10. Natura nu face salturi.

Leibniz
„Natură” se referă la totalitatea lucrurilor și ființelor din univers, lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând
vegetația, formele de relief, clima, la fenonenele fizice și la viață, în general. Termenul nu include obiectele
artificiale, create de om sau realizate printr-o acțiune de orice fel a omului. De asemenea, natura se
deosebește de ceea ce denumim spiritual sau supranatural. Ca dimensiune, natura poate exista de la nivel
subatomic până la nivel galactic.
„Natura nu face salturi“*aceasta expresie nu este corectă. În natură există permanent salturi. De exemplu,
de la frunză la floare, de la floare la fruct. Când puiul iese din ou, ce este acesta decât un salt?Peste tot
există salturi, pretutindeni sunt treceri brusce. Noi înşine trăim acum într-o perioadă de tranziţie. Viata
noastra depinde foarte mult de natura,de tot ceea ce ne inconjoara.Omul traieste datorita naturii, daca
moare natura moare si omul.

12.  O singură noblețe- rațiunea;o singură atitudine-demnitatea;. ..Epictet,stoicism

Rațiunea ca și concept filozofic înseamnă capacitatea spiritului uman de a înțelege relații universale și sensul
lor și de a acționa conform acestora, inclusiv privitor la propria situație în viață. Rațiunea este cea mai
importantă capacitate epistemologică, care controlează înțelegerea și care îi fixează acesteia limite. Astfel,
rațiunea este cel mai important mijloc al reflecției spirituale și cel mai important instrument din
filozofie.Ratiunea umana poate fi caracterizata drept comportament optim care cauta, identifica, cuantifica,
interpreteaza si valorifica resursele de informatie disponibile, in vederea atingerii sau demonstrarii
imposibilitatii atingerii unui scop precis definit. A fi rational inseamna a gasi, propune, verifica, generaliza si
utiliza calitati, relatii si dependente intre obiectele, energiile si procesele naturale.
Demnitatea  este un termen abstract, care indică calitatea reacțiilor, comportamentului unei persoane.
Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de prețuire ca și rangul atins de o persoană în
cadrul societății. În învățătura creștină, demnitatea umană, este un dar divin, care indiferent de condițiile în
care trăiește individul, ia ca exemplu chipul lui Dumnezeu. În societate, sub forma termenului de demnitate
se mai poate înțelege autonomia și libertatea gândirii cît și a comportamentului unui individ.

13. Omul e masura tuturor lucrurilor. Protagoras

“Omul e masura a tuturor lucrurilor” si anume “a celor ca sunt cum ca sunt si a celor ce nu sunt сum ca nu
sunt”. Toate cunostiintele trebuie sa aiba un sens pentru omul care actioneaza. Poate ca omul care traieste
intr-o lume concreta e masura tuturor lucrurilor, omul care stie; omul care isi imagineaza si actioneaza.
Centrarea cunoasterii pe om si pe actele sale inaugureaza o noua etapa a filosofiei care incepe cu
atutocunoasterea. Sofistica propune un anume ideal de om si umanitate; omul ca “masura a tuturor
lucurilor”- Omul devine om intrucat ia in stapanire, masoara lucrurile, adica le valorizeaza, le da chip, la
umanizeaza. Omul e singura fiintare care-si “masoara” existenta. Simpla masurare inseamna o prima punere
a lucrurilor intr-o anume depemdenta de fiinta noastra. “A masura” inseamna a cunoaste un lucru, a-l
prinde intr-o relatie cu noi sau cu sistemul relatiilor noastre. In sensul acesta, luarea in stapanire sau omul
ca masura a tuturor lucrurilor poate fi inteleasa ca prima propozitie a umanismului, a umanismului ca
explicatie a omului. Omul este masura, adica uneste in stiinta si in actiunea sa natura lui si natura lucrurilor.
Gandirea umanului va ajunge la maturitatea-i deplina cu Socrate. El a fost omorat pt ca a invatat pe altii arta
de a vorbi, dar mai ales de a cunoaste. El nu risca nici unde o definitie pentru om. El ne ofera numai o
analiza detaliata a calitatilor si virtutilor sale umane. Omului nu-i putem descoperi natura in felul in care
putem detecta natura lucrurilor fizice. Filosoful vrea sa justifice existenta generica a omului ca umanitate
prin punerea sufletului in termeni metafizici. Sufletul are toate atributele principiului: nenascut; nepieritor;
intransformabil .Numai pe calea gandirii dialectice si a dialogului putem aborba cunoasterea naturii umane.
La intrebarea “Ce e e omul?” un raspuns indirect ar fi acela ca omul e fiintarea care se afla in mod constant
in cautare de sine – o fiinta care in orice moment trebuie sa examineze si sa analizeze conditiile sale de
existenta. Atitudinea critica fata de existenta umana reprezinta, poate, adevaratul sens al vietii. Viata lipsita
de aceasta cercetare, va spune Socrate, nu e trai de om. De asemenea, omul ar fi fiinta care, atunci cand i se
adreseaza o intrebare rationala, ar putea da un raspuns rational. Esenta omului depinde de valoarea pe care
si-o atribuie lui insusi.Singurul lucru care trebui cautat e nazuinta interioara a sufletului. Datoria
fundamentala a omului e autointerogarea. Cel ce traieste in armonie cu propriul eu, traieste in armonie cu
universul. Omul face dovada puterii sale inerente de critica, de judecata si de discernamant, intelegand ca in
aceasta corelatie Eul, si nu Universul are partea conducatoare. Importanta conceptiei stoice despre om
consta in faptul ca ea ofera omului pe langa un sentiment profund al armoniei sale cu natura si un
sentiment al independentei morale fata de natura. Fiinta omului e libera in masura in care-si domina
dorintele. Numai astfel devine independent de natura si traieste in armonie cu ea. Omul poate alege intr-o
existenta superioara si una animalica, natura sa nu este fixata, e in mod nelimitat deschisa.El dispune de
puteri creatoare nemarginite in ceea ce priveste propria-i fiinta. Ultima treapta a cunoasterii, duce la
cunoasterea lucrurilor divine, la cunoasterea temeiului intregii exitente. Omul trebuie sa abandoneze
pretentia aroganta si provinciala de a privi micul cerc in care traieste ca pe un model al universului.
Universul infinit nu pune limite ratiunii umane.Creatie a limbajului, umul e o fiinta liber-cugetatoare ale
carei forte se dezvolta progresiv.

14. Omul trebuie sa se supuna destinului. Stoicism

Omul, de-a lungul timpului, a crezut că destinul îi este hotărât de divinitate. Spre a se feri de anumite
evenimente prezise de oracoli, aceştia încercau să fugă de destin sau chiar să se lupte cu acesta pentru a
încerca să-l schimbe. Însă oricât de mult s-ar strădui să se eschiveze, să fugă de ceea ce i-a fost sortit, omul
găseşte întotdeauna o altă cale la care nu s-a gândit spre a duce la îndeplinire destinul.Destinul este
matricea în care ia naştere intuiţia timpului, singura cale de prevedere a cursului vieţii.Destinul îşi avea
obiceiurile şi chiar instituţiile sale.În destin mintea omenescă şi-a reprezentat întotdeauna neprevăzutul. Dar
nu orice de neprevăzut. Simpla întâmplare nu a fost luată ca destin,deşi ea este întotdeauna neprevăzută.
Ca destin a fost considerat numai neprevăzutul, care se prezintă cu un caracter de necesitate. A fost luat ca
destin ceea ce trebuia să se întâmple, fiindcă era în natura lucrurilor să se întâmple: un blestem ce trebuia
ispăşit, un erou ce trebuia răsplătit, un ideal ce trebuia să iasă la lumina în ciuda tuturor piedicilor ce i se
puneau în cale. Acest caracter de necesitate a făcut pe gânditorii tuturor secolelor să vadă în destin o
ordine, deasupra oricarei alte ordini găsite de ştiinţă, pe care nici o putere nu o putea înlăturaDestinul
anunţă ispăşirea unei osânde, sau realizarea unei vocaţii, nu ca prevederi justificate prin experienţă şi
dependente de anumite condiţii, ci ca sentinţe neclintite. Din intuiţia destinului s-a născut, datorită
periodicităţii fenomenelor naturii, intuiţia timpului, care cu încetul s-a dispensat de orice motivaţie internă
şi de misticismul antropomorfic, devenind o unitate de măsură şi un instrument pentru cunoaşterea
fenomenelor periodice ale naturii. Destinului i-a rămas însămai departe sarcina de a dezlega misterele vieţii
omeneşti. Căci, văzută în perspectiva timpului, apariţia vieţii omeneşti este o simplă verigă dintr-un lanţ
cauzal fără început şi fără sfârşit; în destin apariţia vieţii omeneşti este actul suprem al creaţiunii. Fiecare
apariţie de om prin destinul ei, este o înălţare sper Dumnezeire. Timpul este anonim, acelaşi pentru natura
întreagă; destinul este personal; el dă fiecărui om în parte, un sens în mijlocul universului.Destinul are o
dezvoltare necesară, rigidă, inflexibilă, fără nici o revenire înapoi. Ceea ce are să se întâmple, fiindcă aşa
este în ordinea destinului, o să se întâmple, nu se poate să nu se întâmple, după cum a te întoarce înapoi
este cu neputinţă.Destinul, în sensul filosofic general, reprezintă ordinea necesară a lumii faţă de care
fiecare fiinţă este supusă.

15.   Pămîntul are loc pentru toți. Schiller

Schiller tratează într-un mod frumos şi impresionant modul în care spiritualul, frumosul, este corelat cu
natura fizică a omului. Schiller a conceput lucrurile în sensul că nu trebuie să existe nici o sciziune între
sensibil şi spiritual. Astfel el a căutat să arate în modul cel mai subtil cum acţionează spiritul şi sufletescul
omului în corporalitate, şi cum corporalitatea constituie doar un mijloc de expresie a spiritului care locuieşte
în om. Schiller consideră viaţa din cel mai înalt punct de vedere.Fiecare gest, fiecare formă şi fiecare
configuraţie lingvistică constituie doar o expresie a acestuia. El a cercetat pentru început modul în care se
manifestă sufletul în corp, apoi a cercetat modul în care reacţionează starea fizică asupra spiritualului.

16. Religia-opium pentru popor! Engels

Religia este un opium pentru popor. Este una din cele mai infame acuze care s-au adus vreodată religiei, cu
scopul de a o discredita, de a-i înlătura necesitatea; e teza criminală susţinută de socialismul ateu, care nu
vede în religie decât o organizaţie egoistă ce se susţine prin superstiţii, falsuri şi minciuni convenţionale.
Obiecţia aceasta e marfa cea mai murdară care s-a vândut pe pieţele lumii şi care este cu atât mai falsă cu
cât religiei numai învinuirea de a fi în slujba capitalismului nu i se poate aduce când ea luptă din toate
puterile împotriva minciunilor, abuzurilor şi bogăţiilor imorale. Opiul poporului este minciuna demagogiilor,
nu harul religiei; opiul poporului e propaganda imorală ce se face împotriva religiei de către oameni
iresponsabili, care n-au nici un Dumnezeu, nici patrie, nici familie, nici suflet; opiul poporului este minţirea
neruşinată a poporului, pentru a-i răpi libertatea, proprietatea şi chiar sufletul dacă se poate. Iată otrava
care ameţeşte, rătăceşte şi bolnăveşte minţile oamenilor slabi de înger, otrava grozav de primejdioasă, pe
care religia nu va înceta niciodată s-o denunţe şi s-o osândească până la nimicire.

17.  Secretul de a plictisi este acela de a spune totul. Voltaire

Plictiseala este o stare emoțională negativă, în decursul căreia individul resimte lipsa dorinței de acțiune,
dar și senzația subiectivă că trecerea timpului are loc cu dificultate.
Una din cauzele plictiselii o constituie monotonia și faptul că persoana respectivă nu găsește sau nu are
posibilitatea efectuării unei activități în care să se implice cu o anumită  motivație sau cu pasiune.
 Există unele semne care spun că cineva consideră că ceea ce-i spune altcineva e plictisitor:răspunsuri
repetate mecanice, întrebări simple, unele dezechilibre între duratele de timp ale vorbitorilor, schimbările
abrupte de subiect, poziția întoarsă sau semiîntoarsă a corpului, un grad mare de înclinare de la verticală și
neastâmpărul în cazul unei audiențe care stă pe scaune. Dimpotrivă, unele întreruperi, unele cereri de
clarificare, poziția față în față, starea de verticalitate în timpul șederii pe scaun sunt semne că interlocutorul
este interesat de ce spune celălalt. [9][10]

18. Știu că nu știu nimic! Socrate

Eu nu cred că există un om pe pământ care să ştie totul. Oricâte şcoli ar fi făcut , oricâte limbi ar cunoaşte,
de ar fi umblat prin toată lumea cunoscând locuri, oameni, de ar fi studiat ani în şir prin cele mai mari
biblioteci ale lumii, dispunând de o capacitate de recepţionare a cunoştinţelor extraordinară de o memorie
pe măsură, de o judecată şi o putere de înţelegere nemipomenite, de o minte luminată neîntâlnită. ce mai,
înzestrat cu toate calităţile la modul superlativ, ei bine, un asemenea om tot n-ar putea şti totul.Că ar fi un
mare învăţat, un geniu , un înţelept ,asta este altceva. Ştim asemenea oameni care s-au remarcat într-un
domeniu, atotcunoscători în direcţia aceea, dar nu şi în alte domenii la fel de cunoscători. Îmi vine în minte
cazul lui Napoleon Bonaparte, deşi poate că nu este cel mai ilustrativ, despre care se spunea că făcea trei
lucruri deodată. Pentru că a fost preocupat de problemele politice şi ideologice ale secolului al XVIII-lea, el
şi-a însuşit ideile marilor filozofi şi literaţi ai timpului, dar domeniul în care a excelat a fost acela al teoriei
militare. Fiind un strălucit comandant de oşti, în mod cert ştia totul din domeniul militar, dar din domeniul
ştiinţelor exate , să fi ştiut la fel? Era imposibil. Dacă m-aş referi la alte personalităţi, situaţia ar fi aceeşi,
după părerea mea.Iată de ce sunt convinsă că niciun om nu poate să ştie totul, nici acum, nici în viitor,
fiindcă vastitatea cunoştinţelor e copleşitoare şi devine tot mai copleşitoare o dată cu dezvoltarea
civilizaţiei. Încă o problemă care se mai pune este aceea că ignoranţii. în înfumurarea lor, nu recunosc acest
lucru spre deosebire de oamenii înţelepţi care îşi dau seama de limitele propriei lor cunoaşteri, ca în cazul lui
Socrate. Acest filozof a fost atât de dur cu formularea principiului “ştiu că nu ştiu nimic”, fiindcă îi critica pe
cei care se credeau în materie de cunoaştere alfa şi omega, fără să recunoască atunci când nu ştiau ceva.
Corect ar fi ca orice om, indiferent de gradul său de cultură, să fie conştient de ceea ce ştie şi de ceea ce nu
ştie, recunoscând în faţa propriei persoane şi în faţa celor din jur acest lucru. E mai bine să fii apreciat ca un
om sincer decât ca un om mincinos. Pe de altă parte , dacă nu ştii ceva şi nu pretinzi că ştii, eşti tentat să -l
cunoşti pe acel ceva şi studiezi, cauţi, cercetezi, prin aceasta lărgindu-ţi orizontul de cunoştinţe, viziunea
asupra lumii, altfel te plafonezi, uiţi şi ce-ai ştiut. Acest mare gânditor porneşte de la principiul neştiinţei. În
arătarea adevărului, ia ca principiu principal “ştiu că nu ştiu nimic”. Pe bună dreptate acest principiu
conduce la cercetare, la acumulare de noţiuni, la dezvoltarea orizontului de cunoaştere şi implicit la aflarea
adevărului. Fără acest principiu ignoranţa te stăpâneşte, te limitează la ceea ce de bine de rău ai dobândit,
fie ele cunoştinţe corecte, mai puţin corecte, sau chiar false şi în felul acesta nu vei ajunge a cunoaşte marile
adevăruri şi a le înţelege vreodată.

19.  Totul curge...nu putem intra de două ori în apele unuia și aceluiași rîu... Heraclit
Această afirmație exemplifică punctul culminant al credinței materialiste. Materia lucrurilor se transformă
tot timpul și singurul lucru constant este forma. Punctul de vedere al lui Heraclit, prin care explicarea
schimbării ar trebui să fie baza oricărei teorii naturale se opunea foarte puternic lui Parmenide, care
considera că schimbarea este o iluzie și că totul este static. Nicaieri in lume nu exista ceva care sa ramina
neschimbat.  Atomii se schimbă, celulele se schimbă; nimic nu este etern. De exemplu, un om îşi va schimba
de-a lungul vieţii de mai multe ori celulele, astfel că, în profunzimea materiei el nu va mai fi deloc
acelaşi.  Schimbarea presupune renuntarea la siguranta tiparelor cu care s-a obisnuit si asta ii va da o stare
de vulnerabilitate

20. Virtutea se afla la mijloc. Aristotel

Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exercitiu, asadar aptitudinea de a
actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc,
calea intre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea
drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".Virtutea nu este data odata cu
intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze nazuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile
umane. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca
este o fiinta rationala.Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Virtutea este o
actiune de vointa facuta cu precugetare, adica o actiune libera, precugetata; Ea consta in pastrarea
drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri
pentru om;Virtutea pretinde un discernamant inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este
virtutea ce tine echilibrul intre a fi risipitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebu-
neasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedreptatea si a suferi nedreptatea.