Instituţia monarhică în Mesopotamia

1. Statul şi administraţia
Noţiunea de Mesopotamia (= Ţara dintre fluvii) a fost dată de greci, locuitorii înşişi dintre Tigru şi Eufrat neavând niciodată o
denumire de acest gen. Spre deosebire de Egipt, unde unde cele două entităţi distincte apar încă din mil. 4 a.Chr., în
Mesopotamia forma specifică de organizare a fost oraşu-stat şi va trebui să aşteptăm mai bine de un mileniu până să apară
termenul de ţară. La fel, dacă în Egipt habitatul de tip rural şi împărţirea în regiuni este tipică, pentru Mesopotamia sunt
specifice marile aglomerări urbane. Acestea nu erau numai centre comerciale sau meşteşugăreşti, ci reprezentau centrul unui
teritoriu agricol ale cărui terenuri, în mare parte, erau lucrate chiar de locuitorii oraşului respectiv. Aceasta nu elimină însă
existenţa unor ferme sau a unor sate, amplasate mai departe de acest centru. Începând cu epoca dinastică arhaică conflictele
dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane. Acum începe concurenţa pentru hegemonie, iar titluri ca rege din Kiş sau
en din Uruk purtate de monarhi care nu au domnit efectiv în aceste oraşe, arată că reuşiseră să-şi impună hegemonia.
Aceasta nu înseamnă că oraşele respective şi-au pierdut autonomia.
Ideea unei confederaţii apare prin 2350 a.Chr., când Lugal-zaggesi din Umma cucereşte marea majoritate a oraşelor din Sumer şi
se intitulează, mai întâi, en din Uruk, după care mare ensi al lui Enlil, stabilindu-şi capitala la Nippur. Tot în vremea acestuia
apare pentru prima oară termenul de ţară tot într-o titulatură de a sa: rege al ţării Sumerului. De aici evoluţia spre ideea de
regat şi mai apoi la cea de imperiu este rapidă. Mai departe, învingătorul său, Sargon cel Mare, se intitulează atât mare ensi al
lui Enlil cât şi rege al ţării Sumerului şi al Akkadului. În afară de acestea el a continuat să poarte titlul de rege din Kiş, care-i
asigura predominanţa în rândul oraşelor-stat sumeriene. În urma marilor cuceriri îşi mai adaugă încă un titlu: rege al celor
patru ţinuturi, pentru care trebuie să înţelegem mai degrabă referirea la cele patru ţări: Sumerm, Akkad, Subartu şi Amurru,
decât la stăpânirea universului, căci structura imperiului lui Sargon nu era suficient de omogenă, părţile componente nefiind
suficient integrate. Într-adevăr sensul corect este în cazul lui Naram-Sin, care se intitulează: rege al celor patru ţinuturi şi rege
al universului (şar-ki-şatim) aşa cum apare şi în cazul hărţii lumii de la Sippar.
După întreruperea cauzată de stăpânirea guttilor aceleaşi etape au fost rapid parcurse: Ur-nammu s-a intitulat rege al ţării
Sumerului şi al Akkadului, în timp ce urmaşul său Şul-ghi s-a intitulat rege al celor patru ţinuturi şi stăpân universal. Acesta nu
avea un imperiu la fel de extins ca şi Sargon, dar organizarea acestuia era mult mai centralizată, componentele acestui stat fiin
mult mai bine integrate sistemului.
Invazia amorită va împige din nou Mesopotamia la stadiul de confederaţia a unor oraşe-stat, dintre care unul exercita hegemonia.
În mil. 2 a.Chr. centrul de putere se mută înspre N în Asiria şi Babylon. Nu a trecut mult de la imperiul lui Sargon astfel că
ideea imperiului universal nu a dispărut, ba dimpotrivă îşi găseşte un nou adept în persoana lui Hammurabi. Acesta pune
bazele organoizatorice ale primului imperiu babylonian. Deşi purta titluri mai popmpoase decât predecesorii săi, precum zeu al
regilor şi soare al Babylonului, Hammurabi a continuat linia acestora prin titlurile sale: cel care afăcut să pătrundă lumina peste
ţările Sumerului şi al Akkadului, regele care a adus sub stăpânirea sa cele patru părţi ale lumii, favoritul lui Iştar.
Asiria mai primitivă şi mai puţin urbanizată a semănat mai mult cu un regat, datorită faptului că a început de la un singur oraş:
Assur. Treptat pe parcursul celor trei imperii asiriene, suveranii au înfiinţat noi capitale (Nimrud, Dar Şarukin sau Ninive)
crescând astfel numărul oraşelor. Marii cuceritori ai mil. I a.Chr. au reuşit să pună bazele unui imperiu puternica, care se baza
mai mult pe teroare şi pe mari deportări de populaţie, decât pe organizare. În mod firesc titulatura lor a urmat termenii
sargonizi, ca şi cea a monarhilor noului imperiu babylonian.
Dacă despre monarhie aveam ceva informaţii în cazul tipului de administraţie informaţiile sunt mult mai zgârcite. Fără îndoială că
inventarea scrierii şi constituirea primelor arhive alcătuite din tăbliţe economice şi numerice presupun începuturile formării unui
aparat administrativ. Mai departe, folosirea sigiliului şi a procedeului sigilării, apariţia mormintelor unor purtători de sigiliu
constituie argumente suficient de serioase în sprijinul acestei idei. Totuşi, nu ştim clar care le erau atribuţiile şi titlul pe care-l
purtau.
Informaţiile sunt la fel şi în ceea ce priveşte imperiul sargonid, cu toate că logic ar fi să se fi constituit o administraţie provincială în
timpul dinastiei akkadiene. Această idee este sugerată de faptul că, după cucerirea Susei, Naram-Sin numeşte un guvernator.
 La fel nu se ştie pe ce criterii erau aleşti funcţionari, dar se poate specula că criteriul cel mai important era loialitatea faţă de
dinast. Mai mult, să nu uităm că este vorba despre un teritoriu extramesopotamian, pentru că în cazul centrelor sumeriene se
ştie că acestea au dispus pe întreaga perioadă a Imperiului Sargonid de o autonomie destul de lărgită, singurul lucru care
ţinea imperiul unit fiind forţa armelor.
Abia începând cu dinastia a III-a din Ur, datorită numărului mare de arhive regale, descoperiri de manuale notariale sau de scribi,
există siguranţa existenţei unei duble administraţii: centrală şi provincială. Vârful acestor administraţii este regele. În fiecare
provincie au fost desemnaţi doi funcţionari: unul civil (ensi) şi unul militar (shagin). Sarcinile acestora constau în suprave-
gherea instalaţiilor hidraulice, perceperea impozitelor şi menţinerea ordinei. Aceşti funcţionari aveau şi subordonaţi fiecare
având un rol specific. De menţionat este că toate aceste funcţii puteau fi ocupate prin desemnare sau cumpărare. Curieri şi
spioni făcea legătura între centru şi diferitele provincii. La nivel central, sub rege, se află un şef al cancelariei (sukkalmah),
care este şeful corpului de control şi al curierilor. Există chiar o scară ierarhică a funcţiilor: se porneşte de la funcţia de curier
(sukkal) pentru ca apoi să ajungi sukkalmah, ensi sau shagin.
Un sistem apropiat de cel din Ur pare să fi existat şi în Babylon sau Mari, mai ales în ceea ce priveşte nivelul accentuat de
centralizare. La Mari, regele deleagă unele dintre atribuţiile sale unor funcţionari specializaţi. De exemplu, rabi Amurrim este
şeful departamentului de relaţii externe, dar are în administraţie şi păşunile regale, cu drept de arendare şi fxare a cuantumului
arendei. Ştim, de asemenea că funcţia militară putea fi dată unor generali, care aveau dreptul să păstreze o cotă din pradă şi
din captivi. Mai există siguranţa că începe să se concretizeze o administraţie a palatului: sclavii palatului erau supravegheaţi
de un şef.
Date interesante ne provin şi din mediul assirian, chiar dacă instituţiile de aici nu au atins rafinamentul celor din Ur, Babylon sau
Mari.
Organul suprem în Assur, în perioada timpurie, este reprezentat de sfatul bătrânilor în calitate de organ consultativ al adunării
cetăţii. Sfatul dispunea de un spaţiu pentru întruniri, iar organismul subordonat era sfatul coloniei de la Kanesh. Prin rotaţie
reprezentanţii celor mai ilustre familii ocupau funcţia eponimă (limmu). După toate probabilităţile nici o decizie a sfatului nu
puteatrece fără aprobarea prealabilă a adunării cetăţii Assur. Pentru transmiterea de informaţii de la centru la colonii şi pentru
stabilirea legăturilor cu autorităţile locale era folosit un corp de mesageri.
O dată cu structura statului teritorial şi a imperiului assirian, se elaborează şi o administraţie. Centrul acestei administraţii se mută
de la Casa sfatului şi a magistratului eponim în palatul regal, unde îşi avea reşedinţa vicarul lui Assur ( ishakku Assur).
Tendinţele absolutiste şi universaliste ale regelui sunt legitimate prin această formulă şi fac din cultul lui Assur o religie de stat.
Ca urmare vechile instituţii dispar şi se presupune că imperiul era guvernat pe patru nivele:
primul era cel central → cu focus-ul la palat unde evoluează un sistem birocratic nu prea bine definit şi în care specializarea nu
era un element important. Sigur în acest sens, este faptul că nu s-a produs, ca la Ur, o separare între funcţiile militare şi cele
civile. Oricum, nu se cunosc nici un fel de informaţii asupra sistemului de recrutare a funcţionarilor. Texte din sec. 14 a.Chr. ne
arată că o parte din acestea au devenit ereditare şi că anumite familii se bucurau de o mare influenţă la curte.
al doilea nivel (eunucii) → este cel provincial şi se referă la guvernatorii care puteau fi aleşi numai din rândul eunucilor, chiar
dacă aceştia nu proveneau din familii influente. Condiţia esenţială în desemnarea guvernatorilor rămânea loialitatea absolută
faţă de suveran, în faţa căruia era depus n jurământ de credinţă reînnoit anual.
al treilea nivel → este reprezentat de instituţiile din fruntea oraşelor şi a aglomeraţiilor rurale. Scopul acestor instituţii era de a
facilita colectarea impozitelor şi îndeplinirea obligaţiilor militare. Mesager, controlori, informatori asigurau circulaţia rapidă a
informaţiilor de la centru spre periferie şi invers, foarte important rămâne rolul heralzilor regali, a căror misiune era aducerea la
cunoştinţă, în pieţele publice, a ordinelor şi edictelor regale.
al patrulea nivel → este reprezentat de administraţia templelor.

2. Monarhul
Spre deosebire de Egipt în Mesopotamia rareori monarhul a fost considerat un zeu propriu-zis, având mai degrabă o poziţie
ambiguă între oameni şi divinităţi. În general pe măsura creşterii întinderii împărăţiei sale monarhul se apropia tot mai mult de
 deificare. Primul care s-a intitulat chiar zeu a fost Naram-Sin, reprezentat pe stela sa cu o tiară cu coarne. El a fost imitat de
câţiva regi din timpul cele de-a III dinastii din Ur, dar obiceiul nu a prins rădăcini. Doar în cazul lui Hammurabi, titlul de zeu al
regilor ar putea trimite la un statutontologic special, chiar dacă nu la acela de fiinţă divină propriu-zisă.
După cum o arată titulatura majoritatea regilor mesopotamieni, ei se considerau locţiitori (ensi - ishakku) ai zeului tutelar al
oraşului-stat. În atare calitate regele joacă un rol fundamental în timpul sărbătorii de Anul Nou, când în cursul ritualurilor el îl
înlocuieşte efectiv pe zeu (în cazul hierogamiei). Din acest statut de substitut al zeului rezultă responsabilitatea sa pentru
bunăstarea şi pacea supuşilor. Neîmplinirea funcţiilor rituale putea periclita însăşi temelia statului, cum s-a întâmplat cu
Nabonide, care s-a retras din Babylon, nemaiparticipând la sărbătoarea anului nou. Populaţia la considerat decăzut din funcţia
sa şi se pare că prin urmare l-au primit pe Cyrus ci braţele deschise.
Din aceiaşi calitate de locţiitor al zeului tutelar rezultă şi dreptul special al monarhului de proprietatea asupra teritoriului oraşului-
stat. De aceea toţi, înclusiv templele, îi datorau un tribut în produse sau în muncă, vistieria sa personală confundându-se cu
cea a statului. După cum rezultă din Codul lui Hammurabi el acorsda soldaţilor loturi în schimbul serviciului militar. Aceste
donaţii condiţionate nu erau făcute din propriul domeniu, ci din cel al oraşului stat. Monarhul era totodată o persoană
charismatică zeilor, era pe placul acestora, numele său fiind rostit de divinitate cu ocazia încoronării şi bucurându-se de
bunăvoinţa acestora încă de la naştere.
După cum i-o arată şi numele principala funcţie a monarhului în perioada dinastică arhaică a fost războiul. înainte de aceasta
conducătorul oraşului-stat era un rege-preot, care se numea en. Mai târziu sub influenţa populaţiilor semitice akkadiene, care
veneau din zona semideşertică a Syriei cu o organizare patriarhală, şeful statului va începe să se numească lugal / şarrun (=
om mare). Legendarul Ghilgameş, Ea-nantum sau Naram-Sin sunt doar o parte dintre monarhii mesopotamieni, care sunt
redaţi pe stelele lor ca fiind în fruntea armatelor. Nu o dată inscripţiile amintesc de cruzimea care trebuie să caracterizeze un
ostaş atunci când are de a face cu duşmanii, indiferent că sunt de acelaşi neam. Astfe, Sargon nu uită să menţioneze că l-a
legat pe Lugal-zagessi cu o zgardă de câine la uşa templului din Nippur. Totuşi campionii terorii au fost regii asirieni, care nu o
dată au cerut să li se sculpteze scene morbide şi de groază pe pereţii propriilor palate, cum sunt cele în care monarhul
personal scoate ochii prizonierilor sau îi mutilează în diferite feluri. Cu o precizie sadică inscripţiile asiriene relatează câte
mâini drepte, câte urechi sau nasuri au fost adunate în urma unei bătălii.
Funcţia sacerdotală a monarhului era una dintre cele mai importante atribuţii ale sale. În această calitate, de sacerdot, el trebuia să
se ocupe de serviciul religios şi de construcţia de temple. Astfel, inscripiţiile păstrate de pe vremea lui Ur-nanşe sau Gudea ne
arată preocupările acestora pentru construcţia de temple. Şi Hammurabi, în preambulul Codului său, ne arată că toate
lăcaşurile de cult au fost restaurate şi mai mult au mai fost construite altele.
Din legătura sa cu divinitatea rezultă şi funcţia monarhului de şef al justiţiei, de împărţitor al dreptăţii, inspirat de divinitate. Astfel,
Uruk-agina îşi prezintă reformele ca un contract între el şi zeul tutelar Ningirsu, iar Hammuabi este figurat pe stela ce conţine
codul său, cum primeşte indicaţiile de la Shamash pentru redactarea „decretelor dreptăţii”.
Un alt rol important al monarhului era cel de organizare a activităţilor obşteşti şi dirijarea construcţiei de canale. El era competent în
toate (Gudea înseamnă priceputul) şi se preocupa de cele mai diverse aspecte ale vieţii supuşilor.
Două erau activităţile de relaxare pentru rege: banchetele alături de familie sau curteni şi vânătoarea de lei, căci confruntarea
monarhului cu regele animalelor era cea mai potrivită.