FRANCESC MIRALLES

AMOR EN MINÚSCULA
Copyright © 2006, Francesc Miralles
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2017, pentru prezenta versiune

românească (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-288-1 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
iubire cu „i“ mic
I. O mare de ceaţă
II. Faţa ascunsă a Lunii
III. Tristeţea lucrurilor
IV. Cuvinte de inventat
V. O zi din viaţă
Mulţumiri
 Bucură-te de lucrurile mărunte, pentru că,
poate, într-o zi vei privi înapoi
şi îţi vei da seama că erau lucruri importante.
ROBERT BRAULT
 I
O MARE DE CEAŢĂ

650.000 de ore
Lipsea doar o fărâmă de timp până să se sfârşească anul şi să
înceapă unul nou. Invenţii ale omului ca să vândă calendare. În fond,
noi am decis în mod arbitrar când încep anii, lunile, chiar şi orele.
Organizăm lumea pe măsura noastră, iar asta ne linişteşte. Poate
că, dincolo de haosul aparent, Universul are o ordine, la urma urmei.
Dar, fără îndoială, nu va fi a noastră.
În timp ce aşezam pe masa din sufragerie o sticlă mică de
şampanie şi douăsprezece boabe de strugure1 mă gândeam la ore.
Citisem într-o carte că bateriile unei vieţi umane se epuizează după
650.000 de ore. Dar trecând în revistă istoria medicală a bărbaţilor
din familia mea, am socotit că speranţa mea de ore era mai mică
decât media: cel mult vreo 600.000 de ore. La cei treizeci şi şapte de
ani ai mei, puteam spune că mă aflam chiar la jumătatea drumului.
Întrebarea era: câte mii de ore irosisem până acum?
1. Obicei tipic spaniol, se mănâncă boabele la fiecare bătaie a ultimelor 12
secunde din an. (N. tr.)

Până la acest 31 decembrie, cu puţin înainte de miezul nopţii,

viaţa mea nu fusese chiar o aventură.
Fără altă familie decât o soră pe care n-o vedeam aproape
niciodată, existenţa mea se scurgea între catedra de Filologie
Germanică, unde sunt lector, şi apartamentul meu întunecos.
În afara orelor de literatură, abia dacă aveam viaţă socială. În
timpul liber, după ce pregăteam cursurile şi corectam lucrările de
examen, mă dedicam ocupaţiilor tipice ale unui holtei plictisit: citeam
şi reciteam cărţi, ascultam muzică clasică, urmăream ştirile… O
rutină în care elementele cele mai pasionante erau drumurile
ocazionale la supermarket.
Din când în când, în zilele libere, îmi făceam un cadou: mă
duceam la cinematografele Verdi să văd un film în versiune originală.
Negreşit, la penultima reprezentaţie. Ieşeam la fel de singur precum
intrasem, dar măcar aveam la ce mă gândi până când mă băgam în
pat. Odată în aşternut, citeam şi documentaţia lor despre filmul
respectiv: fişa tehnică, elogiile criticii (cronicile negative nu sunt
incluse niciodată) şi câte un interviu cu regizorul sau actorii.
Niciodată nu-mi schimbam părerea pe care mi-o făcusem văzând
filmul. După care stingeam lumina.
Chiar atunci mă cuprindea o senzaţie foarte stranie. Mă gândeam
că nu aveam certitudinea că a doua zi aveam să mă trezesc. Şi cel
mai rău era că mă apucam să calculez câte zile, ba chiar săptămâni,
aveau să treacă până când cineva îşi va da seama că murisem.
Neliniştea aceasta pătrunsese în mine de când citisem într-un ziar
că un japonez fusese găsit în apartamentul său la trei ani după ce
murise. Pare-se că nimeni nu-i simţise lipsa.
Dar să ne întoarcem la struguri. În timp ce mă gândeam la orele
irosite, am numărat douăsprezece boabe şi le-am pus pe o
farfurioară. În faţă, cupa lunguiaţă de şampanie şi sticluţa. Niciodată
nu am fost un mare băutor.
Am deschis sticla cu şase minute înainte de bătăile ceasului de la
miezul nopţii, ca să nu fiu luat pe nepregătite. Apoi am aprins
televizorul şi am căutat un post care afişa ceasul emblematic. Cred
că era cel de la Puerta del Sol din Madrid. În spatele cuplului de
prezentatori, frumoşi şi sclipitori, se agita o mulţime entuziastă care
făcea să zboare dopurile sticlelor de vin spumant. Unii cântau sau
ţopăiau cu braţele ridicate, ca să fie prinşi de camere.
Ce ciudate ţi se par distracţiile oamenilor atunci când eşti singur!
În fine, s-au auzit clopotele şi m-am conformat ritualului de a-mi
umple gura cu boabe la fiecare bătaie. În timp ce-mi desfătam cerul
gurii sorbind din şampanie, mi-a fost cu neputinţă să nu mă simt
ridicol pentru că muşcam din nada tradiţiei. Cine mă obliga să iau
parte la pantomima asta?
 Am decis că povestea asta nu merita să-i acord mai mult timp, aşa
că m-am şters la gură cu un şerveţel şi am stins televizorul.
În timp ce mă dezbrăcam ca să mă vâr în pat, auzeam din stradă
zgomotul petardelor şi al râsetelor.
„Copilării“, mi-am zis stingând lumina, încă o zi la rând.
Mi-a fost greu să adorm în noaptea aceea. Nu din cauza
hărmălaiei din stradă – destul de supărătoare, căci locuiesc între
două pieţe de pe Paseo de Gracia –, pentru că dorm cu mască şi
dopuri în urechi.
Pentru prima dată mă simţeam singur şi stingher de sărbătorile
astea şi doream ca farsa să se termine cât mai curând. Mă aşteptau
cinci zile liniştite, ca să zic aşa. Urma, pe 6 ianuarie, de Ziua
Magilor2, vizita la soră-mea şi la bărbatu-său, care suferă de
depresie de când îl ştiu. Copii nu au.
2. 6 ianuarie (Boboteaza), ziua celor Trei Crai de la Răsărit – Melchior,
Gaspar şi Baltazar –, sărbătoare tradiţională în Spania, când se fac daruri, mai
ales copiilor. (N. tr.)

„Va fi un moment neplăcut, noroc că a doua zi reintrăm în normal“,

mi-am zis.
Reconfortat de acest gând, am simţit că mi se închid ochii. Oare îi
voi mai deschide?
„Am intrat într-un an nou, numai că nu va veni nimic nou“, a fost
ultimul meu gând.
Şi am adormit, neştiind cât de tare mă înşelam.

O farfurioară cu lapte
M-am sculat devreme şi mi s-a părut că, în afară de mine, tot
oraşul dormea. Era atât de linişte încât, în timp ce-mi ungeam cu unt
câteva felii de pâine prăjită, încă în pijama, am avut impresia că prin
asta săvârşeam un delict, în loc să dorm după petrecere, aşa cum
făcea grosul omenirii.
Nu bănuiam că anul cel nou avea să-mi rezerve o mică surpriză,
însă cu efect devastator. Precum bătaia din aripi a unui fluture care
provoacă un cataclism pe partea cealaltă a globului, se apropia o
furtună care avea să-mi dărâme zidurile false între care mi se
scursese până atunci viaţa. Nu există meteorologi care să prevadă
acest gen de viforniţă.
Am pus cafeaua la făcut în timp ce terminam de mâncat pâinea
prăjită. M-am îmbrăcat şi, ca de obicei, am început să-mi stabilesc
programul pentru acea zi. Mă simt debusolat dacă nu-mi organizez
ziua, chiar dacă e sărbătoare.
Nu aveam prea multe opţiuni. Una dintre ele era să corectez
lucrările unor studenţi întârziaţi. Le predaseră în ultimul moment,
chiar înainte de Crăciun, în loc de 1 decembrie, cum îi rugasem ca
să am timp să le dau înapoi. Am renunţat la această opţiune.
Sau poate urmăream concertul de Anul Nou de la Viena, deşi nu
mă omor după valsuri. Oricum, mai erau vreo două ore până să
înceapă.
M-am spălat pe faţă cu apă din belşug, după care am luat
pieptenele. Care s-a agăţat de un nou fir cărunt, care pesemne că
apăruse peste noapte în mod samavolnic, căci eram sigur că în ajun
nu-l aveam. „Or fi ele semn de înţelepciune, numai că nu vreau să
ştie şi alţii cât de înţelept sunt“, mi-am zis în timp ce-l smulgeam cu
penseta, „e doar o chestiune de modestie“.
Firele albe mă deprimă chiar mai mult decât căderea părului. În
definitiv, dacă-ţi cade un fir de păr, există posibilitatea să crească din
nou, chiar mai gros. Dar dacă încărunţeşte, n-are cum să redevină
negru, cel puţin nu pe cale naturală. Dimpotrivă, cel mai probabil e
să albească de tot.
Cu aceste gânduri lugubre, m-am îndreptat spre living. Trecând pe
lângă telefon, i-am aruncat o privire tristă. Nu sunase pe 31 seara,
cum nu sunase nici în noaptea de 24 sau în dimineaţa zilei de 25. Şi
nimic nu mă îndreptăţea să cred că situaţia avea să se schimbe pe
1.
Pe de altă parte, nu era nimic ciudat în asta: nici eu nu sunasem
pe nimeni.
M-am trântit în fotoliu, pregătit să mă cufund într-o carte
americană cu care mă distram mai nou. O cumpărasem de pe
Amazon după ce o văzusem citată într-un roman. Se intitula They
Have a Name for It3 şi era vorba de un dicţionar mai ciudat de
cuvinte care există doar într-o anumită limbă.
3. Ei au un nume pentru asta (în engl., în orig.) (N. tr.)

Potrivit coordonatorului său, Howard Rheingold, a găsi un nume

pentru ceva anume reprezintă o modalitate de a conjura existenţa
acestui ceva. Gândim şi ne comportăm într-un anume fel pentru că
avem cuvinte pe care să ne bazăm. În acest sens, cuvintele
modelează gândurile.
Iată câteva exemple de cuvinte singulare:
Baraka, în arabă – energie spirituală care poate fi folosită în
scopuri lumeşti.
Won, în coreeană – împotrivirea de a te desprinde de o iluzie.
Razbliuto, în rusă – sentiment pe care îl ai pentru cineva pe care l-
ai iubit de mult, dar pe care nu-l mai iubeşti.
Mokita, în kiriwina – un adevăr pe care toată lumea îl cunoaşte,
dar pe care nimeni nu îl rosteşte.
Din spaniolă, editorul dicţionarului selectase termeni precum
ocurrencia4, cuvânt despre care niciodată n-aş fi crezut că ar fi
intraductibil.
4. Întâmplare, ocurenţă, idee, inspiraţie. (N. tr.)

Erau mulţi termeni din germană, căci această limbă îngăduie oricui
– fireşte, urmând anumite reguli – să compună cuvinte noi. Printre
aceştia, Torschlusspanik (literal: panica să nu se închidă uşa), definit
ca „neliniştea frenetică pe care o simt femeile necăsătorite în lupta
lor împotriva ceasului biologic“.
Din cât citisem, mi s-a părut că limba cu rezonanţele cele mai
subtile era japoneza, din care se dădeau termeni precum:
Ah-un – comunicarea tacită între doi prieteni.
Sau favoritul meu:
Mono no aware – tristeţea lucrurilor.
În timp ce examinam acest termen, mi-am dat seama că un
zgomot constant mă deranja de câteva minute bune. Era un scârţâit
lent şi neîntrerupt, ca al unei insecte care îşi croieşte drum prin lemn.
 Am oprit muzica pentru a asculta de unde provenea acel zgomot
supărător. Dar tocmai atunci s-a oprit, de parcă făptaşul s-ar fi văzut
brusc detectat.
Fără să mai dau importanţă acelui lucru, m-am întors la fotoliu şi la
lectură. Dar n-am apucat să-mi potrivesc privirea pe pagină, căci
zgomotul a reînceput cu forţe sporite.
„Nu poate fi o insectă, sau cel puţin nu una de dimensiuni
normale“, mi-am zis.
Mi-am ascuţit auzul şi mi s-a părut că scârţâitul venea dinspre uşă.
M-am îndreptat într-acolo, oarecum neliniştit. Ce fel de nebun se
apucase să zgrepţene la uşă? Mi-am amintit că în limba bantu există
cuvântul palatyi, „monstru mitic care râcâie la uşă“.
Om sau monstru, dacă voia să mă sperie, adevărul e că reuşise.
Oricum, îmi auzise paşii, căci ajungând eu la uşă se apucase să
zgârie lemnul şi mai abitir, dacă asta era cu putinţă.
Îmboldit de frică, am deschis uşa brusc, ca să-l sperii.
Dar nu era nimeni.
Mai bine zis, nici o fiinţă omenească nu era înaintea ochilor mei. În
timp ce priveam, uluit, palierul pustiu, am simţit ceva moale şi cald
care mi se încurca printre picioare.
Instinctiv, am făcut un salt înapoi şi m-am uitat în jos ca să văd
fiinţa care-mi zgâriase la uşă. Era un pisoi, care acum mă saluta cu
un miorlăit muzical. Un exemplar tânăr, dar nu chiar pui, cu blană
vărgată, ca alte milioane de mâţe care aleargă şi se caţără pe lumea
asta.
Probabil că se aştepta la o atitudine mai beligerantă din parte-mi,
căci s-a frecat şi mai tare de mine, compunând un opt orizontal
printre picioarele mele. Numita „bandă a lui Moebius“, care
reprezintă infinitul.
— Gata, ajunge, am spus şi l-am împins uşurel cu piciorul spre
palier.
Dar pisoiul a intrat iar şi, din mijlocul antreului, mi-a aruncat o
privire întrebătoare.
Învingându-mi sila pe care mi-o provoacă pisicile, l-am apucat de
ceafă şi l-am ridicat. Credeam c-o să mă atace cu ghearele, dar s-a
mulţumit să scoată un miorlăit ascuţit.
 — Şi-acum întinde-o, i-am poruncit, în timp ce-l azvârleam pe
palier.
De cum a atins podeaua, pisoiul a rupt-o la fugă cu agilitate,
întorcându-se în antreu, înainte ca eu să apuc să închid uşa.
Începeam să mă enervez.
Pentru o clipă, m-am gândit să-l sperii cu mătura, cum ar fi făcut
taică-meu într-o asemenea situaţie. Ca şi cum aş fi vrut să-l
contrazic de dincolo de mormânt, sau poate mânat de vreo urmă a
spiritului Crăciunului, cert este că m-am dus să-i pun lapte într-o
farfurioară ca să mănânce şi să mă lase în pace.
Credeam c-o să vină după mine în bucătărie, dar a preferat să
rămână în antreu, de unde mă privea aşteptând.
Am turnat un deget de lapte într-o farfurioară şi m-am întors pe
hol, mergând cu grijă, să nu pătez podeaua. Dar când am ajuns în
antreu, pisica nu mai era.
Plecase.
Cum lăsasem uşa întredeschisă, am presupus că o ştersese
crezând că nu-i dau atenţie. Am afurisit-o că mă făcuse să torn
laptele degeaba. Am lăsat farfurioara pe jos şi m-am uitat după ea
pe palier.
Nici urmă de ea.
„Cu siguranţă şi-a urmat drumul pe la alte etaje“, mi-am spus.
Sunt un om raţional şi pragmatic şi detest actele gratuite. Îi
adusesem lapte, deci trebuia să-l mănânce, nu? Am început s-o
chem cu sunetul acela şuierător cu care chemi felinele. Dar n-a
apărut.
Plictisit să joc un rol care nu mi se potrivea, am lăsat farfuria afară
şi am închis uşa.
Concertul de Anul Nou era pe punctul de a începe.

Suferinţele tânărului Werther

Prânzul şi după-amiaza au trecut fără alte evenimente. M-am mai
uitat un pic prin dicţionarul cu cuvinte insolite. Pe urmă, am urmărit o
vreme concertul, dar m-am plictisit repede de atâtea scene de carte
poştală – cupluri care-şi unesc mâinile în faţa ferestrei ninse – aşa
că am închis televizorul.
Conştiinţa îmi spunea că trebuie să lucrez un pic ca să n-am
senzaţia că mi-am irosit ziua. Era deci cazul să-mi iau inima în dinţi
şi să corectez lucrările studenţilor întârziaţi.
Era vorba de un exerciţiu destul de uşor: un rezumat a două pagini
din cel mai popular roman al lui Goethe, Die Leiden des jungen
Werther. Un titlu cu o uimitoare varietate de versiuni în spaniolă:
Suferinţele tânărului Werther, Pasiunea tânărului Werther,
Amărăciunile…, Nenorocirile…, Tribulaţiile…, Suferinţele…,
Suferinţele tânărului Werther. Rămân la varianta asta, poate pentru
că aşa am citit-o înainte de a o citi în original, deşi niciodată nu am
fost foarte lămurit ce înseamnă necazuri.
Subiectul romanului, scris în formă epistolară, e bine-cunoscut:
junele Werther se mută într-un sat idilic, Wahlheim, ca să se dedice
picturii şi lecturii. Dar la un bal organizat de tinerii din localitate o
cunoaşte pe Charlotte – Lotte pentru prieteni –, de care se
îndrăgosteşte nebuneşte. Deşi fata e promisă altuia, Werther o
vizitează des, sperând că dragostea îi va fi împărtăşită. Pasiunea lui
sporeşte întruna, cum se întâmplă de obicei când nu eşti băgat în
seamă. Urmând sfaturile lui Wilhelm, prietenul şi confidentul său,
tânărul părăseşte satul şi intră în slujba unui ambasador, ca secretar.
Numai că viaţa mondenă i se pare odioasă şi revine la Wahlheim,
unde, neputând să o iubească pe Lotte – între timp, măritată –, se
sinucide, trăgându-şi un glonţ în cap.
Spusă aşa, poate părea o istorie stupidă şi exagerată, însă
Goethe conferă un aer existenţial întregii poveşti. La sfârşit, ai
impresia că îndrăgostirea teribilă a lui Werther e doar o scuză şi că,
de fapt, se plictisise de viaţă.
Bun, asta e interpretarea mea, nu cea a studenţilor mei. După mai
bine de două secole, ei continuă să fie încântaţi de această carte.
Poate pentru că sunt la vârsta la care amorul încă mai poate fi
idealizat.
Studenţilor le place să li se vorbească despre furoarea pe care a
stârnit-o acest roman la vremea sa. În mai puţin de doi ani a fost
tradus în douăsprezece limbi – printre care şi în chineză –, ceva
insolit în acea epocă. Opera asta a creat un stil de viaţă în toată
lumea: legiuni de romantici se îmbrăcau în frac albastru şi jiletcă
galbenă, precum protagonistul, plângeau de zor şi le scriau iubitelor
epistole disperate. Chiar şi Napoleon spunea că citise cartea de
şapte ori şi o purta cu el pe câmpul de bătălie.
Imitându-şi eroul, sute de tineri s-au sinucis, iar în anumite oraşe,
ca bunăoară în Leipzig, romanul a fost interzis.
În bună măsură, Werther e răspunzător pentru conceptul de amor
romantic, care continuă să existe şi în prezent. E o operă magnifică,
deşi anumite exaltări ale protagonistului mă fac să râd. Bănuiesc că
lui Goethe însuşi i-au scăpat mai multe hohote de râs în timp ce
aşternea pe hârtie acele rânduri.

Asaltul
Seara geroasă aburise geamurile bucătăriei unde îmi pregăteam
în tăcere cina. Nu mi-au plăcut niciodată ultimele ore ale zilei, pentru
că e ca şi cum în ziua care s-a scurs mi-aş vedea propria decădere.
Atunci singurătatea îşi împlântă cel mai adânc colţii invizibili.
În timp ce-mi pregăteam într-o tigaie mică tortilla cu cartofi, mă
întrebam de ce nu reuşisem să rămân cu nici una dintre fetele cu
care ieşisem. De la ultima trecuseră mulţi ani. Era o blondă plină de
graţie. Singurul ei defect era că avea un iubit, ceea ce am aflat abia
după câteva luni. În cele din urmă, propriul ei frate s-a milostivit de
mine şi, între patru ochi, m-a sfătuit să renunţ:
— Nu vă iubeşte pe nici unul; dacă l-ar iubi pe el, nu ar ieşi cu
tine, dacă te-ar iubi pe tine, l-ar lăsa imediat pe logodnicul ei.
O ecuaţie foarte simplă, care m-a reaşezat pe cărarea singurătăţii.
Cel puţin Werther avea un prieten apropiat, pe Wilhelm, căruia îi
putea mărturisi toate necazurile sale. Eu n-aveam nici măcar aşa
ceva.
Presupun că am încetat să socializez de teama altor dezamăgiri.
În adolescenţă mă săturasem să urmez jocul altora, care, la un
moment dat, te lăsau cu ochii în soare tocmai când aveai mai multă
nevoie de ei. Pe de altă parte, nici să găseşti oameni cu care să porţi
o conversaţie cât de cât interesantă nu e uşor.
 Cât mă jigneşte lumea, cu stupizeniile ei cu tot!
Am dat drumul la radio ca să caut muzică. De la Tokyo
transmiteau un jam session de jazz. Aplauzele au izbucnit exact
când întorceam cu succes tortilla în tigaie.
Imaginându-mi că ovaţiile îi erau adresate bucătarului, m-am
înclinat de două ori în chip de salut, înainte de a mă întoarce la tigaia
mea.
La ora unsprezece eram deja în pat cu lumina stinsă, deşi am
continuat să ascult transmisia concertului. Pare-se că patru
personalităţi ale jazzului o omagiau pe a cincea, care aniversa cinci
decenii de la primul concert pe acea scenă.
În timp ce ascultam întrecerea aceea de virtuozi cu ochii aţintiţi în
tavan, mi-a venit în minte imaginea japonezului găsit mort după atâta
timp.
„Poate că i s-a făcut rău în toiul nopţii şi n-a putut cere nimănui
ajutor, m-am gândit. De aceea se spune că bărbaţii căsătoriţi trăiesc
mai mult decât burlacii. De exemplu, dacă chiar acum aş avea o
criză…“
Şi-n timp ce mă gândeam la asta, am simţit o zguduitură pe piept
care mi-a tăiat respiraţia. Bâjbâiam după telefon şi fruntea mi se
umplea de broboane de sudoare rece. Receptorul a căzut pe podea.
Tremurând din cap până-n picioare, am reuşit să aprind lampa de pe
noptieră. Şi atunci l-am văzut.
Doi ochi verzi şi rotunzi care mă priveau fix.
Pisoiul.
Se ascunsese în casă şi-mi sărise pe piept, de unde mă privea
întrebător.
— Afurisitule! M-ai speriat de moarte! am strigat sărind din pat în
timp ce mâţa fugea în living.
Situaţia cerea întoarcerea la măsuri primitive, drept care am luat
mătura din bucătărie şi am năvălit în living ca o fiară, hotărât să
expulzez intrusul cu lovituri de mătură.
Nici urmă de el.
Am sprijinit mătura de perete şi am căutat, fără succes, prin toate
colţurile salonului. M-am întors în dormitor; nu era, nici între pături,
nici sub pat, nici în dulapul întredeschis.
 M-am întors din nou în living şi am răscolit toată casa, dar cu
acelaşi rezultat. Era limpede că aveam de-a face cu un magician al
ascunzişurilor şi că nu avea să-mi fie uşor.
Brusc, m-a potopit o sfârşeală imensă. Nişte junghiuri în spinare
mi-au comandat să nu mă mai aplec şi să mă întorc în pat.
— Am pierdut o bătălie, nu şi războiul, am rostit cu voce tare în
timp ce mă întorceam în dormitor. Dar mâine întorc casa cu susul în
jos până dau de tine, las’ că vezi tu!
M-am vârât în pat şi am adormit într-o clipă. Nici măcar nu am
închis radioul. Concertul se terminase.

Primele victorii
M-am trezit cu o greutate vibrantă pe piept. N-a fost nevoie să
deschid ochii ca să ştiu că nu era vorba de semne de infarct.
Buimac, am văzut că pisoiul dormea liniştit, încolăcit pe pieptul
meu.
— Încăpăţânat mai eşti, i-am spus, cântărind posibilitatea de a-i
suci gâtul pe loc.
Mai mult din curiozitate, mi-am trecut mâna peste blana scurtă şi
moale. Animalul a început să toarcă şi mai tare şi a deschis nişte
ochi somnoroşi. După care a început să se întindă, ridicându-şi
spinarea şi lungindu-şi lăbuţele din faţă. Apoi mi s-a culcuşit pe
burtă. Torcea şi parcă zâmbea.
Pisicile zâmbesc?
După micul dejun am hotărât că intrusul putea rămâne până se
deschidea adăpostul pentru animale. Găsisem numărul în cartea de
telefon, însă o voce înregistrată mi-a comunicat că se deschide abia
din 7 ianuarie.
Mi-am amintit imediat că găsisem într-un ziar cu anunţuri gratuite
o secţiune dedicată animalelor de companie.
„Ar putea fi o opţiune dacă cei de la adăpost îmi bagă beţe în
roate“, mi-am zis şi imediat am început să răscolesc coşul de hârtii
după vechiul exemplar al revistei. Îl răsfoisem cândva pentru a-mi
cumpăra mobilă second hand.
 Am sunat şi mi-a răspuns imediat un operator cu glas politicos. I-
am spus pentru ce secţiune voiam să dau anunţul şi i-am dictat:
Dăruiesc pisoi aproape nou. Stare excelentă. Telefonaţi seara.
Mă gândisem că un strop de umor m-ar fi ajutat să plasez
animalul. Pare-se că operatorul nu era de aceeaşi părere.
— Atât? a întrebat după ce mi-a notat numărul de telefon.
— Cred că da.
— Nu vă pot accepta anunţul aşa cum e acum. Şi vacccinurile?
— Poftim? am întrebat fără să ştiu la ce se referea.
— La această secţiune, admitem doar animale care au vaccinurile
în regulă. Revista evită astfel orice răspundere în caz de contagiune.
Prin urmare, trebuie să specificaţi.
Eram gata să-i spun că habar n-aveam dacă jivina fusese sau nu
vaccinată, dar m-am stăpânit, pentru că nu voiam să întârzii
publicarea anunţului.
— E vaccinat, am minţit. Adăugaţi asta la sfârşit.
— De acord.
Se părea că avusesem noroc, potrivit operatorului, pentru că
aceea era ultima zi, iar anunţul meu avea să apară în revistă pe 8.
Aşa că am hotărât să amân vizita la adăpost până pe 15, ca să las
timp vreunui suflet milostiv să adopte pisoiul. Totuşi, îmi rămânea de
rezolvat problema vaccinurilor. Mai mult ca sigur, amatorul de pisici
avea să-mi ceară certificatul de vaccinare.
În timp ce mă frământam cu aceste probleme, pisoiul mă privea,
instalat comod pe canapea. Fără să-şi modifice defel postura plină
de eleganţă, îmi urmărea paşii prin living şi dădea din când în când
din coadă, cumva nerăbdător.
Obişnuiesc să rezolv cât mai degrabă problemele neplăcute, drept
care am luat cartea de telefon şi am căutat un veterinar. Printre
numeroasele clinici încadrate în chenar, finalmente am găsit una
relativ în apropiere şi am sunat.
Mi-a răspuns un glas feminin pe un ton cam sec.
— Pentru cine doriţi consultaţia?
— Pentru o pisică. Am nevoie de certificatul de vaccinare.
— Cum vă numiţi?
— Samuel de Juan.
 — Şi pisica?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. „E nevoie ca animalele să
poarte un nume?“ m-am întrebat. Chiar sub nas aveam un raft cu
romane şi privirea mi s-a oprit la Amurgul marinarului. N-am mai stat
pe gânduri şi i-am spus numele autorului:
— Mishima.
Patrupedul mi-a răspuns cu un miorlăit sonor, de parcă ar fi fost de
acord să poarte numele scriitorului japonez care se sinucisese
făcându-şi seppuku.
— Cum aţi spus?
În timp ce-i dictam numele pe litere, mi-am dat seama că aveam o
problemă de logistică. Cum să transport pisoiul la cabinet? Îmi
demonstrase că era foarte iute şi nu mă vedeam alergând după el
pe stradă. I-am explicat vocii feminine neliniştea mea.
— Aveţi nevoie de un transportor, îmi spuse.
— Un… ce? Ce naiba e şi asta?
Mishima – Mishi pentru prieteni – părea să se distreze de minune:
bătăile din coadă pe minut se înmulţiseră în mod vizibil.
Vocea mi-a explicat că era vorba de o cutie omologată pentru
transportul animalelor, deci mă sfătuia să cumpăr una şi abia după
asta să duc pisoiul.
— Prea multe drumuri, am spus eu iritat. Nu pot să pierd o zi
întreagă pentru o mâţă. Altă soluţie nu există?
— Puteţi cere o vizită la domiciliu, dar costă mult mai mult.
— N-are importanţă, vreau să se termine cât mai repede.
— Va trebui să vin chiar eu. Sunt de gardă, a spus pe un ton
supărat. La prânz e bine?
I-am răspuns că da şi am profitat să comand cele necesare: vase,
hrană, nisip pentru pisici şi un transportor.
La două şi jumătate am auzit soneria şi am ştiut că era ea, pentru
că pe mine nu mă vizitează niciodată nimeni. Deschizându-i, am
avut o surpriză plăcută: veterinara era o femeie atrăgătoare, la vreo
treizeci de ani. Tunsă scurt, cu ochelari, trăsături plăcute şi fruntea
înaltă. Expresia serioasă, dar nu crispată, scotea la iveală faptul că
nu-şi pierdea timpul cu prostii.
 „Exact genul de persoană pe care mi-aş dori-o de prietenă“, mi-am
zis.
Mă şi vedeam alături de ea, la unul din localurile de pe strada
Petritxol, la o ciocolată caldă cu fursecuri.
Am fost trezit din visare de un glas morocănos:
— Să începem, spuse ea, nerăbdătoare. Am mult de lucru azi.
— Desigur.
Am luat cele două sacoşe cu care venise şi i-am cerut să mă
urmeze în living, unde Mishima îşi petrecuse toată dimineaţa. Dar
când am ajuns acolo, canapeaua era goală.
— Unde e pisica? m-a întrebat ea, în timp ce deschidea pe masă
o mică trusă medicală.
Am dat fuga în dormitor să văd dacă nu cumva se întorsese în pat.
Nu era acolo. Apoi m-am dus în bucătărie, unde-şi avea farfurioara
cu lapte. Nici acolo nu era. Când m-am întors în living, femeia tocmai
îşi închidea trusa medicală şi se pregătea de plecare.
— Mai staţi un pic, am rugat-o. O să apară el!
— Nici nu mă gândesc. Toate pisicile se ascund în ziua vaccinării,
nu ştiaţi? Ar fi trebuit să-l închideţi într-un loc în care să fie sub
control.
— Adevărul e că nu mă pricep deloc la pisici. Nu doriţi o cafea? Aş
vrea să vă cer nişte lămuriri…
— Îmi pare rău, dar la trei am altă vizită, a răspuns ea pe un ton
tăios. În definitiv, am venit să consult pisica, nu pe dumneavoastră.
Răspunsul ei m-a rănit. I-am smuls factura din mână pentru a
încheia subiectul cât mai repede. Am plătit totul, inclusiv vizita,
lăsându-i şi un bacşiş generos, pentru că nu aveam bani schimbaţi.
Apoi am condus-o la uşă.
— Când îl găsiţi, îmi spuse, îl băgaţi în transportor şi îl aduceţi la
cabinet. Nu e nevoie să faceţi programare.
Am încuviinţat din cap. În pragul antreului, veterinara mi-a arătat o
grămăjoară lipicioasă, un fel de terci, pe marginea covorului. Eu n-o
observasem până atunci.
— Şi nu-i mai daţi lapte, spuse în încheiere. Le pică greu şi
vomită.
 Acest ultim sfat m-a făcut să mă împac cu ea şi, înainte de a
închide uşa, i-am mulţumit călduros.
După nici două minute, Mishima a apărut în living, salutându-mă
cu un miorlăit muzical, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am aflat
niciodată unde se ascunsese.
— Eşti de groază, ştii asta? l-am certat Eşti absolut incorigibil!

Bătrânul redactor
A treia zi din an. M-am sculat cu durere de oase şi stare febrilă.
Gripa mă biruise, după cum am constatat.
Odată cu mine s-a sculat şi Mishima, după care ne-am luat
amândoi micul dejun, fiecare cu farfuria lui, ca doi burlaci care
vieţuiesc în aceeaşi casă. O situaţie excepţională care nu trebuia să
se prelungească mai mult de 15 ianuarie.
Când m-am ridicat de la masă, m-a cuprins ameţeala. Am tras
sertarul în care ţin medicamentele, dar n-am găsit decât o cutie de
analgezice goală.
„Trebuie să cobor la farmacie înainte să-mi fie şi mai rău“, mi-am
zis.
Un bărbat singur ar trebui să fie de două ori mai prevăzător decât
unul însurat, pentru că nu contează decât pe el.
Mi-am tras primele haine care mi-au picat în mână direct peste
pijama şi m-am pregătit să ies, hotărât să mă întorc imediat.
Şi atunci s-a petrecut din nou ceva neaşteptat. Eram pe palier şi
mă pregăteam să încui uşa, când Mishima a ţâşnit afară ca din
puşcă şi a luat-o pe scări în sus.
— Afurisitule! am ţipat făcând să răsune casa scărilor.
Era limpede că pisoiul ăsta nu intrase în viaţa mea ca să mi-o facă
mai uşoară. Cu fruntea arzând, m-am întors după „transportor“ şi am
urcat scările, chitit să prind animalul şi să-l închid în cutie până în
ziua de 15, dacă ar fi fost nevoie.
Noroc că deasupra mea nu mai e decât un etaj, aşa că speram
să-l înghesui într-un colţ şi să-l prind. Dar începeam să înţeleg, o
pisică nu face niciodată ceea ce te aştepţi să facă.
 L-am găsit, foarte liniştit, pe preşul apartamentului de deasupra.
Zgrepţăna la uşă cu lăbuţa, aşa cum făcuse şi la mine cu trei zile în
urmă.
Dintr-o dată, m-am văzut salvat! Neîndoielnic, pisoiul era al
bătrânului care locuia la mansardă. Era un bărbat cu o înfăţişare
ursuză, chel ca o bilă de biliard, căruia nu-i puteai ghici vârsta, deşi
ridurile adânci care-i brăzdau fruntea şi gâtul te făceau să crezi că
depăşise şaptezeci de ani. Când mă mutasem eu, acum şase ani, el
locuia deja acolo, dar ne întâlniserăm pe scări de foarte puţine ori.
Am sunat, uşa s-a deschis cu un scârţâit puternic. Am împins-o şi
pisoiul s-a strecurat imediat înăuntru. Prin urmare, ipoteza mea era
corectă.
Am intrat şi eu, neştiind bine de ce. În definitiv, pisica ajunsese la
stăpân, totul era rezolvat.
În aer plutea un miros dulceag, ca de tămâie sau altă esenţă. Am
închis uşa în urma mea, căci nu mă vedeam în stare să urmăresc
din nou pisica pe scări în jos şi am strigat:
— Bună ziua!
Nici un răspuns.
Intrigat, am înaintat pe un hol identic cu al meu. Cu toate acestea,
în pragul livingului m-am oprit în faţa unui tablou care-mi atrăsese
atenţia: o reproducere după Călător pe Marea Norilor de Caspar
David Friedrich, cel mai important pictor romantic german.
În anii mei de studenţie fusesem foarte interesat de opera lui, plină
de peisaje melancolice, aproape mistice, care-ţi dau o senzaţie de
solitudine şi izolare. Într-una din picturile sale cele mai triste, Marea
îngheţată, se ghiceşte umbra unei corăbii care a naufragiat sub o
piramidă de blocuri de gheaţă. Potrivit unui specialist, „opera este un
monument al triumfului naturii asupra aspiraţiei omului, esenţa însăşi
a pesimismului romantic“.
Călătorul, cu care mă reîntâlneam după mulţi ani, înfăţişează,
văzut din spate, un bărbat cu pletele în vânt, cocoţat pe o stâncă.
Sprijinit în baston, contemplă un turbulent ocean de nori care i se
întinde la picioare. Ar putea fi chiar Werther, înainte de a se hotărî să
termine cu toate.
 Văzusem de multe ori tabloul. Cred că inclusiv originalul, într-o
galerie din Hamburg. Totuşi, dintr-odată dobândise o semnificaţie
nouă pentru mine: Am înţeles că era alegoria propriei mele vieţi.
Eram exact precum omul acela: căţărat pe un munte, fără să înţeleg
nimic din ce se petrece acolo jos, în lume.
— Ei, intraţi sau nu? s-a auzit un glas nerăbdător din living.
— Cu mine vorbiţi? am coborât eu din oceanul de nori.
— Cu cine altcineva?
A urmat un hohot de râs.
Jignit, am intrat, hotărât să lămuresc povestea cu pisica şi s-o
şterg repede.
Bătrânul era aşezat înaintea unui birou modern care ocupa centrul
încăperii. M-am uitat pe masă după dispozitivul cu care deschisese
uşa, dar nu am văzut decât un laptop, la care omul tasta de zor.
Alături, o carte de ştiinţă popularizată, O scurtă istorie a aproape
orice, la care renunţasem. Acolo citisem treaba cu cele 650.000 de
ore.
Înainte ca bătrânul să-şi întrerupă lucrul şi să-şi ridice privirile
către mine, am mai văzut ceva bizar. Lângă el, pe o masă mai mică,
se afla un circuit de trenuri în miniatură, aşa cum aveau copiii pe
vremea mea. Iar sub masă, pe un covoraş pufos, pisoiul se lăfăia ca
la el acasă.
Bătrânul mi se adresă pe un ton neaşteptat de blând.
— Spune-ţi, vă rog.
— Am ajuns aici pe urmele pisoiului. Deduc că e al
dumneavoastră.
— Deduceţi greşit.
Mishima se spăla pe faţă, lingându-şi mai întâi o lăbuţă. Era
limpede că nu se afla pentru prima dată sub măsuţa aceea.
— Păi, atunci, cui îi aparţine? am întrebat.
— Lui însuşi, la fel ca dumneavoastră sau ca mine.
Era clar că bătrânului îi plăceau dezbaterile, un lucru pe care eu
nu l-am suportat niciodată. Corect ar fi fost să plec imediat şi să-l las
cu mâţa aia, oricine i-ar fi fost stăpânul.
Dar ceva inexplicabil mă ţintuia locului, de parcă aş fi prins
rădăcini în parchet. Omul s-a întors la scris, eu mă holbam la
trenuleţele acelea, apoi la cărţulia care avea pe copertă globul
pământesc.
— Am avut şi eu cartea asta, dar am făcut-o cadou, am spus şi
aproape că m-am surprins pe mine însumi că mă confesam unui
străin.
— De ce? m-a întrebat el, fără să-şi ia ochii de la monitor. E o
operă extraordinară.
— Ştiinţa mă deprimă. Mi se pare exasperant gândul că suntem
doar o grămadă de atomi care-şi aşteaptă disoluţia. Iar a şti că o să
se recombine ca să alcătuiască o balegă sau, în cel mai bun caz, o
plantaţie de ciuperci, nu e de natură să mă consoleze.
— Văd că n-aţi înţeles nimic, a spus pe un ton ironic în timp ce
oprea calculatorul, închizându-i capacul cu grijă. Ştiinţa e drumul cel
mai scurt către Dumnezeu. De fapt, dacă cercetezi biografia marilor
oameni de ştiinţă, îţi dai seama că erau nişte mistici.
— Posibil, dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce spuneam eu.
Mie nu-mi pică bine să aflu că, la 650.000 de ore după ce m-am
născut, atomii şi moleculele mele o vor lua razna ca să formeze ceva
fără permisiunea mea.
— Atomii şi moleculele nu înseamnă nimic.
— Ei bine, eu credeam că sunt totul, am contraatacat eu. În afară
de vid, fireşte. Am citit destul ca să ştiu că vidul e omniprezent, atât
în Univers, cât şi la nivel molecular.
— Lăsaţi în pace vidul. Deocamdată, constat că îl aveţi doar în
cap.
Şi s-a uitat la mine, aşteptându-mi reacţia. Dar nu am spus nimic.
Acel bărbat începea să mă fascineze. A continuat:
— Atomii sunt precum literele. Aceleaşi cu care îşi alcătuia
cânturile Kabir sau e alcătuită Biblia sunt folosite şi la scrierea
revistelor pentru femei sau a prospectului unui leac pentru creşterea
părului. Înţelegeţi unde bat?
— Nu.
— Vă dau alt exemplu, că văd că sunteţi cam greu de cap. Cu
aceleaşi blocuri de piatră se poate construi Sagrada Familia sau
zidurile de la Auschwitz. Nu contează cărămizile, ci folosinţa pe care
le-o dăm. Acum înţelegeţi?
 — Cred că da.
— Prin urmare, când vorbim de cărămizi, litere sau atomi, cine le
mânuieşte şi în ce scop. Altfel spus, nu contează ce suntem, ci ce
facem cu ceea ce suntem. Nu contează că trăieşti 650.000 de ore
sau şase şi jumătate. Orele nu slujesc la nimic dacă nu ştii ce să faci
cu ele.
A tăcut, iar eu n-am ştiut ce să-i mai spun. Eram impresionat, nu
mă aşteptasem la acest gen de argumentaţie din partea huhurezului
de la mansardă. Liniştea începuse să devină apăsătoare, aşa că l-
am întrebat:
— Vă ocupaţi cu ştiinţa?
— Rece, rece!
— Cu filozofia?
— Gheaţă! Sunt un simplu redactor căruia îi place să îşi vâre
nasul prin periferiile cunoaşterii.
— Redactor… asta înseamnă că scrieţi articole, nu?
— Dacă aş scrie articole, v-aş fi spus că sunt ziarist. Am zis:
redactor. Adun texte de ici, de colo, ca să alcătuiesc cărţile pe care
mi le comandă editorii.
— Pare foarte simplu, am comentat eu, aşezându-mă pe canapea
fără să-i cer voie.
— Da, dacă ştii sursele, adică dacă ştii unde să cauţi. Dacă mi se
cere o antologie de poeme de dragoste, ştiu care vor plăcea
publicului şi unde să le găsesc. Dacă mi se cere un manual de
leacuri naturale, ştiu ce cărţi să consult. Presupun că sunt un soi de
asamblator.
Am rămas pe gânduri, destul de mirat. Nu credeam că poate
exista o astfel de meserie. Până atunci, credeam că toate cărţile
erau scrise de autori experţi în materia respectivă.
— Şi aţi putea să-mi spuneţi, ce asamblaţi acum?
Bătrânul mi-a aruncat un zâmbet maliţios înainte de a-mi
răspunde:
— O sarcină dificilă, căci am de căutat nu numai prin cărţi, ci şi de
adunat mărturii. Poate v-ar face plăcere să vă aduceţi cumva
contribuţia.
— Despre ce e vorba?
 — Cartea se intitulează Ia-ţi o pauză de respiraţie şi cuprinde
poveşti inspiraţionale ale unor oameni care au trăit un moment
magic, un fel de satori. Ştiţi despre ce e vorba, atunci când timpul
parcă se opreşte.
— Nu cred că vă pot fi de folos, i-am spus. Nu-mi amintesc să fi
trăit aşa ceva. Viaţa mea nu e prea emoţionantă, să ştiţi. Dacă nu
cumva reuşesc să ajung la satori când întorc tortilla în tigaie.
— Păcat, spuse el. Dar poate mă ajutaţi altfel. Având în vedere că
mi-aţi pătruns în casă cu pisoi cu tot, o să-mi faceţi o favoare.
Acea cerere neclară m-a prins cu garda jos. Bătrânul avea
dreptate: ce naiba căutam eu stând la palavre cu un străin căruia nici
numele nu i-l ştiam? Totuşi, buna creştere nu admitea decât un
singur răspuns:
— Da, fireşte.
Bătrânul a bătut uşurel în tăblia mesei ca să-şi arate entuziasmul,
după care şi-a întors scaunul spre circuitul trenuleţelor. În timp ce
deşuruba ceva, a spus:
— Şi apropo, mă cheamă Titus. Un nume oarecum şocant, drept
care îmi semnez întotdeauna lucrările cu pseudonim.
M-am prezentat la rândul meu, în timp ce îl observam, confuz,
cum scotea o bucată de şină – din cele curbe – şi mi-o înmâna,
zâmbitor.
— Nu ştiu de ce, dar s-a deformat şi face să deraieze trenurile.
— Şi eu ce să fac? am întrebat nedumerit, cu bucata de şină în
mână.
— De nişte zile mă dor tare de tot picioarele. O fi frigul ăsta, care
mi-a activat reumatismul, cine ştie. Oricum, magazinul de modelism
e în centru. Nu e prea departe pentru cineva tânăr ca dumneata.
M-am blestemat pentru da-ul spus pe negândite. Acum trebuia să
străbat o jumătate de oraş pentru o jucărie – şi aveam febră.
— Nu sunteţi cam mărişor ca să vă mai jucaţi cu trenuleţele? am
răbufnit eu. M-am gândit că asta o să-i pice prost, dar omul părea să
radieze de bucurie. S-a ridicat cu greu şi m-a bătut pe spinare.
— Mă relaxează să mă uit la trenuri care aleargă în timp ce mă
gândesc. Un punct fix la care să te uiţi ajută la meditaţie.
 Am băgat fierătania în buzunar şi, înainte de a pune capăt acestei
întâlniri insolite, l-am întrebat:
— Apropo, de curiozitate: cum îl cheamă pe pisoi?
În tot acest timp, nu se clintise de sub măsuţă, unde dormea acum
încolăcit.
— De unde să ştiu? Întreabă-l pe el. Doar v-am spus că nu-i al
meu. Dar o să am grijă de el până vă întoarceţi de la magazin.
 Gabriela
Am coborât în stradă destul de turtit. După o escală la farmacie,
am căutat fără succes un taxi. Toate erau ocupate, pesemne cu cei
care mergeau în centru pentru a-şi face ultimele cumpărături pentru
Ziua Magilor.
„Parcă văd cardurile de credit care scot fum, iar eu o să mă
îmbolnăvesc de-a binelea pentru o bucată de şină.“
Dârdâind şi spumegând de furie împotriva bătrânului, am ajuns pe
strada Balmes, una din arterele care coboară spre centru. Autobuzul
16 sau 17 mă ducea până la întretăierea cu strada Pelayo, unde era
magazinul.
Numai că, preţ de douăzeci de minute, în staţie n-au ajuns decât
rafale de vânt ucigător. Ca în cele din urmă să văd anunţul de pe
stâlp: autobuzele erau în grevă.
Blestemându-mi soarta, am luat-o la picior cu paşi mari, pe strada
Balmes în jos. În ritmul ăsta, aş fi reuşit să ajung în vreo douăzeci de
minute. Au fost clipe când credeam c-am să leşin din pricina
sfârşelii, dar am rezistat atacurilor febrei.
Am ajuns pe la ora unu la prânz. Un vânzător apatic, îmbrăcat într-
un halat albastru, s-a uitat la bucata de şină şi a spus:
— Nu ştiu dacă mai am aşa ceva, modelul ăsta nu se mai fabrică
de mult.
După care s-a făcut nevăzut undeva în spate, o încăpere pe care
mi-am imaginat-o ticsită de şine miniaturale de toate formele şi
lăţimile.
În timp ce aşteptam, am privit vitrina, de-a lungul căreia alerga o
locomotivă; îşi aprindea farul când ajungea la destinaţie, apoi o lua
îndărăt, ca o moviolă.
— Aţi avut noroc, a spus vânzătorul, aratându-mi o fierătanie
identică cu cea pe care i-o dădusem. E ultima piesă pe care-o mai
avem din seria asta. Dacă aţi fi dorit una dreaptă, aţi fi plecat cu
mâinile goale.
 N-am făcut nici un comentariu şi am plătit la casă. Mi s-a părut un
preţ ridicol pentru un drum atât de chinuitor. Vânzătorul mi-a înmânat
marfa, împachetată grijuliu în hârtie maro, şi am plecat.
Am profitat că semaforul arăta verde şi am traversat, gândindu-mă
cum să ajung acasă cât mai repede. Când mă aflam chiar la mijlocul
drumului, verdele s-a schimbat în galben. Şi atunci am văzut-o.
Era o femeie cam de vârsta mea, înaltă şi zveltă, cu o coamă
bogată de păr negru şi ondulat. Ochii uşor migdalaţi şi constelaţia de
pistrui de pe pomeţi mi-au confirmat că era ea. Am văzut-o doar o
clipă, o zecime de secundă, când ne-am aflat faţă în faţă. După
privirea ei perplexă, am ştiut că mă recunoscuse şi ea.
Brusc, timpul parcă s-a oprit – un satori ca la carte – şi trecutul a
năvălit cu o limpezime uimitoare.
M-am întors în timp cu treizeci de ani, într-o după-amiază de
sâmbătă pe care o credeam uitată. Ca de obicei la sfârşit de
săptămână, ajunsesem cu soră-mea la o vilă de pe Ramblas. Avea o
scară mare de marmură şi o mulţime de cotloane unde te puteai
ascunde. Ne duceam acolo pentru că avea o colegă de clasă care
locuia chiar alături. Copiii din cartier se adunau mereu acolo să se
joace. În ziua aia, ne jucam de-a v-aţi ascunselea.
Îmi amintesc că mă ascunsesem sub o scară, dar cineva avusese
aceeaşi idee. Era o fetiţă de vreo şase ani, la fel ca mine, cu plete
negre şi ochi strălucitori.
— Ai primit vreodată un sărut de fluture? m-a întrebat în şoaptă.
— Nu, am răspuns, speriat. Ce-i aia?
Imediat, s-a apropiat de mine şi şi-a deschis şi închis de câteva ori
ochii, lăsând ca genele să-mi mângâie obrazul.
N-am uitat-o niciodată pe fetiţa aceea pe care n-am mai văzut-o
de atunci. Până acum, căci ea era, neîndoielnic, cea care traversase
strada şi se oprise pentru o clipă.
Oricât ar părea de ciudat, am avut impresia că nu se schimbase în
mod esenţial.
Şi în acea zecime de secundă am ştiut că o iubisem mereu pe
Gabriela, mai ştiam şi acum cum o cheamă. Dintr-odată, am înţeles
că era iubirea vieţii mele, că niciodată nu voi putea iubi pe altcineva
ca pe fetiţa aceea, care îmi dăduse un sărut de fluture sub scară.
Aşa, fără nici un motiv. Pur şi simplu am ştiut.
Satori-ul s-a risipit, ne-am grăbit fiecare spre trotuarul său,
semaforul trecuse deja pe roşu. Ajungând pe trotuar, m-am întors şi
am văzut că s-a întors şi ea, un zâmbet suav, înainte de a-şi
continua drumul.
Aş fi vrut s-o opresc, să o întreb care e viaţa ei, poate chiar să
bem o cafea, dar şuvoiul de maşini ocupa din nou asfaltul,
zădărnicind orice cale de întoarcere spre trecut.
Cred că am ridicat braţul, căci un taxi a frânat chiar în dreptul meu,
crezând că îl chemam. Am urcat din inerţie, şi i-am şoptit adresa fără
să fiu conştient de ceea ce făceam. Prăvălit pe bancheta din spate,
inima îmi bătea într-un fel ciudat şi simţeam în stomac o apăsare pe
care n-o mai avusesem din adolescenţă.
Pe drum, am avut o sclipire de luciditate. O străfulgerare care mă
atinsese la câteva secunde după reapariţia – şi pierderea –
Gabrielei.
Poate că, pentru altcineva, era un raţionament lipsit de valoare.
Dar eu l-am luat ca pe o revelaţie. Am priceput cumva că Gabriela,
iubirea mea din copilărie, apăruse pentru că turnasem lapte într-o
farfurioară. Aparent, nu era nici o legătură între cele două lucruri, dar
la un nivel mai profund ea exista.
În timp ce turnam laptele în bucătărie, pisoiul mi s-a strecurat în
casă. El m-a dus la bătrânul de la mansardă, iar acela la magazinul
de trenuleţe şi la Gabriela.
Acum, bucata de şină din buzunar dobândea o semnificaţie
transcendentală. Cotul acela de aluminiu mă abătuse din drum ca să
mă arunce în braţele unei fantome din trecut.
Dintr-odată, am înţeles că viitorul nostru depinde de nişte
întâmplări atât de neînsemnate precum a da de mâncare unei mâţe
sau a cumpăra o piesă pentru o jucărie.
Dar, care era sensul tuturor acelor lucruri? Însemna că trebuia să
pornesc în căutarea Gabrielei? Să reiau viaţa acolo unde o lăsasem
acum treizeci de ani? Unde duceau zalele acestui lanţ?
„Iubire cu «i» mic, ăsta e secretul“, mi-am zis eu. Mi s-a părut că
aceste cuvinte nu veneau de la mine, ci de la raza de soare care
pătrundea prin geamul taxiului, lăsând vederii o galaxie de particule
de praf.
Un lucru era cert: fără farfurioara aia de lapte, n-aş fi întâlnit-o pe
Gabriela. Totul începuse acolo.
 II
FAŢA ASCUNSĂ A LUNII

Ziua Regilor Magi

Gripa m-a ţintuit la pat trei zile bătute pe muchie, care acum mi se
păreau un somn lung şi apăsător. În tot acest timp, Mishima nu s-a
clintit de lângă mine. Bănuind cumva că răul trecuse, a venit torcând
la mine şi mi-a atins obrazul cu capul. De parcă mi-ar fi spus:
„Trezeşte-te şi scoală-te din pat, că ai treabă: să-mi pui mâncare şi
apă şi să-mi cureţi lădiţa“.
M-am uitat la ceasul deşteptător, mai ales ca să văd în ce zi eram,
căci pierdusem noţiunea orelor şi a zilelor. 6 ianuarie, ora 10:44.
„Deci e Ziua Regilor Magi“, mi-am spus în timp ce puneam piciorul
gol pe duşumeaua rece. Tot slăbit mă simţeam, dar lipsa febrei şi o
senzaţie incipientă de foame îmi dădeau de înţeles că în curând
aveam să revin la normalitate. Din păcate, asta însemna prânzul la
soră-mea, deşi puteam să nu mă duc, folosind gripa drept scuză.
După o inspecţie rapidă prin casă, mi-am dat seama că în cele trei
zile mă mişcasem precum o fantomă. Nu-mi aminteam să-i fi pus
mâncare lui Mishima, dar o grămăjoară de boabe de lângă castron
îmi dovedea că cel puţin încercasem.
După ce am umplut castronul cu apă proaspătă, am trecut în
living. Pe masă, o hârtie pe care era scris ceva. Mi-am recunoscut
scrisul cu care relatam stângaci întâlnirea cu Gabriela la semafor.
„Deci n-a fost un vis“, mi-am spus şi m-a cuprins o uşoară
senzaţie de euforie.
Am dat drumul la radio şi m-am apucat să spăl marmura din
bucătărie, plină de supă răsturnată şi de boabe de orez care îmi
sugerau că încercasem să mănânc ceva în zilele de boală. Se
transmitea Recviemul de Verdi, o piesă oarecum deconcertantă, căci
trece de la cel mai delicat lirism la pasaje asurzitoare de alămuri.
Am stins radioul şi am cercetat din bucătărie cerul dimineţii,
brăzdat tocmai atunci de o vrabie care părea să ţină ceva în cioc.
„Da, am să mă duc la masă“, am stabilit eu, fără să ştiu de ce. Un
motiv exista, ba chiar şi un plan, numai că încă nu eram conştient de
asta, de parcă centrul de operaţiuni din capul meu aştepta să mă
informeze la timpul potrivit.
Poate că ceea ce numim intuiţie nu e decât vârful icebergului a
ceva plăsmuit la un nivel mai profund. Idee destul de neliniştitoare,
căci ne spune că cineva care suntem tot noi acţionează pe furiş şi
stabileşte dinainte drumul de urmat.
Trecând pe lângă telefon, am constatat că luminiţa robotului nu
pâlpâia. Prin urmare, în aceste trei zile nu mă căutase nimeni. Dacă
ar fi fost vorba de trei ani, tot nimeni nu ar fi prins de veste, exact ca
în cazul tipului din Tokyo.
Mishima mi se freca de picioare, ca să-mi arate că era prezent.
— Da, ştiu că eşti aici, i-am spus. Iar sus îl avem pe Titus. Suntem
Trei Regi Magi care nu ştiu cui să facă daruri.
Mi-am zis că poate nu era o idee rea să-i fac o vizită bătrânului
înainte de prânz. M-am mai uitat o dată la hârtia de pe masă. Cu
siguranţă avea să se bucure că îi găsisem o clipă astrală pentru
carte.

O maşinărie cosmică
Titus mi-a ascultat cu atenţie povestea, după ce i-am înmânat
hârtia pe care o ţinea între degete de parcă n-ar fi ştiut ce să facă cu
ea. Când am terminat, a rămas pentru câteva clipe pe gânduri.
În vreme ce aşteptam nerăbdător o reacţie, am constatat că de
când îl văzusem ultima dată, bătrânul se schimbase în rău. Îmi
amintesc vag că urcasem să-i dau şina de jucărie, iar Mishima
venise înapoi cu mine. După care mă copleşise febra.
Judecând după tenta gălbuie a pielii lui, nici Titus nu se simţea
bine. Înfofolit într-un şal cenuşiu închis, semăna cu un animal care
aşteaptă glonţul care să-i pună capăt suferinţelor. Eram gata să-l
întreb cum se simte, dar mi-a luat-o înainte:
— Am să includ în carte acest satori al tău.
— Nu vi se pare o aiureală?
— Deloc.
Cu toate că, începuse să mă tutuiască, bătrânul rămăsese zgârcit
la vorbă. Asta confirma faptul că nu se simţea bine. Corect ar fi fost
să plec şi să-l las în pace, dar, la fel ca în urmă cu trei zile, avea
ceva care mă îndemna să-mi deschid sufletul, aşa că am continuat:
— Ce vreau să spun, am zis eu, este că, după ce am văzut-o, simt
că nu pot sta cu braţele încrucişate, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Deşi ştiu că e caraghios, cred că ar trebui să fac ceva.
— Păi, fă-o.
— Problema e că nu ştiu nimic despre ea, în afară de numele mic.
Nu ştiu de unde să încep. Şi chiar dacă dau de ea, ce să-i spun ca
să nu mă ia de nebun? Îmi trebuie o scuză solidă.
— Din astea ai din belşug. Aşa că nu te mai fofila şi fă odată ceva!
s-a răstit el, lucru care nu m-a jignit, dimpotrivă, mi-a dat aripi.
— Dar credeţi că trebuie s-o găsesc? Acesta să fie mesajul
întâmplării?
— Bineînţeles. E misiunea care ţi s-a încredinţat.
— Cine mi-a încredinţat-o? Hazardul?
— Sau umbra lui Dumnezeu, cum vrei să-i spui.
— Mi-e greu să cred că e vorba de o simplă întâmplare. N-aş
putea să explic, dar când m-am încrucişat cu Gabriela am ştiut că se
afla atunci acolo pentru că era ceva necesar. Nu era nimic
întâmplător în asta.
Titus a bătut darabana cu degetele pe tăblia biroului, înainte de a
răspunde:
— Noi nu acceptăm hazardul în viaţa de zi cu zi atunci când ni se
pare prea capricios. În schimb, îl acceptăm în Univers şi în formarea
vieţii, care depinde de o conjuncţie de elemente infinit mai
capricioase.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Probabilitatea ca viaţa să apară e ca şi cum ai câştiga premiul
cel mare la o maşină din alea care înghit monede, dar care ar avea
sute de casete. Ne aflăm aici pentru că s-a întâmplat să iasă singura
combinaţie care putea să funcţioneze. Nu ţi se pare uimitor? Mai
mult, cine a băgat moneda care a făcut să se învârtă rotiţele? Ăsta e
marele mister. Big Bangul e absolut neînsemnat, important nu este
ce s-a petrecut, ci cine sau ce a făcut să se aprindă fitilul.
— Adică există o mână invizibilă în spatele a tot ce ni se
întâmplă?
— Asta ar însemna să simplificăm mult lucrurile, a zâmbit Titus,
zâmbind pentru prima oară. Parcă Jung spunea că toţi suntem legaţi
de nişte fire invizibile. Tragi de unul şi se mişcă întreg ansamblul. Un
lucru mic afectează totul şi pe toţi. Nu e nevoie de un Dumnezeu
pentru asta.
— Dar asta nu mă ajută să aflu de ce se afla Gabriela acolo şi cu
atât mai puţin ce trebuie să fac eu acum.
— Gândeşte-te la maşinăria asta cosmică. E oricum un mister că
ne aflăm aici. Unul mare, asta e tot.

Fă exact contrariul
Conversaţia mea cu Titus, care părea sfârşit, nu-mi fusese de prea
mare ajutor ca să clarific situaţia. Într-un fel, mă îndemna să fac
ceva, fără să-mi spună concret nici ce, nici cum. Poate c-ar fi fost
preferabil să mă cufund în fanteziile mele romantice şi să uit toată
povestea, o dată pentru totdeauna.
Înainte de a-mi lua rămas-bun, i-am împărtăşit lipsa de chef cu
care mă pregăteam să mă duc la soră-mea.
— Pentru asta chiar că pot să-ţi dau o formulă magică, îmi
spusese.
Întrebându-l despre ce era vorba, îmi răspunse:
— Fă exact contrariul a ceea ce îţi vine să faci. Ori de câte ori te
apucă ciuda pe cineva, aplică formula asta. Fă exact pe dos decât ai
impulsul să faci. Crede-mă, face minuni.
În timp ce stăteam la coadă la cofetărie pentru cozonacul
tradiţional, m-am hotărât să urmez sfatul lui Titus, măcar pe post de
experiment, ca să scap de plictiseală.
 Rita şi Andrés – soră-mea şi soţul ei – formează un cuplu pe cât
de perfect, pe atât de distructiv. Rolul lui e să se plângă şi să se
lamenteze în permanenţă, al ei – să arate cu degetul vinovaţii.
În cei cincisprezece ani de când sunt împreună nu ţin minte să fi
asistat la vreo scenă veselă în casa lor. Am pus-o mereu pe seama
faptului că n-au putut avea copii, după cum îşi doreau. Acum ea e
bine trecută de patruzeci de ani şi presupun că s-a resemnat la
gândul că nu se va schimba nimic. Nici măcar firea ei urâcioasă.
În timp ce urcam cu liftul spre apartamentul lor de pe bulevardul
Diagonal, o sudoare rece a început să-mi curgă pe ceafă. Aşa
păţesc mereu când mă duc la ei în vizită. Gândul că voi sta cu ei preţ
de câteva ceasuri îmi provoacă o neplăcere fizică. Asta se cheamă
somatizare.
„Fă exact pe dos“, mi-am repetat în chip de mantră în timp ce
sunam la sonerie.
Mi-a deschis Andrés. Doar văzându-i mutra de vită ciomăgită am
regretat că nu-mi prelungisem gripa cu încă o zi.
— Ce mai faci? m-a întrebat.
Ştiam perfect că nu-l interesa nici cât negru sub unghie ce făceam
şi cum o duceam. Era doar o formulă la care eu urma să-l întreb la
rândul meu acelaşi lucru, ca să poată începe să-şi depene
lamentările. Aplicând maxima lui Titus, în loc să-l întreb fără chef, am
făcut exact contrariul:
— Am zăcut la pat trei zile cu o gripă. În schimb, tu arăţi excelent.
— Zău? a răspuns uimit.
— Nu s-ar zice că te-ai operat acum două luni de hernie, am
continuat eu. Arăţi de parcă tocmai te-ai întors de la băi şi ai întinerit
cu zece ani.
Acestea fiind zise, am trecut în sufragerie, lăsându-l pe Andrés
încremenit. „Asta poate fi amuzant“, mi-am spus.
În loc de bună-ziua, soră-mea a ţipat la mine:
— Ce naiba ai? Eşti beat, sau ai venit să faci mişto de noi?
Dacă am trăi într-o lume lipsită de inhibiţii, ar fi trebuit să
despachetez tacticos cozonacul şi să i-l arunc în figură. Însă voiam
să continui experimentul, ca să văd unde mă ducea.
Am luat-o pe soră-mea în braţe şi am pupat-o sonor pe frunte.
 — Mi-era dor de voi, am minţit. Îmi pare rău doar că nu v-am luat
cadouri anul ăsta.
— Şi de când ne facem noi cadouri? s-a mirat Rita conducându-
mă zăpăcită în salon.
— De azi. Ce-aţi zice dacă am merge într-o duminică la un
restaurant cu fructe de mare? Sunteţi invitaţii mei.
Nu-mi venea să cred ce-mi ieşise din gură, dar trebuia să duc
farsa până la capăt. Brusc, tensiunea a părăsit chipul soră-mii, care
a schiţat un surâs timid.
— Foarte drăguţ din partea ta, numai că Andrés e la regim, iar eu
am devenit vegetariană acum o lună.
— Bine faci, i-am cântat eu în strună. În definitiv, carnea colcăie
de hormoni şi alte porcării.
— Mă bucur că măcar o dată nu mă contrazici, a mai zis ea şi s-a
dus la bucătărie să termine mâncarea.
M-am aşezat pe canapea lângă Andrés, care urmărea hipnotizat
ştirile la televizor, cu un pahar cu apă în mână. Din când în când mă
privea cu coada ochiului, de parcă s-ar fi temut să nu fiu beat şi să
fac vreo prostie. Când în sfârşit s-a lămurit că nu era cazul, a grăit:
— E jalnic cum arată lumea asta.Unde-o să ajungem?
— Trebuie făcut ceva cât mai repede, am zis, neştiind unde bătea.
— Chiar crezi că se poate rezolva?
— Desigur. Întâi de toate, trebuie dat afară directorul programelor
de ştiri. Şi pus altul care să dea ştiri mai bune.
Tocmai atunci a intrat Rita şi a pus pe masă un castron cu lasagna
vegetariană.
— Se poate şti ce ai păţit? mă mustră ea. De când ai venit, numai
tâmpenii spui.
În condiţii normale, ne-am fi aşezat la masă şi am fi mâncat privind
în tăcere telejurnalul. Însă maxima lui Titus mă îmboldea să fac
exact contrariul: am lăudat fiecare fel, i-am întrebat de una şi de alta,
le-am spus până şi bancuri, ca să însufleţesc atmosfera.
— M-am pomenit cu o mâţă în casă, am adăugat între două
îmbucături. Mai întâi am crezut că e a lui Titus, dar se pare că nu e a
nimănui.
 — Cine e Titus? s-a interesat Andrés în timp ce închidea
televizorul cu telecomanda.
N-am apucat să-i spun, că a intervenit Rita:
— E foarte bine să ţii o pisică în casă. Îţi dă vibraţii bune şi
absoarbe energia negativă, ştii?
În mod obişnuit, vechiul Samuel ar fi replicat ironic „Tocmai de-aia
mă gândeam să ţi-o fac cadou“, însă am mutat conversaţia pe un
teren neaşteptat. I-am amintit cum ne duceam noi, cu treizeci de ani
în urmă, să ne jucăm sâmbătă după-amiaza. Şi am întrebat-o dacă
mai ştia ceva de Gabriela.
— Nu-mi spune nimic numele. Acolo veneau mulţi copii din
cartierul Gótico pe care nici măcar nu-i cunoşteam.
— Ne-am ascuns împreună sub o scară. Cred că chiar tu ai fost
cea care ne-a găsit.
— Şi ai pretenţia să-mi amintesc? Dar dacă era sub o scară,
precis că era un diavol.
— Credeam că ai renunţat să mai crezi în aşa ceva.
— Cum, nu ştii că oamenii se feresc să treacă pe sub scări? E un
pasaj în Biblie, parcă, unde diavolul se ascunde acolo.
Conversaţia a degenerat, ajungând, nu ştiu cum, la tămăduirea cu
lumânări, o disciplină în care soră-mea se implicase mai nou. Înainte
de a mă lansa într-o ceartă asemănătoare multora pe care le
avusesem, mi-am băut cafeaua dintr-o înghiţitură şi am pus punct
vizitei de curtoazie.
— Culcă-te, mi-a spus Rita cu o expresie cinică. Cred că gripa
asta ţi-a făcut rău la creier.

Cum să-ţi iluminezi

un sfârşit de săptămână
Drept cadou de Ziua Magilor am corectat ultimele lucrări ale
întârziaţilor, care nici măcar numele lui Werther nu reuşiseră să-l
scrie corect. Pe unii i-am trecut din milă, pe alţii ca să nu repet
corvoada în septembrie. Devenisem un tip practic.
 Am strâns foile şi le-am pus în servietă, pentru dimineaţa
următoare. Grupa asta o aveam a doua zi la prima oră.
Se însera, aşa că am aprins lampa cu picior şi am luat dicţionarul
lui Rheingold să mă mai uit prin el până la ora cinei. Mi-a atras
atenţia cum definea un termen german cam căzut în desuetudine:
Weltschmertz: literal, „durerea lumii“, tristeţe romantică pe care o
simt mai ales tinerii privilegiaţi.
Cuvântul părea să fi fost creat pentru eroul lui Goethe. La final,
autorul dicţionarului preciza: „Cei care suferă de Weltschmertz par
să împărtăşească un acelaşi atribut: e vorba adesea de fii (mai rar
fiice) de părinţi bogaţi, fără grija zilei de mâine, deci liberi să se
dedea unui sentiment de durere existenţială“.
Definiţia m-a dus cu gândul la soră-mea Rita, care, deşi defel
romantică, încă din adolescenţă ne demonstra că lumea o durea, şi
încă cum.
Poate fiindcă mama a murit pe când eram copii, lăsându-ne în
grija unui bărbat care nu s-a ocupat de noi, pentru că avea alte
priorităţi. Ritei i-a lăsat apartamentul în care locuieşte cu soţul ei;
mie, nişte acţiuni de care nu m-am atins niciodată şi un sentiment de
amărăciune care încă nu m-a părăsit.
Până pe la douăzeci de ani, Rita şi cu mine am fost destul de
legaţi. Deşi devenise încă de pe atunci despotică şi răutăcioasă, pe
vremea când eram adolescent încă mai nutream iluzia că se va
schimba. Eu o poreclisem „fata-care-merge-la- cursuri“, căci încerca
tot timpul ceva nou: tai chi, reiki, bio-dans…
Asta mai ales ca să se simtă bine în pielea ei, o pulsiune egoistă
care, de altminteri, n-a avut nici un rezultat.
Doar că pe vremea aceea mă amuza. Mereu avea lucruri noi de
povestit, iar eu o ascultam curios, deşi niciodată nu mi s-a părut că
toate astea i-ar fi adus fericirea.
Îmi amintesc un sfârşit de săptămână de pe vremea când
începusem facultatea, când am însoţit-o la un curs de ceea ce pe
atunci se numea „meditaţie transcendentală“. Maestrul, un tip
bronzat la vreo cincizeci de ani, închiriase o fermă în regiunea
Ampurdán, unde – conform pliantului – aveam să asistăm la
miracolul iluminării la un sfârşit de săptămână.
Fără să ştiu prea bine cum ajunsesem acolo, m-am pomenit
aşadar împărţind o mansardă cu vreo douăzeci de tineri însetaţi să
afle misterul existenţei.
Sâmbătă, după micul dejun, maestrul ne-a adunat în grădină ca să
ne ţină o conferinţă. A început prin a-i veşteji pe „falşii maeştri“, cu
alte cuvinte concurenţa, asigurându-ne că iluminarea era la
îndemâna oricui ar fi îndrăznit să deschidă ochii.
„Mai mult, a spus el, voi sunteţi deja iluminaţi, dar nu v-aţi dat încă
seama“, a subliniat omul.
Până aici, toate bune şi frumoase. Am trecut apoi într-o sală cu
covoare groase şi câte o pernă tare pentru fiecare. Ne-a explicat în
ce consta poziţia lotusului şi a semilotusului, avertizându-ne că ne va
lua ceva timp până să le executăm ca lumea. Deocamdată avea să
se mulţumească, spunea el, să ne vadă stând cu spinarea dreaptă şi
ochii închişi.
Ne spuse pe un ton solemn:
— Fiecare clipă în care reuşiţi să vă goliţi mintea e o crăpătură în
carapacea voastră prin care pătrund tandreţea şi lumina.
Maestrul s-a dovedit a fi un om plin de tandreţe, mai ales cu fetele
bine făcute, pe care le ajuta întruna să-şi corecteze poziţia. Era mai
cu seamă interesat ca, în timp ce respirau, să-şi ridice cutia toracică,
operaţiune pe care o superviza din spate, punându-şi palmele pe
pieptul lor. Purtatul sutienului era interzis în timpul meditaţiei, căci
„sutienul limita suflul vieţii“, după propriile sale cuvinte.
Pesemne că am fost un elev bun la respirat şi meditat, pentru că
nu s-a ocupat niciodată de mine.
Sâmbătă seara s-a iscat mare scandal când al nostru guru a ales
o fată pentru iniţierea tantrică. Fata, care făcuse obiectul
constantelor sale atenţii în timpul meditaţiei, a refuzat onoarea,
spunând că nu se simţea pregătită. La care maestrul s-a înfuriat şi a
făcut-o de doi bani în faţa grupului:
— Până n-ai să scapi de obiceiurile tale mic-burgheze, îi spuse, n-
ai nici o şansă de eliberare!
 Eu unul cred că se pricepea mai curând să elibereze sutiene şi
chiloţi decât altceva, dar nu era conştient de asta.
Oricum, am dedus că maestrul era departe de a fi pătruns tainele
realităţii. Cât despre gradul de iluminare, să zicem că se asemăna
cu lumina chioară a unui bec de 40 de waţi, în care mai intrase şi o
molie.

Franz şi Milena
După cursul plicticos de redactare, aveam un seminar de literatură
comparată cu cei din anul patru. O grupă de opt studenţi destul de
simpatici, căci citeau cursiv germana, deşi-mi era cam greu să-i fac
să înghită o carte întreagă.
Fiind doar un curs introductiv, dedicam câte două săptămâni
fiecărui autor. Le făceam o scurtă prezentare a biografiei şi operelor
scriitorului respectiv, după care fiecare student primea o temă pe
care urma să o expună în clasă.
Astfel funcţionează facultăţile de litere în Germania, deşi în ţara
asta studenţilor le e greu să aibă iniţiativă. Majoritatea preferă
metoda tradiţională – „cursul profesoral“ – în care profesorul
dictează pe un ton monoton aceleaşi fraze an după an, în timp ce
studenţii şi le notează conştiincios, neridicându-şi nasul din caiet.
Prezentarea din ziua aceea era despre Franz Kafka, un autor care
îi intimidează pe mulţi, pentru că există prejudecata că operele sale
sunt complicate. Nimic mai departe de adevăr. Cu toate că descrie o
lume fără îndoială opresivă, Kafka are un sens impecabil al tensiunii
narative şi ştie să-şi seducă cititorul încă de la primul rând, care te
introduce în conflict şi în temă.
Ca să demonstrez această teorie, scrisesem pe tablă primele
fraze din două cărţi esenţiale, Metamorfoza, respectiv Procesul:
Când Gregor Samsa se trezi într-o dimineaţă, după o noapte de
vise neliniştite, se pomeni în patul său metamorfozat într-un gândac
uriaş.5
5. Trad. de Mircea Ivănescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2017.
(N. tr.)
 Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut
nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.6
6. Trad. de Gellu Naum, Editura RAO International Publishing Company,
Bucureşti, 1994. (N. tr.)

Înainte de a le repartiza studenţilor temele, am făcut un scurt

rezumat al vieţii lui Kafka. Am trecut peste o serie de date mult prea
bine cunoscute, precum problemele avute cu tatăl său, căruia i-a
scris o epistolă acră de o sută de pagini, pe care mama a
interceptat-o ca să nu ajungă la destinatar.
În schimb, am comentat câteva aspecte mai frivole: pare-se că un
unchi de-al său de la Madrid ajunsese director general al unei
companii de căi ferate. Studenţilor le-a mai plăcut să afle şi că
obişnuia să facă o siestă zilnică de patru ore şi jumătate, sau că spre
sfârşitul vieţii visase să deschidă la Tel Aviv un restaurant în care să-
şi servească personal clienţii.
Cultura bârfei, presupun, a ajuns chiar şi în aulă; iar ca să-i atragi
pe studenţi trebuie să lupţi cu armele lor…
Ultimele douăzeci de minute le-am dedicat operei sale epistolare.
În afară de romanele pe care nu le termina, Kafka le-a trimis femeilor
iubite sute de scrisori minunate, deşi poate că cele mai bune au fost
cele pe care le-a primit Milena Jesenská, cea care a îi tradusese în
cehă o parte din cărţi.
Deşi nu era evreică, asemeni lui, după ocupaţia nazistă a
Cehoslovaciei, Milena a fost internată în lagărul de concentrare de la
Ravensbrűck, unde avea să moară în 1944. A fost aproape un noroc
pentru Kafka să moară de tuberculoză cu aproape douăzeci de ani
mai devreme.
Idila lor era sortită eşecului, printre altele pentru că ea era
măritată. Ceea ce nu i-a împiedicat să se vadă de câteva ori, iar
Kafka să-i scrie epistole ca aceasta:
Dragă Doamnă Milena,
Ziua e atât de scurtă, încât între a te vedea şi două-trei fleacuri se
şi termină. Cu greu găsesc un răgaz pentru a-i scrie adevăratei
Milena, căci alta, şi mai adevărată, a fost cu mine toată ziua, în
odaie, pe balcon, în nori.
 Un lunatic
Cred că amorurile epistolare ale lui Kafka mă făcuseră romantic,
pentru că, ieşind de la facultate, m-am hotărât să revin la locul
crimei.
Era ora unu, exact ca în ziua întâlnirii, iar răspântia se afla la
câteva minute de universitate. N-a trebuit decât să traversez piaţa şi
am ajuns pe strada Pelayo. Acolo se afla prăvălia de jucării, în a
cărei vitrină locomotiva continua să alerge precum o fiară într-o
cuşcă.
Şi chiar peste drum, vizavi, semaforul unde ne încrucişaserăm:
teritoriul acelui satori.
Numai că de data asta n-am mai simţit nici un fel de emoţie. Mi s-a
părut o stradă ca oricare alta, pe care acum treceau în neştire
autobuze, maşini şi motociclete.
„Strada asta are mult de pierdut dacă Gabriela nu o traversează“,
mi-am zis şi imediat am râs singur de prostia mea.
Pe partea cealaltă a drumului era o cafenea micuţă cu terasă, de
unde începe strada Vergara. Mi-am zis că n-ar fi o idee rea să mă
opresc un pic acolo, poate se repeta minunea. Sigur, dacă cineva
trece la o anumită oră pe o anumită stradă, nu e obligatoriu să o facă
şi altă dată. Dar să spunem că probabilitatea e mai mare decât în
oricare alt loc şi moment.
În timp ce mă grăbeam să ocup singura masă liberă de pe terasă,
mi-am amintit de bancul cu beţivul care-şi caută cheile sub un felinar,
nu pentru că acolo şi le-ar fi pierdut, ci pentru că e mai multă lumină.
Cam aşa şi cu mine, sau poate că nu doream decât să prelungesc o
iluzie.
Deşi era soare, era surprinzător că două din cele trei mese de pe
terasă erau ocupate în plină iarnă. La una se afla un cuplu în vârstă,
cu aspect nordic. Pentru ei, presupun că cinci grade şi un pic de
soare cu dinţi însemna vară în toată regula. La cealaltă, un bărbos la
vreo patruzeci de ani cu palton gri, pălărie neagră cu boruri largi şi
fular alb ţinea în mâini un teanc gros de foi prinse cu o spirală.
M-am aşezat la masa liberă dintre ei şi am cerut un vermut. Am
constatat că aveam o vedere perfectă asupra intersecţiei, deşi, dacă
Gabriela ar fi apărut, nu era deloc sigur că aş fi putut să o ajung.
Totul depindea de sensul mersului ei. Dacă ar fi traversat spre
prăvălia de jucării, ar fi trebuit să o rup la goană şi să sper că
semaforul – şi traficul – să nu-mi aţină calea, ca ultima dată. În
schimb, dacă se îndrepta în cealaltă direcţie, n-ar fi trebuit decât s-o
aştept acolo unde mă aflam. Mi-am imaginat conversaţia ideală pe
care am fi purtat-o:
— Ce întâmplare, Gabriela! Ultima dată mi-a părut rău că n-am
apucat să te salut.
— Şi mie la fel, ar fi răspuns ea. E o adevărată minune să ne
întâlnim din nou.
— După cum se vede, hazardul ne-a readus împreună, aş fi zis
eu, deşi uneori trebuie ajutat, ca pe Dumnezeu.
— N-are importanţă, ar răspunde ea. Important e că acum suntem
împreună, nu-i aşa?
— Da, şi nimic nu va putea să ne despartă.
În timp ce-mi recitam emoţionat replicile astea, am observat că
bărbosul mă ţintuia cu privirea fără pic de discreţie sau jenă. I-am
susţinut privirea ca să-l intimidez; dar nici n-a clipit. Parcă era
hipnotizat de prezenţa mea.
În cele din urmă, m-am dat bătut şi mi-am coborât ochii la
manuscrisul pe care-l pusese pe masă. Era un teanc de peste trei
sute de pagini, iar titlul de pe copertă era scris cu litere mari:
FAŢA ASCUNSĂ A LUNII
„Categoric, un ţicnit“, am cugetat eu. Înainte ca lucrurile să se
complice, am plătit şi m-am ridicat pentru a părăsi absurdul post de
observaţie. Tipul cu pălărie continua să mă scaneze cu privirea.
Chiar şi în timp ce mergeam pe stradă în sus, îi simţeam în ceafă
privirile de lunatic.

Mesajul din sticlă

Am mâncat un sendviş pe drum ca să nu pierd timpul acasă.
Aveam un plan domestic măreţ, care includea două maşini de
spălat, să dau cu aspiratorul în living şi să pregătesc o supă care să
mă ţină toată săptămâna.
Intenţionam şi să-mi pun în ordine însemnările despre Kafka, ca
să le am pregătite pentru temele pe care aveau să le expună
studenţii.
Trei staţii de metrou şi eram din nou în Gracia, singurul cartier din
Barcelona unde e mai mult loc pentru pietoni decât pentru maşini. În
drum spre casă, m-am oprit la Cinema Verdi ca să văd programul,
am cumpărat un ziar şi o sticlă cu apă minerală.
Puteam să mă închid liniştit în casă până a doua zi.
Cum am intrat, am observat că ecranul robotului telefonic pâlpâia,
lucru rar. Ecranul de cuarţ îmi indica două mesaje, primele după o
săptămână lungă. Lăsând ziarul pe masă, am apăsat pe buton şi m-
am dus să pun apa în frigider.
Un glas aspru şi bărbătesc mi-a spus:
Bună ziua. Numele meu este Paco Liñán şi sun pentru pisică. Aş
dori să o văd înainte de a mă hotărî dacă s-o iau sau nu. Telefonul
meu e…
Am apăsat pe tastă pentru a şterge mesajul. Tocmai mă
hotărâsem că Mishima n-o să plece nicăieri. De parcă ar fi priceput,
pisoiul se plimba mândru prin living, cu coada ridicată. Tot el era
subiectul celui de-al doilea mesaj:
Salut! Sunt veterinara. N-aţi adus pisoiul, aşa că vă sun ca să vă
reamintesc de vaccin. Dacă veniţi, nu vă iau nici un ban pentru
vizită. Ciao!
„Bună fată“, m-am adresat eu telefonului. Poate că, până la urmă,
tot o să bem noi ciocolata aia cu pişcoturi.
Am fost tentat să-l vâr pe Mishima în „transportor“ şi să-l duc fără
întârziere la veterinar, dar în cele din urmă m-am stăpânit. Mă
hotărâsem să-mi dedic timpul treburilor casnice, deci asta aveam să
şi fac.
De unde să încep? Trebuia procedat în mod logic: dat fiind că o
supă de ceapă are nevoie de două ore cel mai bine era să încep cu
ea. Cât timp fierbea, aveam să pun maşina de spălat şi să dau cu
aspiratorul. Timp aveam din belşug, ba-mi mai şi rămânea.
Am scos legumele din frigider şi le-am înşirat pe blatul de
marmură.
„Houston, avem o problemă“, mi-am zis, imitându-l pe căpitanul
navei Apollo XIII.
O singură ceapă nu era de-ajuns pentru o oală întreagă de supă.
Cu celelalte ingrediente te mai puteai juca, dar o supă de ceapă are
nevoie de ceapă! Îmi mai trebuiau cel puţin una sau două.
Să cobor din nou în stradă, n-aveam nici un chef, dar mi-a venit o
idee: ar fi mai uşor să le împrumut de la Titus, în caz că nu mânca
doar conserve. În halat şi papuci, am urcat cu paşi mari la
apartamentul bătrânului şi am sunat la uşă. Spre deosebire de dăţile
precedente, uşa nu s-a deschis imediat cu un scârţâit. Am sunat iar,
dar mi-a răspuns doar liniştea.
Mi-am lipit urechea de uşă ca să detectez oarece activitate
înăuntru. Şi atunci am văzut biletul care ieşea de sub uşă. O sclipire
de intuiţie – acest concentrat de înţelepciune care nu ştim de unde
vine – mi-a spus că mie mi-era destinat şi că veştile nu erau tocmai
grozave.
M-am aplecat să-l ridic şi am citit:
Samuel, au venit să mă interneze la Spitalul Clinic. Am nevoie
urgentă de ajutor şi numai tu mi-l poţi da.

Însărcinarea
Nu-mi aminteam ca acel spital să fie atât de labirintic şi de kafkian,
înţesat de coridoare sumbre cu becuri fluorescente care răspândeau
o lumină tremurătoare. Mi-a luat o jumătate de oră să dau de rezerva
pe care Titus o împărţea cu un moş care era pe ducă.
M-a salutat ridicând o mână cu palma deschisă şi mi-a zâmbit cu
beatitudine. Prost bărbierit şi într-o pijama verde, acest Titus care se
uita la mine din pat părea mai bătrân cu zece ani decât în ajun.
Văzându-l atât de neputincios şi conectat la o pungă cu ser, m-a
cuprins o tristeţe pe care am încercat s-o contracarez cu propria sa
formulă:
— Până la urmă, văd că v-aţi luat o perioadă de odihnă, deşi
hotelul ăsta nu are prea multe stele.
— Ia mai taci! Am avut o criză de anghină pectorală, dar o să
scap. Mă bucur că ai venit.
Tocmai atunci a intrat o infirmieră voluptuoasă, care s-a dus la
colegul lui de cameră.
— Constat că aici o duceţi minunat, am declarat eu pe un ton
zeflemitor. De ce-mi spuneaţi în bilet că numai eu vă pot ajuta?
— Ce vreau eu să te rog n-are nici o legătură cu spitalul. E ceva
mult mai serios.
M-am aşezat lângă pat, pregătit să aud ceva excentric. Şi nu mă
înşelam.
— Ştii de-acum că trăiesc din munca de redactor, mi-a spus. Nu
pot lăsa garda jos, chiar dacă sunt la spital. Mi-au spus că va trebui
să rămân aici cel puţin trei săptămâni, pentru că există riscul să se
repete criza.
— Atunci se impune să vă odihniţi, nu? Dacă aveţi nevoie de bani,
eu pot…
— Mulţumesc, dar nu-i vorba despre asta, mi-a tăiat-o el. Treaba e
că trebuie să ies din încurcătură. La vârsta mea nu-mi pot permite să
pierd pasul, dacă nu vreau să mă zboare din planul editorial.
— Nu pricep.
— Uite, acum două zile am primit o comandă de la un editor
inflexibil, din ăia care nu acceptă întârzieri. Dacă află că sunt
internat, o să caute alt redactor şi gata, pierd firul, înţelegi? Iar
interesul meu e ca, după ce mă externez, să continue să-mi dea de
lucru.
— Şi eu ce rol am? Vreţi să vorbesc cu el şi să-i explic situaţia?
— Nu! a exclamat el furios. Exact asta trebuie evitat! El trebuie să
ştie că sunt activ şi că lucrarea va fi predată la termenul convenit.
Ştii, e prima dintr-o serie de trei. Dacă nu o fac, ies din joc.
— Păi atunci nu văd soluţia, am admis eu, doar dacă nu plecaţi
din spitalul ăsta printr-un soi de magie.
 — Tocmai de magie e vorba, a spus el, cu o sclipire de entuziasm
în ochi. De data asta, ai nimerit-o.
— Continui să nu pricep nimic.
— Puţină imaginaţie, Samuel. Te rog să preiei comanda în numele
meu.
— Poftim? Doar n-o să-mi cereţi să mă apuc să alcătuiesc o carte
din astea, inspiraţionale…
— Ba da. Ca să-ţi fie mai uşor, am să dirijez lucrurile de aici. Îţi
dau cheile şi poţi lucra la mine. În computer există un document
pregătit în acest scop.
Dacă Titus n-ar fi câştigat o minge de meci împotriva morţii, aş fi
fugit mâncând pământul şi nu l-aş mai fi văzut niciodată. Nu e corect
să-i ceri asta unui profesor care funcţionează pe bază de note de
subsol şi bibliografie.
— Bănuiesc că nu pot refuza… i-am spus.
— Aşa este, nu poţi.
— Cum se va numi lucrarea?
— Mic curs de magie cotidiană.

Ultimul film al lui Marilyn

M-am întors acasă copleşit de ce-mi căzuse pe cap. De parcă n-
aş fi avut destul cu pregătirea cursurilor, corectatul lucrărilor şi ţinut
casa, acum mai trebuia şi ca bătrânul ăsta să-mi dea o sarcină ce mi
se părea imposibilă.
Înainte de a intra în apartamentul meu, am simţit nevoia să vizitez
biroul lui Titus, ca un terorist care cercetează terenul unde va comite
următorul atentat.
Deschizând uşa, m-am simţit ciudat de liniştit, de parcă aş fi fost la
mine acasă şi era firesc să fac asta. Am aprins lumina din hol, la
capătul căruia mă aştepta călătorul de pe Marea Norilor. M-am oprit
să-l mai privesc o dată.
„Categoric, acum sunt şi mai singur ca înainte“, mi-am spus.
Citisem într-un ziar că un procent de 20,3% din locuinţele acestei
ţări sunt ocupate de o singură persoană. Iar eu făceam parte din
statistica asta, eram un „om-cămin“ – după cum se spunea în articol
– , un melc lipit de o casă în care nu încape decât el.
Bun, de-acum voi avea două case şi două vieţi paralele. La mine
aveam să trăiesc mai departe ca Samuel, proful de germană, iar la
el aveam să-mi dedic câteva ore pe zi făcând-o pe Titus. Culmea
este că îmi asumam această dedublare cu un calm neliniştitor.
Ce altceva se mai putea întâmpla?
Am privit camera de lucru în ultimele raze ale după-amiezii. Era
neschimbată: se aflau acolo computerul, cartea de ştiinţă, circuitul
de trenuleţe. Pe covor zăceau trei cărţi în dezordine, ca şi cum i-ar fi
scăpat lui Titus din mână când îl lovise criza. M-am aplecat să le
ridic. Una antologa aforismele celebre ale lui Siddhartha Gautama,
Buddha. Celelalte erau biografiile lui Alan Watts şi Thomas Morton.
Am hotărât să le iau acasă, asta ca să mă familiarizez cu noul
meu rol. Nu aveam de gând să mă apuc de redactarea cărţii până a
doua zi, dacă mă simţeam în stare să fac ceva.
Pe la 8 seara m-a apucat un fel de agitaţie, de parcă ultimele
evenimente mi-ar fi pus capac. Cele trei cărţi stăteau pe noptieră;
aveau să fie lectura mea de dinainte de culcare.
Brusc, mi-am dat seama că voiam să ies din casă, deşi nu
făcusem nimic din ce-mi propusesem. La Cinema Verdi rula unul
dintre filmele mele preferate, The Misfits, tradus în spaniolă prin Vieţi
rebele. M-am uitat în ziar şi am constatat că mai aveam timp să
ajung la penultima reprezentaţie.
Fără să mai stau pe gânduri, mi-am pus paltonul şi am ieşit din
casă cu senzaţia iluzorie că fugeam de mine însumi.
Până să înceapă filmul, am citit în sală istoria acelei producţii. Cel
care avea să fie ultimul film în care a jucat Marilyn Monroe – după
scenariul soţului ei, Arthur Miller – a fost un cumul de nepotriviri şi
catastrofe de la început până la sfârşit.
Filmarea a durat 111 zile şi-i avea în distribuţie, în afară de blonda
de aur, pe Clark Gable şi Montgomery Clift. Exact ca personajele pe
care le interpretau, curând s-a dovedit că nici unul din ei nu se afla în
momentul lui cel mai bun.
 Marilyn întârzia zilnic cu orele la filmare, pentru că lua atâtea
tranchilizante, că era cu neputinţă să fie trezită. Pare-se că se
simţea trădată de cei trei amanţi, J.F. Kennedy, Yves Montand şi
Miller însuşi, care o folosise pentru a-şi repune cariera pe linia de
plutire. Iar când ajungea pe platoul de filmare, mare lucru nu reuşea
să facă: ori uitase textul, ori avea o privire atât de pierdută, încât
regizorul John Huston renunţa să filmeze.
Clark Gable avea cincizeci şi nouă de ani şi nu stătea prea bine cu
sănătatea, ceea ce nu-l împiedica să bea doi litri de whisky pe zi şi
să fumeze trei pachete de ţigări. Cavaler din şcoala cea veche, nu
se enerva niciodată când Marilyn întârzia: se mulţumea s-o
ciupească de fund şi s-o îndemne: „La treabă, frumoaso“.
La rândul lui, Montgomery Clift o luase şi el pe băutură şi pe
droguri după accidentul care îl desfigurase şi, în plus, nici nu-şi
asuma homosexualitatea.
În atare situaţie, John Huston şi-a pierdut şi el interesul pentru
lucru şi-şi petrecea toate nopţile la cazino. Intra la unsprezece şi
pleca la cinci dimineaţa. Ajunsese să datoreze atâţia bani, că – se
zice – a oprit filmările şi a trimis-o pe Marilyn la spital, ca să câştige
timp şi să iasă din încurcătură.
A fost o adevărată minune că pe 5 noiembrie 1960 au reuşit să
termine filmul. Pesemne că a fost o experienţă dură, căci a doua zi
Clark Gable a murit în urma unei crize cardiace. A fost şi ultimul film
al lui Marilyn, care nu după multă vreme a sucombat după o
supradoză. Bomboana de pe colivă a fost că Vieţi rebele a fost un
eşec financiar.
Dosarul se termina cu un elogiu adus actriţei de poetul Ernesto
Cardenal, în versiune prescurtată:
Doamne / primeşte-o pe fata asta pe care lumea întreagă o ştie
sub numele de Marilyn Monroe / (…) / şi care Ţi se înfăţişează
acum fără machiaj / fără agent de presă / fără fotografi şi fără să
dea autografe / singură precum un astronaut în noaptea spaţială.

Grădina secretă
 În timp ce mă îndreptam pentru a doua oară spre terasa cafenelei,
prin minte îmi treceau, la galop, mustangii pe care Marilyn încearcă
să-i salveze în film. Vizionarea îmi trezise gustul pentru alte producţii
clasice, exact când numai de asta nu aveam timp.
Amintirea unei bijuterii a neorealismului italian, Hoţi de biciclete,
m-a salvat de la a comite o idioţenie.
Ştiind, în definitiv, că a mă proţăpi pe terasa aia nu ajuta la nimic,
îmi venise o idee disperată: să apelez la o ghicitoare care să mă
pună pe urmele Gabrielei. Citisem că uneori până şi poliţia se
foloseşte de clarvăzători în cazuri de sechestru şi dispariţie. Cu
ajutorul unui pendul ţinut deasupra unei hărţi, aceştia sondează
terenul până dau de locul cu pricina.
Numai că întru salvarea mea a venit imediat o scenă din Hoţi de
biciclete. După ce i se fură vehiculul cu care lipea afişe – singurul
său mijloc de subzistenţă –, protagonistul apelează la o ghicitoare,
care să-l ajute să-l recupereze. Bietul om îşi dă ultimii gologani ca să
primească un verdict îngrozitor: „Ori o s-o găseşti în curând, ori n-o
s-o găseşti niciodată“.
Neîndoielnic, terasa cafenelei era de preferat.
„Of, la naiba“, mi-am zis zărind încă de departe o siluetă nesuferită
aşezată la o masă. Pălăria neagră şi fularul alb nu lăsau loc de
îndoială: era el. Pentru o clipă, am fost gata să fac cale întoarsă şi
să nu mai calc în veci pe acolo. Numai că bărbosul era atât de
cufundat în manuscrisul acela că poate nici nu m-ar fi băgat în
seamă. Mai mult, individul părea suficient de sărit de pe fix ca să mă
fi uitat, pe mine şi pe toată lumea.
Într-adevăr, m-am aşezat iar la masa din mijloc şi tipul nici măcar
n-a ridicat ochii de pe pagină. Am cerut un vermut, pe care l-am
plătit imediat, ca măsură de precauţie. Dacă Gabriela ar fi traversat
la semafor către magazinul de jucării, trebuia să plec într-o clipă. Şi
nu voiam să mă reţină chelnerul în momentul cel mai nepotrivit.
În acea zi de joi, la prânz, traficul şi lumea de pe străzi erau mai
intense decât m-aş fi aşteptat, drept care spionul din mine şi-a
ascuţit toată atenţia. Eram atât de concentrat să privesc oamenii
care mergeau în sus şi-n jos pe stradă, că nici n-am prins de veste
că bărbosul plecase, uitând manuscrisul pe masă.
 Obligaţia mea era să i-l predau chelnerului, ca să-l păstreze.
Bărbosul părea să fie un client de-al casei, aşa că l-ar fi recuperat
repede.
Totuşi, când l-am avut în mână, n-am putut să nu-l cercetez. O
făceam, poate, din curiozitate sau din plictiseală, cert e că m-am
întors la masa mea cu manuscrisul în mână. Am recitit titlul, Faţa
ascunsă a Lunii, şi am dat prima pagină, ca să văd despre ce era
vorba.
Am dat peste un fel de prolog sau o declaraţie de principii:
Orice lumină îşi are umbra ei. Chiar şi cele mai simple persoane
ascund în ele o lume unde se petrec lucruri incredibile. Dacă
întâmplător pătrundem în ea, ne cuprinde o senzaţie de
nedumerire şi teamă, de parcă am fi intrat într-o grădină străină.
Şi ne dăm seama dintr-odată că acolo se afla ceva peste care
trecuserăm fără să-l observăm. Pasul următor e să lărgim terenul
îndoielii, către zonele dimprejur. De acolo, zona de umbră ne
poate purta în locuri pe care nu ni le-am imaginat nicicând. În
definitiv, reversul monedei ocupă aceeaşi suprafaţă ca şi anversul.
Poţi descoperi că nu ştiai nimic despre cel ce trăieşte alături de
tine, sau că până acum ai închis ochii ca să nu vezi. Şi ţi-ai dori ca
această primă revelaţie – care a ţi-a zdrelit dulcea rutină de zi cu
zi – să nu fi venit niciodată.
De aceea, uneori e bine să nu vrei să le ştii pe toate.
După ce am citit asta, am rămas pentru câteva clipe năuc, fără să
ştiu ce să gândesc. Acea prezentare nu lămurea deloc dincotro
bătea vântul.
Intrigat, mă pregăteam să intru în miezul chestiunii, când am avut
norocul de a-mi ridica ochii. Bărbosul traversa la semafor cu paşi
furioşi. Am intuit însă că nu pe mine era supărat – mai mult, nici nu
mă văzuse –, ci pe el însuşi, că uitase manuscrisul. O greşeală de
neiertat.
Cuprins de panică, l-am pus la loc pe masă, şi am întins-o cât ai
clipi. Am luat-o la sănătoasa fără să privesc înapoi.
 Cuprins provizoriu
Am ajuns acasă într-o dispoziţie sumbră. Întâlnirea cu bărbosul şi
cu manuscrisul lui îmi declanşase toate alarmele, ca şi cum faptul de
a fi citit ce nu trebuia avea să atragă nişte consecinţe.
Dar, în definitiv, ce citisem oare?
Poate că îndrăzneala mea avea să declanşeze un uragan de mici
întâmplări – efectul fluturelui – ale căror urmări devastatoare aveau
să fie vizibile prea târziu.
La asta m-am gândit mult mai târziu. Fără doar şi poate, n-aş fi dat
importanţă acelei chestiuni, dacă, în timp ce-mi făceam de mâncare,
nu s-ar fi întâmplat următorul lucru. Un gest inofensiv ca a da drumul
la radio a avut pentru mine efectul unui trăsnet.
Căutam deci un post cu muzică bună, când m-a oprit un sunet de
chitară în stilul anilor ’70. De obicei prefer muzica clasică sau jazzul,
dar nu evit nici câteva minute de rock. Emisiunea era dedicată, pare-
se, unui album al formaţiei Pink Floyd, la a nu ştiu câta aniversare.
Cu o voce gravă şi relaxată, crainicul de la Radio 3 spunea:
…E unul dintre albumele cele mai emblematice ale tuturor
timpurilor şi s-a vândut în mai bine de douăzeci şi cinci de
milioane de exemplare de la apariţia sa în 1973. După ce a cântat
piesele în direct, formaţia s-a închis în studiourile mitice de pe
Abbey Road. Ca inginer de sunet l-au luat pe însuşi Alan Parsons,
care a plăsmuit pe 16 piste, în noua tehnologie Dolby, o adevărată
operă de artă. E o înregistrare plină de surprize inedite, precum
acele fragmente în care se aude vocea portarului studioului, care
nu se aştepta să apară pe disc. Pentru toţi ascultătorii noştri, avem
marea plăcere de a vă prezenta versiunea remasterizată a piesei
clasice Dark Side of the Moon, Faţa ascunsă a Lunii.
Copleşit de un sentiment de fatalitate, m-am închis în biroul lui
Titus ca să uit episodul cu pricina. Măcar cât aveam să mă zbat cu
redactarea cărţii voi fi la adăpost de umbra aia care părea să câştige
tot mai mult teren. Şi mi-au venit în minte vorbele bătrânului:
„Hazardul e umbra lui Dumnezeu“.
 — Gata cu atâta umbră, vă rog frumos, i-am zis interlocutorului
meu invizibil în timp ce deschideam laptopul omului.
Mishima mă urmase sus cât se poate de firesc şi-acum moţăia
sub masa cu trenuleţul. O sobă pe butan încălzea ambianţa cu gaze
narcotice.
Am găsit pe birou documentul intitulat Mic curs de magie
cotidiană. S-a deschis la primul clic, căci, după cum aveam să
verific, era aproape gol, în afară de titlu.
Titus semna antologia cu unul dintre multele lui pseudonime,
Francis Amalfi. Care avea să fie şi al meu, cât şi a doua mea
personalitate, având în vedere că eu aveam să fiu cel care urma să
asambleze cartea. Căci nu poţi fi în acelaşi timp Samuel de Juan,
doctor în Filologie Germanică, şi să confecţionezi totodată cărţulii
plăcute pentru orice categorie de public.
Am ajuns cu mouse-ul la cuprins, căci doar atâta apucase Titus să
facă. Am citit titlurile capitolelor, să văd dacă-mi venea vreo idee
care să li se potrivească:
Cuprins (provizoriu)
0. Prolog: Bun venit în magie
1. Comorile singurătăţii
2. Mângâierile zilnice ale sufletului
3. Florile hazardului
4. Cu inima în mână
5.
6.
7.
„Nu e mult“, mi-am zis, gândindu-mă la sarcina pe care-o aveam
de îndeplinit. Titus nu terminase nici măcar sumarul, iar eu trebuia să
umplu toate astea cu un sens până să iasă o carte.
Metodic din fire, mi-am zis să completez mai întâi sumarul înainte
de a mă apuca de carte. Am privit hipnotizat spaţiul alb din dreapta
cifrei cinci, de parcă de-acolo s-ar fi putut ivi ceva în mod
spontan.Un miorlăit neaşteptat al lui Mishima a avut forţa de impact
a unui satori.
 „Mersi de sugestie“, i-am spus şi am tastat fără întârziere:
5. Filozofie felină
N-o fi fost un titlu sclipitor, dar mi s-a părut amuzant să cedez
acest capitol unui motan, chiar dacă habar n-aveam ce să scriu
acolo.
Însufleţit, m-am apucat să studiez cifra şase şi mi-am spus că n-ar
fi rău să bag în carte şi un fel de dicţionar. Dacă nu-mi venea altă
idee, n-aveam decât să preiau nişte articole din They Have a Word
for It. Până una-alta, aveam să-l numesc:
6. Limbajul secret
„Nu sună rău“, m-am entuziasmat eu. Şi cum una duce la alta,
aproape fără să-mi dau seama, m-am pomenit dând titlu şi ultimului
capitol. Cu asta, cuprinsul era complet:
7. Iubire cu „i“ mic
Am privit mândru această ultimă idee care-mi venise, pentru că
îmi aparţinea. Era poate singurul capitol despre care aveam un plan
limpede. Avea să conţină o introducere despre forţa întâmplărilor
mărunte, urmată de o listă de elemente care declanşează „iubirea cu
minusculă“.
Drept care am mers până la capătul documentului şi am scris:
#1. Să pui nişte lapte pentru pisică (chiar dacă nu-i face bine)
Asta mi-a amintit că trebuia să merg la veterinar ca să-l vaccinez
pe Mishima. Acolo mă aştepta femeia aceea atrăgătoare, supărată,
dar bună la inimă – o şi diagnosticasem.
Am închis computerul şi m-a luat o sfârşeală mai curând
existenţială decât fizică. Nu prea avansasem, asta dacă toate acele
lucruri aveau un sens.
Cu motanul pe urmele mele, m-am oprit o clipă înaintea tabloului
care îmi devenise un soi de oglindă.
„Când se risipeşte ceaţa, să mă anunţi“, i-am spus eu călătorului.
 Canonul natural de frumuseţe
Începeam să ştiu câte ceva despre purtarea felinelor, aşa că toată
noaptea am stat cu uşa de la dormitor închisă, ca să nu iasă
Mishima şi să se ascundă undeva. Motanul ghicise ce-l aştepta, căci
a tot încercat să o deschidă.
Când a constatat că degeaba zgâria uşa, a început să miorlăie şi
să sară pe pat ca să mă trezească. Dar eu m-am ţinut tare, chiar
dacă asta ar fi însemnat să nu pun geană pe geană toată noaptea.
În cele din urmă, s-a dat bătut şi acum dormea ghemuit la picioarele
mele.
Înainte de a-mi pregăti micul dejun, l-am închis în „transportor“.
Mishima începu să geamă mai degrabă decât să miaune, iar eu am
încercat să-l liniştesc mângâindu-l pe cap cu un deget vârât printre
gratii.
— Asta-i viaţa, i-am spus, nu mi-o lua în nume de rău.
La clinica veterinară înaintea noastră era un pitbull bălos care ne
privea cu un aer ameninţător. Aproape că simţeam cum lui Mishima i
se zbârlea blana de pe spinare în transportor. Cred că acum era
recunoscător pentru faptul că era închis acolo şi la adăpost.
Stăpânul câinelui era un tânăr ras în cap şi deloc prietenos.
Uşa cabinetului s-a deschis, a ieşit o bătrânică cu părul vopsit în
lila şi cu un caniş în braţe. Pitbullul a început să urle şi să bălească
şi mai abitir, dar o mână puternică a tras de zgardă mai-mai să-l
sufoce şi doar aşa a tăcut.
— Imediat te primesc, i-a spus veterinara zâmbind înainte de a
închide uşa.
Mishima a scos un mieunat slab, zicându-şi parcă „pericolul a
trecut“.
În timp ce aşteptam, mă uitam la posterele care împodobeau
pereţii, toate primite în dar de la diverse mărci de hrană pentru
animale. O concepţie simplistă, cu câini care săltau vesel şi pisici de
angora care-şi priveau farfuria cu o expresie exigentă.
După ce au ieşit pitbullul şi stăpânul său, am intrat cu transportor
cu tot în micul cabinet. Acum, poate pentru că se afla în mediul ei,
veterinara părea mult mai relaxată decât la mine acasă.
— Apropo, mă cheamă Meritxell, m-a anunţat ea, deşi nu
întrebasem nimic, în timp ce scotea pisoiul din cutie.
În timp ce-l vaccina, i-am admirat din nou armonia trăsăturilor,
puse în valoare de părul tuns scurt.
Citisem undeva că frumuseţea chipului nu e un canon cultural, ci
un concept comun tuturor etniilor. Se pare că unul şi acelaşi chip e
perceput ca atractiv de imensa majoritate a omenirii. S-au făcut chiar
probe cu bebeluşii din creşe, ca să se vadă cum reacţionau la chipul
îngrijitoarelor. Plângeau dacă trăsăturile acestora nu erau
armonioase, dar se potoleau imediat şi zâmbeau când asupra lor se
apleca o faţă plăcută.
Studiul ajungea la concluzia că ideea universală de frumuseţe se
bazează pe simetria trăsăturilor. Fără îndoială, există şi alte tipuri de
frumuseţe, pe care bebeluşii nu le pot încă percepe.
Acea Meritxell mi se părea un bun exemplu de frumuseţe şi de
caracter. După ce a terminat, mi-a dăruit încă un surâs. Ceea ce nu
însemna, totuşi, că ar fi primit o invitaţie la cafea cu fursecuri. Am
optat pentru discreţie şi am plecat fără să mai spun nimic.
Pe chipul ei simetric mi s-a părut a citi o uşoară dezamăgire.
Poate că ar fi refuzat, dar chiar şi aşa, i-ar fi plăcut să audă
propunerea. Mistere ale cochetăriei feminine pe care n-am îndrăznit
nicicând să le dezleg.

A căuta şi a găsi
Cum aveam dimineaţa liberă, mi-am zis în drum spre casă că n-ar
fi rău să trec pe la spital să-l salut pe Titus. Treceam astfel de la o
clinică la alta, chiar dacă prima era pentru animale şi a doua pentru
oameni.
Am profitat de călătoria cu metroul ca să citesc nişte aforisme ale
lui Buddha, care aveau să-mi slujească la carte. La început, am avut
oarece reţinere în a scoate antologia găsită în apartament: un vagon
plin de chipuri cenuşii nu pare a fi locul ideal pentru lecturi
contemplative, numai că repede mi-am dat seama că nimeni n-avea
nici un pic de curiozitate pentru ce făceam eu sau oricare altul.
 Aveau ochii deschişi, într-adevăr, dar priveau fără să vadă, ceea
ce e chiar mai rău decât a sta cu ochii închişi. În acest ultim caz,
există întotdeauna posibilitatea de a visa.
Asta m-a dus cu gândul la un fragment din Cartea neliniştirii a lui
Pessoa, care mi-a plăcut în mod deosebit. Zice aşa:
Orice om redevine copil atunci când doarme. Probabil fiindcă în
timpul somnului nu poţi să faci nimic rău şi nu-ţi dai seama de
viaţă, până şi cel mai mare criminal, egoistul cel mai închis în sine
devine sfânt când doarme, graţie unei magii naturale. Între a ucide
pe cineva când doarme şi a ucide un copil eu nu văd – spune
poetul – nici o diferenţă sensibilă.7
7. Trad. de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012. (N.
tr.)

De la saudade – alt termen intraductibil – din portugheză, am

trecut la presupusele aforisme ale lui Siddharta Gautama. Le-am
însemnat pe cele care mi s-au părut mai potrivite pentru a fi incluse
într-un capitol:
Durerea e inevitabilă,
dar suferinţa e opţională.
Cel care nu ştie la ce să se aştepte
sau peste ce să treacă
bagă în seamă lucruri lipsite de importanţă
şi ignoră esenţialul.
„Ăsta sunt eu“, mi-am zis în timp ce coboram la staţia pentru
Spitalul Clinic, aproape furios că un tip de acum două mii cinci sute
de ani îmi dădea sfaturi.
— Ei, şi cum merge treaba la cele două sarcini pe care le ai de
dus la bun sfârşit? m-a întrebat Titus.
— Am început să completez sumarul cărţii. Care e a doua
sarcină? l-am întrebat.
— Să o găseşti pe Gabriela, fireşte.
 — Adevărul este că până acum căutările mele n-au prea dat
rezultate.
— N-am spus să o cauţi, ci să o găseşti, a precizat Titus.
— Nu pricep care e diferenţa.
— În timp ce cauţi, privirile îţi sunt ancorate în limitele aşteptărilor
tale. E ca şi cum, ca să-l găsesc pe Dumnezeu, m-aş uita sub pat,
pentru că e mai comod din poziţia în care mă aflu. Acum pricepi?
Am încuviinţat din cap, amintindu-mi de gluma cu beţivul care-şi
caută cheile sub felinar. Titus a continuat:
— Din această cauză, căutarea asta nu te va duce la nimic cu
adevărat important.
— Bun, şi ce trebuie să fac? Să stau cu braţele încrucişate?
— Dimpotrivă, a strigat el, ridicându-se în capul oaselor.
M-am uitat speriat spre patul din dreapta, ca nu cumva să-l
deranjăm pe colegul său de cameră, dar mi-am dat seama, abia
acum, că era gol. Bătrânul m-a apucat de mână şi a continuat:
— Ca să găseşti trebuie să te laşi condus. Cât timp te iei după idei
preconcepute, vei fi incapabil să vezi ce se află exact sub nasul tău.
Asta m-a făcut să mă uit din nou la patul gol. Am întrebat, destul
de nevinovat, de bătrânul care îl ocupase cu o săptămână în urmă.
— Unde a plecat?
Titus a râs uşor înainte de a răspunde:
— Dacă aş şti, aş primi Nobelul pentru toate domeniile.

Lucrurile grele le rezolvăm acum,

cele imposibile ne vor lua ceva timp
Expunerea despre Castelul lui Kafka a fost revelatoare, căci mi-a
dovedit că studentul nu pricepuse absolut nimic.
A fost dintotdeauna romanul preferat al scriitorului ceh care a scris
în germană, poate pentru că e cel mai enigmatic. Cum Kafka a lăsat
cartea neterminată, poţi doar specula în legătură cu sfârşitul prim-
procuristului K., care se chinuie zadarnic să se apropie de un castel
ce se depărtează tot mai mult de el.
 Să fie oare Gabriela castelul meu? Preocupat de această
asociere, am recapitulat schematic subiectul romanului, în timp ce
mă îndreptam spre terasa cafenelei.
1) K. ajunge într-un sat înzăpezit pentru că a fost chemat să
lucreze pentru stăpânii castelului.
2) Când se cazează la hanul din sat, e informat telefonic că nu
va putea ajunge niciodată la castel.
3) Puţin mai târziu primeşte o scrisoare în care i se confirmă că
a fost acceptat în serviciul stăpânilor.
4) Primarul îi spune lui K. că, de fapt, castelul nu are nevoie de
nici un fel de agrimensor şi că acea situaţie supărătoare e cauzată
de o eroare administrativă.
5) În aceeaşi zi, primeşte încă o scrisoare în care i se spune că
la castel sunt foarte mulţumiţi de activitatea sa de agrimensor.
6) În ciuda acestei misive, K. tot nu-şi poate îndeplini treaba şi
toate încercările sale de a ajunge la castel se dovedesc zadarnice.
Castelul reprezintă simbolul celor mai absurde aspiraţii omeneşti,
la fel ca dorinţa de nemurire sau încercările mele de a resuscita o
iubire de acum treizeci de ani. Acest gând m-a făcut să mă întorc la
Titus: deşi îmi spusese că nu voi găsi nimic în timp ce căutam, am
hotărât să mai fac o ultimă încercare.
Mi-am zis că, dacă lunaticul era la cafenea, voi trece mai departe
şi nu voi reveni niciodată. Dar toate cele trei mese erau libere – era o
zi rece şi cu vânt – aşa că m-am aşezat la cea din mijloc şi am
comandat un vermut. În timp ce-mi frecam mâinile ca să le
încălzesc, a trebuit să recunosc că terasa asta avea asupra mea o
forţă de atracţie irezistibilă, precum cea pe care o are Pământul
asupra Lunii.
Iar eu eram un satelit ridicol care se rotea în jurul unui vis
imposibil.
Cu energia celui care decide să facă ceva pentru ultima dată, i-am
cercetat cu privirea pe pietonii care traversau în ambele sensuri. Ca
în acea mulţime de oameni grăbiţi să apară Gabriela era ca şi cum
aş fi căutat acul în carul cu fân, însă voiam să-i dau o ultimă şansă.
 De parcă ar fi vrut să-mi întărească speranţa, din cafenea s-a
auzit un cântec al lui Billie Holliday, care spunea: „Lucrurile grele le
rezolvăm acum, cele imposibile ne vor lua ceva timp“.
Acel mesaj muzical m-a îmbărbătat, mai ales că se potrivea şi cu
structura cărţii lui Francis Amalfi, adică a unui servitor.
Fredonam melodia cuprins de gânduri optimiste, când şi-a făcut
apariţia o siluetă sinistră. A fost atât de rapid, că n-am avut timp să
reacţionez: bărbosul cu pălărie a dat colţul străzii şi s-a trântit pe
scaunul de metal. Imediat după aceea, a pus manuscrisul pe masă.
Aş fi putut da vermutul peste cap şi să plec ca să nu mă mai întorc
nicicând. Dar un fel de paralizie inexplicabilă m-a făcut să rămân pe
loc. Cuprins de o linişte stranie, am continuat să privesc pietonii.
„Să vezi că astăzi se întâmplă ceva“, mi-am zis.
N-aveam nici un motiv să cred asta, însă o săgeată străpunsese
parcă stratul subţire al subconştientului, pentru a-mi atrage atenţia
că acel lucru avea să se întâmple. Poate de aceea n-am fost defel
mirat să-l aud pe tipul cu pălărie, care m-a întrebat:
— Ai nostalgia viitorului?

Un eşec plin de succes

Întrebarea mi-a răsunat în cap preţ de câteva secunde, în timp ce
vântul se înteţea.
Oricât ar părea de ciudat, nu m-am mirat că mi se adresase, nici
că mă tutuise de parcă am fi fost deja prieteni. Nu m-a surprins nici
că întrebarea era absurdă.
L-am privit atent. Am dedus că purta barbă şi mustaţă ca să-şi
ascundă chipul prea rotund şi buza de sus băgată înăuntru. Părea şi
el calm, deloc grăbit să obţină un răspuns.
Aveam senzaţia că mă trezisem dintr-un vis prelungit. Ca şi cum
aş mai fi trăit o dată toate astea – un déja vu – pe post de repetiţie,
iar acum venea clipa adevărului. Un om cu capul pe umeri s-ar fi
ridicat lăsând întrebarea lunaticului în aer, dar eu am luat taurul de
coarne. Total senin, am grăit:
— Nu poţi avea nostalgie pentru ceva ce încă nu a avut loc.
 — Asta s-o crezi tu, a răspuns el şi şi-a tras scaunul spre mine,
dar fără să plece de la masa lui.
Eram precum doi marinari în derivă, vorbindu-ne fiecare din barca
sa găurită. Iar pe mare era furtună.
Bărbosul a revenit la atac:
— Ştim cu toţii, mai mult sau mai puţin, ce urmează să se
întâmple, dat fiind că ne cam alegem singuri viitorul. Ăsta e trucul
adevăraţilor prezicători.
— Ce zici tu acolo? am spus, acceptând tutuiala.
— Să citeşti viitorul e ca şi cum ai juca şah. Un jucător modest
poate prevedea următoarele două sau trei mutări de pe tablă. Unul
bun, mult mai multe. E o chestiune de logică şi de coerenţă.
— Şi tu ai reuşit să ghiceşti cum se va termina partida?
— Da. Înainte de şah-mat vor avea loc nişte aventuri pasionante.
De-asta am eu nostalgia viitorului: o să fie minunat şi-aş vrea deja să
mă aflu acolo.
— Păi dacă asta depinde doar de tine, i-am cântat eu în strună,
convins că tipul era dus cu pluta, n-ai putea să grăbeşti jocul?
Bănuiala mea că era ţicnit începea să capete o bază solidă.
— Nu se poate, mi-a răspuns el, pentru că mai înainte trebuie să
se întâmple multe, pricepi? În şah, anumite mutări duc la
următoarele. Dacă iei partida, nu se va întâmpla absolut nimic.
— Lasă-mă să ghicesc, am spus cu o îndrăzneală care nu mă
caracterizează. În manuscrisul ăsta pe care-l tot cari după tine e
scris viitorul ăla după care eşti nostalgic.
Bărbosul s-a strâmbat, apoi a spus:
— Nu eşti prost deloc, ştiam eu că pot conta pe tine.
— Houston, avem o problemă, am spus fără să mă gândesc,
băgându-mă în altă încurcătură.
— 11 aprilie 1970. E data la care a fost lansat în spaţiu Apollo XIII.
Un număr cu ghinion, care a fost gata să-i ducă pe lumea cealaltă.
— Văd că eşti cam superstiţios.
— Chiar trebuie să fii atunci când indiciile sunt atât de evidente.
Apollo XIII a plecat la ora 13:13 şi la o dată ale cărei cifre adunate
dau 13. Fă socoteala: 11/04/70.
 Am adunat în cap cele şase cifre şi, într-adevăr, dădeau
treisprezece. Dar asta nu demonstra nimic.
— Uimitor este că au reuşit să-şi salveze pielea. Echipajul de pe
Apollo XIII era al doilea care trebuia să aselenizeze, dar când se
aflau la 370.000 de kilometri de Terra, o explozie a afectat grav
racheta, care a început să se rotească pe orbita lunară. Au fost cele
mai lungi nouăzeci de ore din istoria spaţială.
— Văd că eşti un adevărat expert în materie.
— Când a explodat şi al doilea rezervor de oxigen, astronauţii au
oprit toate mecanismele care consumau energie. Le-a fost extrem de
greu să reintre pe orbita terestră. A fost un miracol că au reuşit să
amerizeze pe 17 aprilie în sudul insulei Pago-Pago. De aceea,
NASA a calificat misiunea „un eşec plin de succes“. Frumoasă
definiţie, ce zici?
În loc să răspund, am rămas pe gânduri. Neîndoielnic, tipul chiar
era pe Lună, deşi pagina pe care apucasem s-o citesc din cărţoiul
ăla al lui n-avea nici o legătură cu satelitul nostru natural.
Parcă ghicindu-mi gândurile, omul a spus:
— Numai că acum nu mă pot ocupa de Lună. O să ajungem şi noi
acolo.
Mi s-a părut îngrijorător faptul că folosea pluralul vorbind despre
călătoriile pe Lună, dar am încercat să mă protejez ascunzându-mă
în spatele unei aparenţe de normalitate.
— Toate la timpul lor, a continuat el. Mai întâi trebuie să ne
ocupăm de alte lucruri.
Şi-a încununat fraza cu o privire complice, luând o ultimă
înghiţitură din ceaşca lui de cafea. Pentru prima oară de când
stăteam de vorbă cu el, mi-am dat seama că uitasem să mai fiu
atent la oamenii care traversau. Cine ştie, poate că era mai bine.
— Şi care e mutarea de azi? am revenit eu la jocul de şah.
— A mea este să-l descopăr pe autorul unei bucăţi muzicale care-
mi place mult.
— Eu mă pricep întru câtva la muzică, am admis eu. Poate pot să
te ajut. Despre ce piesă e vorba?
— Asta chiar că e o veste bună, s-a însufleţit el brusc. Ieri am
văzut un film la TV: doi vampiri moderni închişi într-un apartament
din New York. El şi-a pierdut nemurirea şi îmbătrâneşte minut după
minut în faţa iubitei sale, care-l va îngropa ca pe un bătrân decrepit.
Şi din când în când se aude o bucată la pian, foarte tristă. Aş vrea să
aflu cine a compus-o. Nu mi-am dat seama din generic.
— Vampirii ăia nu sunt cumva Catherine Deneuve şi David Bowie?
— Ba cred că da!
— Atunci piesa e de Bartók. Cred că se cheamă Stâlpul infamiei,
sau cam aşa ceva. Nu e un titlu prea vesel.
— Poate că nu, dar mulţumesc pentru informaţie.
Zicând asta, s-a ridicat în picioare, ca şi cum dintr-odată ar fi
foarte grăbit. A lăsat o monedă pe masă şi m-a salutat ridicându-şi
uşor pălăria.
— Valdemar trebuie să plece, a zis.
Fără să-mi dea timp să-mi rostesc la rândul meu numele, s-a
întors pe unde venise, cu manuscrisul sub braţ.

Gondolierul veneţian
Am dat vermutul peste cap şi am rămas pe loc, destul de buimăcit,
până când vântul îngheţat m-a alungat de acolo.
În cap îmi răsunau acordurile languroase ale lui Bartók, şi dintr-
odată am simţit dorinţa de a asculta acea piesă. M-am uitat la ceas:
dacă mă grăbeam, mai prindeam deschis magazinul de discuri.
Era mai bine de un an de când nu mai fusesem la micul magazin
de muzică de pe strada Tallers, specializat în muzică clasică. Dacă
exista vreun loc în care să găsesc un disc de Bartók, atunci acolo
era.
Aşa că, în loc să traversez pe la semafor, am traversat strada
Pelayo destul de imprudent şi am scurtat-o pe Jovellanos. Apoi am
cotit la stânga şi am ajuns la magazin cu cinci minute înainte de
închidere.
M-au întâmpinat un casier somnoros şi o melodie încântătoare pe
care n-o mai auzisem de mult: unul dintre „Cântecele fără cuvinte“
de Mendelssohn, Gondolierul veneţian. Tot o bucată pentru pian, ca
aceea a lui Bartók, dar de un lirism copleşitor.
 M-am hotărât să renunţ la Stâlpul infamiei şi, cu ochii închişi, am
ocolit contemporanii şi m-am dus glonţ la romantici. Înainte de a
căuta discul, am aşteptat să se termine ultimele note ale
Gondolierului. Când am deschis ochii, inima a dat să-mi sară din
piept: lângă raft se afla Gabriela.
Deşi între noi nu erau decât câţiva centimetri – îi simţeam până şi
parfumul pletelor negre şi ondulate –, ea nu mă văzuse. Clipea în
timp ce căuta repede ceva printre rafturi. Stăpânindu-mi cu greu
panica ce-mi dădea ghes să o iau la sănătoasa, mi-am ţinut
respiraţia, aşteptând ca Gabriela să-şi ridice privirile.
Iar când asta s-a întâmplat, inima a început să-mi bubuie ca o
tobă ce vesteşte începutul războiului. Am avut timp să-i admir
constelaţia de pistrui de pe obraji înainte ca ea să-mi arunce o privire
întrebătoare.
— Bună, am început eu, deloc original.
Pe chipul ei se citea perplexitatea. Era firesc, şi eu pluteam ca
într-un vis. Am rupt tăcerea în felul cel mai vulgar cu putinţă:
— Îţi aminteşti de mine?
M-a studiat cu ochii ei migdalaţi şi a răspuns pe loc:
— Nu. Ce doriţi?
Acest răspuns m-a dat peste cap în asemenea hal că, şi am ezitat
să continui. Dacă totul nu era decât o iluzie, dacă doar eu o
recunoscusem, aveam să mă umplu de ridicol. Totuşi, nu m-am
lăsat:
— Acum mulţi ani, i-am spus, într-o vilă neoclasică pe partea
dreaptă a Ramblei… Cred că ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi…
— Nu ştiu despre ce vorbiţi, mi-a răspuns, speriată. Cred că mă
confundaţi.
Spunând acestea, s-a întors pe călcâie şi s-a făcut nevăzută
undeva prin magazin.
Roşu de ruşine, am ieşit de acolo, fără altă muzică decât cea a
inimii mele făcute ţăndări.

O lanternă magică
 Ca să scap de tristeţe, am cugetat că asta fusese cea mai ciudată
după-amiază din viaţa mea: după Castelul lui Kafka şi conversaţia cu
Valdemar, dădusem nas în nas cu Gabriela, care nici măcar nu mă
recunoscuse.
Dar atunci, la semafor, de ce se uitase atât de pătrunzător la
mine? Ba chiar se răsucise ca să se mai uite o dată la mine înainte
de a-şi continua drumul. Să fi fost doar o halucinaţie produsă de
febră?
În drum spre casă, am rebobinat de mai multe ori scena din
magazinul de discuri. În cele din urmă, am ajuns la singura concluzie
logică: pur şi simplu, privirile noastre se încrucişaseră la semafor, iar
ea se întorsese apoi întâmplător. Asta ni se întâmplă tuturor pe
stradă.
Fără îndoială, era aceeaşi persoană care în urmă cu treizeci de
ani îmi trezise inima cu acel sărut de fluture. Problema era că ea nu
mai ţinea minte. Poate că, pentru Gabriela, acea scenă din copilărie
nu însemnase nimic special, nici atunci, şi cu atât mai puţin acum.
Pentru prima dată, mi-am asumat cu durere condiţia de bărbat
uitat. Cel mai absurd era că, chiar şi aşa, eram îndrăgostit
nebuneşte de ea.
Ajuns acasă, am fost tentat să dau fuga la spital şi să-i povestesc
totul bătrânului. Nu se spune că o supărare împărtăşită se
înjumătăţeşte?
Dar am renunţat. Nu doream să-mi adâncesc rana asumându-mi
eşecul. Ca să-mi potolesc cât de cât durerea, aveam să fac singurul
lucru pentru care eram dresat: să lucrez. Iar în timp ce urcam scările
cărând după mine nişte cărţi, aproape că m-am bucurat că aveam
acest gen de slujbă suplimentară în mansardă.
După oprirea de rigoare înaintea Călătorului, m-am aşezat la
masa redactorului, hotărât să lucrez mai departe. Copiasem titlurile
capitolelor separat, cu intenţia de a le completa în funcţie de
inspiraţie. Ochii mi-au căzut pe ultima secţiune, „Iubire cu «i» mic“, şi
am adăugat un nou declanşator al iubirii universale:
#2. Să vorbeşti cu un necunoscut
 Trebuia să îl includ, căci discuţia cu Valdemar mă dusese la
Bartók, iar acesta, la magazinul de discuri. Iar acolo, Gondolierul
veneţian mă condusese, pe căi inexplicabile, la Gabriela. Întrebarea
era: la ce-mi folosise?
Am abandonat pentru moment capitolul şi m-am oprit la cel
intitulat „Cu inima în mână“. În timp ce recitisem Werther pentru curs,
dădusem peste un fragment în care protagonistul îi face prietenului
său o emoţionantă mărturisire despre tainele iubirii, pornind de la o
întâmplare.
Cu toate că citisem romanul pe vremea când eram student,
pasajul selecţionat pentru carte dobândea acum un sens nou, o
dimensiune tragică rezervată celor care iubesc fără speranţă.
Încă îndurerat, am început să copiez:
Wilhelm, ce e pentru inima noastră lumea fără iubire?! E ca o
lanternă magică fără lumină! Îndată ce pui lampa înăuntru, pe
peretele alb apar imaginile colorate! Şi chiar dacă n-ar fi nimic
altceva decât asta, decât nişte fantome trecătoare, şi tot am fi
fericiţi când stăm ca nişte copii în faţa lor şi ne desfătăm cu
apariţiile astea minunate. Astăzi nu m-am putut duce la Lotte; nişte
cunoscuţi de care n-am putut scăpa m-au ţinut acasă. Ce era să
fac? Mi-am trimis servitorul la ea numai ca să pot avea lângă mine
un om care a văzut-o astăzi. Cu câtă nerăbdare l-am aşteptat, cu
câtă bucurie l-am văzut întorcându-se! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine,
l-aş fi luat cu drag în braţe şi l-aş fi sărutat.
Se povesteşte despre piatra bologneză că, atunci când o aşezi la
soare, absoarbe razele şi pe urmă străluceşte câtva timp în
întuneric. Aşa mi s-a părut şi băiatul acesta. Ideea că ochii ei au
privit ochii lui, faţa lui, obrajii lui, nasturii şi gulerul hainei mă făcea să
le socot pe toate acestea atât de sfinte, atât de scumpe! În clipa
aceea nu l-aş fi dat pe băiat nici pentru o mie de taleri. Mă simţeam
atât de bine în preajmă-i… Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu
râzi de asta! Wilhelm, să fie oare nălucire faptul că ne simţim bine?8
8. Trad. de Alexandru Philippide, Editura Polirom, Iaşi, 2015. (N. tr.)
 III
TRISTEŢEA LUCRURILOR

Gondolierul se întoarce
La o săptămână după acea după-amiază tristă şi ciudată, încă un
semn m-a pus în gardă. Aveam dimineaţa liberă, drept care m-am
apucat de pus casa la punct în timp ce ascultam un post de muzică
clasică.
Tocmai spălam un teanc de farfurii care făcuseră crustă, când
crainicul a pomenit de „Cântecele fără cuvinte“. Am închis apa şi am
dat sonorul mai tare, sperând să captez vreun mesaj:
…În 1828, Fanny, sora preferată a compozitorului, primeşte de la
acesta ca dar de ziua ei acest „Cântec fără cuvinte“. Pe atunci
Mendelssohn avea nouăsprezece ani şi începuse să adune piese
scurte pentru pian, aşa cum a făcut de-a lungul întregii vieţi. Prima
serie de „Cântece“ sau „Romanţe fără cuvinte“ s-a publicat în
1832, cu un enorm succes la publicul burghez al epocii, care
începea să-şi instaleze un pian în salon şi gusta acest gen de
piese scurte. În ciuda denumirii explicite a acestor lucrări pentru
pian, lumea victoriană s-a apucat să le dea titluri pline de afectare,
precum Fericirea pierdută, sau de-a dreptul absurde, de exemplu
Nunta albinei, convinşi că miniaturile muzicale aveau un subiect.
Mendelssohn însuşi a început să dea titluri unor piese
emblematice ale cântecelor fără cuvinte, precum Gondolierul
veneţian, pe care-l vom asculta în continuare.
„Iată-l că apare din nou“, mi-am zis şi, cu ochii închişi, am început
să ascult piesa.
 Numai că, ciudat, n-am recunoscut-o. Piesa melancolică pe care o
ascultasem în prezenţa Gabrielei fusese înlocuită cu o temă mult
mai lentă şi mai solemnă, deşi la fel de frumoasă.
Dar nu era Gondolierul acela. Ori greşise crainicul, ori mă
păcălisem eu, crezând că gondolierul era o albină care se mărită sau
mai ştiu eu ce. Încă o enigmă pentru arhiva mea personală.
Audiţia s-a terminat, eu m-am apucat să aspir covorul, în vreme ce
Mishima trata zgomotoasa maşinărie cu pufnituri şi sărituri în lături.
— Mâine avem de vorbit, l-am anunţat eu. Ai să mă ajuţi să scriu
ceva pentru capitolul despre filozofia felină.
Odată terminate treburile domestice, aveam doar trei opţiuni: să
rămân acasă şi să citesc, să urc în biroul redactorului şi să lucrez
sau să ies. M-am uitat la ceas şi am văzut că era trecut de
douăsprezece. „O oră potrivită pentru un vermut“, mi-am zis şi am
plecat spre cafeneaua la care nu mai fusesem de o săptămână.
Totuşi, după ce-am depăşit strada Gracia, am găsit de cuviinţă că
era cazul să-i fac o vizită bătrânului. Asta implica durerosul moment
de a-i relata cele petrecute cu Gabriela. Şi poate tocmai de aceea nu
mai trecusem pe la el şi mă refugiasem în cursurile de la universitate
şi în cartea lui Francis Amalfi.
Obosit de şmotru, am oprit un taxi care să mă ducă la amicul şi
confesorul meu.
Taximetristul era un tip lat în umeri şi cu pletele cărunte adunate
într-o coadă de cal, precum indienii americani. Ca mulţi taximetrişti
avea chef de vorbă, aşa că, după ce i-am dat adresa, m-a pus la
curent cu ştirea zilei:
— O femeie de nouăzeci de ani a primit o scrisoare din anul 1937.
Ce ziceţi de promptitudinea poştei?
— Nu zău? m-am prefăcut eu interesat.
— Chiar aşa. Era de la iubitul ei, care-i scria de pe frontul de pe
Ebru. Omul şi-a găsit acolo sfârşitul, aşa că putem spune că e o
scrisoare de dincolo de mormânt.
— Şi ce-a zis destinatara?
— A plâns mult. Normal, pentru că asta i-a trezit, probabil, amintiri.
— Presupun că da.
 — Şi nu e prima dată că se întâmplă aşa ceva, a spus
taximetristul. Acum nişte ani, într-un subsol a fost găsit un sac întreg
cu scrisori care zăcuseră acolo o veşnicie. Directorul Poştei a trebuit
să dea declaraţii ca să potolească scandalul.
— Şi ce-a zis?
— O tâmpenie. A zis: „Nu vă faceţi griji, printre ele nu era nici o
scrisoare de dragoste“.

O lovitură de teatru
La spital, patul lui Titus era gol. Mi s-a spus că era la analize. Am
vrut să-l aştept, însă infirmiera cea voluptuoasă m-a gonit.
— Va avea nevoie de linişte după analize, mi-a spus.
Asta m-a dus cu gândul la explorările spaţiale ale lui Valdemar,
aşa că m-am îndreptat fără întârziere spre cafenea, chiar dacă nu
aveam nici un motiv anume. Poate doar un pic de căldură umană de
la un tip care hălăduia prin atmosfera întunecată şi glacială a Lunii.
Traversam Ensanche pe partea stângă şi mă întrebam cu ce se
ocupa oare tipul. Nu-l vedeam în nici o meserie serioasă, deşi
hainele de calitate pe care le purta erau un semn că n-o ducea rău
cu banii. Ori trăia de pe urma unei moşteniri, ori ceva trebuia el să
facă. Şi asta era îngrijorător: dacă sistemul îl prinsese în mreje pe un
tip ca ăsta, înseamnă că nimeni nu e la adăpost de sistem.
La intersecţie, l-am zărit pe Valdemar care tocmai se ridica de la
masă şi îşi lua manuscrisul să plece. L-am ajuns din urmă în timp ce
se îndrepta nu se ştie unde cu paşi energici.
M-a salutat fără să încetinească, aşa că am păşit alături de el sub
un soare sârguincios care nu ne încălzea prea tare.
— Ai găsit piesa aceea de Bartók? l-am întrebat ca să fac
conversaţie.
— N-o vreau. Mi-ai spus că e vorba de Stâlpul infamiei, e tot ce
doream să ştiu.
— Prin urmare, te interesa doar titlul.
— Da, îmi place să spun lucrurilor pe nume. Ţie nu?
În timp ce traversam prin Piaţa Cataluña, mi-am adus aminte de
enigma Gondolierului lui Mendelssohn şi i-am spus lui Valdemar
despre ce era vorba.
— Hai să-ţi întorc favoarea, a spus el fără să slăbească pasul. Du-
mă la un magazin de discuri şi te lămuresc imediat: mă pricep să
citesc coperţi de disc.
L-am condus la magazinul cu muzică clasică tot cu doar câteva
minute înainte de închidere. Eram cu un picior înăuntru, când l-am
tras de mânecă şi ne-am pomenit din nou pe strada Tallers. Fără să
se arate mirat, am mers mai departe.
— Ştii ceva, ajunge cu atâta muzică, am spus eu. Te invit la masă,
ştiu eu un restaurant bun prin zonă.
A aprobat din cap în vreme ce încercam să-mi potolesc bătăile
inimii, care o luase razna, pentru că o văzusem din nou în magazin
pe Gabriela.

Când vom merge pe Lună

L-am condus printr-un labirint de străduţe până la Romesco, un
mic restaurant de pe strada Raval, de care m-am legat într-un fel.
Valdemar a tăcut tot drumul, lăsându-mă să-mi rumeg gândurile.
Deodată, totul a fost limpede, mi-a venit chiar să râd că nu
pricepusem mai devreme. Nu era nici un miracol al hazardului că
Gabriela se aflase iar în magazinul acela: pur şi simplu, acolo lucra.
Uneori ocolim îndelung ca să pricepem ceva evident.
Descoperirea avea o latură reconfortantă, căci acum ştiam unde s-
o găsesc. Nu mai era nevoie să pândesc de la terasă, ca să văd
dacă traversa strada. Era suficient să mă duc la magazin. Pe de altă
parte, asta nu rezolva problema esenţială: Gabriela nu mă
recunoscuse şi nici nu fusese receptivă la evocările mele din
copilărie. Pentru ea eram un perfect necunoscut, iar gradul maxim
de interacţiune între noi ar fi fost să cumpăr un disc.
Şi asta era exact ceea ce aveam de gând să fac.
Am reuşit să ocupăm ultima masă liberă de la restaurant înainte
ca o haită de turişti cu buget modest să acapareze totul. Aici se
serveau doar feluri simple, aşa că am comandat pentru amândoi
salată şi peşte, plus o sticlă de vin alb.
— Nu am mult timp la dispoziţie, a spus Valdemar.
 — Nu-ţi face griji, aici totul merge foarte rapid. Unde trebuie să te
duci?
— Trebuie să-mi continui studiul.
— Despre ce e vorba?
A gustat vinul alb şi a bătut cu degetul arătător în manuscrisul de
pe masă. S-a şters la gură cu şervetul şi a declarat:
— Omenirea va avea parte de un viitor luminos.
Am amuţit. Din nou un déjà vu, parcă nu era prima dată când
auzeam absurditatea asta.
— Asta da, viziune optimistă, am spus. Dar ce legătură are cu
cartea?
— Una mare. Scriu la cartea asta pentru că altceva n-am ce face
de când am nostalgia viitorului.
— Da, mi-ai spus câte ceva: ştii unde te vei afla peste o vreme,
dar nu când va fi asta precis, pentru că va fi o aventură pasionantă.
Mă înşel? Dar ce-are de-a face cu Luna?
Valdemar a cercetat atent bucata de peşte alb din furculiţă înainte
de a şi-o băga în gură, după care mi-a răspuns:
— Cartea asta a trecut prin multe modificări. Poate că nici n-ar
trebui să-i zic carte, căci prin carte înţelegem ceva terminat şi
definitiv. Asta e altceva. E un monstru care tot creşte şi se modifică
în funcţie de noile drumuri care se deschid. Să-l numim destin. Să-l
numim viaţă.
— Titlul, Faţa ascunsă a Lunii, se referă la pietroiul ăla de
deasupra noastră, sau e ceva simbolic?
— Şi una, şi alta, a răspuns el cu o sclipire bruscă de entuziasm în
ochi. Să spunem că am început o cercetare pur ştiinţifică, iar asta a
avut consecinţe la alte niveluri.
— Prin urmare, eşti fizician?
— Cam aşa ceva. Sunt selenolog, dar m-au scos din lumea
academică. Am început să am probleme cu colegii din cauza
ipotezei mele. Oamenii de ştiinţă sunt conservatori. S-ar zice că vor
să caute, dar de fapt le e frică să descopere ceva ce se află dincolo
de ceea ce sunt dispuşi să accepte. Preferă să închidă ochii.
— Iar tu ai văzut ceva. Care era teoria ta?
 — Mă rog, a fost mai curând o supoziţie, o ipoteză de lucru. Am
ajuns la concluzia că, pe Lună, oamenii nu îmbătrânesc.
— Pe ce te bazezi când afirmi asta? l-am întrebat eu, fascinat. În
definitiv, până acum nimeni nu a trăit pe Lună. Astronauţii sovietici s-
au dus acolo în vacanţă, nu?
— Aşa se spune. Samuel, ai pus punctul pe i.
Era pentru prima dată că-mi spunea pe nume. Am priceput că asta
înseamnă că depăşisem faza de iniţiere şi puteam primi învăţătura
supremă. A continuat:
— Eu încercam să demonstrez că există o relaţie directă între
oxidarea celulară şi gravitaţia terestră. Când am început să studiez
datele aduse de diversele misiuni, am început să mă îndoiesc că
vreo fiinţă omenească păşise vreodată pe Lună. Am găsit prea multe
lacune. Ceea ce ar explica faptul că, deşi acum tehnologia e infinit
superioară, nimeni nu a mai încercat să meargă pe Lună.
— E şi un film pe tema asta, am precizat eu. În cele din urmă,
falşii astronauţi ajung într-un cimitir unde li se filmează propria
înmormântare.
— Presupun că şi alţii sunt de acord cu mine, a continuat el, vizibil
iritat, numai că studiul meu era despre nemurire. Din păcate, n-am
putut demonstra nimic, pentru că misiunile astea nici nu au existat,
sau rezultatele lor au fost atât de sărăcăcioase, încât e ca şi cum n-
ar fi existat.
— Dar de când te interesează Luna?
— De mic copil visam să ajung acolo. În anii ’60 se credea
limpede că, peste câteva decenii, toată lumea putea călători acolo.
De-aia mă simt păcălit.
— Cu toate astea, vorbeşti de un viitor luminos.
— Pentru că am înţeles că, până la urmă, vom ajunge şi acolo. Pe
Terra va avea loc o asemenea hecatombă, că altă soluţie decât să
colonizăm Luna nu va fi. Şi-atunci vom descoperi că suntem
nemuritori. Final fericit.

Casa cu oglinzi
 După ce-a terminat de mâncat, Valdemar a decolat spre lumea lui.
Am rămas singur cu nota de plată şi cu două ore până să se
deschidă magazinul de muzică.
Presat de un grup de flămânzi care puseseră ochii pe masa mea,
m-am ridicat fără să ştiu exact unde să-mi plimb gândurile care îmi
dădeau bătăi de cap. Ca să evit puhoaiele de oameni care veneau
pe Ramblas în jos, am cotit-o spre cartierul Raval, printre cabine
telefonice şi videocluburi pentru pakistanezi.
Pe nesimţite am ajuns la Marsella, o cafenea pe cât de magică, pe
atât de decadentă, la care nu mai fusesem din studenţie. Fusese
cârciuma mea preferată din cauza oglinzilor care-i acopereau pereţii
şi a atmosferei boeme.
Am intrat din pură nostalgie, ca să descopăr că nimic esenţial nu
se schimbase. Aceleaşi oglinzi înceţoşate, sticle centenare pline de
praf, afişe de epocă care se adresau onoratei clientele cu mesaje de
tipul CÂNTATUL INTERZIS sau STAŢIONAREA INTERZISĂ.
În timp ce mă aşezam la una din multele mese libere la acea oră,
mi-am amintit că citisem undeva că era cafeneaua cea mai veche
din Barcelona – din 1820. Printre băutorii iluştri care se perindaseră
pe aici se număra dramaturgul Jean Genet, care în tinereţe se
prostitua prin cartierul rău-famat numit acum Raval sau Rawalstan.
Un chelner cu accent sud-american mi-a adus cafeaua, punând
capăt incursiunilor mele mentale printr-un oraş care nu mai există.
M-am uitat la ceas: era trei şi jumătate. În mai puţin de o oră
aveam s-o revăd pe Gabriela. Doar gândindu-mă la asta, am simţit o
transpiraţie rece pe mâini şi pulsul accelerat, semne ale unei flăcări
pe care o credeam stinsă.
Când o zărisem din nou la prânz mă apucase o durere fizică şi o
vertiginoasă senzaţie de cădere în gol. Ca şi cum aş fi fost pe
punctul de a mă prăbuşi într-o prăpastie, iar ea era ultimul lucru de
care puteam să mă ţin. Şi-mi trecuse prin cap că aş muri de tristeţe
dacă trebuia să renunţ la ea.
Gândindu-mă la toate astea, am constatat că aveam ochii umezi.
La masa de vizavi, o beţivancă în vârstă mă privea cu o expresie
mămoasă, trăgând dintr-o ţigară neagră. Deşi tuşea după fiecare
fum, i-am citit în priviri un sentiment de compasiune tipic celor care
şi-au ars toate patimile şi sunt în sfârşit liberi.
Tocmai atunci chelnerul i-a adus specialitatea casei: un pahar cu
absint pe care ardea o bucăţică de zahăr cubic. Bătrâna beţivancă
şi-a luat privirile de la mine şi s-a concentrat pe alchimia flăcărilor,
care, odată stinse, lăsau alcoolul cald, pe care ea avea să-l bea din
câteva sorbituri.
Scena m-a dus cu gândul la un volum de poeme ale lui Bukowski.
Nu s-a numărat niciodată printre autorii mei favoriţi, dar cred că
merită un loc de onoare în literatură măcar pentru titlul unui poem
din acea carte:
SĂ ARZI ÎN APĂ, SĂ TE ÎNECI ÎN FOC

Chinaski şi compania
Mi-am băut cafeaua dintr-o înghiţitură şi am plecat, nervos, să fac
câţiva paşi şi să mă gândesc cum aveam să procedez cu Gabriela.
Am ajuns la concluzia că cel mai bine era să-mi cer scuze pentru ce-
i spusesem ultima oară – ceea ce echivala cu a-i cere iertare că nu
mă recunoscuse – şi să mă comport ca un client normal.
Ca să mai scap de anxietate, m-am întors cu gândul la Bukowski,
alt german fugit în Statele Unite la începuturile nazismului. Personal,
n-am vibrat niciodată la aventurile murdare ale lui Chinaski – alter
egoul său – , dar am descoperit că fusese un mare tip după ce
citisem următoarea întâmplare cu el.
Se pare că, mergând odată cu trenul de-a lungul Coastei de Vest,
un copil care stătea pe bancheta de vizavi privise oceanul şi, la un
moment dat, declarase că marea nu e deloc frumoasă. La care
Bukowski s-a înfiorat şi şi-a zis că puştiul ăla era genial, pentru că
până atunci nimeni nu realizase asta.
Încă de la naştere ni se bagă în cap că marea e frumoasă, fără să
fim lăsaţi să decidem singuri dacă chiar aşa şi este.
Cum mergeam aşa, cufundat în gânduri, cineva m-a tras de
mânecă. Trezit din visare, am văzut că era un june arab în chilaba,
ieşit pe jumătate dintr-o cabină telefonică şi ţinând cu cealaltă mână
receptorul.
— Au mai rămas bani, m-a anunţat el.
— Poftim?
— Au mai rămas treizeci de cenţi. Dacă închid, îi înghite
societatea de telefonie, şi nu vreau asta. Hai, sună-ţi iubita.
Zicând acestea, mi-a întins receptorul şi a plecat, fluierând. Nici
măcar n-am apucat să-i mulţumesc. În lipsă de iubită şi de prieteni, a
trebuit să mă gândesc unde aş putea suna ca să nu se piardă banii,
vorba arabului.
Mi-am amintit că-mi notasem numărul Spitalului Clinic, dacă
aveam nevoie să iau legătura cu Titus. Aveam să profit de ocazie
pentru a-l întreba cum îi ieşiseră analizele. După o aşteptare de
aproape două minute, i-am auzit glasul cavernos:
— Sunt bine, nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine. Cum merge cu
cartea?
„Drace“, mi-am zis. Adevărul e că nu lucrasem mai nimic, aşa că
mai bine să schimb subiectul şi să-l pun la curent cu ultimele noutăţi.
— Am cunoscut un tip, Valdemar, care mi-a vorbit şi el de chestii
ştiinţifice.
— O fi ceva în aer… Şi cu Gabriela, ce e nou?
— În cele din urmă am localizat-o. Lucrează la un magazin de
discuri. Treaba e complicată, pentru că nu-şi aminteşte de mine.
— N-are importanţă. Tonul trebuie să-l dai tu, doar ştii cum vine
vorba…
N-am aflat cum vine vorba, că tocmai atunci s-au terminat banii şi
s-a întrerupt. Prin buzunare n-am găsit decât o monedă de zece
cenţi, prea puţin pentru o convorbire loco.
Drept care am părăsit cabina şi am luat-o la picior, speriat ca unul
care se duce pe front.

Romanţe
Se spune că, înainte de ridicarea cortinei, marii actori de teatru au
un trac insuportabil, care dispare de cum începe piesa.
 Cam aşa ceva mi s-a întâmplat şi mie în clipa în care am ajuns la
destinaţie. M-am simţit dintr-odată liniştit şi-am început să mă plimb
printre rafturi, cum fac toţi amatorii de muzică clasică. Legănat de un
cvartet lent de coarde, m-am îndreptat spre litera „M“, de la
Mendelssohn, ca să dezleg misterul gondolierilor.
Aplicam următorul truc: deşi ştiam că ea se afla acolo, mă duceam
cu toate simţurile concentrate spre raftul acela, ca spre ultima mea
salvare. Cu toate astea, tot am tresărit când am observat că
Gabriela se apropia precum o dulce umbră. Cu coada ochiului, în
timp ce scotoceam printre discuri, am observat că se uita la mine
schiţând un zâmbet.
M-am întors către ea. Hotărâsem să joc rolul clientului iritat că nu
e lăsat să caute în voie, dar ce mi-a ieşit din gură a fost cu totul
altceva. Mintea propune şi inima dispune.
— Regret confuzia de atunci, credeam că…
— N-are importanţă, a zâmbit ea, te pot ajuta cu ceva?
„Şi încă cum“, mi-am zis eu, dar trebuia să urmez scenariul.
— Caut o bucată pe care am auzit-o aici săptămâna trecută. O
temă pentru pian din „Romanţele fără cuvinte“. Cred că se numeşte
Gondolierul veneţian, dar acum nu mai sunt sigur.
— Care din ele?
— Adică sunt mai mulţi Gondolieri? am zis eu, încercând să
simulez un calm pe care nu-l aveam câtuşi de puţin.
— Există trei sau patru romanţe de Mendelssohn cu acest titlu.
— Bine, atunci să mă plimb cu toţi, am încercat eu să fiu amuzant.
Ce versiune îmi recomanzi?
Gabriela s-a întors cu spatele la mine şi s-a apucat să caute
delicat printre discuri. Am profitat să-i admir pletele negre şi
ondulate, cu reflexe albăstrui. În cele din urmă, a spus:
— Există două versiuni foarte bune: integrala lui Barenboim şi
selecţia interpretată de Andras Schiff.
— Atunci Barenboim, că le vreau pe toate.
— Nu-l mai am, n-a rămas decât Schiff, mi-a întins ea discul cu
poza unui tip cu ten trandafiriu şi inscripţionat Lieder ohne Worte.
L-am luat pentru câteva secunde, gândindu-mă la ce să fac în
continuare. Pe de o parte, doream să iau discul acasă ca să ard în
apa lacrimilor mele şi să mă înec în focul pasiunii. Pe de altă parte,
în felul acesta pierdeam ocazia să o revăd. Exista o soluţie
intermediară:
— Vreau ambele versiuni. Poţi să-l comanzi pe Barenboim?
— Sigur că da. O să vină peste câteva zile şi-am să te anunţ. Poţi
să-mi laşi numărul de telefon?
I l-am dat, cuprins de o mândrie absurdă că aveam telefon. Chiar
dacă l-ar folosi doar ca să mă anunţe că sosise un disc, în visele
mele asta echivala cu o întâlnire amoroasă.
— Deci ne vedem peste câteva zile, a spus ea schiţând un ultim
surâs, înainte de a dispărea în spate.
Mi s-au părut cele mai frumoase cuvinte pe care le auzeam de
mulţi ani încoace.
— Peste câteva zile, am spus şi eu, total vrăjit.

Mono no aware
„N-are importanţă“, îmi repetam în singurătatea apartamentului în
timp ce-mi turnam o ceaşcă cu cafea.
— Tocmai asta e problema – i-am spus lui Mishima, care părea să
mă asculte atent –, n-are importanţă pentru că, pentru ea, eu nu
exist. Chiar dacă nu ar purta un ecuson cu numele ei, eu aş
recunoaşte-o pe Gabriela dintr-un milion de femei. În schimb, ea nu
e în stare să mă recunoască nici dacă mă aflu lângă ea. Chiar atât
de mult să mă fi schimbat?
După acest discurs m-am prăbuşit în fotoliu în timp ce ultima
lumină a serii părăsea livingul. Cu inima strânsă, mi-am trecut
privirile peste rafturile cu cărţi, peste combina muzicală, posterele cu
portretele lui Brassaï, lampa cu picior stinsă…
Nu eram în stare nici măcar să pun discul proaspăt cumpărat.
Eram sub imperiul lui mono no aware al japonezilor – tristeţea
lucrurilor –, o expresie a cărei semnificaţie începea să mă apese fără
să vreau.
Am stat aşa, în întuneric, vreme de câteva minute, până m-am
hotărât să aprind lampa, o decizie pe care Mishima a salutat-o cu un
miorlăit. Am tras de pe măsuţă dicţionarul lui Rheingold ca să mă
bălăcesc în melancolie în cunoştinţă de cauză.
Expresia ca atare nu figura în dicţionar, ci într-o tăietură de revistă
păstrată între paginile sale. Din câte se pare, termenul a fost creat
de Motoori Norinaga, un poet japonez din secolul al XVIII-lea. Acesta
se referă la o sensibilitate extremă a realităţii, o relaţie nemijlocită pe
care observatorul o stabileşte cu cele observate. Precum iubitul care
vieţuieşte în inima iubitei.
O experienţă profundă care generează melancolie, ca şi cum
substratul lumii ar fi condiţionat în automat de aceste lucruri:
frumuseţea şi întristarea. Exact titlul unui roman de Kawabata,
japonezul care a luat Nobelul.
„Poate că tot ce e frumos e şi trist, pentru că e efemer ca o
sărutare de fluture“, am cugetat eu. Plictisit de mine însumi, am
închis cartea şi m-am dus să spăl vasele. Eram de un lirism
insuportabil în ultimul timp.
În timp ce lăsam apa fierbinte să curgă peste farfurii, vedeam
Luna, plină şi superbă pe cer. Şi mi s-a părut dintr-odată că era tare
singură acolo sus. Un motiv în plus să-i facem o vizită.
În definitiv, poate că Valdemar avea dreptate şi nemurirea noastră
acolo era. Numai că cine ar dori să-şi petreacă eternitatea pe Lună?

Lumânările lui Siddhartha

Sâmbătă dimineaţa m-am trezit cu un gând fericit: niciodată nu
suntem singuri, asta nu e decât încă una dintre iluziile omului.
Peste noapte, imaginea Lunii operase un fel de alchimie şi iată,
mă trezisem cuprins de euforia celui care crede că totul e posibil.
Aceleaşi scene care, cu o zi în urmă, mă aruncaseră în tristeţe erau
acum motiv de speranţă. Oare îmi pierdeam minţile?
Soarele îl trezise şi pe Mishima, care se dezmeticea căscând şi
întinzându-se, cum făcea mereu dimineaţa.
Am sărit din pat convins că eram stăpân pe soarta mea. Prin
urmare, n-aveam de ce mă teme, nici măcar de Mendelssohn. Am
pus discul cu „Cântece fără cuvinte“, şi între timp răscoleam toată
cămara pentru a-mi pregăti un mic dejun generos.
 Am constatat satisfăcut că versiunea lui Andras Schiff era cea pe
care o auzisem în magazin, la penultima vizită. Era exact leacul de
care aveam nevoie ca să mă gândesc la Gabriela şi să visez la
episoade magice. Căci doar magia ar putea să-mi readucă o iubire
din copilărie, scurtă precum o sărutare de fluture.
Primul Gondolier mi-a readus surâsul Gabrielei, constelaţia de
pistrui de pe obraji, frumoşii ei ochi bridaţi. Tot ce e frumos în viaţă –
toate miracolele lumii – în unul şi acelaşi chip.
Pentru un observator din afară, nu eram decât un imbecil care
visa, într-o dimineaţă de sâmbătă, în timp ce-şi lua micul dejun de
unul singur. Şi într-adevăr, cu excepţia lui Mishima, eram la fel de
singur la întotdeauna. Numai că acum, singurătatea mea mi se
părea destul de populată.
Am recapitulat etapele iubirilor cu „i“ mic care duseseră la
speranţa mea nebunească: farfurie cu lapte – pisică – Titus – piesa
de trenuleţ (curbată) – Gabriela – terasă – Valdemar – Bartók –
Mendelssohn – Gabriela – Titus (explorare) – terasă – Valdemar –
Mendelssohn (doi Gondolieri?) – Gabriela…
Cum spuneam: o singurătate foarte populată şi destul de
muzicală, de altminteri. Dar unde mă va duce lanţul ăsta de cauze şi
efecte? Iar Luna, ce treabă avea Luna cu toate astea?
Se părea că era o relaţie directă între deschiderea mea spre
exterior – Mishima, Titus şi Valdemar, plus soră-mea şi bărbatul ei –
şi tripla apariţie a Gabrielei. Oare să fi fost ea premiul pentru atenţia
mea pentru alţii, lucru atât de atipic pentru mine?
„Poate că dragostea o merită doar cei care iubesc cu toptanul,
fără să le refuze unora ceea ce le oferă altora“, am cugetat eu.
Ceea ce m-a dus la un aforism al lui Siddhartha Gautama pe care-
l citisem înainte să adorm. Cărţulia aia ajunsese pe post de pernă
pentru angoasele mele.
Am căutat-o ca să recitesc fragmentul.
Cel de-al doilea Gondolier intrase de-acum în scenă când am
găsit încă un răspuns pentru problemele mele:
Mii de lumânări se pot aprinde de la una singură,
fără ca viaţa ei să se scurteze pentru asta.
 Fericirea nu se micşorează deloc dacă e împărtăşită.

Tratat de filozofie felină

După acea sâmbătă în care m-am ocupat cu visarea şi cu sarcinile
universitare – pregătisem toate cursurile pentru săptămâna care
venea –, duminica a început cu ruşinea de a nu fi lucrat la cartea lui
Francis Amalfi.
De când primisem comanda lui Titus, abia dacă scrisesem zece
pagini: fragmentul din Werther, câteva aforisme ale lui Buddha,
subcapitolul iubirilor cu „i“ mic… Ca să mă conving că eram în stare
să-l termin, Cursul de magie cotidiană avea nevoie de un impuls
serios.
I-am aruncat o privire lui Mishima, care se plictisea pe canapea, la
fel ca cea mai mare parte a omenirii. Înainte de a cădea pradă
depresiei duminicale, am urcat la Titus ca să dau piept cu capitolul
„Filozofiei feline“.
Deşi mă urma peste tot, în timp ce urcam scările cu Mishima după
mine, m-am convins că noi doi formam o echipă pregătită să-şi
asume pariul şi să-l ducă la bun sfârşit în după-amiaza aceea.
Am deschis laptopul şi m-am apucat să adun material documentar.
În biblioteca lui Titus se găseau câteva manuale despre pisici, iar
unul mi se potrivea mănuşă: o carte americană care se putea
traduce prin 10 lecţii spirituale pe care le poţi învăţa de la pisica ta.
Autoarea, Joanna Sandsmark, spunea în prolog că învăţase de la
cele două pisici ale ei să sară fără să cadă şi să toarcă atunci când
era fericită.
Nu era rău pentru început, dar îmi trebuia cu totul altceva.
Chestia cu cele zece lecţii nu m-a convins, pentru că am asociat
dintotdeauna pisicile cu cele şapte vieţi. Nescăpându-l pe Mishima
din ochi, am început să scriu, mânat de o inspiraţie subită:
I. VIAŢA SPIRITUALĂ
Pisicile sunt experte în meditaţie, ca şi în yoga. O felină e în stare
să stea nemişcată cu orele, călătorind spre propriul ei centru,
pentru ca într-o clipă să facă saltul către lumea exterioară şi să se
 implice cu toate simţurile sale în acţiune. Vitalitatea ei vine din
repaus, căci animalul nu consumă energie în stadiile intermediare.
Ori acţionează, ori se odihneşte. Când acţionează, o face cu tot
sufletul, ca şi cum viaţa i-ar fi în joc. Când se odihneşte, o face ca
şi cum nu s-ar mai mişca în veci de acolo. Nu-şi pierde vremea
îndoindu-se.
II. VIAŢA EMOŢIONALĂ
Se spune că pisicile sunt egoiste, când de fapt nu sunt decât
deştepte. De ce să vină la tine când pot face ca tu să te duci la
ele? În aparenta lor indiferenţă rezidă forţa lor. Preferă să se lase
iubite decât să-şi pericliteze sentimentele dându-le la iveală. Ca
buni taoişti ce se află, fac fără să facă şi guvernează fără să
guverneze. Se mulţumesc să-şi păstreze demnitatea şi să se
poarte după cum le dictează capriciile. Nu cer iubire şi de aceea o
obţin fără s-o ceară. Câinii au stăpâni; pisicile au slujitori.
III. VIAŢA SENZORIALĂ
O pisică în casă e un anunţ constant că trebuie să fim atenţi.
Adesea lăsăm să ne scape ocaziile pentru că nu suntem conştienţi
de ele. Felinele îşi ascut simţurile, controlează ambianţa şi intră în
alertă la cea mai mică schimbare. Tipică pentru ele e vigilenţa
calmă, caracterizată printr-o răbdare activă. În timp ce se
odihnesc, sunt conectate la tot ce le înconjoară, ca să fie gata de
acţiune în caz de nevoie. Calmul lor aparent e de fapt concentrare.
Acest gen de atenţie face ca evenimentele să se desfăşoare în
favoarea lor.
M-am oprit, impresionat de ce produsesem. Recitind, mi s-a părut
că nu eu scrisesem asta. Ca şi cum aş fi fost un simplu medium prin
care ar fi vorbit Francis Amalfi. Dar cine era, de fapt, Francis Amalfi?
Mishima lovea covorul cu coada, îndemnându-mă parcă să mă
întorc la lucru. M-am gândit la alte subiecte pe care le-aş fi putut
dezvolta: igiena pisicilor, talentul lor de a se ascunde la timp, intuiţia
lor aproape supranaturală…
Lecţia era limpede: de-acum încolo, şi eu trebuia să fiu treaz. Am
privit în perspectivă săptămâna care venea şi am înţeles că orice se
putea întâmpla. Secretul era să ţin ochii larg deschişi şi să sar fără
frică atunci când va fi fost momentul.

Spargerea oului
Pentru că începuseră examenele, seminarul de literatură germană
se mutase luni la prima oră. Trebuia să vorbesc despre Hermann
Hesse, mai exact despre romanul său Demian, semnat iniţial cu
numele protagonistului: Emil Sinclair.
În timp ce traversam curtea interioară atât de melancolică a
Facultăţii de Filologie, am recitit prima frază:
Voiam doar să încerc să trăiesc ceea ce ieşea în mod spontan
dinlăuntrul meu. De ce era îmi venea atât de greu să fac asta?9
9. Trad. de Claudiu Florian, Editura RAO International Publishing Company,
Bucureşti, 2014. (N. tr.)

Impresionat de acest început de care uitasem, m-am cufundat în

pagina următoare, în timp ce urcan scările vechi ale facultăţii. Era
vorba de o scurtă introducere în care autorul expune temele pe care
le va dezvolta de-a lungul cărţii şi a filozofiei sale:
Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi,
intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodatăpe de-a-ntregul
el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tindespre asta, unul mai
înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate.10
10. Trad. de Claudiu Florian, Editura RAO International Publishing
Company, Bucureşti, 2014. (N. tr.)

„Poţi s-o mai spui o dată“, m-am adresat eu scriitorului cu ochelari

rotunzi, intrând în sala unde mă aştepta o mână de studenţi
somnoroşi.
Fără a pierde timpul, mi-am agăţat paltonul în cuier şi am început
să le expun în linii mari şi în germană biografia autorului. Hermann
Hesse provenea dintr-o familie de misionari care trăiseră în India. Se
pare că era un tip ciudat, căci a stat o vreme la balamuc şi a încercat
să se sinucidă de două ori cu un revolver.
Fără legătură cu mersul vremurilor, cu un an înainte de a primi
Nobelul a fost obiectul unei vânători de vrăjitoare din partea
intelectualilor germani, care au cerut interzicerea cărţilor sale.
Motivul: că s-a opus „vinei colective“ pe care Karl Jaspers o
aruncase pe umerii poporului german din cauza Holocaustului.
Nişte căscaturi prost ascunse mi-au indicat că trebuia să trec la
anecdote şi glume. Le-am spus că Hermann Hesse n-a lăsat fără
răspuns nici măcar una dintre scrisorile pe care le primea de la
cititori. S-a calculat că a răspuns astfel – cu multă osteneală din
parte-i – la mai bine de treizeci de mii de scrisori, activitate care i-a
monopolizat timpul în ultimele două decenii de viaţă, ceea ce explică
şi rărirea producţiei sale literare după Lupul de stepă.
Apoi le-am dat subiectele din roman pentru acasă şi m-am oprit
asupra unui moment din carte care mi se pare deosebit de
semnificativ.
Emil Sinclair îl pierde din vedere pe prietenul său Max Demian, cel
care i-a arătat zonele de umbră din societatea în care trăieşte, cât şi
pe cele din propriul său suflet. Într-o noapte, Sinclair visează că
Demian ţine în mână un scut pe care e desenată o pasăre. În vis,
pasărea prinde viaţă şi începe să-i devoreze măruntaiele. Sub
impactul visului, Sinclair desenează pasărea aşa cum a visat-o şi
trimite desenul la vechea adresă a prietenului său. Răspunsul îi
parvine într-un mod misterios, pe o hârtie pe care o găseşte într-un
manual de şcoală. Visul pe care l-a citit Demian capătă forma unei
revelaţii:
Pasărea se zbate să iasă din găoace. Găoacea e lumea. Cine
vrea să fie născut trebuie să distrugă o lume. Pasărea zboară
către Dumnezeu.
Ajuns aici, deşteapta clasei – cea cu ochelari rotunzi ca ai lui
Hesse – a ridicat mâna şi a spus:
— Ideea asta, Hesse a furat-o de la Goethe.
— Nu zău, am zis eu, enervat de tonul ei.
 — Uitaţi aici, a arătat ea o culegere de texte germane cu coperţi
galbene. E în jurnalele pe care Goethe le-a scris după călătoria sa în
Italia, acolo vorbeşte despre spargerea oului.
— Dacă vrei să ştii, şi eu am spart unul pentru tortilla. Pentru asta
nu trebuie să-l fi citit pe Goethe sau pe Hesse.
Am regretat imediat cele spuse, fata se înroşise toată de
indignare. Gafasem, deci era cazul să-mi cer scuze.
— A fost o glumă, nu mi-o lua în nume de rău. Vrei să ne citeşti
pasajul respectiv?
Studenta a revenit la sentimente mai bune şi a citit, cu o pronunţie
perfectă, cele simţite de Goethe în timpul unei călătorii în Italia. Am
tradus o frază pentru un student mai codaş, care cerea mereu o
traducere simultană: „În fiecare zi aveam impresia că arunc altă
coajă şi mă transformam până în măduva oaselor“.
— Ai dreptate, am recunoscut, amândoi vorbesc de acelaşi lucru.
Presupun că toţi trebuie să spargem câte o găoace, mai devreme
sau mai târziu. Ce înseamnă pentru voi această imagine?
S-a lăsat linişte, ca de fiecare dată când ieşeam din rutină.
Majoritatea studenţilor de la filologie detestă să gândească cu
mintea lor; preferă să găsească răspunsul în cărţi. L-am fixat pe unul
care nu prea deschidea gura. A ridicat din umeri. Tot deşteapta
clasei a intervenit, referindu-se la o idee din introducere:
— Hesse vorbeşte de lepădarea pieilor, anticipând cumva
povestea cu oul…
— Bravo! Şi despre ce piei este vorba?
Am întrezărit o sclipire de orgoliu şi de sensibilitate îndărătul
ochelarilor:
— Despre cele ale sufletului…

Albumul vieţii
Următorul curs îl aveam abia pe seară, aşa că am trecut în revistă
opţiunile pe care le aveam la dispoziţie: să intru în rolul lui Francis
Amalfi, să-mi pregătesc următoarele cursuri sau să-i fac o vizită lui
Titus.
 Nu-mi surâdea însă defel să-mi petrec dimineaţa înconjurat de
bolnavi şi de rude isterice, aşa că am optat pentru ceva neprevăzut:
s-o vizitez iar pe soră-mea. La ora asta era acasă de obicei, pentru
că-şi lăsase slujba din cauza unei patologii misterioase căreia încă
nici un doctor nu-i găsise un nume.
Mi-am propus să mă port la fel ca ultima dată când fusesem acolo,
de Ziua Regilor Magi, drept care mi-am repetat mantra de atunci – fă
exact invers decât se aşteaptă ei – şi am oprit un taxi. În timp ce
dădeam adresa, am observat spinarea lată şi părul strâns într-o
coadă al taximetristului. I-am văzut ochii în oglinda retrovizoare.
Neîndoielnic, era tipul care-mi povestise despre scrisorile uitate. L-
am întrebat direct:
— Câte posibilităţi sunt să nimereşti de două ori în acelaşi taxi?
— Una la zece mii, la câte licenţe sunt în Barcelona. Dar se
întâmplă, să ştiţi. La începuturile mele, am dus-o de trei ori pe o tipă
în aceeaşi zi. Mergea la cumpărături. Deşi a treia oară nu se pune:
eu o aşteptam la ieşirea dintr-o parfumerie pentru că ştiam că e rost
de agaţament.
— Agaţament? am întrebat fără să ştiu la ce se referea.
— Păi da.
A intrat în maşină de parcă nu m-ar fi recunoscut. Am întrebat-o
unde s-o duc şi a zis : „În pat“. Vă imaginaţi ce a urmat…
Portarul mi-a spus că Rita ieşise, dar n-avea să întârzie mult.
„Mai nou, nimeni nu e acasă“, am cugetat eu, dar am decis să o
aştept. Am deschis cu cheia pe care o păstram pentru situaţii de
urgenţă şi am intrat în apartament, simţind mirosul de patchouli cu
care era mereu impregnat. Când locuiam aici cu tata şi cu soră-mea
nu-l simţeam, dar acum identificam perfect aroma asta care pentru
mine era cea a unei copilării nefericite.
Mi-am zis să dau drumul la televizor, aşa cum face Andrés de cum
intră în casă. Omul ăsta ar trebui să umble cu telecomanda în
buzunar, ca să deschidă televizorul din prag. Dar numai imaginându-
mi expresia bovină a cumnatului meu am renunţat, preferând să mă
plimb prin casă ca un intrus, profitând că eram singur.
 Salonul şi dormitorul erau neinteresante, fiind supuse unor
rearanjări frecvente. Nici în bucătărie n-am găsit nimic remarcabil,
doar sucuri bio şi o bere de malţ cu gust oribil.
Inspecţia mea m-a dus în partea din spate, într-un fel de debara
lungă şi îngustă, ticsită de mobilier acoperit cu cearşafuri, de parcă
ar fi fost nişte fantome. Am vrut să aprind lumina, dar becul era ars,
semn că nimeni nu mai intrase aici de mult.
Ochii mi s-au obişnuit cu geana de lumină care pătrundea prin
luminator, aşa că am înaintat bâjbâind printre mobilele alea până în
fund. Acolo se afla o comodă cu câteva lucruri din copilăria mea:
diplome şcolare, benzi desenate vechi, jucării şi alte troace. Pipăind,
am dat peste o lanternă din fier care, spre marea mea mirare, s-a şi
aprins.
Pesemne că nu zăcuse mulţi ani acolo.
Descoperirea asta mi-a permis să proiectez lumină – la propriu –
peste alte lucruri care mi-au trezit amintiri şi tristeţi: caiete de
caligrafie, un compas, un joc cu căsuţe şi zaruri, brăţări din fire de
plastic împletite de-ale soră-mii…
În ultimul raft al comodei am găsit reviste de muzică şi un vechi
album cu fotografii de care nu-mi aminteam. L-am deschis şi am
luminat prima pagină, unde am dat de un portret plin de gravitate al
tatălui meu, lucru care aproape că m-a făcut să renunţ.
Dar după ce am şovăit câteva clipe, am redeschis albumul, cu o
curiozitate de arheolog. La început erau numai fotografii cu tata:
proaspăt absolvent de facultate, într-un voiaj la Londra, cu soră-mea
bebeluş în braţe…
Aceste imagini mi-au trezit un sentiment amar, în care se
amestecau trecerea timpului şi o umbră de vinovăţie. Aşezat pe jos,
ca în copilărie, mi-am amintit că, atunci când tata murise, aproape că
nu dădusem importanţă faptului. Aveam pe atunci cam douăzeci de
ani şi eram încă rănit de o copilărie plină de tăceri inexplicabile.
După moartea mamei, el nu se ocupase deloc de noi, mulţumindu-
se să plătească cele necesare. I se părea că asta era de ajuns.
Dacă soră-mea a reacţionat printr-o atitudine extravagantă şi doldora
de excese, eu m-am închis într-o tăcere asemănătoare cu a lui.
 Cred că atunci am început eu să-mi construiesc carapacea care
avea să mă izoleze de lume. Resentimentul a produs o masă
calcaroasă care mi-a învelit inima şi m-a făcut la fel de insensibil ca
şi el. Presupun că mă închideam în mine însumi ca să mă apăr de o
lume care mi se părea ostilă. Iubirea se învaţă şi ea, iar eu eram un
profan în această artă.
După moartea lui, am început să-l iert. Dintr-odată, am înţeles că,
pur şi simplu, făcuse ce putea. Cum spune Hesse, fiecare înaintează
aşa cum poate pe tronsonul său de drum. N-aveam dreptul să-i cer
mai mult.
„Ce simplu e să te împaci cu morţii“, mi-am zis în timp ce dădeam
paginile albumului.
M-am descoperit şi pe mine la vreo trei ani costumat în fotbalist.
Pe pagina alăturată, o poză alb-negru cu soră-mea la ora de balet.
Să fi avut cam opt ani. Îşi sprijinea un picior pe bara fixată în faţa
unei oglinzi lungi. În spatele ei, un şir întreg de fetiţe care se
străduiau să se menţină în aceeaşi poziţie şi cu capul sus.
Şi-atunci am văzut-o.
Am simţit că nu mai am aer. Ca o fantomă care se întoarce din
trecut – din nou – am recunoscut-o pe Gabriela la capătul sălii de
balet. Cu un picior pe bară şi un braţ ridicat ca un arc, la fel ca
celelalte. Dar spre deosebire de ele, crispate ca să-şi păstreze
echilibrul, ea se uita direct în obiectiv.
Iar acum se uita la mine. Şi zâmbea cu toată gura, ca şi cum
exerciţiul la bară n-ar fi fost defel dureros.
Am scos cu multă grijă fotografia din album. Era aceeaşi fetiţă pe
care o cunoscusem sub scările acelea. Gabriela de azi reuşise să
păstreze îngerul de atunci; poate că de asta era femeia vieţii mele,
chiar dacă încă nu o ştia.
Precum un adolescent înaintea imaginii idolului său, am sărutat
uşor fotografia şi am pus-o în buzunar.

Lumea de pe peron
M-am dus glonţ la terasă. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva
despre toate astea şi credeam că Valdemar putea fi un interlocutor
potrivit. N-a fost să fie.
— Îl vezi pe tipul ăla în negru care stă înăuntru la bar? m-a
întrebat din prima pe un ton enigmatic.
M-am uitat. Era tânăr, purta costum şi era roşcat. Bea dintr-un
pahar cu bere.
— Îl văd. Cine e?
— Nu ştiu, dar aş vrea să aflu.
Mi-a trecut prin minte că Valdemar era atras de tipul acela, dar a
dezminţit el însuşi acea ipoteză, adăugând:
— E foarte misterios.
— Ce e misterios la el? E doar un tip care bea o bere.
— Aşa pare, dar adu-ţi aminte că Luna are o faţă ascunsă, iar
oamenii la fel. Ai să te lămureşti imediat. Ai ceas?
Mi-am ridicat manşeta ca să-i arăt că purtam ceas. Valdemar a dat
din cap, aprobator.
— Ei, atunci fii atent: roşcovanul o să se ridice la 13:24 fix şi-o să
iasă pe uşa asta fredonând un cântec.
M-am uitat la ceas, era 13:21. Nu pricepeam nimic, dar am devenit
curios dacă Valdemar avea daruri de ghicitor. Am rămas amândoi
într-o tăcere tensionată, aşteptând să treacă minutele care aveau să
confirme sau nu predicţia.
Într-adevăr, la 13:24 fix, roşcovanul a lăsat o monedă pe tejghea şi
a părăsit cafeneaua fredonând ceva. Am rămas paf.
— Cum ai ghicit? Sau e vorba de încă o mutare de şah dintr-ale
tale?
— Nu, a râs bărbosul, în acest caz e vorba de simplă observaţie.
Eu vin aici de luni de zile, tot aşa şi el. Indiferent când ajunge,
rămâne şaptesprezece minute, pe ceas. Nici mai mult, nici mai puţin.
După care pleacă. Am descoperit asta când am început să-l
cronometrez.
M-am întrebat cine era mai dus cu pluta dintre ei doi…
— Şi ştii de ce o face?
— De unde să ştiu? a sărit el, aproape violent. Eu sunt fizician, mă
mulţumesc să constat fapte. Care sunt, oricum, destul de
deconcertante. Dacă realizezi ce se petrece în jurul nostru îţi dai
seama că erai orb într-un noian de semne. Lucru deloc liniştitor, te
asigur.
— De exemplu, clientul celor şaptesprezece minute.
— Şi asta nu e nimic, e o bagatelă în comparaţie cu ceea ce ştiu şi
n-aş fi vrut să aflu niciodată.
Cuvinte care m-au dus cu gândul la prefaţa de la Faţa ascunsă a
Lunii, care de data asta nu se afla pe masă. Dar sub scaunul lui se
găsea o sacoşă, precis că se afla acolo.
— Ce ai descoperit?
— Totul a început pe un peron de metrou. Mă duceam să stau
acolo în fiecare după-amiază, la sfatul medicului.
— Cum aşa? Ce medic?
— Am fost nevoit să merg la psihiatru preţ de câteva luni, asta
după accident. Dar nu-mi dădea medicamente, făceam doar o
terapie comportamentală.
— Nu înţeleg nimic. Ai avut un accident?
Valdemar s-a oprit pentru câteva clipe, ca şi cum ar fi stat în
cumpănă dacă să-mi povestească sau nu. În cele din urmă, a spus:
— Am rude la Ushuaia, în Argentina. E oraşul cel mai sudic din
lume.
„Şi ce legătură are asta cu metroul şi cu psihiatrul?“ m-am
întrebat, dar am preferat să nu-i întrerup istorisirea.
— Pe când lucram la Universitate şi aveam bani, plecam acolo în
fiecare iarnă (acolo e vară). Deşi tot frig e, că e aproape de
Antarctica. E un loc minunat ca să explorezi ţinuturi neumblate,
exact ce făceam şi eu în vacanţă. Mergeam cu maşina până se
sfârşea şoseaua, după care o luam pe jos, cu aparatul foto. Într-una
din aceste excursii solitare, n-am văzut o fisură în munte şi m-am
prăbuşit într-o prăpastie de treizeci de metri.
— Treizeci de metri? Păi, nimeni nu supravieţuieşte după o cădere
ca asta!
— În mod normal nu, dar eu am avut noroc cu un copac care mi-a
frânat căderea. Presupun că, până să ating pământul am rupt nişte
crengi.
— Presupui…?
 — Da, pentru că am leşinat. M-am trezit după vreun ceas lângă un
râu rece ca gheaţa. Aveam un braţ fracturat, o buză ruptă şi nici o
posibilitate de a reveni la drumul unde lăsasem maşina: mă
despărţea un perete înalt de treizeci de metri. Tot ce puteam face
era să merg de-a lungul apei, sperând să găsesc o aşezare
omenească. Uitând de durere, am urmat malul până am dat de nişte
cataracte uriaşe, imposibil de trecut. Se înnopta şi temperatura
scăzuse la vreo minus zece grade. Cu neputinţă să scap cu viaţă
după o noapte ca asta, aveam să mor îngheţat. Îngrozit, am zărit în
depărtare o barcă de salvare, care mă căuta. Am început să strig ca
un nebun, zgomotul cascadei era prea mare ca să fiu auzit. Era
aproape întuneric deplin, dar am văzut că barca se depărta. Şi mi-a
venit o idee de-a dreptul luminoasă…
— Adică?
— Era ceva atât de simplu, dar nu mă gândisem. În mod
miraculos, aparatul nu era distrus, aşa că am acţionat de câteva ori
bliţul. Au văzut lumina şi au venit să mă salveze. Încă ceva: în timpul
operaţiunii de salvare n-am simţit nici un fel de durere, dar odată
ajuns la spital am început să urlu, a fost nevoie să mă adoarmă.
— Logic. Adrenalina te ţinea ocupat sută la sută, ca pe o pisică ce
se pregăteşte să se repeadă asupra prăzii… Dar ce-are asta cu
peronul de metrou?
— Întors la Barcelona, am început să am episoade de
claustrofobie acută. Sunt lucruri care se întâmplă, chiar la luni bune
după o traumă. Mă simţeam îngrozit că eram prins sub peretele de
stâncă, ceea ce era o problemă, căci trebuia să iau metroul ca să
merg la facultate, iar eu nu eram în stare.
— Şi-atunci te-ai dus la psihiatrul comportamentalist.
— Exact. Mi-a spus că nu aveam nevoie de medicamente şi mi-a
trasat o terapie de expunere graduală, ceva foarte folositor ca să
lupţi împotriva fobiilor. Constă în a te expune treptat la ceea ce-ţi
produce frică până când amprenta pozitivă şterge amprenta negativă
a cauzei care a declanşat respectiva fobie. În cazul meu, căderea în
prăpastie. Trebuia să cobor la metrou şi să mă aşez pe o bancă de
pe peron printre pasagerii care aşteptau. Atât. La început doar cinci
minute, căci mai mult nu rezistam sub pământ, apoi tot mai mult,
până la o jumătate de oră. Şi-atunci am luat metroul şi i-am spus
psihiatrului că eram vindecat.
— Final fericit!
— Mai mult sau mai puţin, pentru că atunci am văzut pentru prima
oară faţa ascunsă a Lunii, dar aplicat la oameni. Dacă n-aş fi
descoperit asta, totul mi-ar fi mai uşor.
— Nu înţeleg, ce ai descoperit de fapt?
— Ceva neliniştitor: am constatat că erau persoane care nu luau
niciodată metroul, doar stăteau acolo, pur şi simplu. N-aş fi observat
asta în veci, în condiţii normale, pentru că, dacă cobori la metrou, o
faci ca să-l iei.
— Poate că se refugiau acolo de frig.
— Era vară, crăpai de căldură, pentru că în staţia aia nu
funcţionează aerul condiţionat.
— Păi şi-atunci, ce căutau ei acolo?
— Asta l-am întrebat şi eu pe psihiatru. Şi ştii ce mi-a spus?
— Nu…
— Mi-a spus: „Poate că făceau terapie, la fel ca tine“.

Alice în oraşe
Am ajuns pe strada mea zăpăcit de cap. Avea Valdemar ăsta un
talent special să sară de la o poveste la alta, mai bine spus să înşire
poveştile una din alta, să deschidă tot timpul paranteze şi să uite să
le închidă. Şi toate duceau la o teorie proprie, care dădea naştere la
alte poveşti şi alte teorii. Şi tot aşa la infinit (sau aproape).
În faţa intrării, am simţit că, în ciuda frigului, n-aveam nici un chef
să mă închid în casă, unde mă aşteptau o pisică şi treburi de făcut,
atât pentru facultate, cât şi pentru Titus.
Un impuls subit de revoltă m-a făcut să scot cheia din broască şi
să o iau înapoi. Hotărâsem să merg la Cinema Verdi, ca să văd ce
se dădea. Eram dispus să văd orice film, cu excepţia unui spanac
existenţialist sau suprarealist. Pentru asta îl aveam pe Valdemar.
Spre surprinderea mea, într-una dintre săli rula Alice în oraşe,
producţia mea favorită a lui Wim Wenders. O bijuterie în alb şi negru
din 1974, realizată cu un deceniu înainte de a deveni celebru cu
Paris, Texas şi Cerul deasupra Berlinului.
Un road movie cu totul special. Protagonistul, Felix Winter, e un
jurnalist german care străbate Statele Unite căutând un subiect
pentru o carte. Pentru că depăşeşte termenul, editorul îi reziliază
contractul, drept care Felix se vede silit să se întoarcă în Germania.
În timp ce aşteaptă avionul, intră în vorbă cu o nemţoaică şi cu fetiţa
ei de nouă ani. Femeia face ce face şi reuşeşte să-i lase copila în
grijă, urmând să o recupereze la Amsterdam. Fireşte, mama nu vine.
Felix închiriază o maşină cu scopul de a da de singura rudă pe care
micuţa Alice o are în Germania, bunică-sa. Numai că fata nu-şi
aminteşte nici cum o cheamă, nici oraşul unde locuieşte. N-are decât
fotografia unei case aşa cum sunt milioane de case în Germania.
Începe astfel o călătorie disperată, arătând în fiecare oraş poza
aceea fără nici un rezultat, în timp ce banii se termină…
Am ieşit de la film emoţionat, poate pentru că dintotdeauna mă
simţisem şi eu ca micuţa Alice: un naufragiat care speră să
găsească undeva un loc cald.
Pe drum am intrat într-un restaurant libanez să mănânc ceva. Am
cerut o sticlă mică de vin şi am visat că eram Felix Winter. Îmi plăcea
tipul pentru că avea măcar un scop limpede: s-o găsească pe bunica
aceea ca să scape de fetiţă. Dar scopul meu era cu mult mai ceţos.
În bezna din living am zărit pâlpâitul robotului. Mi-am zis că o fi
sunat vreo companie de telefonie care-şi făcea reclamă ca să trec la
ea, sau cea de apă, sau ceva de genul ăsta.
Aşa că am lăsat-o pe mai târziu şi am purces la ritualul meu de
fiecare seară înainte de culcare. Totul urmează o ordine prestabilită:
mă dezbrac şi-mi pun pijamaua, mă duc la baie în papuci şi mă spăl
pe dinţi în timp ce fierbe apa pentru ceai. Pe care-l beau în pat, citind
până-mi vine somnul. Niciodată nu reuşesc să trec de patru sau cinci
pagini.
De data asta, era ceva în plus. După ce m-am spălat pe dinţi şi
înainte ca infuzia să fie gata, m-am dus să ascult mesajul telefonic.
Vocea era gravă şi în acelaşi timp delicată. A spus ceva ce mi s-a
părut minunat:
Salut. A sosit discul cu Barenboim. Poţi trece să-l iei oricând vrei,
bine?

Carcera inimii
„Am un as în mânecă cu care să-mi schimb norocul“, mi-am zis
eu, sărind din pat.
Era şapte dimineaţa. Aş fi putut să mai lenevesc o oră, dar crăpam
de energie şi doream să-mi încep ziua cât mai repede. Înainte de a
intra în duş, am mai ascultat o dată vocea Gabrielei. O ascultasem
de vreo două ori şi seara, înainte de a adormi, de parcă faptul de a-i
avea glasul înregistrat acolo mă făcea să păstrez o părticică din
inima ei pentru totdeauna.
La lumina zilei, vocea ei mi s-a părut la fel de delicioasă. Uşor
răguşită, dar în acelaşi simp suavă. Păcat că nu vorbea decât de
discul pianistului evreu, însă asta se putea schimba oricând, doar
aveam un as în mânecă. Aşa credeam, cel puţin.
Sub şuvoiul de apă caldă am închis ochii, încercând să resuscitez
episodul de sub scări, până în cele mai mici amănunte. Graţie
fotografiei, îmi era mai uşor acum: vedeam aievea constelaţia de
pistrui de pe obraji şi surâsul care-i desena curbe dulci sub ochii
migdalaţi. Am simţit apoi şi bătaia de gene pe faţă, uşoară precum
sărutarea unui înger.
După ce mi-am reproiectat pentru a nu ştiu câta oară scena în
minte, am ajuns la concluzia că nu sărutarea aceea mă făcuse să
mă îndrăgostesc de Gabriela. Ci vocea. Îndrăzneala aceea suavă cu
care mă întrebase dacă primisem vreodată o sărutare de fluture.
Cu asta mă cucerise. Iar mângâierea genelor nu fusese decât
ecoul acelor cuvinte, lumina care pluteşte în spaţiu după explozia
unei stele. Steaua nu mai e, dar strălucirea dovedeşte că a fost,
cândva. Tot aşa, sărutarea aceea era dovada că Gabriela îmi
pusese întrebarea, care era o afirmaţie şi totodată săgeata menită
să-mi străpungă carapacea.
 Atunci „spărsesem oul“, cum ar fi zis Hesse, şi ieşisem din mine
însumi, cu paşii şovăielnici ai unui puişor orb până în acel moment.
Orb la ceva încă necunoscut: sentimentul. Pentru că în gestul
Gabrielei exista sentiment, sau măcar tandreţe. Dar chiar şi un dram
de tandreţe poate sparge pereţii cei mai tari ai sufletului.
Se spune că prima dragoste are o astfel de forţă pentru că am fost
miraţi că cineva ne-a băgat în seamă.
Îţi petreci toată viaţa într-o carceră pe care ţi-ai construit-o şi într-o
bună zi cineva bate la uşă. Cineva a venit să te caute şi îţi spui că n-
ai să mai fii singur niciodată. Dar ce se întâmplă când deschizi uşa şi
acolo nu e nimeni? Sau dacă a plecat? Tu credeai că era o invitaţie
la o lungă plimbare, lungă cât viaţa, în timp ce, pentru celălalt,
ciocănitul avea un scop mai simplu: să verifice dacă uşa aia încă mai
răsuna.
După un curs soporific de limbă germană, eram liber până seara.
Dispus să iau taurul de coarne, m-am decis să o văd fără întârziere.
Nici măcar n-a fost nevoie să intru în magazin: Gabriela se afla în
vitrină, unde atârna afişul care anunţa o noutate, deşi în muzica
clasică noutăţile reprezintă ceva relativ. Cum stătea cu spatele, i-am
admirat pletele ondulate, revărsate peste un pulover de lână roşie.
Pantalonii de catifea bej desenau o siluetă foarte zveltă pentru
treizeci şi şapte de ani. Oricum, mult mai zveltă decât a mea.
Când şi-a dat seama că o priveam – aproape lipit de geam –, mai
întâi a părut mirată, de parcă s-ar fi întrebat ce căutam eu acolo.
Imediat însă şi-o fi amintit de disc, căci a ieşit din vitrină şi m-a invitat
să intru, cu un zâmbet larg.
A pus pe tejghea dublul CD cu Barenboim şi m-a întrebat:
— Pesemne că ai un copil care ia lecţii de pian, nu?
— Nu, de ce? am zis eu, uluit.
— Pentru că „Romanţele“ astea sunt piese pentru copiii care
învaţă pianul.
— Zău? am bâiguit eu, ruşinat.
— Toţi trec prin astea. Eu m-am împotmolit la Ţesătoarea.
— Nu am copii, am aruncat eu cu întârziere şi, după cum se
întâmplă în asemenea cazuri, am făcut ultimul lucru pe care ar fi
trebuit să-l fac.
Fără legătură cu nimic, am scos fotografia din buzunar şi am pus-
o pe tejghea. Gabriela s-a uitat la mine întrebător, fără să se uite la
poză. S-o fi întrebat de ce îi arătam poza unor fetiţe la clasa de
balet. Mai ales că tocmai îi spusesem că nu aveam copii. Dar mă
aruncasem în apă şi trebuia să merg mai departe:
— Ultima fetiţă din rând. Ştii cine e?
Gabriela a ridicat cartonul cu un gest delicat şi privirile au trecut de
la curiozitate la uluire. Mi s-a părut chiar că ochii i se umeziseră când
mi-a spus:
— Sunt eu.

Lecţia de pian
Andras Schiff interpretează Gondolierii ca pe nişte bucăţi serioase,
demne de a fi cântate într-o sală de concert. Versiunea sa e lentă şi
decadentă, foloseşte pedala pentru a spori langoarea.
În schimb, cea a lui Barenboim e mai fidelă spiritului original al
acestor piese. Ascultând Gondolierul în versiunea sa, parcă eşti într-
un salon în care exersează fetele de familie bună. Aproape că simţi
aroma de lavandă pe care o răspândesc rochiţele lor în atmosfera
aceea plină de pudoare.
Gondolierii lui Schiff sunt pasionaţi şi sentimentali la culme, de
parcă pianistul şi-ar da sufletul după fiecare notă. Primul durează 2
minute şi 41 de secunde, în timp ce aceeaşi „Romanţă“ în vesiunea
Borenbeim durează doar 1 minut şi 52 de secunde. Mesajul e clar:
fetiţa de familie bună, care nu-şi doreşte decât să se termine naibii
odată ora de pian, execută exerciţiul în mare viteză ca să ajungă cât
mai repede să-şi ia gustarea.
Cred că mă gândeam la toate astea, schimbând discul după
fiecare bucată, ca măsură de protecţie. E mult mai lesne să
teoretizezi despre pianul lui Mendelssohn decât să înfrunţi nişte
fapte reale. Amânam astfel analiza celor petrecute la magazinul de
muzică, aveam cumva nevoie să pun distanţă ca să le diger cum se
cuvine. Căci din nou avusese loc ceva absolut neaşteptat:
„E pentru tine“, îi spusesem Gabrielei, dându-i fotografia.
 „Chiar mi-o faci cadou?“ răspunsese ea, destul de uimită.
Îmi amintesc că am încuviinţat din cap şi m-am simţit foarte trist,
pentru că, dacă mă despărţeam de fotografie, pierdeam tot ce
aveam de la ea. Nu rămâneam decât cu glasul ei de pe robotul
telefonic. Adăugasem: „Păstreaz-o. Nu cred că soră-mea îi va duce
lipsa“.
Şi-atunci căzuse bomba: „Atunci lasă-mă să te invit la o cafea ca
să-ţi mulţumesc“.
Mereu mi-am imaginat că, după ce cade o bombă, se lasă o
tăcere deplină. Abia după câteva secunde încep să se audă primele
ţipete. Cam aşa ceva s-a petrecut şi atunci: pur şi simplu, nu-mi
credeam urechilor, drept care am amuţit. Apoi am auzit-o:
„Mâine la două îţi convine, când închidem magazinul?“
Am dat iar din cap, în chip de răspuns. Cred că tot ce-am reuşit să
spun a fost: „O să vin“.
După care am făcut o zarvă teribilă cu un pumn de monede cu
care voiam să plătesc CD-ul. Câteva au căzut pe jos, iar Gabriela a
trebuit să mă ajute să le adun. Capetele ni s-au atins o clipă sub
tejghea, ca în urmă cu treizeci de ani. Cred că mi-a zâmbit, deşi asta
nu însemna că-şi amintea ceva, poate că era doar amuzată de
neîndemânarea mea, poate era doar amabilă.
Până la urmă monedele s-au dovedit insuficiente pentru plata
discului, aşa că a trebuit să scot o bancnotă. Ruşinat de prestaţia
mea penibilă, am plecat ca din puşcă, de parcă aş fi fugit de propria
mea stângăcie.
Ajuns acasă, m-am închis în salon ca o fiară hăituită. Dar aveam
doi prieteni care-mi purtau de grijă, Schiff şi Barenboim, şi tustrei
navigam în gondolele lui Mendelssohn către un port incert.

Pulbere selenară
Ziua de miercuri a început în chip surprinzător. După o noapte
practic nedormită – eram mult prea agitat – am sărit din pat ca din
arc auzind deşteptătorul.
Ciudat, de data asta Mishima nu m-a urmat, continuând să
doarmă dus.
 — Nu mă supăr, în locul tău, aş proceda la fel, i-am spus.
Am reuşit să fac duş, să mă îmbrac şi să mănânc cu viteza luminii,
deşi n-aveam nici o grabă. Într-o clipită mă aflam în stradă, în drum
spre staţia de metrou. Era o zi mai curând călduţă, numai că la
fiecare pas mi se făcea tot mai frig. Un frig pătrunzător, care-mi urca
de la picioare şi mă făcea să tremur din tot corpul.
Şi-atunci am realizat că nu-mi pusesem pantofii. Ieşisem din casă
doar în ciorapi şi acum eram prea departe ca să mă întorc să mă
încalţ, că aş fi întârziat la cursul de la ora nouă. Pe de altă parte,
magazinele de pantofi deschideau la zece. Ce era de făcut?
Brusc, cerul s-a acoperit – era ca şi cum Luna acoperise Soarele –
şi un bâzâit familiar a cuprins oraşul în care doar eu se pare că
umblam.
Am deschis ochii şi eram în pat. Am oprit deşteptătorul.
Trecusem printr-o „falsă trezire“: visezi că te-ai trezit, faci exact ce
ai face în realitate, crezi mai departe că eşti treaz, până când o
incongruenţă – în cazul meu, ieşitul desculţ pe stradă, eclipsa şi
zumzetul – îţi spune că aşa ceva nu se poate întâmpla. Cel puţin, nu
în condiţii de trezie.
Şi e neplăcut, pentru că atunci când îţi dai seama de asta, trebuie
s-o iei de la capăt cu trezitul şi toate celelalte.
O oră mai târziu, după revenirea la lumea terestră, mă plimbam la
ultimul etaj al facultăţii. Ajunsesem destul de devreme, aşa că
mâncam un sendviş şi mă uitam la pisici.
Acoperişul şi curţile de la Filologie sunt populate de o colonie
extinsă de feline, fireşte, destul de gălăgioasă. Când nu sunt în
călduri pisicile, au loc bătăi teribile între motani, drept care nu e
tocmai plăcut să-ţi ţii cursurile în vacarmul ăsta.
La cursul de limbă urma să analizăm câteva texte din aşa-numita
konkrete poesie, o generaţie de poeţi al cărei haz era că scriau toate
cuvintele cu literă mică, inclusiv numele proprii. Era vorba de un soi
de reacţie împotriva esteticii dominante după al Doilea Război
Mondial, ca şi cum a renunţa la a scrie substantivele cu majusculă,
cum e norma limbii germane, ar rezolva ceva.
 Mi-am terminat orele din dimineaţa aceea şi peste două ceasuri
aveam întâlnirea cu Gabriela, ceea ce m-a neliniştit. Fără un ţel
precis, am traversat, atent să nu treacă nici o maşină.
„Nu mi-aş ierta niciodată dacă aş fi victima unui accident înainte
de întâlnire“, am cugetat eu.
Dintr-odată, viaţa mi se părea extrem de valoroasă. N-aveam idee
ce-avea să-mi aducă întâlnirea, însă gândul de a o avea aproape şi
doar pentru mine mi-a dat palpitaţii. În plus, o durere persistentă
pusese stăpânire pe stomacul meu şi mă făcea să respir cu
greutate.
„Trebuie să te calmezi, mi-am zis. Altfel rişti să nu mai ajungi
deloc.“
Secretul era să-mi îndrept atenţia spre altceva până la ora fixată.
Deşi era cam devreme, exista posibilitatea ca Valdemar să fi venit la
terasa cafenelei, drept care într-acolo m-am şi dus.
Cele trei mese erau neocupate. M-am aşezat la cea din mijloc –
am fost întotdeauna adeptul rutinei – şi am cerut un aperitiv,
lăsându-mă răsfăţat de soarele de februarie. Dacă Valdemar ar fi
fost aici, precis că teoriile lui selenare şi nostalgia viitorului m-ar fi
dus departe de gândurile mele. Iar ăsta era exact lucrul de care aş fi
avut nevoie. Am avut totuşi parte de o distracţie neaşteptată, când în
cafenea a năvălit o figură cunoscută.
Era omul în negru care, după cum afirmase Valdemar, petrecea la
bar şaptesprezece minute fix.
În lipsă de ceva mai bun de făcut, am zis să verific dacă ultima
cronometrare fusese o întâmplare, iar restul, invenţie pură. Era ora
12:43 când tipul s-a aşezat la bar şi a cerut un pahar cu bere. Prin
urmare, ar fi trebuit să plece la fix. Era simplu.
I-am spionat mişcările precum un detectiv, uitându-mă întruna la
ceas. Roşcovanul a sorbit din bere, a răsfoit un ziar sportiv şi şi-a
aprins o ţigară. A stins-o la jumătate, a mai băut o gură şi s-a întors
la citit, fără mare tragere de inimă. Cele şaptesprezece minute erau
pe punctul de a se scurge, dar tipul nu părea defel grăbit să plece.
Când acul minutarului a ajuns la fix, o sonerie m-a făcut să tresar:
Sunase telefonul de la bar. În timp ce barmanul răspundea fără chef,
omul în negru a pus o monedă pe tejghea şi a ieşit valvârtej, de
parcă telefonul l-ar fi trezit din letargie.
„Şaptesprezece minute“, am avut eu confirmarea.
Deşi rămânea îndoiala dacă omul ar fi plecat dacă nu ar fi sunat
telefonul. Dar o nouă lovitură de teatru mi-a întrerupt cugetările.
— Cred că e pentru dumneavoastră, mi-a spus barmanul,
întinzându-mi un telefon fără fir.
Am rămas mut. Cine putea şti că mă aflam acolo? Şi de unde ştia
barmanul cine eram eu? Nici măcar nu ştia cum mă cheamă. Două
vorbe de la capătul celălalt al liniei mi-au lămurit misterul:
— Sunt Valdemar.
„Păi cine altul“, mi-am zis, deşi era ceva insolit să sune când putea
veni în persoană, ca în fiecare zi la prânz.
— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.
Un zgomot de fond făcea ca glasul lui să sune ca de pe altă lume.
A răspuns după o clipă:
— Da.
— Fii te rog mai explicit.
— Probleme. Dar nu e ceva despre care să putem vorbi la telefon.
„Şi-atunci, de ce m-ai sunat“, mi-a venit să zic, dar nu voiam ca
Valdemar – sau vocea sa – să dispară chiar atât de repede.
— Hai să vorbim pe seară, i-am sugerat. Notează-ţi numărul meu
de telefon…
— Ţi-am spus doar că nu se poate prin telefon, mi-a tăiat-o el. Zi-
mi unde stai şi vin la tine.
I-am dat adresa mea fără prea multă convingere, după care am
hotărât să schimb subiectul:
— Te aud de parcă ai fi pe Lună.
— Într-un fel, chiar sunt, a spus el pe un ton brusc relaxat. Deşi n-
a sosit încă momentul, mă pregătesc pentru decolare.
— Cum ne va fi viaţa pe Lună? am întrebat eu, bucuros de noua
temă de discuţie. Vreau să spun, atunci când va trebui să fugim de
pe Terra, când vom descoperi să suntem nemuritori şi aşa mai
departe.
— O, mai întâi trebuie rezolvate nişte probleme tehnice, nimic
insurmontabil.
 — În ce priveşte drumul?
— Nu, asta e deja rezolvat, tehnologia există. Mă refer la regolit.
— Regolit? Ce naiba mai e şi asta?
— E pulberea selenară care se formează după impactul cu
meteoriţii. Sunt particule extrem de fine şi pline de ţepi care se vâră
peste tot. Regolitul e atât de coroziv, încât în doar câteva zile le-a
mâncat astronauţilor mare parte din instrumente. Din cauza asta nu
s-au construit hoteluri pe Lună.
— Din cauza regolitului. Da, ar distruge orice edificiu pe care l-am
construi acolo. E ca un şmirghel atotprezent. Pe astronauţi i-a salvat
costumul de amiant. Amiantul e o adevărată minune.
— L-ar putea folosi pentru a construi acele hoteluri, am sugerat
eu.
— E o posibilitate, dar am avea şi problema cu apa. În ciuda
speculaţiilor, nimeni nu a demonstrat că ar exista gheaţă pe Lună.
Iar să aduci apă de pe Pământ, iar nu merge: un litru de apă ar fi mai
scump decât şampania franţuzească. Poate doar să se construiască
un fel de canalizare uriaşă de la Pământ la Lună, însă în cazul ăsta
Luna n-ar mai fi un satelit al Terrei.
— Văd că ai studiat toate aspectele.
— Şi mai sunt şi alte inconveniente. De exemplu, contrastul de
temperatură. Pe Lună se trece de la peste o sută de grade la prânz
la două sute de grade sub zero noaptea. Deci trebuie luat şi asta în
calcul.
— Dar dacă ne-am duce pe Marte? am sugerat eu netam-nesam.
— Nici gând, acolo e iadul curat, jocul temperaturilor e şi mai
dramatic. În plus, atmosfera colcăie de gaze otrăvitoare…
Dintr-odată am realizat că barmanul se proţăpise în faţa mea cu
braţele încrucişate. Mi-a spus:
— Nu credeţi că ajunge? Telefonul ăsta e doar pentru mesaje.

Mustăţi pe cer
Aveam un sfert de oră pentru a străbate o distanţă de abia o sută
de metri, aşa că am mers spre magazinul de muzică clasică în
ralenti.
 Dintr-odată, observam un întreg univers de detalii care de regulă
trec nebăgate în seamă: mirosul unei oale în care fierb pastele, o
băltoacă în formă de peşte, aluniţa de pe fruntea unui bebeluş,
foşnetul arborilor îndepărtaţi… Oare dragostea ne face mai sensibili?
Am traversat atent pe la semafor şi am intrat pe strada Tallers,
paradisul colecţionarilor de discuri şi de ţoale de inspiraţie
londoneză. M-am oprit înaintea tuturor vitrinelor ca să treacă timpul,
în timp ce în plexul solar simţeam un fel de furnicar neîntrerupt.
Tot am ajuns cu trei minute mai devreme, dar am intrat în
magazin.
În acel moment Gabriela vorbea cu un grăsan care îi arăta un
catalog. M-am oprit la un metru distanţă şi am tăcut. Casierul
plecase.
Ar fi trebuit s-o aştept în stradă, sau poate că grăsanul o enerva,
cert este că Gabriela s-a întrerupt şi m-a rugat:
— Aşteaptă-mă la cafenea, vin imediat.
— La care?
— Ştii unde e Kasparo?
— Ştiu, nu e departe.
Ea s-a întors la catalogul grăsanului care, din câte am înţeles,
dorea un stand special pentru o colecţie de muzică barocă.
Nu m-am lăsat rugat şi am pornit către faimosul Kasparo, o
cafenea cu mese sub coloane.
Mergeam acolo într-o vreme, apoi am renunţat. Sunt lucruri care
se întâmplă fără să ştii de ce: te duci numai într-un loc anume, de
parcă altele nici n-ar exista, iar într-o bună zi nu te mai duci şi nu mai
chef să revii. De parcă ţi s-ar fi şters din minte de prea multă
folosinţă.
Deşi nu mai călcasem pe acolo de vreo zece ani, cafeneaua mi s-
a părut neschimbată: tineri îmbătrâniţi prematur pentru că trăiseră
mult prea grăbit, bătrâni hipioţi reciclaţi, ceva turişti rătăciţi ajunşi
acolo întâmplător.
Prea cald nu era, dar la acea oră am întâlnit un număr
impresionant de solitari care mâncau afară specialitatea zilei.
Am crezut mereu că există un dram de exhibiţionism în a te aşeza
singur la o terasă. Chiar dacă omul se preface cufundat în lectură
sau închide ochii ca să se bucure de soare, de fapt doreşte ca lumea
să se uite la el. Stă acolo ca un manechin în vitrină, aşteptând ca
cineva să-i aprecieze originalitatea, singularitatea, acel ceva
„special“ care îl/ne deosebeşte – ne iluzionăm noi – de ceilalţi.
În ultimă instanţă, scopul este ca la masa noastră să se aşeze
cineva care să ne placă. Cel care vrea cu adevărat să fie singur,
rămâne acasă. Acolo chiar că nu se întâmplă nimic.
Am găsit un colţ liber lângă o coloană şi m-am grăbit să adopt
postura adecvată. Gen: bărbat în aşteptarea iubitei; prima întâlnire.
Nu-i uşor să ai o atitudine firească, aşa că am comandat o cafea şi
am privit cerul. Doi nori pufoşi tocmai se atinseseră, formând pe
fondul albastru două mustăţi mari şi albe.
Am stat aşa o vreme, de ca şi cum m-aş fi dus acolo pentru a
observa evoluţiile norilor. Când am ieşit din visare – bună şi pentru a
ţine la distanţă emoţia – am văzut că era aproape două şi jumătate.
„Să vezi că nu vine“, mi-am zis eu cu un aplomb inexistent.
După care m-a cuprins panica. Într-un fel sau altul, eram conştient
de cât de mult era în joc. Nu eram pregătit pentru o lume fără
Gabriela, sau cel puţin fără iluzia Gabrielei. Dacă nu venea, uşa
avea să se închidă definitiv, rearuncându-mă în carcera din care
fugisem.
Chiar când eram gata să disper, am văzut-o intrând în piaţetă. Am
avut la dispoziţie câteva clipe pentru a-i admira mersul, parcă nici nu
atingea pământul. Şoldurile îi dansau sub o rochie de lână verde,
care îi îmbrăţişa perfect trupul. Cu o secundă înainte de se opri la
masa mea, o pală de vânt i-a lipit de buze o şuviţă de păr. Gabriela a
readus-o la locul ei şi a spus:
— Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi.
Şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Lângă mine mai era un
scaun liber, dar dacă s-ar fi aşezat acolo, ar fi arătat prea multă
intimitate. Sau cel puţin asta am presupus eu, în timp ce-i
răspundeam:
— Nu-ţi face griji. M-am uitat la nori.
„Cretin început“, m-am certat, dar acum trebuia să zic mai departe:
— Ştii, în timp ce te aşteptam, doi nori lunguieţi s-au întâlnit.
Pentru o clipă, părea că cerului îi crescuseră mustăţi.
 Gabriela s-a uitat la mine ca la o jivină ciudată. Apoi a respirat
adânc şi, devenind serioasă, a întrebat:
— Ce vrei de la mine? Nici măcar nu ştiu cine eşti.
Am amuţit. Aveam în plan să-i spun multe despre mine, înainte de
a-i mărturisi ce simţeam pentru ea, asta dacă aş fi fost în stare. Iar
acum mă aflam înaintea verdictului final fără a fi apucat să prezint
dovezile preliminare.
— Păi, am încercat eu să adopt un ton rece, am găsit o poză de-
ale tale din copilărie şi ţi-am dăruit-o. Iar tu m-ai invitat la o cafea.
De-asta ne aflăm aici, nu?
— Asta e clar. Ceea ce vreau eu să ştiu e de ce mi-ai adus poza
aia. Întâmplător, soră-ta a făcut ore de dans împreună cu mine, dar
ce treabă ai tu cu asta? Există sute de necunoscuţi în toate albumele
de familie şi nu ne apucăm să le dăm de urmă.
„Afurisita“, mi-am zis, „uite cum îmi complică situaţia“. Singura
salvare era să apelez la verbomania mea de profesor înainte ca ea
să se ridice de la masă. Dacă se întâmpla asta, atunci totul era
pierdut.
— Îţi explic dacă mă asculţi două minute. Ne-am cunoscut pe
când aveam şase sau şapte ani. Ceva deosebit care a avut loc
atunci, deşi nu-ţi aminteşti, a făcut ca fetiţa din fotografie să-mi
rămână gravată în amintire în toţi anii ăştia. Când ne-am încrucişat
la semafor, te-am recunoscut şi am fost extrem de impresionat. Nu
se întâmplă de obicei să recunoşti pe cineva după atâta timp.Te-ai
uitat la mine de două ori, întâi pe trecerea de pietoni, apoi pe trotuar,
după care ai mers în drumul tău. Ceea ce m-a făcut să cred că mă
recunoscuseşi şi tu.
— E adevărat că te-am privit, şi-a trecut ea mâna prin păr, dar nu
pentru că îmi aminteai de ceva anume, ci pentru că ieşiseşi pe
stradă în pijama.
— Dar cum de ţi-ai dat seama, că-mi pusesem pantalonii şi
paltonul, am zis eu ruşinat.
Atunci Gabriela a zâmbit pentru prima dată de când venise.
— Da, dar se vedea, pentru că paltonul era descheiat. De-asta m-
am întors încă o dată.
 — Atunci, totul a fost o neînţelegere, am spus eu dezamăgit. Însă
fotografia dovedeşte că eşti cea de care îmi aminteam. Şi chiar dacă
nu îţi aduci aminte de episodul acela, trebuie să recunoşti că a avut
loc.
— Recunosc, dar ce sens are să retrăim ceva de-acum treizeci de
ani? Oamenii cresc, se schimbă, uită. Căci altminteri ar fi atât de
greu de trăit, nu crezi?
Mi-am dat seama că eram gata să plâng, ceva ce nu mai făcusem
din adolescenţă. Am decis deci să pun capăt acestei întâlniri înainte
de a se petrece ceva penibil. Numai că Gabriela îmi rezerva o ultimă
lovitură de spadă:
— Probabil că te simţi foarte singur dacă scormoneşti atât de mult
în urmă.
În timp ce chemam chelnerul să plătesc, am căutat o formulă
lapidară care să încheie cât de cât onorabil scena. Nu mi-a venit
nimic în minte.
Gabriela mă privea îngrijorată, ca şi cum s-ar fi simţit
răspunzătoare pentru durerea mea. Trecusem de faza de dispreţ,
dar nu mai eram dispus s-o înghit şi pe cea a milei. Drept care m-am
ridicat, lăsând-o la masă şi i-am spus:
— Îmi pare rău că te-am deranjat.
Şi m-am îndepărtat cu senzaţia că îmbătrânisem cu treizeci de
ani.

Consolarea lui Buddha

Rana era adâncă, de aceea era urgent să mi-o ling, dacă nu
voiam să mă golesc de sânge. Am ajuns acasă convins că-mi
arsesem corăbiile. Gondolierii n-aveau decât să se ducă să cânte în
altă parte, pentru că eu n-aveam de gând să-i mai ascult.
Brusc parcă împietrit, am urcat furios la mansardă ca să lucrez la
un capitol din carte, care-mi venea mănuşă: „Comorile singurătăţii“.
În biblioteca lui Titus găsisem două manuale americane care-mi
puteau aduce oarece lămuriri, Sărbătoare pentru unul singur:
manifestul solitarului şi Să te bucuri singur de timp: poveşti de
singurătate superbă. Formidabil cum acest gen de cărţi transformă
necesitatea în virtute, dacă nu chiar în obligaţie.
Prima făcea referire la câţiva solitari celebri, precum Newton sau
Michelangelo, care „nu făcuseră niciodată parte din cor“ şi au dus-o
fantastic de bine. Cea de-a doua se ocupa mai mult de beneficiile
concrete ale singurătăţii, pe care mi le-am notat în vederea redactării
capitolului.
• Este stilul de viaţă predominant în noul mileniu.
• Favorizează priorităţile proprii şi luarea deciziilor.
• Oferă un grad maxim de libertate.
• Ne pune la dispoziţie tot timpul.
• Ajută la găsirea sensului vieţii.
• Ne apropie de autocunoaştere şi de divinitate.
Aici m-am oprit, pentru că eram deprimat. Îmi dădusem seama că
acceptarea acestor consemne echivala cu a te îngropa de viu,
tocmai acum când, în pofida tuturor, scosesem capul în lume.
Pierdusem ocazia de a o iubi pe Gabriela, dar nu eram dispus să mă
înfund într-o existenţă de pustnic.
„Există o lume acolo afară, chiar dacă n-o s-o pricep mereu“, mi-
am zis.
Reconfortat de acest gând, mi-am pregătit cina, am pus apă
proaspătă şi mâncare pentru Mishima, am spălat vasele, am ascultat
radioul… Ceva de pustnic aveam eu, însă mă hotărâsem să cobor
de pe munte.
Cu multă tristeţe, eram decis s-o scot pe Gabriela din speranţele
mele şi să pornesc pe un drum nou, indiferent unde m-ar fi dus.
Comorile singurătăţii le lăsam cui i se urâse de viaţă. O viaţă pe care
aveam impresia că încă nici nu o începusem.
Am luat în pat cartea vindecătoare a lui Buddha. O pagină
deschisă la întâmplare mi-a mângâiat dezolarea înainte de a adormi:
Să fim recunoscători, căci dacă azi nu am învăţat mult,
măcar am învăţat puţin, iar dacă n-am învăţat puţin,
măcar nu ne-am îmbolnăvit, iar dacă ne-am îmbolnăvit,
măcar n-o să murim din asta, să fim deci recunoscători.
 IV
CUVINTE DE INVENTAT

Nocturnă
Timp de mai multe zile nu s-a întâmplat nimic. L-am aşteptat pe
Valdemar să mă viziteze, dar nu a venit. Şi nici la terasă nu şi-a făcut
apariţia în zilele acelea. De parcă l-ar fi înghiţit pământul.
Am vorbit de vreo două ori la telefon cu Titus. Conversaţia noastră
urma un traseu prestabilit: spunea că se recuperează încet, dar
sigur, apoi mă întreba despre cartea lui Amalfi, iar eu exageram
munca depusă ca să stea liniştit. Înainte de a apuca să întrebe de
Gabriela, puneam brusc capăt discuţiei, promiţând că am să mai
sun.
Numai că Titus era vulpe bătrână şi bănuia că lucrurile nu ieşiseră
chiar aşa cum îmi doream.
— Samuel, dacă vrei să dobândeşti ceva, adu-ţi aminte că
treburile nu reuşesc din prima.
— Ce-ţi veni cu asta? am protestat eu.
— Important este să continui să iubeşti viaţa. Freud spunea că
iubim ca să nu ne îmbolnăvim.
M-au mirat vorbele astea din partea unui om doborât de boală.
Deşi poate că tocmai asta îi dăduse perspectiva potrivită.
Titus a încheiat conversaţia printr-o frază care părea lipsită de
legătură. dar pe care eu am reţinut-o cât se poate de bine:
— La revedere, Samuel, şi nu uita că nimic nu e întâmplător.
Eliberat de delirul meu romantic, mă puteam dedica rutinei cu
toate forţele. La cursul de literatură terminasem cu Hesse şi venea la
rând Bertolt Brecht, stindardul cultural al Germaniei socialiste.
Urmau apoi examenele din februarie şi cineva care avea să plângă.
Mă rog, rutină.
Într-o seară de miercuri, în timp ce pregăteam cursul despre
Brecht, am avut o presimţire stranie. Revedeam lista pieselor de
teatru, când am fost sigur că ceva avea să se schimbe. E imposibil
de explicat cum se ajunge la o astfel de concluzie, cert este că am
ştiut că normalitatea aceea în care mă instalasem era pe cât de
aparentă, pe atât de provizorie.
Mesajul transmis de intuiţie suna cam aşa: nu te culca pe o
ureche, căci furtuna vine, chiar dacă nu o auzi, aşa că ai grijă să-ţi
iei o manta de ploaie.
M-am culcat cu altă convingere: tot făcând-o pe Francis Amalfi,
riscam să-mi pierd minţile. Şi nu scrisesem decât o duzină de pagini.
Era cazul să termin repede, înainte de o lua razna definitiv.
După mai multe săptămâni, m-am gândit iar la omul din Tokyo, în
timp ce Mishima se culcuşea în pat. Asta m-a cam speriat, credeam
că depăşisem faza. Şi cum rămânea cu iubirea cu „i“ mic?… Am
adormit căutând un răspuns.
Un bâzâit strident m-a smuls din somn. S-a repetat când încă nu
mă dezmeticisem bine. Era interfonul de jos, din stradă.
M-am uitat la deşteptătorul digital, era trecut de ora trei dimineaţă.
Buimac, m-am sculat blestemându-l pe beţivanul care se distra astfel
după închiderea cârciumilor. Căci doar un beţiv putea suna la ora
aceea. O a treia sonerie mi-a confirmat însă că cel care suna nu o
făcea în joacă şi nici ca să mă deranjeze. Oricine ar fi fost, aştepta
să răspund.
Cu picioarele încă amorţite, am străbătut culoarul pregătindu-mi o
replică dură, menită să alunge beţivanul. Sigur, mai exista o
posibilitate, dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ea. Cu toate
acestea, ridicând interfonul, cele mai rele aşteptări s-au văzut
confirmate:
— Sunt Valdemar, mi-a spus. Am nevoie de ajutor.

Ascunzătoarea
 Vizibil agitat, Valdemar a urcat scările. Înainte de a spune ceva, şi-
a lăsat în hol o misterioasă cutie metalică, o sacoşă mare din pânză
de cort şi raniţa în care-şi transporta de obicei manuscrisul.
Am stins lumina din hol şi l-am poftit în living. Cred că nu reuşeam
să mă supăr pentru că eram adormit; în fond, abia dacă ne
cunoşteam, iar la prima oră aveam curs. Pe de altă parte, probabil
că se întâmplase ceva grav dacă venise la mine la o oră atât de
nepotrivită. Eram gata să aprind lumina în salon, când Valdemar,
care se trântise obosit pe canapea, a spus:
— Te rog, nu aprinde. E mai bine să stăm pe întuneric.
Şi imediat şi-a aprins o ţigară, fără să-mi ceară voie. Era prima
dată când îl vedeam fumând.
M-am dus să iau o scrumieră de la bucătărie. Norii acopereau
Luna şi totul era cufundat în tăcere. De parcă timpul ar fi încremenit
şi-avea să rămână aşa până aveam să aflu motivul venirii lui
Valdemar.
I-am dat scrumiera şi m-am aşezat pe fotoliul din faţa canapelei.
Aşa, pe întuneric, mi s-a părut oarecum neliniştitor să vorbesc cu
cineva căruia nu-i vedeam chipul. Nici măcar nu-şi scosese pălăria;
îi ghiceam forma. A tras adânc din ţigară, jarul i-a luminat chipul preţ
de o clipă. Apoi a grăit:
— Samuel, uite, îţi spun sincer: nu am unde să stau.
„Începem bine“, mi-am zis.
— Aveam un apartament cu chirie. Mai întârziam eu cu plata, de
ce să mint, dar proprietăreasa era destul de înţelegătoare. Dar după
incendiu şi-a schimbat părerea şi mi-a dat trei zile ca să plec. Iar azi
a fost termenul.
— Ce incendiu? am întrebat eu speriat, în timp ce Valdemar
stingea ţigara.
— Cineva a aprins un foc în faţa uşii mele. Pesemne cu scopul ca
flăcările să treacă dincolo de uşă. Dar fii fără grijă, manuscrisul e în
siguranţă.
— Manuscrisul? Crezi că aveau intenţia să-ţi incendieze locuinţa
ca să distrugă manuscrisul?
— Şi pe mine odată cu el. Există persoane care vor să mă scoată
din circulaţie. Care ştiu că eu descopăr chestii. De-asta te-am rugat
să nu aprinzi lumina. Ca să nu prindă de veste că sunt aici şi
vorbesc cu tine. E spre binele tău.
Moment în care Mishima i-a sărit pe genunchi, iar Valdemar a
început să-l mângâie pe cap cu buricele degetelor. Era o imagine
fără îndoială sinistră, perfect potrivită pentru încurcătura în care
intram fără să vreau. Poate că toate astea erau pure fantezii de-ale
sale, mania persecuţiei a unuia care e convins că şi-a citit viitorul pe
o tablă de şah. Însă faptul că venise în puterea nopţii şi cu tot
calabalâcul era un semn îngrijorător.
— Şi ce-ai să faci acum? l-am întrebat.
— Am nevoie să stau o vreme ascuns, până uită de mine. Dar nu
vreau să te pun în pericol. Lasă-mă să mă odihnesc la tine în
noaptea asta şi mâine îmi văd de drum.
— Cauţi un loc în care să te ascunzi.
— Exact. Şi ca să mă ascund de mine însumi totodată. Cred că
am jucat prea tare în ultimul timp.
O idee năstruşnică mi-a trecut prin minte şi a rămas acolo.
Apartamentul meu avea un singur dormitor, prin urmare Valdemar ar
fi putut să doarmă pe canapeaua din salon, cu toate inconvenientele
care decurgeau de aici pentru mine. Dar exista o alternativă. Cu
ochii în tavan, am spus:
— Am cheile apartamentului de deasupra. În principiu, doar eu am
voie să-l folosesc, dar presupun că stăpânul lui nu s-ar supăra dacă
te găzduiesc pentru câteva zile.
— E liber? a fost el brusc interesat.
— Da, e al unui bătrân redactor care a suferit o criză de anghină
pectorală. Mi-a lăsat cheile ca să-l ajut cu o carte neterminată. Dar
pot continua pe computerul meu.
— Ce carte?
— Nu cred că te poate interesa. O antologie de texte
inspiraţionale, Mic curs de magie cotidiană. Cum vezi, am şi eu o
faţă ascunsă.
— Cu toţii o avem, a spus el, brusc. Şi avem obligaţia să mergem
acolo şi s-o explorăm. Dar e o aventură periculoasă.
— Tu eşti dovada vie, am spus eu cu un căscat.
 Îi dădeam de înţeles printr-un mesaj non-verbal că era cazul să
dormim. Dar Valdemar părea să fie în plină formă şi deloc dispus să
renunţe la expunerea viziunilor sale, după cum s-a dovedit:
— Înainte de cursa spaţială, faţa ascunsă a Lunii făcea ca lumea
să-şi imagineze tot felul de chestii extraordinare. La fel ca oamenii,
satelitul nostru îşi arată mereu aceeaşi faţă. Ce se afla dincolo
rămânea un mister. De aceea, primele fotografii au reprezentat un
mare eveniment, dar şi o mare dezamăgire.
— Dar ce se aşteptau să găsească pe faţa ascunsă a Lunii?
— Lumea credea că acolo se ascundeau oamenii de pe Lună,
seleniţii, ca să nu fie deranjaţi de noi. Dar ştiinţa ştia că acolo nu era
nimic.
— Bun, şi-atunci de unde zorul de a face fotografii şi mai apoi de a
merge pe Lună?
— Dacă s-a mers, a subliniat el. Curiozitatea omenească n-are
limite. Iar uneori uităm de riscurile pe care le comportă. Dacă nu
accepţi să trăieşti la periferia lumii, mai bine să nu le ştii pe toate,
crede-mă.
— Şi tu explici toate astea în cartea ta.
— Da. E o cronică a descoperirilor care m-au purtat până aici. Am
început cu enigmele Lunii: incongruenţele misiunilor spaţiale,
posibilităţile reale de a ne stabili acolo, momentul când va fi posibil,
nemurirea… Totul. Însă erau doar studii preliminare. Mi-a luat ceva
timp să înţeleg adevăratul mesaj: faţa ascunsă a Lunii e o reflexie a
sufletului nostru. Ce cursă spaţială, dă-o încolo. E un joc de copii în
comparaţie cu ce avem în suflet.

Gustarea pisoiului
M-am trezit somnoros după conversaţia nocturnă şi lungă. Între
Lună şi suflet, Valdemar revenise şi la episodul „oamenilor de pe
peron“:
— Cine ştie, poate chiar ei au aprins focul ăla în faţa uşii; poate că
nu mă iartă că le-am descoperit secretul, că stau acolo fără să ia
niciodată metroul, spusese.
 Îi scosesem ideea asta din cap, în primul rând pentru că eram
convins că nimeni n-avea nimic cu amărâtul ăsta nefericit. După
părerea mea, incendiul avea o explicaţie mult mai simplă: cineva,
poate el însuşi, aruncase în faţa uşii un chiştoc nestins, de la care se
aprinsese preşul, provocând fumăraia şi mirosul neplăcut.
Era un raţionament cât se poate de logic, iar logica, o ştiu, nu
explică mereu totul. Dar măcar acţionase pe post de placebo: ne-am
dus la culcare liniştiţi. Valdemar îşi cărase calabalâcul în
apartamentul lui Titus şi stabiliserăm să ne vedemîn seara zilei
următoare. Până atunci, trebuia să mă lupt cu somnul şi cu
dezinteresul studenţilor, dintre care mulţi nici nu mai veneau la ore,
pentru că începuseră să înveţe pentru examene.
Cafeneaua din intersecţie era de-acum istorie, aşa că am profitat
de pauza de la prânz ca să mă duc la cabinetul veterinar. Văzusem
în carnetul de sănătate al lui Mishima că se impunea încă un vaccin;
am întrebat-o pe Meritxell când să vin cu pisoiul.
— După masă am o vizită în apropiere de casa ta. Dacă vrei, trec
eu pe la tine şi-mi plăteşti ca şi cum ai fi venit la cabinet, de acord?
Era limpede că îi eram simpatic. Pisoiul ca pisoiul, treaba e că
aveam ocazia să pregătesc gustarea aceea cu ciocolată şi fursecuri.
Am trecut sub tăcere planul, căci veterinara era timidă şi n-ar fi
acceptat să vină la o întâlnire.
— De acord, am spus, dar nu-mi spune la ce oră vii. Ba chiar am
să încerc să uit că ne întâlnim, pentru ca Mishima să nu se ascundă
şi de data asta.
— Bună tactică, mi-a făcut ea cu ochiul, înainte de a dispărea în
cabinet.
M-am întors la facultate cu intenţia de a îmbuca ceva înainte de
cursul de la ora patru. Bufetul Filologiei e o văgăună la subsol, unde
numai în largul tău nu te poţi simţi, totuşi am preferat să-mi pierd
timpul acolo. „Uite că am şi viaţă socială“, am cugetat în timp ce
mâncam al doilea sendviş pe ziua aceea.
De la venirea lui Mishima, viaţa mea se îmbogăţise cu tovărăşii
diverse: bătrânul, Valdemar, iar acum şi Meritxell. Şi toţi doreau ceva
de la mine. Pisica voia un stăpân. Titus – un redactor care să-l
înlocuiască. Valdemar – o ascunzătoare pentru spaimele sale şi
conversaţii la miezul nopţii. Veterinara, am presupus eu, nu dorea
decât un pic de prietenie.
Cu o singură excepţie la care refuzam să mă gândesc, eram
încântat că le puteam fi de folos. Nu-mi imaginasem niciodată aşa
ceva. Pentru prima dată înţelegeam că valoarea noastră se măsoară
mai ales după binele pe care-l facem altora.

Să uiţi ce ai învăţat
Înainte de a intra în apartamentul meu, am urcat la mansardă să
văd dacă totul era în regulă. Mi-am lipit urechea de uşă, dar n-am
detectat nici un fel de activitate. Pesemne că Valdemar dormea dus.
Ca să-şi refacă forţele pentru a mă ţine treaz peste noapte.
Bucuros de perspectiva vizitei, am uitat că trebuia să disimulez
pentru ca Mishima să nu se prindă. Numai că intrarea mea cu punga
cu dulciuri n-a trecut neobservată: după câteva alergări pe culoar,
Mishima s-a volatilizat. De data asta, nici măcar nu mi-am dat
osteneala să-l caut.
Am lăsat fursecurile pe blatul de marmură din bucătărie, alături de
pachetul de cacao, şi m-am tolănit fără remuşcări pe fotoliu, cu
intenţia de a profita de ultima oră de lumină pentru a frunzări din nou
dicţionarul cuvintelor intraductibile. În timp ce o luam de la sfârşit
către început, atenţia mi-a fost atrasă de un termen familiar, dharma.
Am citit:
Care e locul meu în Univers? Cum să-mi trăiesc cel mai bine
viaţa? Cum să găsesc răspunsul corect la aceste întrebări?
Tradiţiile spirituale ale lumii întemeiate pe tendinţa omului de a
găsi aceste răspunsuri.
De când lucram la redactarea cărţii lui Amalfi învăţasem să sar
voios peste acest gen de lucrări, drept care am trecut peste
descrierea filologică a termenului şi a cosmologiei hinduiste. M-am
oprit la o referire la un roman de Kerouac, pe care-l citisem cu ani în
urmă, Vagabonzii Dharma. Acest clasic al generaţiei beat îi inspirase
autorului dicţionarului următoarea reflecţie:
A căuta modalităţi pentru a învăţa şi a-ţi urma dharma nu
înseamnă să accepţi orbeşte un zeu sau o doctrină anume;
înseamnă mai curând să recunoşti că, dacă-ţi trăieşti în mod
corect viaţa, vei ajunge la iluminarea tuturor fiinţelor sensibile,
ceea ce înseamnă că fiecare om are ocazia unică de a descoperi
adevărul esenţial.
Bâzâitul interfonului a anunţat sfârşitul lecturii şi sosirea lui
Meritxell. Din fericire, Valdemar avea cheile lui ca să intre şi să iasă
în voie din apartamentul ocupat în mod fraudulos. Deşi bănuiam că
n-avea să iasă din bârlog în următoarele zile.
Eram lângă uşă când a sunat soneria. Veterinara a intrat cu trusa
ei medicală şi cu o bună dispoziţie deconcertantă. Am constatat că
se machiase şi-şi ciufulise părul scurt, dându-se cu gel. Fetelor
frumoase de la natură ar trebui să li se interzică folosirea
cosmeticelor.
În chip de bun venit, am repetat ceva auzit într-un banc:
— Am două veşti, una bună şi alta rea. Cu care vrei să încep?
— Cu cea rea, mereu trebuie început aşa, a râs ea.
— Nu găsesc pisoiul. Iar s-a ascuns.
— N-o să murim din asta. Şi care e vestea bună?
— Prepar ciocolată cu fursecuri.
— Nu beau ciocolată, îmi produce alergie. Dar am să-mi trag un
pic sufletul. Sunt frântă!
Zicând acestea, s-a aşezat în fotoliul pe care stătuse şi Valdemar
cu o noapte în urmă. Mishima mai dormea şi el acolo, deci probabil
că avea un magnetism special.
În timp ce fierbeam laptele pentru ceaşca mea de ciocolată, am
privit-o pe furiş pe frumoasa veterinară. Şi-a aranjat părul de câteva
ori şi s-a uitat la tot ce se afla în living. Părea în largul ei, dar şi în
expectativă, deşi adevărul e că nu ştiu ce se aştepta să fac.
Am adus gustarea şi mi-am tras celălalt fotoliu lângă măsuţă. Aş fi
putut să mă aşez lângă ea, era spaţiu suficient, dar era o opţiune
periculoasă. Dacă mă înşelam şi Meritxell nu aştepta nimic de la
mine, s-ar fi simţit agresată de apropiere. Dar dacă, dimpotrivă, ar fi
făcut greşeala să mă accepte, poate aştepta ca la un moment dat
să-mi trec braţul peste umerii ei, iar mai departe se putea întâmpla
orice. Soluţie: să stau pe fotoliu şi să las lucrurile să curgă. Să mă
bucur de o companie plăcută. Fără planuri.
— Şi eu locuiesc singură, a spus ea, acceptând un suc de
portocale. Am stat cu cineva ani în şir, dar acum simt nevoia să am
spaţiu numai pentru mine.
— Sunt de aceeaşi părere, i-am mărturisit. Cu toate astea, de la
începutul anului, pentru mine lucrurile s-au complicat fără voia mea.
— Ce vrei să spui?
Eram gata să-i povestesc cum acţionase iubirea cu „i“ mic, dar m-
am oprit la timp, de teamă să n-o plictisesc.
— Să spunem că singurătatea mea e una cam zgomotoasă, i-am
răspuns, ca în romanul lui Hrabal.
— Cine e Hrabal?
— Un ceh. Iartă-mă, noi profesorii avem viciul de a vorbi în
referinţe bibliografice, ceea ce e o tâmpenie.
— De ce să fie o tâmpenie? a replicat Meritxell. E bine să ştii cât
mai multe.
— Da, până la un punct, dar dacă ştii prea multe poate deveni
stânjenitor. Valdemar e dovada.
— Cine e Valdemar?
— Mai bine să nu ştii.
— Păi, după tine nimeni n-ar trebui să ştie nimic!
— Mă rog, Buddha spunea că cunoaşterea trebuie să fie precum o
plută: îţi e de folos ca să ajungi pe malul celălalt, dar odată ajuns
acolo, nu are rost s-o mai cari după tine. Înţelegi ce vreau să spun?
— Înţeleg că te-ai folosit de Buddha ca să te explici.
— Ei, vezi? Sunt incorigibil. La asta mă refeream: trebuie să uit
ce-am învăţat ca să redevin o persoană normală. Cultura e un
zgomot de fond care mă împiedică să văd viaţa aşa cum este.
Cultura nu face pe nimeni fericit. Aş vrea să fiu un ignorant, sau un
ţăran înţelept care ghiceşte când o să plouă şi care se scoală odată
cu găinile.
 — Fratele meu are o fermă la Berga, dacă-l rogi frumos poate să-ţi
împrumute o sapă, a spus ea ironică.
— Una în cap, asta ar trebui să-mi dea.
Telefonul a întrerupt conversaţia care se animase pe neaşteptate.
Nu prea ştiam de ce spuneam toate astea, cert este că musafira
mea părea să se distreze de minune, drept care am declarat:
— Nu răspund! Nici gând! Suntem în grevă împotriva zgomotului
de fond, care nu ne lasă să vedem viaţa!
Numai că după al treilea apel s-a activat robotul. Iar mesajul
înregistrat m-a făcut să-mi vărs ciocolata pe pulover.
Samuel, îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat săptămâna
trecută. Cred că am fost nedreaptă cu tine. Mă ierţi? Sunt multe
lucruri pe care nu le ştii despre mine, de fapt, nu ştii nimic. Sau
aproape nimic…
Aici, glasul i s-a frânt şi s-a oprit. Cu inima cât un purice, am făcut
eforturi supraomeneşti să fac abstracţie de cele auzite şi să reiau
conversaţia. La rândul ei, Maritxell parcă nu se mai tolăneşte atât de
comod pe canapea. Părea jenată că se văzuse silită să asiste la
ceva intim, ceva ce o plasa pe planul al doilea. Nici o femeie nu
tolerează aşa ceva. Am reuşit să îngaim, nu foarte convins:
— Exact ce-ţi spuneam. N-am parte de linişte.
Telefonul a sunat din nou, aruncând în aer orice urmă de
comoditate între Meritxell şi mine. N-am îndrăznit să spun nimic, cu
atât mai puţin să ridic receptorul. Pur şi simplu, m-am afundat în
fotoliu precum un pui jumulit.
Era din nou Gabriela, care completa mesajul precedent:
Uite ce vreau să-ţi spun: mi-ar plăcea să ne revedem, asta dacă
nu te-ai supărat pe mine. Poate că putem fi prieteni. Promit să mă
port frumos, de acord? Telefonul meu e…
Nu se terminase bine mesajul, că Meritxell era deja în picioare şi
îşi lua geanta şi pardesiul:
— Sunt în întârziere, mi-a spus.
 Am condus-o la uşă, încurcat peste măsură. Înainte ca eu să apuc
să găsesc o formulă de despărţire, a adăugat:
— Aveai dreptate: singurătatea ta e foarte zgomotoasă. La
revedere.

Leitmotiv
Valdemar nu a venit seara la mine, aşa cum promisese, dar nici eu
nu m-am ostenit să-l caut. Începeam să pricep că omul era
imprevizibil ca o pisică.
Mai târziu, în pat, am recapitulat evenimentele acelei zile pline de
surprize. Am ajuns la o concluzie interesantă, după părerea mea:
fiecare zi are un element determinant, ceea ce în germană se
cheamă Leitmotiv, motiv conducător.
Există zile în care totul ne merge pe dos, când nu ne iese nimic. Şi
atunci spunem: „Am pornit-o cu stângul“ sau „Mai bine nu mă
dădeam jos din pat“. Pe bună dreptate, poate, pentru că, atunci când
laitmotivul zilei este „azi îmi merge rău“, chiar că nu ne iese nimic,
orice-am face.
Alt laitmotiv destul de frecvent ar fi „Sunt tare supărat pe tine“. Se
aplică zilelor când, fără vreun motiv aparent, toţi ne ceartă pentru
vorbele sau faptele noastre. N-ai ce face, aştepţi pur şi simplu să
treacă furtuna. În aceste zile de semn negativ, când toate ne ies rău,
cel mai bine e să nu iei măsuri drastice pe care apoi să le regreţi.
Prudenţa îţi dictează să stai cuminţel şi să speri că ziua următoare
va fi o zi de semn pozitiv. Există şi din astea.
Iar la sfârşitul acestei zile dedusesem că laitmotivul ei fusese
„Vreau să fiu cu tine“.
Ceea ce, în cazul în care eşti singur, poate părea o binecuvântare,
la ceasul adevărului nu mai e chiar atât de simplu, dacă nu eşti
pregătit. Ca să accepţi aprecierea celorlalţi trebuie să ai o inimă
înţeleaptă, căci e mai lesne să primeşti dispreţul decât iubirea. Dacă
eşti atacat, te revolţi, însă ce te faci când cineva îţi declară în mod
deschis iubirea? Putem lăsa pluta cunoaşterii pe malul celălalt, dar a
te lăsa iubit e ceva ce trebuie învăţat.
 Poate că dharma de pe urmă a oricărui om este să fie capabil să
primească iubirea pentru a o revărsa la rândul său asupra celorlalţi.
Înainte de a adormi, mi-am zis că Meritxell fusese tare amabilă
venind la mine şi ascultându-mi aiurelile. În ciuda despărţirii abrupte,
ieşise la iveală un teritoriu comun; între noi era ceva ce ne permitea
să ne arătăm aşa cum eram, fără teama de a face sau a spune ceva
greşit.
Şi Gabriela? Oare de ce sunase tocmai atunci?
Simţise parcă, de la distanţă, că începeam să mă leg de altcineva
şi voia să-mi strice ploile. Să elibereze terenul pentru ca dorinţa mea
să se îndrepte din nou spre ea. De ce? La ce bun?
Ar fi fost atât de simplu să mă îndrăgostesc de Maritxell încetul cu
încetul… Să ne spunem poveşti şi să facem glume. Să o doresc. Să
mă refuze. O dată şi încă o dată. Să insist. Dar după cum
decurseseră lucrurile azi, mă puteam socoti norocos dacă accepta
să fim prieteni.
Frica de a fi iubit era explicaţia pentru îndelungata mea existenţă
solitară. Cât şi pentru refuzul categoric al Gabrielei la prima întâlnire.
Lecţia nr. 1: orice s-ar spune, viaţa nu e deloc simplă.

Cei care ştiu

să le-o spună celor care nu ştiu
Îmi pregătisem conştiincios cursul introductiv despre Bertolt
Brecht. Nu e vorba de un autor care să dezlănţuie pasiuni printre
studenţi, asta poate pentru că trăim vremuri prea perverse pentru
moralisme. Iar el este esenţialmente un autor moralist.
Îmi plac titlurile pe care le-a dat pieselor sale de teatru, de
exemplu Cercul de cretă caucazian sau Omul cel bun din Seciuan.
Aşa că, în loc să-i plictisesc cu biografia lui Brecht, le-am vorbit
studenţilor despre cea de-a doua piesă, reprezentativă pentru epica
sa moralizatoare.
Piesa începe cu discuţia dintre trei zei care se întreabă dacă
cineva poate fi bun şi drept într-o lume de egoişti. „Cobaiul“ va fi
Shen-Te, o prostituată din Seciuan. Singura care primeşte să
găzduiască în coliba ei trei necunoscuţi ajunşi în sat. Cu banii primiţi
de la aceştia, deschide o prăvălie pentru a-i ajuta pe cei în nevoie.
Numai că oamenii abuzează de bunătatea ei şi o aduc la ruină.
Păţită, începe o nouă afacere, de data asta deghizată în bărbat. O
conduce cu mână de fier şi câştigă stima tuturor, care se întreabă
însă cu nostalgie unde-o fi dispărut Shen-Te cea bună. În cele din
urmă, ea dă totul la iveală, uluind sătenii prin isteţimea sa.
Întrebarea esenţială este: ca să fim buni, trebuie să ne prefacem
răi?
Ajuns aici, un student pe care-l vedeam prima dată în acel
trimestru a ridicat mâna. Credeam că va porni o dezbatere despre
bunătate, teamă etc., numai că junele a întrebat ceva mult mai
banal:
— Există localitatea asta, Seciuan?
Mâna de studenţi care catadicsiseră să vină la oră au pufnit în râs
la întrebarea asta, care avea însă dedesubturile ei: era mai mult
decât probabil să nu pot răspunde. Noroc că mi-am amintit brusc
ceva:
— Da, chiar există. Ştiu asta pentru că acolo se află rezervaţia
urşilor panda gigantici. Am văzut într-un documentar.
A urmat un hohot de râs. „Ce li se pare atât de amuzant?“, m-am
întrebat eu, hotărât să reintru în pielea de profesor, drept care am
continuat:
— E totuna dacă piesa se petrece la Seciuan sau la Samarkand,
am continuat. Brecht foloseşte un scenariu exotic pentru a ne spune
o parabolă despre bunătate. Ştiţi ce e o parabolă, sper.
Deşteapta clasei cu ochelari s-a manifestat pe loc:
— O poveste cu mesaj, precum cele din Noul Testament, a spus
ea.
— Exact. Dar şi autorii contemporani au apelat la parabolă.
Adorno, un filozof german marxist, spunea că opera narativă a lui
Kafka, cu precădere Castelul, e mai ales parabolică.
— Ca o antenă, a grăit junele. Dar cum poate un neamţ să se
numească Adorno11?
11. În spaniolă, podoabă, găteală. (N. tr.)
 Ignorând provocarea individului, am continuat:
— Cu toate acestea, Omul cel bun din Seciuan nu e sentenţioasă
precum povestirile biblice şi nici nu ne oferă o viziune pesimistă, ca
la Kafka. În primul rând, formulează nişte întrebări. Reprezintă o
invitaţie să reflectăm asupra unui subiect destul de spinos. În acest
sens, se apropie mai curând de povestirile lui Nastratin. Ştie cineva
cine e acesta?
— Cred că un sufist, a spus ochelarista.
— Bravo, ai luat examenul! Nastratin e protagonistul multor
poveşti sufiste cu mesaj, după cum spuneai. E una despre
înţelepciune care-mi place în mod deosebit.Vreţi să o auziţi?
Nimeni n-a spus nimic, ceea ce se potrivea perfect cu spiritul
poveştii din Orientul Mijlociu, aşa că am dat drumul istorisirii:
„Nastratin ajunge într-un cătun, oamenii îl confundă cu un mare
înţelept. Ca să nu dezamăgească lumea adunată în piaţă, Nastratin
le spune:
— Dacă aţi venit înseamnă că ştiţi deja ce voiam să vă spun.
— Nu, nu ştim, spune-ne! îl roagă oamenii.
— Atunci, dacă aţi venit neştiind ce urma să vă spun înseamnă că
nu sunteţi pregătiţi să auziţi.
Şi pleacă. Oamenii rămân uimiţi. Sunt gata să-l ia de nebun, când
unul exclamă:
— Ce om deştept! Păi, are dreptate. Cum să venim fără să ştim
măcar ce-o să ne spună? Am fost nişte proşti, am pierdut o mare
ocazie. Ce om luminat, câtă înţelepciune. Trebuie să-l rugăm să mai
vină o dată să ne vorbească.
Câţiva săteni se duc după el şi-l roagă să revină, spunându-i să
înţelepciunea sa e mult prea întinsă pentru a o pricepe ei dintr-o
singură dată. După multe insistenţe, Nastratin acceptă şi se întoarce
în piaţa satului, unde s-au strâns de două ori mai mulţi. Le spune iar:
— Cred că ştiţi ce vreau să vă spun.
Cu lecţia învăţată, oamenii recunosc că da, un purtător de cuvânt
declară:
— Sigur că ştim, de-aia am şi venit.
La care Nastratin le zice:
— Păi dacă ştiţi, ce rost mai are să repet.
 Şi iar pleacă. Oamenii rămân cu gura căscată, un admirator
fanatic începe să strige:
— Minunat! Nemaipomenit! Vrem să-l mai ascultăm, vrem să ne
lumineze încă o dată cu înţelepciunea lui!
O delegaţie formată din mai-marii satului se duce după el şi-l
roagă în genunchi să vină să le mai vorbească pentru a treia şi
ultima dată. Nastratin refuză, apoi cedează la implorările lor. Ajuns în
piaţă, e primit de ovaţiile întregii suflări a satului. Le spune acelaşi
lucru:
— Cred că ştiţi ce vreau să vă spun.
Între timp, oamenii s-au pus de acord şi reprezentantul lor are
răspunsul pregătit:
— Unii da, alţii nu.
Se lasă o tăcere prelungă şi toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui
Nastratin, care hotărăşte:
— Atunci, cei care ştiu să le-o spună celor care nu ştiu.
Acestea fiind spuse, se tot duce.“

Satisfacţii
Povestea lui Nastratin îmi slujise ca să închei ora cu oarece
succes. Nu degeaba au supravieţuit aceste istorioare veacuri întregi
în tradiţia orală.
Mai aveam ore imediat după prânz, aşa că am profitat de soare şi
m-am plimbat. Am traversat Piaţa Universităţii şi am intrat în cartierul
Raval. Am trecut pe lângă o librărie rusă şi am ocolit până la strada
Egiptencelor, una dintre puţinele pe unde merg pentru că îmi place
numele ei.
De când se terminase cu întâlnirile de la miezul zilei cu Valdemar
eram uşor confuz, prin urmare am mers fără ţintă, urcând pe o
străduţă, coborând pe alta, neoprindu-mă nicăieri. N-am intrat la
Marsella sau la alt bar, nu m-am băgat în mulţimea care coboară pe
Rambla. De altminteri, mă îndoiesc că vreun barcelonez întreg la
minte ar face-o.
M-am întors pe alte străzi, descoperind astfel prăvălii şi cafenele
minuscule pe care nu le văzusem niciodată: o gogoşerie indiană, un
restaurant-concept, un magazin de piese electronice… După o oră
de umblat fără rost, m-am aşezat sub un palmier pe Rambla del
Raval.
„Freci pisoiul“, mi-am spus. „Mergi de colo-colo pentru că nu ştii
dacă să suni sau nu“.
M-am uitat la ceas şi am constatat că era două şi jumătate.
Gabriela, probabil, era în drum spre casă, sau se plimba, la fel ca
mine. Aveam numărul ei de mobil, o puteam deci localiza fără
probleme. Întrebarea era: trebuia să sun? Dar dacă era nevropată şi,
după una rece şi alta caldă, picam iar peste rece?
De parcă mi-ar fi răspuns la întrebare, chiar în clipa aceea au
trecut pe lângă mine doi pakistanezi care se ţineau de mână. E ceva
obişnuit prin ţările alea la prieteni.
Era o imagine evident afectuoasă, aşa că m-am căutat de nişte
monede şi am scos jumătatea de foaie pe care-i notasem numărul.
Poate pentru că învăţam din mers, nu am fost din cale-afară de
emoţionat în timp ce aşteptam să răspundă. A zis:
— Alo?
Asta a schimbat totul. A fost de-ajuns să-i aud vocea ca să fie din
nou aţâţat focul. Totuşi îmi făgăduisem mie însumi că voi fi distant.
— Samuel la telefon.
— Bună, Samuel. Pe unde umbli?
— Pe peste tot şi nicăieri. Îmi omor timpul, cum se spune.
— Eşti un ucigaş de timp, a spus ea pe tonul amabil pe care îl
foloseşti de obicei faţă de un copil. Şi merge treaba?
— Mă străduiesc…
— Eu sunt în pat, eram gata să adorm.
Preţ de o clipă am vizualizat pletele Gabrielei revărsate pe pernă
precum o floare deschisă şi m-a luat cu ameţeală. Dar mi-am revenit
şi am văzut micul ecran al telefonului, care îmi arăta că nu mai
aveam mult timp la dispoziţie.
— Mai am doar câteva secunde, i-am zis, că nu mai am monede.
Spune-mi când şi unde ne întâlnim.
A răspuns după o clipă.
— Mâine la şase, la Caelum.
— Nu ştiu unde vine. Cum ai zis că se numeşte?
 — Gândeşte-te la cer…
Deşi nu ştiam unde trebuia să ne întâlnim, m-a cuprins o linişte
copleşitoare. M-am sprijinit de palmier şi am făcut ce-mi spusese
Gabriela.
Cu ochii aţinţiţi la cer, lumea părea să capete sens dintr-odată.
Ţipetele copiilor nu mai erau gălăgie, ci viaţă în stare pură; vântul nu
mai era tăios ca un cuţit, ci o mângâiere proaspătă.
M-am mai uitat o dată la hârtia pe care notasem numărul. Îmi
plăcea să-i văd numele scris alături, urmat de cele nouă cifre:
GABRIELA.
Împăturind hârtia ca s-o pun în buzunar, am constatat că pe verso
era un poem de Brecht, Satisfacţii. Avusesem de gând să-l copiez
pe tablă ca să-l comentăm la curs. Mai bine că nu o făcusem.
Poemul nu avea nevoie de nici un fel de analiză sau comentariu:
Prima privire aruncată pe geam când te trezeşti,
cartea veche regăsită,
chipuri entuziaste,
zăpadă, schimbarea anotimpurilor,
ziarul,
câinele,
dialectica,
duşul, înotul,
muzica veche,
pantofi comozi,
să înţelegi,
muzică nouă,
să scrii, să plantezi,
să călătoreşti,
să cânţi,
să fii amabil.

O floare pe buza prăpastiei

 În timp ce mă îndreptam spre facultate, am realizat că era ceva
esenţial cu privire la Gabriela pe care aveam să-l aflu. Întinsesem o
punte foarte lungă între trecut şi prezent, fără să-mi pun întrebarea
dacă ea era liberă pentru o relaţie cu mine, asta în cazul cel mai
fericit.
După treizeci şi cinci de ani, majoritatea femeilor au un partener,
multe au chiar şi copii. Cum de nu mă gândisem la asta? Dacă
acesta era şi cazul ei, atunci se explicau reticenţele ei de la prima
noastră întâlnire.
Totuşi, ceva îmi spunea că Gabriela era singură, deşi singurătatea
ei era diferită de a mea. Fiecare singurătate e unică şi nu seamănă
cu alta, căci are propriile-i motivele ca să existe.
Străbătând culoarele facultăţii, m-am apucat să fantazez despre
întâlnirea a două suflete rătăcite, care, după ce au traversat deşertul,
se contopesc într-unul singur. Mă vedeam plimbându-mă de mână
cu Gabriela. Aproape că-i simţeam căldura şi pielea catifelată. Mâna
ei era o mână care nu strânge, ci însoţeşte, asta pentru că ne
aleseserăm unul pe celălalt ca să păşim împreună, nu ca să ne
dominăm.
Brusc, un student m-a smuls din visare cu o proză pură şi dură:
— Când avem examenul?
Revenind parcă dintr-o călătorie lungă şi afectat de jet lag, mi-a
trebuit ceva timp să pricep despre ce vorbea.
— Examenul de limbă, a insistat el. E în februarie, nu?
Am deschis carnetul cu orarul academic şi i-am dat toate
informaţiile cerute, ziua, ora, sala. Băiatul a intrat în sala în care
aveam să le explic diferenţa între cele două tipuri de conjunctiv din
limba germană.
Înainte de a intra în pielea mea de prof nesuferit, am mai apucat
să cuget: „Dacă te-ai înşelat şi Gabriela n-o să te iubească, o să te
prăbuşeşti într-un puţ fără fund“. Însă mi-am amintit de o frază a lui
Stendhal şi am mai căpătat un pic de curaj:
Iubirea e o floare frumoasă,
dar trebuie s-o culegi de pe buza unei prăpastii.
 Nimic din toate astea nu e real
— Ştii? Deseori am impresia că accidentul pe care l-am avut în
Patagonia nu s-a terminat aşa cum cred eu.
Valdemar se instalase pe aceeaşi parte a sofalei şi fuma iarăşi pe
întuneric. Coborâse cu puţin înainte de miezul nopţii, tocmai când
mă pregăteam să mă culc. Pare-se că asta era ora, împreună cu
miezul zilei, când era cel mai lucid.
„E clar, mi-am zis eu înainte de a-i răspunde, Valdemar se
activează din douăsprezece în douăsprezece ore, niciodată între
timp.“
— A, nu? Dar cum s-a terminat?
Omul a tras adânc din ţigară, iar fruntea transpirată i s-a luminat
fugitiv.
— Uneori bănuiesc că am murit în acel accident. Aveai dreptate: e
cu neputinţă să supravieţuieşti unei prăbuşiri de la treizeci de metri.
Iar de atunci, tot ce s-a întâmplat nu a fost decât un vis: drumul de-a
lungul râului îngheţat, flash-ul aparatului foto, salvarea, spitalul,
întoarcerea la Barcelona, discuţia asta… Nimic din toate astea nu e
real.
— Dacă nu e real, i-am răspuns, cum am sta acum de vorbă?
— Totul face parte dintr-un vis, care e singurul loc unde pot trăi
morţii.
— Aşa deci, eu fac parte din visul tău.
— Mai mult sau mai puţin.
— Prin urmare, nici eu nu am o viaţă a mea: vieţuiesc în capul tău,
mai rău, în visul interminabil al unui mort.
— Cam aşa ceva.
După acest dialog neliniştitor am rămas tăcuţi vreme de un minut.
Valdemar, care-şi lepădase pălăria, lansa înspre tavan vălătuci de
fum abia vizibili, cu capul sprijinit de canapea. Deodată, parcă
tulburat de un gând, s-a îndreptat brusc şi a stins chiştocul în
scrumieră.
— Când ai să încetezi să-ţi baţi capul şi vei îmbrăţişa neantul? m-
a întrebat pe neaşteptate.
— Poate când voi avea certitudinea că am murit, i-am răspuns.
 — Tocmai asta e cel mai amuzant, că nu vom şti niciodată, a
conchis Valdemar.

Întâlnire în cer
A fost nevoie de oarece investigaţie pentru a localiza punctul de
întâlnire cu Gabriela de la ora şase seara. „Gândeşte-te la cer“,
spusese ea: localul se numea Caelum, care înseamnă „cer“ în latină.
În pauza de prânz am urcat la librăria FNAC şi am căutat ghidurile
Barcelonei. În cele din urmă am găsit un Caelum pe lista cafenelelor
şi restaurantelor „cu şarm“. Era situat pe o străduţă din apropierea
pieţei Pi şi, după cum am citit, era vorba de o ceainărie unde nu se
serveau decât dulciuri făcute de măicuţele de la o mânăstire.
Cu toate că am fost uşor mirat de alegerea ei, mi-am notat adresa
în agendă şi m-am dus acasă să dorm.
Era ceva ce făceam foarte rar după terminarea studenţiei. Pe
atunci preferam să urmez cursurile serale, asta ca să pot dormi toată
dimineaţa, iar înainte de sesiunea de examene dormeam în timpul
zilei pe rupte. Nutream iluzia că noianul de informaţii cu care-mi
saturasem memoria avea să se sedimenteze cumva în timpul
somnului. Chiar aşa şi era, de parcă un conţopist obscur care lucra
pe timp de noapte ar fi pus în ordine toate astea.
Aveam şi acum senzaţia că urma să mă prezint la un examen
decisiv. Ceea ce avea să aibă loc la ceainăria măicuţelor putea să-
mi arunce în aer speranţele sau să fie începutul a ceva nou, deşi nu-
mi dădeam seama în ce avea să constea această necunoscută.
Oricum, voiam să dorm ca să uit de lume până la ceasul adevărului.
Deşteptătorul a sunat la ora cinci şi Mishima a început să se
vânture prin pat. Aveam impresia că nu aţipisem decât o clipă, deşi
ceasul îmi arăta limpede că siesta mea ţinuse un ceas şi jumătate.
Prea mult.
Am sărit din pat şi m-am îndreptat precum un zombi spre duş,
unde apa caldă m-a trezit de tot. Între timp, stăteam în cumpănă
dacă să mă bărbieresc sau nu. Aveam barba de o zi, o umbră abia
vizibilă, însă cele mai multe femei preferă bărbaţii proaspăt raşi. Mai
ales când e vorba să-i pupe pe obraz în chip de salut, ceea ce nu
ştiam dacă va fi cazul meu. Pe de altă parte, dacă mă prezentam
excesiv de aranjat şi spilcuit, îi dădeam de înţeles că această
întâlnire era deosebit de importantă pentru mine – iar asta ar fi putut
exercita o anumită presiune asupra ei, făcând-o să intre în
defensivă.
Raţionamentul m-a convins că era preferabil să nu mă rad. M-am
îmbrăcat cu ce-am găsit mai bun în dulap: nişte pantaloni gri care-mi
veneau destul de bine şi un pulover albastru cam fix. Parpalacul lung
adăuga nota boemă de care aveam nevoie.
„Să mergem, dară“, mi-am zis eu pentru a-mi face curaj şi am
închis uşa cu speranţa că aveam să revin transformat într-un om
nou.

Unde se uită Dumnezeu

Spre mirarea mea, Gabriela se afla deja acolo când eu am ajuns,
punctual, la întâlnire. Înainte de a intra, o zărisem ca pe un miraj prin
vitrina ceainăriei. În clipa aceea, o chelneriţă trupeşă tocmai
aprindea o lumânare pe masa la care stătea. Localul avea un aer
între monastic şi romantic, luminat doar de acele flăcări
tremurătoare.
Când am intrat, se auzea o piesă clasică de jazz, A Love Supreme
de John Coltrane, o bucată dedicată lui Dumnezeu, perfect potrivită
cu localul. O puseseră special, sau era o afinitate întâmplătoare?
Destul de emoţionat, m-am oprit lângă masa Gabrielei, care studia
lista de ceaiuri.
„S-o sărut de două ori pe obraz?“ m-am întrebat.
De regulă, ne căim că nu am făcut sau nu am spus ceva, aşa că
m-am aşezat pe scaun, hotărât să las evenimentele să curgă. Am
salutat-o timid şi m-am afundat în lista specialităţilor. Cum nu aveam
multă experienţă la ceaiuri, am cerut un Lady Gray, pentru că-mi
plăcea cum sună.
— La fel şi pentru mine, i-a spus Gabriela chelneriţei, care a vrut
să ştie dacă voiam la ceai dulciuri făcute de călugăriţe.
 — Mai încolo, am spus eu, încurajat de faptul că ceruse acelaşi
ceai ca şi mine.
După aceste formalităţi, am rămas faţă în faţă şi în tăcere. Am
observat că nu purta cercei, doar două agrafe în formă de fluture
prinse în pletele ondulate. Una verde-jad, alta fucsia cu reflexe
albăstrui.
Era de-a dreptul minunat că-şi prinsese fluturii aceia în păr,
neştiind că amintirea mea cu ea era tocmai un sărut de fluture.
Am înţeles, tulburat, că era un semn bun. Mă întrebam cum să
încep conversaţia, când Gabriela – care până atunci îşi tot învârtise
ceaşca goală – a spus fără să mă privească:
— Artizanii japonezi sunt chiar geniali când produc ceşti. Apropo,
ştii care e partea la care se străduiesc cel mai mult?
„Tipic pentru Gabriela mea, mi-am spus în timp ce mă gândeam la
un răspuns, ca şi atunci, îi place să ia iniţiativa.“
— Ştiu eu, toarta, poate?
— Ceştile japoneze nu au toartă.
— De unde ştii?
— Am trăit acolo destul ca să ştiu.
— Ai locuit în Japonia?
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, s-a încruntat ea graţios.
— Păi, presupun că se străduiesc să decoreze exteriorul ceştii cu
modele simple şi armonioase. Foarte zen, în orice caz.
— Răspuns greşit.
— Atunci, fac tot posibilul ca ceaşca să fie perfect rotundă.
— Nici. O ceaşcă neregulată poate fi o operă de artă.
— Mă predau, am admis eu. Unde îşi dau străduinţa?
Gabriela a întors ceaşca şi a bătut uşor în fund cu linguriţa:
— La partea de jos, a declarat ea, cea care nu se vede. Şi ştii de
ce?
— N-am nici cea mai mică idee.
— Acolo se uită Dumnezeu.
După care mi-a tras un zâmbet ghiduş care m-a topit. Purtam o
conversaţie mai potrivită pentru nişte copii decât pentru nişte adulţi
care se apropiau de ecuatorul vieţii. Slavă Domnului că era aşa! În
condiţii normale, aş fi bombardat-o cu nedumeririle care mi se
păreau cele mai urgente: „Chiar crezi în Dumnezeu?“, „Unde şi când
ai trăit în Japonia?“, „De ce vorbim despre ceşti în loc să vorbim
despre noi?“, „Nu aşa se face la o întâlnire?“
Nu doream, totuşi, să stric cercul acela magic urmând un scenariu
prestabilit pentru „băiatul şi fata care se cunosc“. Care constă într-un
soi de mărturisire vitală în linii mari, cu accent pe eşecurile
sentimentale. De regulă, e nevoie de mai multe şedinţe pentru ca
amândoi să facă un raport complet. După care e mai greu să găseşti
ce să spui.
Am înţeles că, în schimb, Gabrielei trebuia să-i spun orice, numai
asta nu. Însă experienţa mea de bărbat solitar mă îndrituia la
anumite extravaganţe de care mă puteam folosi cu acel prilej.
— Precis că au şi un cuvânt pentru asta, am spus în timp ce
chelneriţa ne servea ceaiul.
— Ce vrei să spui?
— Japonezii trebuie să aibă un termen care să desemneze
frumuseţea ascunsă pe care o vede doar Dumnezeu. Iar dacă nu-l
au, ar trebui să-l inventeze.
— De unde ştii? Ai stat în Japonia? m-a ironizat ea înainte de a
sufla în ceaiul fierbinte.
— Nu, dar am un dicţionar de cuvinte rare. Sunt mulţi termeni care
nu există decât în japoneză. Impresia mea e că trăiesc într-o lume
aparte, cu coduri doar de ei înţelese.
— Într-un fel, aşa şi e. Spunând asta, privirile i s-au întunecat şi şi-
a şters cu un deget o lacrimă care se lupta să apară.
Am bănuit că trecuse prin ceva teribil de trist în partea cealaltă a
lumii, deşi nu reuşeam să ghicesc ce putea fi. Nu era vorba despre o
simplă dezamăgire amoroasă. Cert este că atinsesem o coardă
nedorită a sufletului ei, dovadă că, până să apuc să mai întreb ceva,
Gabriela a adăugat:
— Trebuie să fie interesant dicţionarul ăla al tău. Dar eu aş prefera
unul de cuvinte care nu există şi ar trebui inventate, aşa cum
spuneai. Cred că ai fi în stare să scrii unul.
— Ce te face să crezi c-aş putea scrie un dicţionar?
— Pentru că ai exact aerul cuiva capabil să facă chestii de genul
ăsta.
 Acel comentariu m-a cam deranjat, mai ales că avea dreptate.
Doar unul ca mine putea să se dedice unor activităţi asemănătoare.
Iar cartea lui Francis Amalfi – chiar dacă o făceam de dragul
bătrânului – se plasa cam în aceeaşi linie. Am trecut în ofensivă:
— Bun, m-ai convins. Poate că o să-l scriu. Dar va trebui să mă
ajuţi. Să vedem, ce alte concepte mai au nevoie de un termen, în
afară de frumuseţea pe care o vede doar Dumnezeu?
— A, sunt multe cuvinte de inventat. De ce există, de pildă,
termenul „orfan“ pentru un copil care şi-a pierdut mama, dar nu şi
unul pentru mama care şi-a pierdut copilul? Oare suferă mai puţin?
— Ai dreptate.Uite, am şi eu un sens pentru care caut un cuvânt:
iubirea cu „i“ mic.
— Iubirea cu „i“ mic?
— Da, şi poate că e singura descoperire de care mă simt mândru,
am spus cuprins de exaltare. Uite, faci o faptă bună şi asta
declanşează un lanţ de întâmplări care îţi întorc iubirea asta
înmulţită. Iar la urmă, chiar de-ai vrea să revii la punctul de plecare,
nu mai poţi. Pentru că iubirea cu „i“ mic a şters orice cale de
întoarcere la ceea ce ai fost la început.
— E drăguţ ce spui tu, deşi nu prea pricep.
— Nici eu. Dar dovada acestui fapt este că ne aflăm aici.
M-am căit imediat că mă demascasem astfel. Până aici, întâlnirea
decursese bine, îmi părea rău că stricam totul în ultimul moment. Am
intuit că întâlnirea era pe punctul de a se sfârşi, aşa că am sorbit-o
pe Gabriela din ochi cât să-mi ajungă pentru următorii treizeci de ani.
I-am aşezat mai bine cei doi fluturi din păr, i-am invidiat pentru că se
aflau atât de aproape de ea.
— S-a făcut târziu, mi-a confirmat ea temerile, trebuie să mă duc
acasă.
S-a ridicat imediat, am făcut şi eu la fel şi am întrebat-o unde stă.
— În Piaţa De los Ángeles12.
12. Piaţa Îngerilor. (N. tr.)

„Logic, mi-am zis eu, cineva ca Gabriela nu putea locui decât într-
un loc ca ăsta“.
 — Te conduc o bucată de drum, m-am oferit plin de avânt.
— Nu mă conduce.Vreau să mă gândesc la cuvintele care trebuie
inventate.
„Ia te uită ce scuză“, mi-am zis. Dar Gabriela căzuse în propria ei
capcană, drept care am plusat:
— Dat fiind că voi scrie acest dicţionar, va trebui să-mi spui ce
cuvinte ai găsit. Pot să te invit la masă într-una din zile? Pe Paseo
de Gracia e un restaurant despre care nu m-am lămurit de ce se
cheamă cum se cheamă, cred că e locul ideal pentru inventat
cuvinte.
— Cum se numeşte? a fost ea curioasă în timp ce se încheia la
palton, căci eram deja pe stradă.
— „Buzzing“. Când vrei să mergem?
M-a privit nerăbdătoare. Cred că înţelesese că n-aveam să o las
să plece fără să-mi acorde o altă întâlnire, aşa că a spus:
— Poate joi.
— Perfect. Cum nu ştii unde se află, am să trec să te iau de la
magazin şi mergem împreună.
— Cum vrei.
Pus în faţa unui scenariu la care nu mă aşteptasem – „el insistă,
ea se lasă greu“ – am sărutat-o pe amândoi obrajii în chip de rămas-
bun.
— Înţepi, mi-a spus ea schiţând un zâmbet, în timp ce o lua pe
străduţă în jos, ceea ce m-a făcut să cred că nu era totul pierdut.

O licărire în beznă
Fac parte dintre aceia care vor să repare lucrurile când e deja
prea târziu. În metrou, în drum spre Spitalul Clinic, mă simţeam
cumplit de ruşinat pentru felul în care mă purtasem. Faptul că eram
amorezat de Gabriela nu justifica defel presiunea la care o
supusesem pentru o nouă întâlnire. O pusesem între ciocan şi
nicovală, nelăsând-o să decidă ea dacă voia sau nu să mă revadă.
Elegant şi delicat ar fi fost să-i spun cam aşa: „Gabriela, a fost o
plăcere să bem ceaiul ăsta împreună. Dacă vrei să repetăm, ştii cum
să dai de mine“.
 Astfel nu s-ar fi simţit încolţită şi poate că m-ar fi sunat, că de
prieteni e mereu nevoie. Dar nu, o silisem să accepte altă întâlnire.
Mai mult ca sigur că până joi îmi va lăsa un mesaj pe telefon că nu
poate veni. Aşa îmi trebuia.
Pe culoarele nesfârşite ale spitalului mi-am dat seama că trecuse
aproape o lună de când nu mai fusesem la Titus. Urât din partea
mea. E drept, la telefon vorbeam de două ori pe săptămână, dar
asta nu era de ajuns. În definitiv, mulţumită lui reuşisem să ies din
rutina mea solitară, şi asta graţie unei şine de tren în miniatură.
Poate pentru că nu-l văzusem de mult, omul mi s-a părut destul de
dărâmat. Capul mic şi chel i se înfunda în pernă, aveai impresia că
dintr-o clipă în alta avea să dispară cu totul. M-am aşezat lângă patul
său, în vreme ce un brancardier îl lua de acolo pe colegul de
cameră, un tip la vreo cincizeci de ani, care tuşea groaznic.
— V-am neglijat, am spus în loc de bună ziua.
Laitmotivul zilei era „mă simt vinovat“.
— Lasă asta. Cred că sunt pe ducă, prin urmare fii foarte atent.
Am ceva foarte important să-ţi spun.
Cu inima strânsă, m-am tras mai aproape de el. Vocea îi era atât
de slabă, încât era greu să înţeleg ce spunea.
— Ăsta e Purgatoriul, Samuel. Numai că în Purgatoriu înveţi lecţii
importante…
Mi-am propus să-l fac să abandoneze acest discurs lugubru cu
prima idee care mi-a trecut prin minte şi care l-ar fi putut consola:
— Scuze pentru întrerupere. Vă amintiţi că v-am vorbit de un
fizician lunatic?
— Da, Valdemar.
— Ce memorie bună aveţi! Ei bine, ieri mi-a spus că viaţa lui e un
vis şi că de fapt era mort. Poate are dreptate, poate că am murit cu
toţii. Sau poate că viaţa adevărată e ceea ce vedem şi facem când
visăm. Vreau să spun că… în fine, el zicea că nimic nu e real, prin
urmare nu trebuie să ne facem atâtea griji. Nici dumneavoastră, deşi
acum vă e rău…
Titus şi-a trecut mâna peste bărbia nerasă, căutându-şi parcă
replica potrivită. Părea liniştit. În fine, şi-a dres vocea şi a rostit cu
glas abia şoptit:
— Afurisitul ăla deValdemar are dreptate. Nu putem fi siguri de
existenţa acestei lumi. Numeşte-o vis, iluzie, cum vrei. Poate că nu
suntem decât o licărire de conştiinţă în bezna Universului. Însă, cum
timpul care ne precedă şi cel care ne va urma e infinit, putem spune,
matematic, că licărirea asta nu s-a produs nicicând. Pricepi unde
bat?
— Mai mult sau mai puţin. Dar ce lucru important voiaţi să-mi
spuneţi?
— Păi tocmai îţi spun, la naiba!
După această ridicare de ton, părea că Titus se sufocă, iar eu
eram gata să chem infirmiera. Dar m-a prins de braţ, împiedicându-
mă s-o fac.
După ce a tras de câteva ori aer în piept cu dificultate, i-a revenit
puţin culoarea în obraji.
— Nu faceţi eforturi inutile, i-am şoptit eu la ureche. Dacă vreţi să
vorbiţi, faceţi-o cu calm. Am tot timpul din lume.
— Dar eu, nu. Prin urmare, fă-mi favoarea de a nu mă întrerupe.
Am încuviinţat din cap şi mi-am împreunat degetele, ca un copil
cuminte.
Când a vorbit, mi-am dat seama că îşi pregătise de mai mult timp
cuvintele, era un soi de mesaj de despărţire:
— Trăim prea departe de galaxiile exterioare – la care nu vom
ajunge niciodată. Tot prea departe suntem şi de universul cuantic
pentru a-l înţelege. Nu vom reuşi nicicând să pătrundem dincolo de
ultimul prag al materiei. Iar dacă am reuşi, va fi ca să descoperim că
acolo nu există nimic, exact cum zice Valdemar. Nu putem lua în
serios nişte particule care se comportă altfel atunci când le privim.
Iar dacă, pentru a afla cum arată materia pe dinăuntru, nu trebuie să
o privim, la revedere! E absurd. Ceea ce vreau să spun este că
niciodată nu vom şti nimic, pentru că pesemne nu e nimic de ştiut.
Trăim într-o lume de senzaţii şi sentimente. Asta e tot ce există. Ţine
minte, Samuel: nu-ţi dispreţui niciodată senzaţiile şi sentimentele,
pentru că doar pe ele le ai.
Impresionat de aceste cuvinte, mi-am adus aminte de cuvintele lui
Nastratin: „Cei care ştiu să le spună şi celor care nu ştiu“. Deşi nu
prea ştiam cui i-aş fi putut spune cele aflate de la Titus.
— Acum du-te şi nu mai veni, a adăugat el.
— De ce? am întrebat eu alarmat, având brusc senzaţia că toate
astea se depărtau de mine întocmai ca o galaxie care se
expandează.
— Pentru că nu mai am ce să-ţi spun. Şi nici nu mă mai suna.
Lasă-mă să joc ultima partidă cu moartea. Teamă mi-e că a
însemnat cărţile.

Preţul Lunii
Am ajuns acasă cu sufletul zdrobit. Poate mă înşelasem şi
laitmotivul zilei nu era „mă simt vinovat“, ci „adio“.
Intrând în living, am constatat cu uşurare că robotul telefonic nu
pâlpâia, deci Gabriela nu anulase întâlnirea, deşi mai era timp până
joi. Deveneam oare nevropat?
În timp ce puneam apa la fiert pentru paste şi mă jucam cu
Mishima, îmi doream din tot sufletul ca Valdemar să nu-mi mai pice
pe cap în seara asta. Nu mă simţeam în stare să-l ascult. Nu voiam
decât să îmbuc ceva şi să mă bag în pat, lăsând să cadă cortina
pentru acea zi.
Îl pierdusem pe Titus, care pentru mine fusese cel mai aproape de
noţiunea de tată. Dincolo de mesajul final, pe care urma să-l asimilez
cu timpul, situaţia sa nefericită îmi dăduse măcar perspectiva
potrivită. Oricât de mult aş fi suferit din cauza Gabrielei, durerea asta
nici nu se putea compara cu cea a omului care se sfârşea într-un
spital public.
Asta încercase el să-mi spună? Să mă agăţ de senzaţii şi de
sentimente câtă vreme trăiam în lume? Probabil, însă despărţirea de
Titus mă afectase prea mult ca să-i urmez sfatul.
Am amestecat spaghetele cu un borcan de sos rece de roşii şi am
cinat fără chef înaintea televizorului, lucru neobişnuit pentru mine.
Ciudat, se transmitea un documentar despre cursa spaţială, ca şi
cum în absenţa lui Valdemar – dorinţa mi se îndeplinise – trebuia să-
mi primesc doza zilnică de astronautică la TV.
 Filmul trecea în revistă izbânzile şi incidentele celor peste cincizeci
de nave care vizitaseră Luna, deşi doar o duzină de oameni
puseseră piciorul pe ea. După Apollo XVII, care aselenizase în
decembrie 1972, nimeni nu mai fusese acolo, ceea ce întărea
oarecum îndoielile lui Valdemar. Următoarea navă fusese Lunar
Prospector, de data asta fără echipaj, care plecase douăzeci şi cinci
de ani mai târziu.
La fel ca la cursurile mele, după trecerea rapidă în revistă a
călătoriilor spaţiale, a urmat secţiunea de „anecdote şi întâmplări
hazoase“. În cazul de faţă, era vorba de pulberea lunară, faimosul
regolit de care pomenise Valdemar. Se pare că astronauţii care
fuseseră pe Lună aduseseră pe post de souvenir în jur de 382 de
kilograme de roci şi regolit, pe care NASA le păstrează la Houston la
o temperatură de minus 92 de grade.
Elementul hazos e că, în august 2003, au fost judecaţi trei bursieri
de la laborator care au furat 105 grame de Lună cu intenţia de a le
vinde la un preţ cuprins între o mie şi cinci mii de dolari gramul.
Numai că juriul a socotit un preţ mult mai mare, calculând că
obţinerea fiecărui gram costase bugetul american 50.800 de dolari.
Dar preţul de vânzare pentru public avea să sară şi mai sus: la
Sotheby’s, mostrele lunare aduse de misiunile sovietice s-au vândut
cu 1.200.000 milioane de dolari gramul.
Am închis televizorul întrebându-mă cine era idiotul care dăduse
tot bănetul ăsta pe o grămăjoară de pulbere.

Absenţe
Miercuri, după ce am făcut pe supraveghetorul la câteva
examene, m-am dus la cabinetul veterinar. N-o mai văzusem pe
Meritxell de la gustarea aceea terminată atât de abrupt. Totuşi, m-a
primit destul de cordial.
— Acum nu pot pleca, sunt de gardă până la cinci.
— Nici o problemă, dacă ai chef să vii, sunt acasă. Şi mai e şi
vaccinul lui Mishima… deşi ştii cum procedează.
— O să-l aduc, pentru orice eventualitate.
De unde am dedus că avea de gând să vină.
 În ciuda soarelui generos care anunţa venirea primăverii, eram
prea trist ca să bat oraşul, cum făcusem în ultimul timp. Aveam
nevoie de căldura unui prieten, iar dacă avea capul pe umeri precum
Meritxell, cu atât mai bine.
Cu toate astea, orizontul era umbrit de un nor negru: rămânau
exact douăzeci şi patru de ore până la ipotetica întâlnire cu Gabriela.
Era momentul potrivit pentru a o anula, sub un pretext oarecare.
Dacă robotul telefonic s-ar fi activat în timp ce eram cu Meritxell,
prietenia cu ea s-ar fi dus pe apa sâmbetei.
Soluţia era simplă: să deconectez robotul şi telefonul. La urma
urmei, nici nu voiam să aflu dacă Gabriela venea sau nu, lăsam
lucrurile să curgă: aveam să mă duc să o iau la ora stabilită, iar dacă
n-avea chef să stea cu mine la masă, aveam să mănânc singur la
restaurantul acela. Nu avea sens să mai întorc pe toate părţile
chestiunea.
Rupt de lumea de afară cu excepţia soneriei, mi-am început după-
amiaza corectând lucrările de limbă şi istorie a literaturii. În mod
surprinzător, nu exista cale de mijloc: tezele erau ori impecabile –
ceea ce dovedea că studentul avea unul sau ambii părinţi de origine
germană –, ori era nevoie de multă compasiune şi simţ practic
pentru a le da notă de trecere. În acest ultim caz, aproape că am fost
tentat să aplic „metoda covorului“, o legendă urbană a facultăţii. O
vreme, se crezuse că un prof care nu avea timp să corecteze
lucrările de examen le azvârlea pe covorul din birou. Cei care
nimereau pe covor primeau notă de trecere, ceilalţi erau picaţi.
În timp ce corectam în dorul lelii nişte exerciţii, mă întrebam ce-o fi
făcând Valdemar acolo sus toată ziulica. Faptul că nu mă ocupasem
de el nu însemna că problema nu exista. Cât timp puteam să-l ţin
ascuns? Când avea să moară Titus – ceea ce se putea întâmpla în
orice clipă – aveau să vină rudele să-i lichideze lucrurile şi, dacă
dădeau de el, m-aş fi aflat într-o mare încurcătură.
Nepăsarea cu care tratam problema lui Valdemar mă ducea la o
problemă şi mai arzătoare: cartea lui Francis Amalfi. Trecuse o
veşnicie – sau cel puţin aşa aveam eu senzaţia – de când bătrânul
mă rugase să-l înlocuiesc. Ar fi trebuit să fi terminat treaba până
acum, deşi Titus nu-mi dăduse nici termenul de predare, nici numele
editorului care aştepta cartea. Pur şi simplu mă rugase s-o scriu. Ce
sens aveau toate astea?
Ţârâitul soneriei mi-a întrerupt frământările. Am pus cafeaua la
făcut şi am pândit paşii lui Meritxell care urca scările. Paşi uşori şi
regulaţi, ca a unei fete care n-a spart niciodată o farfurie, ceea ce nu
însemna că, la o adică, nu s-ar fi burzuluit, dacă împrejurările i-ar fi
cerut-o.
Am primit-o cu o îmbrăţişare timidă şi am ajutat-o să-şi scoată
paltonul.
Părea iarăşi binedispusă, îi eram simpatic, pare-se, deşi nu
făcusem nimic ca să merit asta. A acceptat o cafea şi o jumătate de
croasant din ajun, în timp ce eu îndulceam atmosfera cu discul meu
preferat al lui Keith Jarrett: Concertul din Kőln.
— Nu-l văd pe Mishima, a spus pe un ton ironic.
— Cred că s-a ascuns. Cred că te detectează de la o poştă. E
normal, şi eu mă piteam sub pat când ştiam că vine doctorul cu
injecţia.
Tocmai pusesem pe măsuţă cafelele şi croasantul tăiat în două,
când soneria de la apartament a sunat de două ori, punându-mă în
alertă.
— Mai aştepţi pe cineva? a întrebat ea suspicioasă.
— Ba deloc, am declarat eu şi am dat fuga la uşă, să văd cine era.
Exact ce mă aşteptam: în pragul uşii stătea Valdemar, cu tot cu
pălărie. O imagine cert antipatică în condiţiile date. Nici nu a aşteptat
să-l invit sau să-l gonesc, a dat buzna în salon. Mergeam în urma lui
şi am văzut că veterinara a dat să sară în sus când omul s-a trântit
lângă ea pe canapea, fără ca măcar să-i spună bună ziua.
— Locuieşte la mansardă, am lămurit-o. Obişnuim să stăm de
vorbă la miezul nopţii, dar azi văd că s-a grăbit.
— L-au găsit pe Temis, a declarat el euforic, de parcă Meritxell, eu
şi restul omenirii am fi fost obligaţi să ştim cine era Temis. Şi-a scos
pălăria ca să se sprijine mai comod de spătarul canapelei şi a
adăugat: Temistocles García – Temis pentru prieteni. Dispărut pe 5
iulie anul trecut în Valea Lunii.
I-am adus o scrumieră ca să previn alte complicaţii. Omul se agita
ca pus pe jar, în vreme ce Meritxell rămăsese încremenită cu
cafeaua într-o mână şi jumătatea de croasant în cealaltă. „Ar trebui
să-i fac o poză, că pare a fi ultima noastră întâlnire la o cafea“, mi-a
trecut prin cap.
— E vorba de Chile, în nord, de deşertul Atacama, ne-a lămurit
Valdemar, acolo se află Valea Lunii unde a dispărut Temis. O
absenţă provocată de un un soi de grand mal.
— Ce naiba spui tu acolo, m-am răstit eu, indignat că ne stricase
în acel mod seara.
— Nu sunt expert în medicină, a spus Valdemar, fără să-mi ia în
seamă reacţia, dar ştiu că există un soi de epilepsie care duce la
astfel de absenţe, care se împart în petit mal şi grand mal.
Temistocle suferea de ultimele, care sunt cele mai teribile. Omul îşi
pierde judecata preţ de câteva ceasuri şi tot ce vrea atunci este să
plece departe. Dacă are parale, cazul amicului meu, dă fuga la
aeroport şi-şi ia un bilet de avion pentru cea mai depărtată destinaţie
posibilă. Ajuns acolo, se duce la un hotel şi se culcă. Absenţa
dispare în timpul somnului, ştergând toate cele petrecute în aceste
ore. Imaginează-ţi cum ar fi să te trezeşti într-un hotel din Toronto,
de exemplu, fără să ai habar unde eşti şi cum ai ajuns acolo. Temis
a păţit asta de zeci de ori. Graţie unei moşteniri, în ultimii ani s-a
trezit în oraşe din toată lumea. Spus aşa, poate părea amuzant, dar
te asigur că individul trece prin mari angoase. După ultimul episod
de grand mal din Valea Lunii nimeni nu ştia unde dispăruse. M-a
sunat un amic din Chile şi mi-a spus că l-au găsit. Mai bine zis:
Temis a reuşit să se găsească pe sine însuşi, iar acum e gata pentru
următoarea absenţă.
— Ei, eu trebuie să plec, a spus Meritxell.
Abia atunci Valdemar a părut să o vadă în sfârşit:
— Dacă te trezeşti într-un oraş necunoscut, sună-ne şi venim să
te luăm, că nu se ştie când te poate lovi le grand mal pentru prima
dată.

Da’ porcul ce-a păţit?

Dacă nu o anula, aceasta urma să fie cea de-a treia mea întâlnire
cu Gabriela. Şi continuam să fim doi necunoscuţi.
 Eu nu ştiam decât că lucra la un magazin de muzică şi că o vreme
trăise în Japonia; că în copilărie luase lecţii de balet, apoi de pian,
când se împotmolise la romanţa Ţesătoarea. Cam puţin.
Cât despre mine, ea ştia că-mi plăcea muzica clasică şi că-mi
aminteam de un joc de copii de-acum treizeci de ani. Şi mai ştia şi
că eram nebun după ea.
Am ajuns la magazin chitit să mă port ca un domn, orice s-ar fi
întâmplat. Surpriză: Gabriela mă aştepta pe trotuar, gata de plecare.
Purta un pardesiu grena şi îşi prinsese părul cu o diademă de
aceeaşi culoare.
— Azi o să închidă colegul meu, putem să mergem, mi-a declarat
ea, veselă.
„Nu e deci o legendă că femeile reuşesc întotdeauna să te
surprindă“, am cugetat eu în timp ce părăseam ultima porţiune din
Rambla şi intram în Piaţa Cataluña.
— Vrei să luăm metroul? am întrebat-o.
— Mai bine mergem pe jos, e o zi frumoasă.
Am privit în jur. Piaţa colcăia de turişti străini care stăteau la soare
şi de grupuri de angajaţi în pauză, care fumau şi glumeau, vorbind
tare cu colegii lor. Da, era o zi frumoasă, mai ales pentru că păşeam
alături de Gabriela.
Ca să ajungem la restaurantul acela, am traversat Paseo de
Gracia, unde modernismul e o scuză pentru a atrage turiştii la
buticurile cu preţuri astronomice. Un grup de japonezi care răsuceau
în mână o hartă m-a făcut să o întreb pe Gabriela:
— Din ce trăiai în Japonia?
Îmi alesesem cu grijă cuvintele. Era mult mai discret decât să o fi
întrebat de ce se stabilise acolo sau de ce revenise în ţară.
— Din lecţii particulare de engleză.
— Ia te uită, aveam impresia că japonezii sunt genul de oameni
care ar pretinde un profesor nativ. Pesemne că ştii foarte bine limba.
— Nu neapărat, am doar First Certificate, dar treaba e că în
Japonia nu se prea vorbeşte engleza. E chiar mai rău ca la noi. De-
aia au mare nevoie de profesori – şi plătesc foarte bine.
— Dar acolo viaţa e probabil scumpă, am spus eu ocolind nişte
nordici care umblau cu ochii ţintă la un acoperiş de Gaudí. Probabil
că trebuia să dai multe ore.
— De fapt, nu chiar atât de multe. Stăteam la Osaka şi nu ieşeam
aproape deloc. Când nu dădeam ore, rămâneam în cameră şi
citeam. Devoram trei sau patru cărţi pe săptămână.
„Ce rost are să fii în Japonia şi să te închizi într-o cameră?“ mi-a
stat pe limbă s-o întreb, dar am intuit că era preferabil să o las pe ea
să-mi povestească ce voia. Am întrebat-o:
— Citeşti în japoneză?
— Nu. O vorbesc, nu e atât de greu, dar să citeşti acele kanji e cu
totul altceva. Îţi trebuie ani de zile ca să înveţi.
— Şi atunci, în ce limbă citeai?
— Mai ales în engleză. Osaka e, cum ar veni, capitala culturală a
Japoniei. Sau cel puţin aşa cred cei de acolo. Tokyo e pentru afaceri,
Kyoto pentru cele spirituale, iar Osaka pentru cultură. Lângă blocul
în care locuiam era un anticariat de cărţi americane la mâna a doua
foarte căutat de străini. Îmi dădeam banii pe antologii de proză
scurtă, mă dau în vânt după povestiri!
— Ca să vezi, eşti o cutie cu surprize! Cred că ai avut o viaţă mult
mai interesantă decât a mea… Şi ce autori îţi plăceau?
— Mulţi care nu mai sunt la modă, de pildă Somerset Maugham.
Dar preferata mea era o povestire de Graham Greene, A Shoking
Accident. Era într-o antologie. A fost singura carte pe care am adus-
o cu mine când am plecat de la Osaka. N-ai s-o găseşti nicăieri.Vrei
să ţi-o povestesc?
Am fost de acord şi am rărit pasul. Mă simţeam atât de norocos
mergând alături de ea, încât aş fi dorit ca Paseo de Gràcia să nu se
termine niciodată, sau măcar să fie cât bulevardul Insurgentes din
Ciudad de México, care se întinde pe mai bine de patruzeci de
kilometri.
Gabriela a început să povestească:
„Protagonistul e fiul unui scriitor ratat, care se apucă de jurnalism.
Fiind şi văduv pe deasupra, îşi trimite băiatul la un internat din
Anglia, în vreme ce el e corespondent al ziarului în Italia. Din pricina
distanţei, copilul începe să-şi mitifice tatăl şi îşi imaginează că, de
fapt, e agent secret şi aşa mai departe. Într-o zi, directorul
internatului îl cheamă ca să-i spună că tatăl său a murit, grăbindu-se
să adauge că nu a suferit. Logic, băiatul îl întreabă cum s-a prăpădit
tatăl său. Directorul evită să intre în amănunte, dar la insistenţele
copilului, îi explică:
— A fost un accident foarte ciudat. Tatăl tău se afla la Napoli şi a
trecut pe sub un balcon în care stăpânul casei creştea un porc.
Animalul ajunsese extrem de gras, căci fusese hrănit excesiv. Exact
când tatăl tău trecea pe acolo, balconul a cedat. A murit pe loc.
— Da’ porcul ce-a păţit? îl întreabă băiatul pe director, care se
supără pentru că i se pare total neserios şi îl trimite înapoi în
cameră.
Anii trec, fiul jurnalistului creşte, devine melancolic şi singuratic.
Acceptă faptul că taică-său nu era spion, însă nu mai povesteşte
nimănui cum şi-a găsit sfârşitul, căci atunci când o făcuse se râsese
la el. Poartă această traumă în taină, ca pe o lespede grea. Într-o zi,
cunoaşte o fată şi încep să iasă împreună. Nu-i spune că tatăl său a
murit, pentru că ştie că, dacă va râde de el nu se va putea însura
niciodată cu ea. Dar într-o zi, se duc în vizită acasă la mătuşa lui şi
acolo fata vede o fotografie şi întreabă cine e acela. Mătuşa îi spune
şi o lămureşte că a murit într-un accident.
— Nu mi-ai spus, îi spune ea surprinsă logodnicului ei.
— Uite, îţi spun eu, intervine mătuşa.
Iar el începe să tremure. Când mătuşa termină istorisirea
accidentului, fata întreabă:
— Da’ porcul ce-a păţit?
Şi-atunci el îşi dă seama că şi-a găsit dragostea vieţii sale.“

Adaug-o la karma mea

— Buzzing vrea să spună că localul e ticsit de lume care se simte
foarte bine, ne-a răspuns chelnerul şi totodată patronul
restaurantului. I-am zis aşa ca să chemăm succesul. De undeva
trebuie să începi.
Purta o bandană psihedelică asortată cu decorul în tonuri de
negru şi oranj al localului şi cu mobilierul în stilul anilor ’60. Gabriela
a privit un pic pozele în alb şi negru de pe un perete, apoi m-a
întrebat:
 — Ai găsit vreun termen nou pentru dicţionarul tău?
— Mda, răspund eu, încercând să improvizez ceva, căci de fapt,
nu mă gândisem la asta. O variantă a iubirii cu „i“ mic: karma bruscă
ce are loc atunci când facem prostii. De exemplu, când zicem despre
cineva că e zgârcit, iar în aceeaşi zi omul ne surprinde făcându-ne
un cadou. Sau când te cerţi cu cineva, apoi ieşi în stradă şi dai cu
capul într-un stâlp de nervos ce eşti. Nemţii au şi un proverb pentru
asta: „Dumnezeu pedepseşte neîntârziat micile păcate“.
— Nu e rău.
— E ca şi cum cineva ar lua notă de micile noastre tâmpenii şi ne-
ar trage de urechi ca să ne facă să reacţionăm. Un soi de karmă
care n-are nevoie de alte vieţi pentru a se răscumpăra, pentru că o
plăteşti cu mărunţişul din buzunar, ca să zic aşa.
Tipul cu bandană ne-a servit vinul, încă nu hotărâserăm ce să
comandăm. Am ridicat paharul să închin, am fost tentat să spun
„pentru noi“, dar asta ar fi sunat cam prea dulceag, aşa că am ciocnit
fără cuvinte.
— Când te mai văd? am întrebat pe urmă, încălcându-mi
hotărârea de a nu o presa.
— Am un cuvânt nou pentru dicţionarul tău. Definiţia ar fi:
incapacitatea anumitor persoane de a trăi clipa prezentă.
— Asta n-a fost frumos, am protestat.
Gabriela a zâmbit şi, luând o înghiţitură de vin, a spus:
— N-ai decât s-o adaugi la karma mea!

10.000 de feluri de a spune„te iubesc“

Orice îndrăgostit e tentat să exploreze trecutul persoanei iubite. E
un mod de a o înţelege mai bine şi, pe cât posibil, de a nu o
dezamăgi. Numai că eu nu ştiam mai nimic despre trecutul Gabrielei,
dar, ştiind că trăise o vreme la Osaka şi că vorbea limba, m-a împins
să fac, în aceeaşi seară, un curs intensiv de cultură japoneză.
Adevărul e că nu prea aveam multe resurse: în afară de Amurgul
marinarului, cartea unui autor care se numea precum motanul meu,
şi de o antologie de haikuuri şi scurte poeme japoneze, primită
cadou cu ani în urmă. Dar cu ele aveam să încep: piesele scurte
reprezintă modalitatea cea mai bună de a te apropia de un univers
atât de complex precum cultura niponă.
Printre haikuuri am găsit unul de Issa, tocmai bun pentru a i-l
recita lui Mishima, care mă urmărea, instalat comod pe canapea:
Nu mai dormi, motan bătrân,
lasă căscatul şi lenea
şi du-te să cauţi dragostea.
Mishima a reacţionat dând de câteva ori din coadă, dar nu s-a
clintit din loc. Pesemne că era încă prea tânăr pentru a porni să
caute dragostea. Aşa că am trecut la un cântec popular japonez care
mi s-a părut deosebit de duios:
Două lucruri nu se vor schimba nicicând,
nici azi, nici mâine,
pentru că există de când e lumea lume:
curgerea apei
şi dulceaţa şi ciudăţenia dragostei.
Da domnule, era o definiţie bună a dragostei, căci, dacă n-ar fi
ciudată, nu s-ar explica faptul că Gabriela fusese de acord să ne
vedem chiar a doua zi.
Mă simţeam periculos de fericit – genunea dragostei de care
vorbeşte Stendhal – şi plesnind de energie. Cineva spunea că,
atunci când te îndrăgosteşti, eşti amorezat nu de persoana cu
pricina, ci de viaţa pe care o percepi prin intermediul ei. Poate că
aşa era şi cu mine.
Nu-mi păsa că aş fi putut arde în apă şi îneca în foc. Eram de
acord cu orice suferinţă prezentă şi viitoare, cât timp mi se îngăduia
să o iubesc pe Gabriela.
Problema era că nu ştiam cât mai puteam ţine în mine ceea ce
simţeam pentru ea. Indiferent de ce-mi propuneam, ori de câte ori
eram cu ea doream să-i mărturisesc în gura mare iubirea, ceea ce ar
fi fost total contraproductiv. Deocamdată, ea nu-mi oferise decât
prietenia, de care trebuia să mă agăţ ca de un cui înroşit în foc.
Fireşte, când eram singur încercam cele mai nebuneşti declaraţii de
amor.
În acest scop, mi se potrivea de minune o cărţulie pe care o
găsisem în biblioteca lui Titus: 10.000 de feluri de a spune „te
iubesc“. Greu de crezut că ar exista atâtea variante, numai că
autorul, un anume Godek,