 1853, când amiralul american Perry îi somează să
renunțe la izolare. De-a lungul vremii, japonezii șintoiști (cultul strămoșilor, al eroilor, al
mikadoului) au adoptat budismul și creștinismul, adaptându-le la originalitatea japoneză.
Personal, când mă gândesc la Japonia, îmi amintesc, printre altele, de Nicolae Xenopol,
ambasador al României în Japonia, unde moare în 1917, Xenopol fiind autorul unui roman
Brazi și putregai. Mormântul lui Xenopol ar trebui identificat în cimitirul din Tokyo. Nu
trebuie uitat Alexandru Macedonski cu Rondelul apei din grădina japonezului. În secolul
al XX-lea, Nikos Kazantzakis (1885-1957), renumit scriitor grec, pasionat de călătorii,
întreprinde două astfel de voiajuri în 1935 și 1957. Însă, trebuie precizat că prima călătorie a
efectuat-o în calitate de corespondent de presă, iar a doua în compania lui Eleni Kazantzaki
(Epilog. După douăzeci de ani). Am început, astfel, acest volum* cu o curiozitate nesfârșită,
recapitulând mental lecturile precedente despre Japonia și China, țări rivale, cu tradiții
străvechi, cu niveluri de dezvoltare inegale, Japonia, mai ales, având ambiții imperiale de
stăpânire a Pacificului și eliminarea influenței americane în zonă, lucru intuit de N. K. (p.45),
iar una dintre ultimele cărți ale lui Robert D. Kaplan Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea
Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în Pacific, Ed. Litera, 2016, confirmă previziunile lui
Kazantzakis. Atrasă într-o Axă: Berlin, Roma, Tokyo, Japonia evită atacarea Uniunii
Sovietice în 1941, preferând să-și dispute întâietatea în Pacific cu SUA. Surprinde, astfel, că
cele două aliate - Germania și Japonia -, deși au suferit înfrângeri zdrobitoare sunt astăzi
puteri economice de prim rang. Așadar, la plecarea spre Japonia din Port Said (să ne amintim,
în treacăt, că și Mircea Eliade plecase de aici spre India, cu câțiva ani înainte, tot cu un vapor
japonez), N. K. cunoștea numai două cuvinte japoneze: sakura (floare de cireș) și kokoro
(inimă), dar pe măsură ce pătrunde în istoria și religia Japoniei, cunoscându-i trecutul, cultul
strămoșilor, oamenii, obiceiurile, Kazantzakis descoperă o țară fabuloasă, aflată în plină
expansiune economică, în pofida resurselor limitate. În drumul spre Japonia poposește la
Colombo, Singapore, Hong Kong, Shanghai (”Toată atmosfera Shanghaiului are ceva
antispiritual, dușmănos de moarte față de tot ce înseamnă reculegere, gând, neprihănire. În
Colombo și în Singapore decăderea aceasta a albilor e puțin mai blândă și are poate și o
justificare: clima...Oraș blestemat. Viziune profetică a chipului pe care o să-l capete lumea
dacă o să meargă înainte pe calea pe care-a pornit-o. La fel vor fi fost Babilonul, Ninive,
Teba în Egipt, Cnossosul înainte să vină barbarii. Nesătulă sete de aur și de plăceri de-o
clipă, plătite și aducătoare de boli: nicăieri nu se găsește bunătate omenească și zâmbet
dezinteresat”, p.37). Contrar dezvoltării materiale excesive, N. K. avertizează că acumularea
de bogății materiale uriașe fără o dezvoltare similară a potențelor sufletești, a culturii, vor
duce în final la prăbușirea actualei civilizații. Vizitează o serie de localități japoneze - Kobe,
Osaka, Nara, Kyoto, Tokyo -, fiind impresionat de politețea japonezilor: ”conviețuirea
socială ar fi de nesuportat dacă ar lipsi politețea” (p.68), tradițiile, modul de viață, munca
istovitoare din fabrici, alimentația săracă, adecvată climei, cartierele rău famate. Casele
japoneze strălucesc de curățenie. Japonezii excelează în contemplarea florilor, fără a le
mirosi, și aranjarea lor, ikebana, în vaze, constituie o latură a culturii lor: ”Străbat grădinile:
am impresia că nu există priveliște mai frumoasă pe lume. O grădină chinezească sau
japoneză este, cred, una din culmile cele mai semețe ale înțelepciunii și sensibilității pe care
le-a atins până acum omul” (p.93). Conform religiei lor strămoșești, șintoismul, toți japonezii
cred că se trag din zei, considerându-se, astfel, superiori celorlalte popoare: ”Patrie, mikado,
zei, strămoși și urmași sunt pentru japonezi o faptă indestructibilă, nemuritoare” (p.75).
Temple budiste, statui gigantice, zeița milosteniei, Kannon, sculptată de împăratul Sutoku,
tragedia japoneză Nō sunt tot atâtea motive de reflecție. În interiorul orașelor se deplasează
cu ricșa. Cândva a rulat în România un film cu un astfel de titlu. Ceremonia ceaiului
(Chanoyu) este una dintre atracțiile Japoniei. Socotind-o băutură ” sacră, aristocratică”
ceaiul a fost adus din China și era băut ca un pretext pentru a contempla un tablou, o vază cu
flori sau a purta o discuție savantă despre artă. Socotit o băutură miraculoasă, tămăduitoare,
ceaiul înlătură agitația, restabilește liniștea și seninătatea individului. Evident, pe lângă cele
câteva pagini pe care N. K. le consacră ceremoniei ceaiului trebuie citită/ recitită Cartea
ceaiului a lui Okakura Kakuzo (v. Itinerarii spirituale, Ed. Meridiane, 1983). Câteva
amănunte despre Bushido (Calea războinicului), despre Micamoto no Yoritomo (1147-1199),
primul shogun, despre teatrul japonez Kabuki (îmi pierd echilibrul, fac nebunii), inițiat de
Okuni, dansatoare sacră de la un templu șintoist (secolul XVI-XVII), care reușește să capteze
atenția publicului, trecând prin prefaceri, împrumuturi și interzicerea ca femeile să apară pe
scenă, fapt ce a favorizat ca bărbații să joace rolurile feminine. Profesiunea de actor se
moștenea, ucenicia începea de la vârsta copilăriei: ”Valoare literară modestă, dar aici îți dai
seama că teatrul japonez n-a fost creat pentru dramaturgi, ci a avut două mari scopuri: să
bucure ochii și să pună-n evidență arta actorului. Arta și farmecul punerii-n scenă și ale
costumelor depășesc imaginația” (p.125). Câteva note despre arta japoneză, despre femeia
japoneză (nu sunt uitate gheișele), despre Tokyo și Muntele Fuji încheie o primă parte a
volumului cu credința lui Kazantzakis că Japonia este singura țară pe lume care amintește de
Grecia antică. Suplimentar despre Japonia s-ar mai putea citi cărțile lui Vasile Tudor, Blasco
Vicente Ibáñez, Florea Țuiu și Octavian Simu.
Contactul cu China și civilizația ei este uluitor: ”Nu există o altă civilizație cu atâta
poezie și sensibilitate precum cea chineză. Niciodată omul nu și-a eliberat atât de desăvârșit
din noroi spiritul precum a făcut-o chinezul” (pp.157-158). Prietenul Liang-Ke îi relatează o
scenă din tinerețe. Abia întors de la studii participă la un dineu select în casa unui nobil care
avea ca invitat un oaspete rar. Totul a fost superb: atmosfera, masa, conversația, iar, în prag
de plecare, când nimeni nu se aștepta, un participant la dineu îl decapitează pe musafirul de
vază, care-și propusese să moară, fiindcă noua generație de chinezi întoarsă de la studii în
străinătate nu mai respecta tradițiile strămoșești. Intrând în Beijing se întreabă dacă capitala
chineză este cel mai frumos oraș al lumii? Beijingul este segmentat în trei compartimente:
chinez, tătar, imperial. După cum aflăm din cartea lui Jack Weatherford Genghis-han și
nașterea lumii moderne, 2017, fondarea Beijingului se datorează hanului mongol Kubilai
care în 1272 a ridicat o nouă capitală Hanbalîk (Orașul Hanului), chinezii îi spuneau Dadu
(Marea Capitală), astăzi Beijing, ce devine un oraș cosmopolit populat cu diverse seminții. În
interiorul orașului, Kubilai a conceput un paradis mongol - Orașul interzis -, unde străinii nu
aveau acces: ”Deși Kubilai și urmașii săi au dus o viață publică de împărați chinezi, în
spatele zidurilor Orașului Interzis au perpetuat stilul de viață specific neamurilor de stepă”
(op. cit., p.312). Viața acestor împărați chinezi era supusă unui ceremonial complicat. În
funcție de anotimp locuiau în alt palat, cu altă îmbrăcăminte și alt regim alimentar. Bunătatea
împăratului se concretiza într-o viață normală pentru popor. Dacă intervenea seceta, iar
pământul nu rodea, împăratul era vinovat de infertilitatea solului și starea proastă a poporului.
Pentru a participa la un banchet chinezesc era recomandabil să nu întrebe ce mănâncă,
chinezii având o bucătărie diversificată ce-i surprinde pe europeni. Superstițiile chinezilor
(ploaia, dragonul) fac parte din viața lor cotidiană. Cultul strămoșilor este la mare cinste. De
la un prieten german, profesor la Universitatea din Beijing, care locuia în China de 12 ani, N.
K. află că familia chineză, în afară de cei vii mai are două etaje invizibile: cei decedați, aflați
în subteran, și cei nenăscuți care așteaptă în văzduh. Oamenii aflați în viață trebuie să aibă un
comportament adecvat ca întregul edificiu familial să nu fie distrus. Citatele din Confucius,
Lao Zi, Zhuangzi abundă. Însă, această Chină impregnantă de tradiții e pe cale să se
prăbușeacă. Chinezii recurg adesea la sinucidere prin spânzurare, hașiș sau brici, iar pentru
albi e dificil de trăit în China. Prințesa Dan Pao-dschao este revoltată că tânăra generație
refuză să-i studieze pe clasici, iar în scris folosesc o limbă vulgară. Adeptă a vechilor reguli
de folosire în vorbire și în scris a limbii chineze, prințesa Dan este împotriva noului curent de
simplificare a limbii inițiat de doctorul Hu Shih. Luând parte la o ceremonie a unei
nonagenare, dna Lau-Lee, N. K. remarcă, bunăoară, că în contrast cu simplitatea japoneză, la
chinezi există o aglomerare de obiecte în casele celor avuți. Chinezii au astfel patru pasiuni la
care nu pot renunța: jocurile de noroc, plăcerea carnală, hașișul și teatrul. Chinezii cred în
veșnicia Chinei, restul lucrurilor sunt trecătoare. Vizitarea unui sat chinezesc este o
experiență de neuitat: sărăcia și mizeria sunt inimaginabile: ” Într-o fundătură, întinși pe
rogojini, vreo zece chinezi fumează hașiș. Au ochii tulburi, mâinile slabe le lucesc, nimeni nu
vorbește; toți sunt cufundați în fericitul neant. În atâta sărăcire și nefericire, hașișul-ca
religia, ideea, amorul, vinul pentru alții- este singura portiță de salvare. Uită de viața lor
mizeră, pătrund într-o lume mai bună, transformă cumplita realitate într-un tihnit vis fericit”
(p.208). În acele timpuri, China era stăpânită de două contraste: duhoarea și foamea. Totuși, i
se recomandă să nu-i compătimească: ”Nu sunt chiat atât de nefericiți pe cât crezi! De i-ai
vede seara, când se-ntind pe câmp să se culce, ce râsete, ce cântece, ce hașiș, ce amor! Cu
câtă pasiune se dedau la jocuri de noroc toată noaptea! Joacă pe ce au: un pumn de orez,
zdrențele lor, femeile, copiii lor. Iar când pierd, își pun zălog un deget sau o bucată de carne
din trupul lor” (p.210). În final, N. K. face un bilanț al călătoriei în China. În sfârșit, partea a
treia, a acestui volum Epilog: După douăzeci de ani conține însemnările din călătoria
efectuată de Nikos Kazantzakis cu Eleni și soții Evelpides în Extremul Orient. Din păcate, N.
K. nu a mai ajuns în Franța, la Antibes, epuizat de efortul fizic și intelectual și-a găsit sfârșitul
la Freiburg, în pofida faptului că un chiromant din Austria (care ghicise viitorul și lui Hitler)
îi prezise că va ajunge la adânci bătrânețe, așa încât sarcina redactării cade în grija lui Eleni,
care între 4 ianuarie și 26 februarie 1958 redactează pe baza însemnărilor din carnetul roșu al
lui Kazantzakis, aceste note succinte de călătorie. Prin urmare, cea de-a doua călătorie începe
pe data de 5 iunie 1957, când se pleacă din Antibes spre Berna, Moscova, Beijing și se
încheie pe 4 august 1957 la Kamakura, în Japonia. La ambasada Greciei din Elveția au
surpriza nepoliteții, în constrast cu primirea de la ambasadele Rusiei și Chinei. Trec prin
Praga unde vizitează biserici, palatul Arhiepiscopului, mănăstirea Strahov (bibliotecă bogată:
ediții rare, incunabule, miniaturi, fresce). Ambasadorul grec din Praga bun,primitor, îi
tratează cu cafea. Revede cu plăcere Moscova unde constată dispariția sentimentului religios,
iar tezaurile Kremlinului cuprind bogății exagerate: ”Se revărsau din saci precum grâul. La
vederea lor, o jurnalistă britanică a leșinat” (p.233). Suprinzător, e faptul că N. K. consideră
Anna Karenina ca pe cea mai mare capodoperă, nicidecum Război și pace (în treacăt fie
zis, Alexandru Paleologu a citit acest roman de 14 ori). La Balșoi observă sala plină și
oameni bine îmbrăcați, apoi galeria Tretiakov. La Leningrad vizitează Ermitajul, se plimbă pe
malurile Nevei, revede un Rembrandt celebru: Întoarcerea fiului risipitor. Încântați de
nopțile albe ale Leningradului, oraș ce le-a plăcut mai mult decât Moscova. Sosesc la Beijing
pe 21 iunie după escale la Omsk și Ircuțk. Constată, satisfăcut, schimbarea în bine a orașului:
curat, bine întreținut, aerisit și fără ricșe. Pe timpul șederii în China le servește drept ghid
Wang Shen-shi, un distins filozof chinez care are în comun cu N.K.: libertatea, poezia,
Buddha. Au vizitat Orașul Interzis, Opera. Obosit renunță pentru moment să mai facă note în
carnetul roșu, spre mâhnirea lui Eleni, care-l știe dornic de a vedea și a scrie despre noua
Chină, aflată într-o profundă schimbare. Totuși, N. K. făcuse câteva însemnări despre ce
urma să scrie referitor la China revăzută după douăzeci de ani (pp.314-315). Japonezii au
stăpânit timp de câțiva ani Beijingul și câteva decenii Taiwanul, introducând acolo o
administrație eficientă, ordine, modernitate (v. Robert D. Kaplan, op. cit., 2016, p.191-192).
Vizitează Marele Zid chinezesc, mormintele dinastiei Ming, asistă la un discurs-fluviu al lui
Ciu Enlai, se plimbă prin Beijing, pătrunde în librării, urmărește viața literară a capitalei
chineze. Oferă spre traducere trei cărți ale sale. Din Beijing cu avionul până la Hankou, apoi
cu vaporașul pe fluviul Yangtze până la Chongqing. Alte orașe vizitate: Kunming, Canton. În
timpul călătoriei, Wang le arată un sat pe malul fluviului Yangtze, unde în secolul VIII a trăit
celebrul poet Du Fu (în treacăt fie zis, cei trei poeți din Tang: Li Tai-pe, Du Fu și Van Vei au
fost traduși de regretatul Ion Covaci). La 21 iulie vizita în China se încheie și urmau să plece
la Hong Kong. Își iau rămas-bun de la Wang Shen-shi (Foarte sensibil, inteligent, onest,
răbdător, p.315). Ajungând, în sfârșit, în Japonia, a constatat americanizarea orașului Tokyo,
oamenii, în genere, mai bine îmbrăcați. Impresionat de acești maeștri de ikebana, care
aranjează buchetul de flori în funcție de peisaj. O vizită la Muzeul Național, la un spectacol
de kabuki, lung și obositor, plimbare pe Ginza. Semnificativ este răspunsul împăratului
Hirotito în 1945, când i s-a propus să reconsturiască palatul: ”Întâi să se reconstruiască
țara...Eu pot s-aștept” (p.324). Mai vizitară Kyoto, Nara, Kamakura. Însemnările din
carnetul roșu se opresc aici. Ce s-ar mai putea adăuga? Doar că, ne aflăm în fața unui volum
de călătorii în țări exotice ale Extremului Orient, mai puțin cunoscute la noi, cu multe
amănunte interesante și demne de reținut.

*NIKOS KAZANTZAKIS, Jurnal de călătorie. Japonia, China. Cu un Epilog de ELENI

KAZANTZAKI. Traducere din greacă și note de ION DIACONESCU și ELENA LAZĂR,
Ed. HUMANITAS, 2018, 338p.