Educația timpurie în România, factor de facilitare a accesului la educație

pentru toți copiii

Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente sau
organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa
umană cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice, cu identitate şi demnitate proprie.
Aceasta reprezintă începutul educaţiei şi autoeducaţiei continue. Ea asigură fundamentele dezvoltării
fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale complexe. Ceea ce învaţă copiii
în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii.
Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în
relaţii comunitare, prin mass-media – ca educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire
şi educaţie; şi sub forma educaţiei nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi elevilor, dar se
poate şi prin biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş.a.
Educaţia timpurie pentru valori reprezintă un tip de educaţie care îşi asumă misiunea şi
responsabilitatea de a promova valori în mod explicit şi eficient prin finalităţi clare.
În pedagogia românească educaţia timpurie reprezintă un concept nou. În mod tradiţional,
problematica pedagogică a copilului de 0-6/7 ani a fost considerată ca educaţie preşcolară. Actuala
politică educaţională nu include o secţiune specifică privind educaţia timpurie a copilului în perioada 0-
3 ani. Focalizarea în domeniul educaţiei timpurii din cadrul actualei politici educaţionale se face pe
educaţia preşcolară. Atât priorităţile pe plan naţional, cât şi cele pe plan internaţional impun cu
stringenţă stabilirea unei politici şi a unui sistem de educaţie timpurie în interiorul cadrului mare al
programului de Dezvoltare Timpurie a Copilului. De asemenea, este important ca sistemul naţional de
educaţie timpurie să se dezvolte în contextul dat de Convenţia pentru Drepturile Copilului, de Ţintele
Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie atinse până în 2015 şi de precondiţiie pentru integrare
europeană a României, ca membru cu drepturi depline.
Scopul Strategiei în domeniul educaţiei timpurii a copilului este de a-i asigura fiecărui copil
dreptul la educaţie şi la dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea să-şi atingă potenţialul maxim şi
pentru a atinge standardele europene şi internaţionale.
Obiectivul programelor de Dezvoltare Timpurie este acela de a ajuta dezvoltarea psihică,
emoţională şi socială a copiilor şi, pe termen lung, de a promova supravieţuirea copilului. Focalizarea pe
educaţia timpurie şi anii preşcolarităţii este importantă deoarece aceasta este perioada când copiii se
dezvoltă rapid şi, dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil şi mai
costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Este bine cunoscut şi evident faptul că alegerile
făcute acum şi acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate în copilăria timpurie au o puternică şi mai
de durată influenţă asupra progresului individual al copilului şi asupra progresului naţiunilor în sens
larg.
Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala,
întârzierea în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o
creştere sănătoasă, stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt cruciale pentru
pregătirea pentru şcoală, învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a
copiilor de a contribui ca părinţi, actori economici şi cetăţeni. Astfel, investiţia în copii cât mai de
timpuriu ne conduce, pe termen lung, la dezvoltare socială şi la realizarea susţinută a drepturilor
copilului.
Pe plan internaţional, perioada de timp pentru educaţie timpurie este definită ca o perioadă a
vieţii copilului de la concepţie până la vârsta de 8 ani; şi asta pentru că, în primul rând, acum are loc cea
mai rapidă dezvoltare a creierului. Cei mai importanţi sunt primii doi ani din viaţă, când apar cele mai
semnificative schimbări din punct de vedere intelectual, emoţional, pshihologic şi social.
Un program eficient educativ este un program care îşi propune să ia în seamă copilul de la
primele momente ale existenţei sale şi care implică toţi agenţii educaţionali care contribuie la creşterea
şi dezvoltarea lui.
Conceptul de educaţie timpurie se referă aşadar la două dimensiuni:
 începerea preocupărilor educaţionale de la vârstele mici
 implicarea familiei şi comunităţii în educarea copilului mic şi preşcolar.
Instituţiile de educaţie nu se pot substitui familiei, ci o sprijină şi contribuie la dezvoltarea
relaţiilor intra şi extra familiale. Nici o instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia.
Educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi în
familie. Aceasta prevede parteneriate active cu părinţii copiilor, în aşa fel încât aceştia să continue acasă
ceea ce se realizează la creşă sau la grădiniţă şi chiar să-şi îmbunătăţească practicile parentale. Familia
şi comunitatea trebuie să participle activ şi eficient încă din primul an de viaţă a copilului la creşterea,
îngrijirea, sănătatea şi educaţia copilului şi până la intrarea lui la şcoală.
Beneficiarii primari ai educaţiei timpurii sunt copiii, iar beneficiarii secundari sunt părinţii,
educatorii şi toţi agenţii educaţionali din comunitate.
Premisele educaţiei timpurii sunt următoare:
 vârsta timpurie este cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalităţii
copilului;
 perioada de la naştere până la intrarea în şcoală cere stimulare;
 pentru dezvoltarea optimă a copilului este necesar parteneriatul educaţional în familie,
între familii, în comunitate, între instituţii care au rol în creşterea, îngrijirea şi educaţia
copilului;
 şi părinţii şi educatorii au nevoie de sprijin în educarea copiilor.
Educaţia timpurie presupune:
 un început bun;
 un parteneriat educaţional (Copii – famile – grădiniţă – comunitate );
 învăţarea şi dezvoltarea conform nevoilor individuale.
Educaţia timpurie în grădiniţă se referă la:
 învăţarea prin joc;
 participarea copiilor la alegerea activităţilor, jocurilor, jucăriilor;
 organizarea adecvată a mediului ambient;
 parteneriatul educaţional (grădiniţă-famile-comunitate)
 flexibilitatea strategiilor de predare-învăţare-evaluare.
Educaţia timpurie oferă şanse egale de creştere, dezvoltare, îngrijire, educaţie, fără discriminare
pentru copiii care provin din familii instabile, fără părinţi, cu sănătate precară, cu deficienţe sau cu
posibilităţi materiale financiare scăzute.
Izvoarele unui proiect educativ pentru vârstele timpurii trebuie găsite în:
 documentele internaţionale referitoare la importanţa educaţiei la aceste vârste;
 documentele naţionale care se referă la reforma şi restructurarea sistemului educativ;
 cercetările interdisciplinare asupra copilului de la 0 la 7 ani;
 tradiţia şi practicile pozitive din educaţia preşcolară românească;
  cercetare-acţiune asupra efectelor acestui program.
Principiile cele mai importante ale educaţiei timpurii sunt:
 fiecare copil este unic, cu nevoile, trebuinţele, particularităţile sale specifice. Educaţia trebuie să
ţină cont de particularităţile individuale ale fiecărui copil;
 educaţia timpurie se referă la fiecare copil în parte, şi nu la educaţia “copiilor”;
 este imperativă respectarea nevoilor copiilor:
o de bază: îngrijire, cunoaştere, hrană;
o afective: dragoste, securitate afectivă, întărire pozitivă a acţiunilor;
o de acţiune: joc liber ales.
 educaţia este continuă, ea începe din primele momente ale vieţii şi durează cât aceasta;
 în centrul actului educativ trebuie să stea copilul cu cerinţele sale individuale;
 se impune cunoaşterea, observarea copilului;
 să existe un echilibru permanent între activităţile intelectuale-activ-sociale şi afective şi
activităţile de dezvoltare psiho-motorie şi a limbajului;
 dezvoltarea copilului începe din momentul concepţiei în dependenţă cu mediul şi se află în
strânsă legătură cu mediul înconjurător şi cu sine însuşi;
 dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care le oferă jocul;
 copiii se nasc cu potenţialităţi virtuale de dezvoltare, învăţare, comunicare, pe care numai
stimularea şi orientarea pozitivă le vor transforma în capacităţi;
 învăţarea este fundamentală în dezvoltarea socială, fizică, intelectuală, emoţională, spirituală etc;
 cerinţele copilului faţă de educaţie pot fi satisfăcute dacă activitatea educativă începe cu
cunoaşterea lor;
 în educaţia timpurie forma specifică de activitate a copilului este jocul, de aceea învăţarea
depinde la această vârstă de joc;
 jocul care asigură dezvoltarea este jocul liber ales, în concordanţă cu nevoile şi cerinţele
educative ale copilului;
 oferind copiilor ocazii de joc şi dându-le posibilitatea de a alege liber jocurile şi jucăriile, se
deschide motivaţia intrinsecă pentru activitate şi asumarea deciziilor şi responsabilităţilor;
 amenajarea mediului educaţional prin arii sau domenii de activitate şi joc constituie o formă
optimă de realizare a alegerilor timpurii şi a ocaziilor de experimentare;
 ariile de stimulare sunt o expresie de curriculum creativ; o nouă manieră de organizare a
spaţiului educativ în care se petrece jocul şi deci învăţarea. Ele nu se confundă cu activităţile
liber alese, organizate în momentele de „pauză” a procesului educativ
 grădiniţa este mediul ideal de conducere indirectă a dezvoltării personalităţii copiilor prin
oferirea ocaziilor de explorare şi relaţionare prin joc şi astfel de dezvoltare a personalităţii ca
parte componentă a educaţiei timpurii
În termeni de strategie didactică, programele de educaţie timpurie din perspective educaţiei
pentru toţi au la bază:
 reconsiderarea jocului, ca instrument principal personal de învăţare şi devenire la copiii mici;
 libertatea de alegere a jocului corespunzător cerinţelor de învăţare şi dezvoltare, prin orientare
indirectă din partea adultului-educator;
 cunoaşterea şi evaluarea continuă a nivelului de dezvoltare a copilului, ca şi a abaterilor în
dezvoltare;
 organizarea mediului de învăţare/joc în cele mai adecvate şi eficiente modalităţi, pe principiul
învăţării active şi participative, ca bază a motivaţiei ulterioare;
  stimularea vieţii de relaţie a copilului, ca formă a comunicării sale cu lumea (relaţia cu ceilalţi
copii şi cu adulţii, cu obiectele, cu sine, cu activităţile sale de joc) şi ca nucleu al formării
personalităţii sale;

 individualizarea şi tratarea adecvată a copilului în actul educaţional se completează prin

învăţarea în cooperare şi prin metode de antrenare a grupului în activităţile de învăţare. Se oferă
astfel posibilitatea sprijinirii unor momente cheie în dezvoltarea şi integrarea socială, prin
formarea conduitelor de cooperare şi colaborare necesare;
 implicarea familiei (părinţii ca parteneri în educaţie) şi a comunităţii (ca resursă şi sprijin
permanent) în dezvoltarea şi educarea copiilor. Părinţii sunt încurajaţi să ia parte la planificarea
şi derularea programelor educative pentru copiii de vârste mici, ceea ce incumbă o
responsabilizare şi o eficienţă sporită.
Copilul vine în grădiniţă cu o experienţă importantă. Studiile demonstrează că există
posibilitatea influenţării educative chiar din perioada intrauterină (experimentele efectuate cu audiţie
muzicală). Pe de altă parte, influenţele educative din grădiniţă trebuie să fie în consens cu toate celelalte
influenţe educative permanente sau temporare care acţionează asupra copilului.
Copilul nu este o materie de modelat, ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca
partener a propriei sale formări. Depinde de educatoare să ofere ocazii de dezvoltare şi să construiască
împreună cu familia condiţiile experimentării acţionale şi motivate şi condiţiile socializării copilului.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
 Bunescu, Ghe., Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro;
 Ezechil, Liliana, Păişi Lăzărescu, Mihaela, Laborator preşcolar, Ed. V&I INTEGRAL,
Bucureşti, 2002;
 Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;
 Tomşa, Ghe., Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005;
 Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 1999;
 Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”,
2002;
 www.unicef.org/romania/ro/children
 www.edu.ro
 www.see-educoop.net
 www.scoalaparintilor.ro/interviuri/interviu/educatie-timpurie